Tanase Alexia

I. Cluj-Napoca
Cluj-Napoca un municipiu situat în partea central-nord-vestică a României, în centrul
Transilvaniei şi în nord-vestul Podişului Transilvaniei. Reşedinţă a judeţului Cluj, precum şi
capitala istorică a Transilvaniei, oraşul este înconjurat de Dealurile Clujului şi Feleacului şi se
află pe cursul mijlociu al râului Someşul Mic. Denumirea de Cluj a fost menţionată pentru prima
oară în anul 1275. Mai târziu a fost atestată în documente şi în varianta latină Claudiopolis.

1. Caracteristici geografice
a) Aşezare
Pe harta lumii municipiul Cluj-Napoca se află în poziţie central-europeană, fiind situat în partea
de nord-vest a României, în centrul provinciei istorice Transilvania, la 330-340 m altitudine. Trei
unităţi fizico-geografice distincte au aici o zonă de contact: Munţii Apuseni, Podişul Someşan şi
Câmpia Transilvaniei. Cluj-Napoca este situat la aceeaşi latitudine cu oraşele Geneva din Elveţia
şi cu Lyon din Franţa. Oraşul este străbătut de râul Someşul Mic, unul dintre râurile importante
ale României. Dealurile care îl străjuiesc sunt în mare parte împădurite sau plantate cu pomi
fructiferi şi sunt cuprinse între 500 m şi 832 m: Dealul Feleacului - 739m, Peana 832 m,
Săvădisla - 759 m, Dealul Hoia - 507 m.

b) Climă
Nu există oscilaţii mari de temperatură, iar trecerea de la iarnă la primăvară are loc în a doua
parte a lunii aprilie. Verile se aseamănă cu cele din Europa Centrală, iar toamnele se prelungesc
până în luna noiembrie. Iernile sunt blânde, lipsite de viscole şi de zăpezi abundente.
Precipitaţiile medii multianuale se situează în jurul valorii de 663 mm.

c) Suprafaţă
Teritoriul administrativ al municipiului se întinde pe o suprafaţă de 179,5 km². Au fost create
condiţii pentru extinderea construcţiilor de locuinţe şi a dotărilor urbane prin includerea în
intravilan a unor suprafeţe din zonele Făget-Becaş, Sopor-Borhanci-Someşeni, Hoia şi Dâmbu
Rotund.

d) Demografie
La recensământul din 2002 populaţia stabilă a oraşului a fost de 317.953 de locuitori, cu o
tendinţă negativă, iar densitatea populaţiei de 1771,3 locuitori/km². Conform ultimului
comunicat al Institutului Naţional de Statistică, la data de 1 iulie 2007 Cluj-Napoca avea o
populaţie de 310.243 locuitori, fiind al treilea oraş ca mărime din România după Bucureşti şi
Iaşi. Din totalul populaţiei 79,39% sunt români.
Tanase Alexia

2. Istoria
În timpul dacilor așezarea s-a numit Napoca, o denumire traco-scită. Ea a fost păstrată și de
romani care au ridicat-o în 124 d.C. la rangul de municipium („Municipium Aelium Hadrianum
Napoca”) cu ocazia vizitei făcute de împăratul Hadrian (24 ianuarie 76 –10 iulie 138) în Dacia.
În 129, Hadrian a împărţit Dacia în Dacia Superior, Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis.
Împăratul roman Marcus Aurelius a împărţit provincia Dacia în trei regiuni administrative:
Porolissensis, cu capitala la Porolissum, Apulensis cu capitala la Apulum şi Malvensis cu
capitala la Malva.
Municipiul Napoca a fost înfiinţat de împăratul Hadrian. Numele Napoca este cert de origine
dacică, dar amplasarea localităţii dacice nu a fost încă identificată în teren. Municipiul s-a numit
municipium Aelium Hadrianum Napocensis. Cetăţenii săi făceau parte din tribul Sergia.
Procuratorul provinciei romane Dacia Porolissensis şi-a stabilit pentru un timp reşedinţa la
Napoca, perioadă în care provincia a căpătat o ascensiune şi o prosperitate deosebite. Marcus
Aurelius a fost şi cel care a ridicat aşezarea la rangul de colonia („Colonia Aurelia Napoca”). De
la Septimius Severus primeşte ius Italicum.
Napoca a cunoscut o dezvoltare însemnată în timpul stăpânirii romane datorită situării strategice
pe drumul roman de la Apulum la Porolissum.
Clujul a fost menţionat documentar pentru prima dată în 1173[1], cu numele de Clus, iar apoi cu
numele de Castrum Clus (1175) sau Castrenses de Clus (1213). Clus derivă de la cuvântul latin
clivus care înseamnă deal, colină. O altă ipoteză prin care s-ar putea explica numele de Cluj se
referă tot la un cuvânt latin, "clusa", care indică o clisură, loc îngust între munţi sau dealuri.
Orașul a fost distrus complet în timpul atacului tătar din 1241 și s-a refăcut cu greutate. A fost
perioada în care regalitatea a dus la Cluj coloniști germani din Renania și Saxonia. În 1316 Carol
Robert a ridicat orașul la rangul de civitas, dându-i largi privilegii. Împăratul romano-german
Sigismund de Luxemburg a acordat orășenilor în 1405 dreptul de a ridica fortificații și ca atare
orașul s-a înprejmuit cu ziduri puternice, înzestrate cu turnuri și bastioane. O parte dintre acestea
se mai păstrează și astăzi.
Pe perioada răscoalei de la Bobâlna din 1437-1438 locuitorii săraci ai orașului au făcut cauză
comună cu țăranii răsculați. Din mijlocul acestora s-a ridicat Ioan, fiul magistrului Iacob, una
dintre căpeteniile răscoalei. În timpul răscoalei din 1514 condusă de Gheorghe Doja orășenii
săraci au deschis porțile orașului în fața țăranilor răsculați conduși de Popa Laurențiu.
Represiunea a fost sângeroasă, iar capii răscoalei au fost arși pe rugurile ridicate în apropierea
localității.
Secolul al XV-lea și prima perioadă a secolului XVI a fost o perioadă de înflorire pentru oraș. Au
fost ridicate numeroase edificii în stil gotic sau în stilul renașterii, când s-au dezvoltat foarte mult
meșteșugurile.
Tanase Alexia

În 1541, în urma transformării centrului Ungariei în pașalâc, Transilvania a devenit principat

autonom sub suzeranitatea Porții, iar Clujul a rămas cel mai important centru economic, politic și
cultural al Transilvaniei.
De-a lungul veacurilor, în oraș s-a desfășurat o activitate culturală bogată. În 1550 s-a înființat o
mare tipografie care a aparținut autorului, editorului și tipografului Kaspar Helth. În casa care
adăpostea tipografia, casa Heltai, s-a născut, în 1557, Ștefan (István) Bocskai, unul dintre cei mai
mari principi ai Transilvaniei, singurul principe născut la Cluj. În 1581 în mănăstirea franciscană
și-a deschis cursurile o academie cu trei facultăți: teologică, filosofică și juridică.
În 1601 Mihai Viteazul a intrat pe poarta orașului, la scurt timp după ce se declarase domn al
Țării Românești, al Moldovei și al Transilvaniei. După 1688 Transilvania a intrat sub dominația
habsburgică, iar în 1711 sub dominație austriacă.
Orașul a fost devastat de incendii puternice în anii 1601, 1655 și 1697, iar în 1719 a fost lovit de
o epidemie de ciumă.
Odată cu înființarea Colegiului piariștilor din 1776, orașul a cunoscut o nouă epocă de înflorire
culturală datorită faptului că aici funcționau patru facultăți: filozofie, științe naturale, drept și
chirurgie. Aici au activat oameni de cultură precum Ioan Piuariu Molnar, primul medic român
reprezentant al iluminismului și au studiat Gheorghe Șincai, Petru Maior, Gheorghe Lazăr,
Gheorghe Barițiu și Avram Iancu.
La 19 martie 1848 la Cluj a avut loc o manifestație revoluționară la care au luat parte intelectuali,
studenți, muncitori, mici meseriași, țărani iobagi români și maghiari. Proclamația lui Simion
Bărnuțiu care chema la luptă pentru dreptate socială și libertate națională a avut un larg ecou în
sufletul clujenilor, la fel și programul adoptat la mare adunare ținută la Blaj în 15-17 mai. Dieta
de la Cluj a sfidat această dorință entuziastă de aderare a masei orășenești la principiile
programului revoluției, iar la 18 mai 1848 a votat unirea Transilvaniei cu Ungaria.
În 1918 Clujul a fost cuprins de frământările revoluționare care au premers actul de la 1
decembrie. Clujenii au participat la Adunarea națională de la Alba Iulia care împlinea unirea. În
urma tratatului de la Viena din 1940 partea de nord a Transilvaniei era predată Ungariei
horthyste. La 11 octombrie 1944 trupele române și germane au eliberat Clujul, respingând
trupele maghiare și germane care controlau orașul. Clujul a intrat din nou în componența
României în urma tratatului de la Paris din 1947.
Din 1945 până în 1989 Clujul a trecut printr-o perioadă de guvernare comunistă, iar în 1974
numele orașului a fost schimbat în Cluj-Napoca.
Cluj-Napoca a fost cel de al doilea punct important al Revoluţiei Române din 17-22 decembrie
1989. Revoluţia din Cluj-Napoca a început în 21 decembrie 1989 la orele 15:34 în Piaţa Păcii,
astăzi Piaţa Revoluţiei, la intersecţia cu strada Napoca, strada Universităţii şi Bulevardul Petru
Groza, astăzi Bulevardul Eroilor.
Tanase Alexia

II. Oradea
Oradea (numele vechi al oraşului - Oradea Mare; în maghiară Nagyvárad, în germană
Großwardein, în idiş ‫אורדאה‬, în latină Magnovaradinum) este un municipiu situat în nord-vestul
României, pe cursul inferior al râului Crişul Repede, la poalele de sud-vest ale Dealurilor
Oradiei. Până prin anii 1880 românii numeau acest oraş "Urbea Mare", după acest an "Oradea-
Mare", iar prin noua lege administrativă din anul 1924 numele a fost stabilit ca fiind "Oradea".
În regiunea Crişana are o importanţă istorică, dovadă fiind cetatea medievală construită între anii
1114-1131, distrusă de invazia tătară din 1241 şi reconstruită în a doua jumătate a secolului al
XVI-lea (1570-1589) de către principii Transilvaniei.
Oradea este un oraş economic important, în care se dezvoltă Zona metropolitană care înglobează
nouă comune periferice, dar şi un oraş cosmopolit, datorită numărului de locuitori de alte etnii
decât cea română.

1. Caracteristici geografice
a) Aşezare
Se află la 12 km sud-est de graniţa cu Ungaria, de Punctul de Frontieră Borş. Este reşedinţa
judeţului Bihor, dar şi cel mai mare oraş din judeţ din punct de vedere al suprafeţei şi al
numărului de locuitori.

b) Demografie
Conform recensământului din 2002, în Oradea majoritatea populaţiei este de etnie română
(70,4%), existând şi o minoritate maghiară (27,5%) alături de comunităţi ţigăneşti (1,2%),
germane (0,3%) şi slovace (0,2%) şi alte grupuri etnice (evrei, ucraineni ş.a.), dar care sunt
reprezentate de un procent mult mai mic decât cel al slovacilor sau germanilor.

2. Istoric
Oradea a fost menţionată documentar la 1113, sub numele de Varadinum (limba latinã) într-o
diplomă a abatelui din Zobor, unde se consemnează numele episcopului Syxtus Vvaradiensis şi
al comitelui Saul de Bychar.
Cetatea din Oradea, monument istoric care se păstrează în condiţii destul de bune, a fost
menţionată documentar în 1241, când în vederea apărării de atacul tătaro-mongol, s-au făcut
reparaţii la cetăţile regatului, inclusiv la cetatea orădeană. Construirea cetăţii orădene este
atribuită regelui maghiar Ladislau I (1077-1095). Acest lucru este consemnat de Cronica pictată
de la Viena care relatează faptul că regele Ladislau I a hotărât să ridice o mănăstire în cinstea
Maicii Domnului, “în locul numit Varad”[2]. Această mănăstire a reprezentat începutul
episcopiei romano-catolice din Oradea, al cărei patron spiritual este considerat regele maghiar
Ladislau I.
Tanase Alexia

Invazia mongolă din 1241 a produs pagube imense cetăţii, ai cărei locuitori au fost masacraţi de
către atacatori. Acest eveniment tragic în istoria cetăţii a fost consemnat de călugărul Rogerius în
opera sa “Carmen Miserabile” (nume complet: Carmen Miserabile super Destructione Regni
Hungariae per Tartaros), în limba română, “Cântec de jale”.
Centrul Oradiei acum aproximativ 100 de ani.
„După ce au cucerit cetatea pe repezeală, i-au dat foc în mare parte. În cele din urmă n-au lăsat
nimic decât zidurile fortăreţei şi, după ce au ridicat prăzile, i-au omorât atât pe bărbaţi, cât şi pe
femei, mai mari şi mai mici, pe străzi, în case şi în câmpuri". Fiindcă n-au reuşit să cucerească
fortăreaţa, "înconjurată de şanţuri adânci şi apărată de soldaţi bine înarmaţi, tătarii au lăsat
impresia că se retrag.”
(Rogerius, Carmen Miserabile)
„Au răscolit mormintele sfinţilor şi au călcat în picioarele lor criminale moaştele şi au nimicit
cădelniţele, crucile, potirele de aur şi vasele consacrate serviciului altarului. Băgau în biserici de-
a valma bărbaţi şi femei şi, după ce abuzau de ei în cel mai ruşinos mod, îi ucideau acolo.”
(Rogerius, Carmen Miserabile)
În anul 1242 tătarii au părăsit împrejurimile Oradiei, retrăgându-se în Mongolia în urma morţii
hanului. Oraşul şi cetatea a fost refăcut de către locuitorii supravieţuitori.
În 1392 cetatea Oradea a fost asediată şi distrusă de o oaste românească venită din Moldova şi
Muntenia. În 1474 a fost atacată de trupe turceşti.
La 13 iunie 1557 cetatea a fost cucerită de trupele reginei Elisabeta, văduva voievodului
Transilvaniei, Ioan Zapolya, în urma unui asediu.
Între 13-20 septembrie 1658 cetatea a fost asediată de trupele otomane conduse de Koprili
Mehmet, sprijinit de trupele moldoveneşti ale lui Mihnea al III-lea şi cele muntene ale lui
Gheorghe Ghika, dar nu a putut fi cucerită.
În 1660 cetatea a fost cucerită de trupele otomane, care au stăpânit-o până în anul 1692, când a
fost pierdută după un asediu dus de trupele austriece.
În 1777, Papa Pius al VI-lea a întemeiat Episcopia Greco-Catolică de Oradea-Mare. Prin scaunul
de episcop al Oradiei a ajuns şi unul dintre corifeii Şcolii Ardelene, Igantie Darabant, căruia i-a
urmat Samuil Vulcan, întemeietorul liceului românesc din Beiuş, în prezent Liceul Teoretic
“Samuil Vulcan” Beiuş. Un alt amănunt pentru care Oradea era o cetate reper în Europa este şi
faptul că pentru mai bine de 200 de ani, prin cetatea orădeană a trecut Meridianul Zero. Hărţile
maritime, jurnalele lui Cristofor Columb şi Amerigo Vespucci, Tabulas Varadiensis, ale lui
Regiomontanis mai păstreazã acest lucru viu. În prezent, un astroclub, Astroclubul Meridian
Zero poartă numele acestui reper internaţional important.
Primul iluminat public al oraşului datează din anul 1803, când acesta se făcea cu recipiente care
foloseau ulei, lumânări, iar mai târziu petrol. Deservirea lămpilor era făcută de personal plătit de
Tanase Alexia

administraţia oraşului. În 1873 a început să se producă la Oradea gaz aerian, cu care a fost făcut
iluminatul public. Corpurile de iluminat cu gaz erau amplasate pe stâlpi de fontă sau pe braţe
montate pe pereţii exteriori ai clădirilor.

III. Berna
Berna este capitala de facto a Elveției și totodată capitala cantonului Berna. Limba oficială este
germană deși există o minoritate francofonă.

1 .Istorie
a. Nume
Numele orașului Berna fost menționat prima dată la 1 decembrie 1208. Originea numelui nu este
însă până astăzi clarificată. Cea mai cunoscută legendă fiind cronica lui Konrad Justinger, unde
se menționează că ducele Berchthold V de Zähringen care ar fi ucis un urs (Bär în germană), ar fi
numit orașul "Berna".

b. Întemeierea orașului
Berchthold al V-lea a întemeiat orașul la sfârșitul secolului al XII-lea, având un plan clar: a
așezat orașul pe o peninsulă a râului Aare, ca să fie protejată în mod natural din trei laturi, iar a
patra latură era să fie protejată de un zid și un turn de apărare. Astfel, a început clădirea acolo
unde râul face o buclă de 180°, în așa numitul "colț de jos", (Nydegg). Protecția ideală i-a permis
să se dezvolte rapid și să-și extindă limita înspre vest: până în 1256, turnul de apărare era
Zytglogge (turnul cu ceas), succedat de Käfigturm (turnul cu închisoare) până în 1345 și de
Christoffelturm (turnul lui Sf. Cristof, amplasat în apropierea locului pe care se găsește actuala
gara centrală, dar demolat în 1865) până în 1622. În timpul Războiului de Treizeci de Ani, două
protecții adiționale au fost construite: Schanze (șanțul) cel mare și cel mic. Zona protejată astfel a
fost destul de mare pentru dezvoltarea orașului până în secolul XIX.
Când Berchtold al V-lea a murit fără moștenitor în 1218, Sfântul Împărat Romano-German
Frederic II a decretat ca Berna să fie un oraș imperial liber. Dacă n-ar fi fost cazul, Împăratul ar
fi putut prelua conducerea orașului datorită lipsei unui moștenitor. Pe acest act, Berna l-a
revalidat în 1273 după ce Imperiul rămăsese fără împărat timp de 23 de ani. Acum, cercetătorii
bănuiesc ca actul inițial fusese un fals. În 1353 Berna face un tratat cu tânără confederație
elvețiană (al 8-lea membru), în care alianță s-a dovedit a fi un membru foarte puternic. Cu
dorința de a-și asigura venituri din tranzitul pe direcția est-vest, orașul a început să se extindă
către nord și către sud. În acest scop a cucerit Aargau în 1415 și Vaud în 1536, precum și alte
teritorii, devenind astfel cel mai mare oraș-stat din nordul Munților Alpi.
Berna pierde o luptă împotriva francezilor în timpul războaiele napoleoniene, este ocupată la data
de 6 martie 1798 și pierde majoritatea teritoriilor cucerite. După plecarea francezilor în 1802,
Elveția modernă își ia încet forma actuală și prin constituția din 1848, Berna devine sediul
guvernului confederației, de facto capitala Elveției.
Tanase Alexia

Orașul a întreținut întotdeauna relații de bună vecinătate cu Zürich, iar în anul 1353 s-a unit cu
Confederația Helvetică. Totodată, Berna a fost influențată de mișcarea Reformei și a adoptat
protestantismul. După ce a devenit parte a Elveției, cuceririle teritoriale ale Bernei și-au câștigat
suveranitatea, dar orașul a continuat să joace un rol important. Berna a manifestat întotdeauna o
oarecare neîncredere în progresul industrial, atitudine care nu s-a schimbat nici în prezent.
Caracterul conservator al orașului se manifestă și în grija deosebită acordată dialectului vorbit de
locuitori și în ziua de astăzi.

2.Geografie
Orașul Berna se află la o altitudine de 542 m, în câmpia Elveției, câmpia fiind situată
aproximativ în centrul țării. Peisajul din împrejurimi a fost format de ghețari în timpul ultimei
glaciații. Berna se află între doi munți: muntele Gurten cu o altitudine de 858 metri aflat în sudul
orașului și muntele Bantiger cu o altitudine de 947 metri situat la est. Vechiul Observator
astronomic din Berna constituie astăzi centrul istoric a Swisstopo a Elveției și este originea
sistemului de coordonate elvețian (600 000/200 000), coordonatele internaționale fiind 46° 57'
nord, 7° 25' est. Centrul orașului Berna este așezat pe o peninsulă formată de râul Aare, dar din
secolul XIX cartiere noi s-au format dincolo de râu, care sunt accesibile prin poduri înalte.
c) Transporturi
Gara din Berna reprezintă unul din cele mai importante noduri de cale ferată din țară. După gara
din Zürich reprezintă a doua gară ca frecvență. Pe 14 linii principale circula trenuri regionale cat
și internaționale, precum EuroCity, Cisalpino, TGV, Talgo, ICE und DB City Night Line
abgefertigt, patru linii S-Bahn.
Transporturile publice sunt foarte dezvoltate. Există trei linii de tramvaie și numeroase linii de
autobuze care comunică cu toate cartierele ale orașului și cu localitățile din periferie. Trenurile
conectează Berna cu restul Elveției și Europei.
Din 1929 funcționează aeroportul Bern-Belp care oferă câteva zboruri în mai multe orașe
europene (mai ales înspre Germania și Austria). Aeroportul se află la mai puțin de zece kilometri
sud de centrul orașului în zona numită Belp. Se poate ajunge la Gara Bern sau la Gara Belp cu
autobuzul folosind autostrada A6.
De menționat mai este cel mai scurt funicular public din Europa, Marzilibahn, lung de 106 metri,
care face legătura între Bundeshaus (palatul parlamentului) din centrul istoric al orașului și
cartierul Marzili.
Poduri înalte au fost construite pentru a ușura accesul la cartiere dincolo de râu. Primul a fost în
1843 podul Nydegg cu o lungime de 190 metri, apoi au urmat în 1883 podul Kirchenfeld cu 229
metri, în 1898 podul Kornhaus cu 382 metri, în 1930 podul Lorraine cu 178 metri, și pe urmă în
1962 podul Monbijou cu o lungime de 337,5 metri.

d) Instituții și locuri
Tanase Alexia

După un incendiu în 1405, în care orașul a fost distrus în mare parte, a fost reconstruit din
molasă. Culoarea verzuie a clădirilor din centrul orașului este tipică pentru Berna. Centrul
medieval a fost înscris pe lista UNESCO a Patrimoniului Cultural Mondial și include trotuarele
acoperite (arcade) și fântâni decorate cu statui.
Alte monumente importante sunt: Zytglogge, un turn medieval cu un ceas foarte elaborat cu
păpuși care se mișcă, Münster, o catedrală gotică din Secolul XV și primăria din același secol.
Încă din Secolul XVI se găsește la Berna o groapă cu urși, care se află dincolo de podului
Nydegg. Bundeshaus, palatul parlamentului construit între 1852 și 1902, poate și el fi vizitat.
În afară de monumente, orașul Berna mai oferă parcul zoologic Dälhölzli, grădina cu trandafiri
Rosengarten (care a fost un cimitir înainte să fie transformată în parc în 1913), și piscina Marzili,
situată direct în râul Aare.

e) Populație
Orașul Berna are o populație de 127.000, 300.000 cu periferia. Este al patrulea oraș din Elveția
după Zürich, Geneva și Basel. Personalități cunoscute includ omul de știință Albrecht von Haller,
scriitorul și preotul Albert Bitzius alias Jeremias Gotthelf și pictorii Ferdinand Hodler și Paul
Klee. Fizicianul Albert Einstein, născut în Germania dar mai târziu naturalizat elvețian, a
elaborat teoria relativității fiind angajat la oficiul de patente din Berna.
f) Limbi
Limbile oficiale sunt germană și franceză dar limba vorbită de majoritatea populației este
Bärndütsch (dialectul german din Berna). Minoritatea francofonă are o școală și o biserică
proprii. Doar foarte puțini mai vorbesc Matteänglisch, o limbă secretă folosită în trecut de
muncitorii din cartierul Matte, unele cuvinte fiind chiar acum folosite în Bärndütsch.

IV. Paris
Paris este capitala și cel mai mare oraș din Franța. Orașul este traversat de fluviul Sena, în nordul
Franței, în mijlocul regiunii Île-de-France (cunoscută și ca regiunea Paris). Orașul în limitele sale
administrative (cele 20 de arondismente) este în mare parte neschimbat din anul 1860, având o
populație de 2.211.297 locuitori (ianuarie 2008), iar zona metropolitană Paris are o populație de
12.089.098 locuitori (ianuarie 2008). Este una dintre cele mai populate zone metropolitane din
Europa. Parisul a fost unul dintre cele mai mari orașe ale lumii occidentale pentru aproape 1000
de ani, înainte de secolul al XIX-lea și cel mai mare oraș din lume între secolele XVI-XIX.
Parisul este astăzi unul dintre cele mai mari centre economice și culturale din lume, iar influența
sa politică, educativă, divertisment, mass-media, modă, știință și arte contribuie la considerarea
sa drept unul dintre cele mai importante orașe din lumeAcesta găzduiește sediul mai multor
organizații internaționale, cum ar fi: UNESCO, Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare
Economică, Camera Internațională de Comerț sau informalul Club Paris. Parisul este considerat
Tanase Alexia

unul dintre cele mai verzi și mai locuibile orașe din Europa. De asemenea este unul dintre cele
mai scumpe.
Paris și regiunea Paris, cu 552.1 miliarde € în 2009, produc mai mult de un sfert din produsul
intern brut al Franței.Conform estimărilor pentru 2008, aglomerația din Paris este cea mai mare
din Europa sau al doilea cel mai mare pol economic urban european și al șaselea ca mărime din
lume. Regiunea Paris are cea mai mare concentrație de studenți (în învățământul superior) din
Uniunea Europeană, este prima în Europa în ceea ce privește capacitatea de cercetare și
dezvoltare și este considerată una dintre cele mai bune regiuni din lume pentru inovație. Cu
aproximativ 17 milioane de turiști străini anual, Paris este cel mai vizitat oraș din lume. Parisul și
regiunea sa conțin 3.800 de monumente istorice și patru Locuri din Patrimoniul Mondial
UNESCO.

1. Istorie
Nucleul istoric al Parisului este Île de la Cité, o insulă mică locuită în antichitate de tribul
parisiilor (parisii în latină), care întemeiaseră în zonă un mic sat de pescari. Astăzi cea mai mare
parte din insulă este ocupată de impresionantul Palais de Justice și de catedrala Notre-Dame de
Paris. Insula este conectată cu sora sa mai mică, Île Saint-Louis, care este ocupată de edificii
construite în secolul XVII și XVIII. Caracteristicile majore ale Parisului sunt cheiurile străjuite
de copaci de-a lungul Senei - în special malul stâng cu vânzătorii ambulanți de cărți (faimoșii
buchiniști), podurile istorice care traversează Sena, celebrele bulevarde precum Champs-Élysées
precum și numeroase alte clădiri și monumente reprezentative, dintre care multe sunt înscrise în
Patrimoniul Umanității stabilit de UNESCO.
Parisul a fost ocupat de un trib galic până când au ajuns aici romanii în 52 î.Hr.. Invadatorii se
refereau la ocupanții anteriori ai orașului ca parisii, însă au numit orașul Lutetia, care înseamnă
„loc mlăștinos”, „loc argilos” (din lutum, „lut”). Aproximativ cincizeci de ani mai târziu orașul
s-a extins și pe malul stâng al Senei, în actualul cartier latin, și a fost numit "Paris".
Ocupația romană s-a încheiat în 508, când Clovis I a făcut orașul capitala dinastiei
Meroviengienilor a francilor. Invaziile vikingilor din secolul IX au obligat parizienii să
construiască o fortăreață pe Île de la Cité. În cursul uneia dintre invazii, Parisul a fost cucerit de
către vikingi, sub conducerea lui Ragnar Lodbrok, care a primit o recompensă uriașă pentru a
pleca pe 27 martie 845. Slăbiciunea ultimilor regi Carolingieni a dus la creșterea puterii conților
Parisului. Odo, Conte de Paris a fost ales ca rege al Franței de către lorzii feudali, în timp ce
Carol al III-lea avea pretenții la tron. Până la urmă, în 987, Hugo Capet, conte de Paris, a fost
ales de lorzii feudali după moartea ultimului urmaș carolingian.
În cursul secolului al XI-lea orașul s-a întins pe malul drept al Senei. Secolele XII și XIII, care
includ domnia lui Filip al II-lea Augustus (1180-1223), sunt notabile pentru creșterea orașului.
Drumurile principale au fost pavate, primul Luvru a fost construit ca fortăreață și mai multe
biserici, inclusiv catedrala Notre-Dame, au fost construite sau începute. În anul 1160 se
înființează la Paris școala superioară de filozofie și teologie, care în anul 1253 devine
universitatea "Sorbona", după numele fondatorului ei Robert de Sorbon (1201-1274).[24] Între
Tanase Alexia

cei mai renumiți profesori ai Universității din Paris s-au numărat Albertus Magnus, Bonaventura,
Toma de Aquino și Meister Eckhart. În cursul secolului al XIII-lea ai multe școli de pe malul
stâng au fost unite în cadrul Sorbonei. În Evul Mediu Parisul a prosperat ca centru intelectual și
comercial, cu o întrerupere temporară în timpul epidemiei de ciumă din secolul XIV. În anul
1622 episcopia Parisului a devenit Arhidieceza de Paris.
Sub domnia regelui Ludovic al XIV-lea al Franței, regele Soare, de la 1643 la 1715, reședința
regală s-a mutat la Versailles.
Revoluția franceză a început cu luarea cu asalt a Bastiliei pe 14 iulie 1789. Multe dintre
conflictele din anii următori au avut loc între Paris și zonele rurale ale Franței.
În 1870 războiul franco-prusac s-a încheiat cu un asediu al Parisului și al Comunei Parisului, care
s-a predat în 1871 după o iarnă de foamete. Turnul Eiffel, cel mai cunoscut simbol al Parisului, a
fost construit în 1889 într-o perioadă de prosperitate cunoscută ca La Belle Époque.