Cuprins

Unitatea de învăţare 8 – Alte metode de investigaţie

sociologică
8.1. Metoda experimentului
8.2. Metoda analizei documentare
8.3. Metoda monografică
8.4. Teme de referate

 Înţelegerea specificului experimentului ca metodă de investigaţie

sociologică
 Cunoaşterea tipurilor de documente folosite în cercetarea sociologică şi a
modului de utilizare a acestora
 Obţinerea de informaţii privind metoda monografică şi despre contribuţia
lui Dimitrie Gusti la dezvoltarea acesteia.
 8.1. Metoda experimentului1
00:00

Experimentul are o valoare deosebită în

Timp necesar: 120 minute
După parcurgerea unităţii veţi fi în
măsură să răspundeţi la
întrebările:
Ce este experimentul ca metodă
de cercetare?
În ce constau particularităţile
experimentului în ştiinţele socio-
umane?
Ce sunt documentele sociale?
Care sunt principalele tipuri de
documente şi în ce constă
valoarea acestora?
Ce este metoda monografică?
cunoaşterea ştiinţifică, funcţia sa principală fiind
aceea de verificare a ipotezelor cauzale, de
identificare a naturii relaţiei dintre două variabile
ale realităţii naturale sau sociale. Valoarea sa
cognitivă este superioară celei a observaţiei,
întrucât aceasta din urmă nu poate decât să constate
existenţa unor variabile ale realităţii, să înregistreze
acest lucru, fără a putea stabili dacă există sau nu o
relaţie între acestea şi, în cazul în care există, în ce
constau natura şi direcţia acestei relaţii.
Pentru a stabili dacă, între două variabile,
există o relaţie şi, mai ales, pentru a identifica
natura relaţiei dintre aceste variabile, s-au propus
trei metode:
 Metoda prezenţei – dacă atunci când este
prezentă variabila A este prezentă şi variabila B, se
poate presupune că între cee două variabile există o
relaţie de dependenţă cauzală. Această metodă nu
permite însă afirmarea certă a existenţei unei
asemenea relaţii, existând posibilitatea ca fiecare
dintre aceste variabile să fie efectul unor alte
variabile necunoscute. În plus, chiar dacă între cele
două variabile ar exista o relaţie cauzală, este
imposibil de stabilit care este variabila
independentă (cauza) şi care este cea dependentă
(efectul).

 Metoda absenţei – dacă atunci când lipseşte variabila A, lipseşte şi

variabila B, s-ar putea presupune existenţa unei relaţii cauzale între cele
două variabile. Neajunsurile acestei metode sunt similare cu cele ale
metodei prezenţei.
 Metoda variaţiilor concomitente – dacă, atunci când este modificată
variabila A, se produc modificări în variabila B, atunci se poate spune că
între cele două variabile există o relaţie cauzală, variabila A fiind cauza,
iar variabila B efectul. Variabila asupra căreia se acţionează în direcţia
modificării ei poartă numele de variabilă independentă, iar variabila

1
Pentru mai multe informaţii privind experimentul şi utilizarea documentelor sociale, vezi şi Septimiu Chelcea
op. cit
 care se modifică în urma acestei acţiuni poartă numele de variabilă
dependentă.
Dacă observaţia nu poate recurge decât la metoda prezenţei sau la metoda
absenţei, experimentul permite recurgerea la metoda variaţiilor concomitente.
De altfel, natura experimentului constă tocmai în acţiunea asupra unei variabile
independente pentru a vedea efectele acestei acţiuni asupra unei variabile
dependente, în condiţiile menţinerii constante a tuturor celorlalte variabile.
După cum apreciau Thomas Cook şi Donald Campbell, „pentru ca
experimentul să-şi îndeplinească funcţia de testare a ipotezelor cauzale, sunt
necesare trei condiţii: între variabila independentă şi variabila dependentă să
existe o relaţie temporală de anterioritate, ştiut fiind că întotdeauna cauza
precede efectul; între cele două variabile să existe o covariaţie (p < 0,05) şi, în
fine, să nu existe nicio alternativă de explicare a variabilei dependente decât prin
variabila independentă2”.
Experimentul în ştiinţele socio-umane are o deosebită valoare, atât de ordin
teoretic, cât şi de ordin practic-acţional. El permite o mai bună cunoaştere, cu
certe valenţe ştiinţifice, a realităţii sociale (prin funcţia de bază a acestuia de
testare a ipotezelor cauzale), cât şi o acţiune practică, transformatoare, eficientă
asupra realităţii sociale vizate.
Experimentul în ştiinţele socio-umane este pe deplin posibil de realizat,
având însă şi unele particularităţi care îi conferă specificitate:
 Natura obiectului de studiu al acestor ştiinţe este diferită de cea a
obiectului de studiu al ştiinţelor naturii. Societatea este formată din
oameni care, fiind fiinţe raţionale, conştientizează situaţia experimentală
în care sunt puşi şi, ca atere, îşi pot modifica, deliberat sau nu,
comportamentul normal, firesc.
 Complexitatea deosebită a obiectului experimentului în ştiinţele socio-
umane face imposibil controlul total al variabilelor şi izolarea strictă a
fenomenului studiat. Ca atare, este posibil ca, în timpul realizării
experimentului, să se producă modificări ale unor variabile neluate în
consideraţie, care să influenţeze necontrolabil variabila dependentă.
 Generalizarea rezultatelor unui experiment este mult mai greu de realizat,
dată fiind variabilitatea mult mai mare a vieţii sociale. Deci, aşa numita
variabilitate externă a experimentului este mult mai redusă.
 Prezintă probleme de ordin etic, deontologic deosebite, incomparabil mai
mari decât experimentele din ştiinţele naturii. Astfel, este inacceptabilă
recurgerea la experiment dacă acesta poate afecta demnitatea umană,
personalitatea celor supuşi experimentului, sănătatea lor fizică şi mentală
etc. sau dacă rezultatele experimentului sunt utilizate în alte scopuri
(social-politice, militare, de limitare a unor drepturi şi libertăţi umane,
cetăţeneşti etc.) decât cele ştiinţifice, iniţial declarate.

2 Arătaţiop.
Conform S. Chelcea, cecit.,
este experimentul
p 425 şi în ce constau valoarea şi
limitele experimentului utilizat în ştiinţele socio-umane

01:00
 Există o multitudine de tipuri de experimente, dintre care menţionăm:

 Experimentul natural sau necontrolat, care constă în observarea şi analiza

comparativă de către cercetător a unei situaţii existente înainte şi după
producerea unui eveniment natural sau social. În acest caz, diferenţele
constatate între cele două situaţii pot fi considerate ca efectul
evenimentului produs, al factorilor naturali sau sociali care au intervenit.
 Experimentul de laborator, care constă în crearea unei situaţii oarecum
artificiale, în care cercetătorul manipulează anumiţi factori (variabile
independente) şi măsoară efectul acestei manipulări asupra altor factori
(variabile dependente), schimbările produse la nivelul acestora,
încercându-se menţinerea relativ constantă a celorlalţi factori. Acest tip de
experiment se poate realiza fie utilizând un grup experimental şi unul de
control, fie doar un grup experimental. În primul caz, este necesar ca între
cele două grupuri (experimental şi de control) să fie cât mai puţine
deosebiri.

În cazul utilizării unui grup de control se măsoară variabila dependentă din

cele două grupuri, înainte de începerea experimentului. În grupul experimental
se manipuleaza variabila independentă, în timp ce în grupul de control nu se
intervine deloc. După ce se produce această manipulare, se măsoară din nou
nivelul variabilei dependente în cele două grupuri. Dacă se constată diferenţe,
acestea pot fi considerate ca efect al manipulării variabilei independente. De
exemplu, se pleacă de la ipoteza existenţei unei relaţii cauzale între sistemul de
recompensare a muncii (variabilă independentă) şi randamentul muncii
(variabilă dependentă). Între cele două grupuri, neexistând diferenţe
semnificative în nicio privinţă, nivelul randamentului muncii este aproximativ
acelaşi.
Se stabileşte nivelul randamentului muncii în cele două grupuri înainte de
modificarea sistemului de recompensare a muncii în grupul experimental. Se
modifică acest sistem în grupul experimental (se manipulează variabila
independentă) şi, după un timp, se măsoară din nou randamentul muncii în cele
două grupuri. Dacă se constată diferenţe, atunci acestea pot fi considerate efectul
acţiunii asupra variabilei independente şi, în acest fel, se probează existenţa
relaţiei cauzale între variabilele luate în consideraţie.
În cazul utilizării doar a grupului experimental, diferenţele constatate în ce
priveşte nivelul randamentului înainte şi după introducerea variabilei
experimentale (modificarea sistemului de recompensare a muncii) pot fi
considerate ca efect al acţiunii asupra variabilei independente.

8.2. Metoda analizei documentare

8.2.1. Ce este un document social

Prin document înţelegem, conform DEX, “Un text scris sau tipărit, o
inscripţie sau altă mărturie servind la cunoaşterea unui fapt real, actual sau din
trecut”. Caracteristica definitorie a unui document este aceea că el conţine o
anumită informaţie despre o anumită realitate. Documentele scrise sau de altă
natură sunt utilizate de către sociologi pentru reconstituirea vieţii sociale, pentru
cunoaşterea unor realităţi sociale trecute (dar şi prezente), a unor întâmplări sau
evenimente pe care sociologul nu poate să le observe direct, nemijlocit.
Aşa cum menţionam în analiza observaţiei sociologice, atunci când un
document, indiferent de natura acestuia, constituie obiect al observaţiei, el nu
reprezintă obiectul propriu-zis al observaţiei. Acest obiect ultim sau propriu-
zis este reprezentat de acea realitate socială despre care respectivul document
este purtător de informaţie. În consecinţă, sociologul nu este interesat de un
document oarecare ca atare, în sine, ci doar de calitatea acestuia de purtător de
informaţie, de indiciu despre o anumită realitate socială. În analiza unor
documente, sarcina sociologului este aceea de a identifica informaţia despre o
anumită realitate socială prezentă în acestea şi de a stabili, pe cât posibil,
veridicitatea, corectitudinea acelei informaţii, gradul lor de concordanţă cu
realitatea la care se referă.
În relevarea importanţei studierii documentelor în cercetarea sociologică,
trebuie pornit de la constatarea că “Sociologia se bazează, în principal, pe
observarea directă a faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, studiul
documentelor scrise şi nescrise constituind o metodă complementară,
indispensabilă însă, dat fiind faptul că societatea umană se află într-o continuă
evoluţie istorică. În afara documentelor oficiale, asupra cărora se concentrează
în mod deosebit studiul istoricului, sociologul analizează ansamblul
documentelor scrise şi nescrise, oficiale şi neoficiale, într-un cuvânt, ia în
consideraţie tot ceea ce poate da o indicaţie despre viaţa socială trecută şi
prezentă”3.

8.2.2. Clasificarea documentelor sociale

În literatura sociologică s-au înregistrat o multitudine de modalităţi de
clasificare a documentelor sociale. Cel mai frecvent, documentele se clasifică,
după forma lor, în documente scrise şi documente nescrise. Documentele
scrise pot fi cifrice (în special statistice) şi necifrice (sau scrise propriu-zis,
având forma unui text scris). Documentele scrise sunt cel mai larg utilizate şi cel
mai pretabile unei analize cu un grad de rigoare ridicat.
3
S. Chelcea, op. cit., pag 497
 Documentele scrise, atât cele cifrice, cât şi cele necifrice, se subdivid, în
funcţie de cine le elaborează sau le emite, în documente publice şi documente
personale iar, în funcţie de caracterul lor, în documente oficiale şi documente
neoficiale.
Printre documentele scrise cifrice oficiale, cele mai semnificative sunt:
rezultatele publicate ale recensămintelor generale ale populaţiei şi locuinţelor,
anuarele statistice şi anumite informaţii statistice periodice sau ocazionale, pe
probleme economice, juridice, culturale, educaţionale etc., elaborate de organele
sau instituţiile în responsabilitatea cărora cad respectivele probleme.
Documente scrise cifrice neoficiale ar fi, de exemplu, datele, informaţiile
statistice publicate în diferite ziare sau reviste, tabelele statistice rezultate în
urma unor cercetări sociologice, economice, juridice etc.
În utilizarea documentelor cifrice este necesară verificarea veridicităţii
informaţiilor pe care le conţin, eliminându-se, pe cât posibil, atât statisticile
trucate (deliberat falsificate), cât şi cele care conţin diferite erori de înregistrare
(neintenţionate) sau care sunt incomplete, oferind doar o imagine parţială a
realităţii vizate. Cele mai demne de încredere sunt documentele cifrice oficiale,
elaborate pe baza unor metodologii verificate ca valide (deşi, nici în cazul
acestora, nu sunt excluse posibile erori).
Documentele scrise necifrice publice oficiale pot fi, de exemplu, legile,
deciziile, hotărârile publicate în Monitorul Oficial, diferite declaraţii şi rapoarte
oficiale etc. Ele sunt importante pentru că permit o mai bună înţelegere a
problemelor sociale globale, a stării generale a societăţii la un moment dat.
Documentele scrise necifrice publice neoficiale ar putea fi considerate
monografiile sociologice (care cuprind o mare bogăţie de informaţii despre
anumite comunităţi umane) sau diferite materiale difuzate prin mass-media şi, în
special, prin presa scrisă, care conţin informaţii despre anumite realităţi sau
probleme sociale specifice şi a căror cercetare permite sociologului o mai bună
înţelegere a acestora.
Dintre documentele scrise necifrice personale, cele mai interesante şi mai
larg utilizate sunt cele neoficiale, cum ar fi: scrisori, jurnale personale, biografii
sociale etc. Aceste documente au importanţă pentru cercetătorul vieţii sociale
pentru că ele furnizează nu numai informaţii, mai mult sau mai puţin complete şi
veridice, despre o anumită realitate socială, despre aspecte particulare ale
acestia, ci şi stări de spirit, atitudini, sentimente, emoţii generate de această
realitate, moduri specifice de percepere şi valorizare a respectivei realităţi.
În analiza acestor documente personale, în aprecierea validităţii şi
veridicităţii informaţiilor pe care le cuprind, ar trebui să se aibă în vedere cel
puţin următoarele:
a) cine a elaborat aceste documente, dacă autorul lor, prin poziţia deţinută în
momentul elaborării respectivului document, avea posibilitatea unei bune
cunoaşteri a evenimentelor, a realităţilor la care se referă şi dacă avea
pregătirea necesară pentru înţelegerea corectă a acestora;
 b) cu ce scop a fost scris acel document, dacă autorul său a avut sau nu un
interes anume urmărit prin elaborarea acestuia;
c) cui îi este adresat documentul în cauză
Răspunsul la aceste întrebări permite o mai bună apreciere a veridicităţii
informaţiilor cuprinse de un document personal, indiferent care ar fi acesta.
Poate cea mai cunoscută şi mai interesantă lucrare bazată pe studiul
documentelor personale este „Ţăranul polonez în Europa şi în America”, scrisă
de William Thomas şi Florian Znaniecki, în care cei doi au analizat scrisorile
schimbate între emigranţii polonezi în America şi familiile acestora rămase în
Polonia.

Analizaţi tipurile de documente care pot fi utilizate într-o

cercetare sociologică şi arătaţi în ce constau valoarea şi
limitele acestora.
01:20
8.3. Metoda monografică

Cercetările de tip monografic au fost iniţiate de Fr. Le Play, care a realizat

primele monografii asupra familiilor muncitoreşti prospere, punând accentul pe
bugetele de familie, considerate ca fiind cele mai edificatoare pentru înţelegerea
vieţii de familie. O cercetare monografică nu este altceva decât o încercare de
investigare exhaustivă a unei anumite comunităţi sau unităţi sociale, folosind o
gamă cât mai variată de metode şi tehnici de investigaţie,
Prin urmare, este oarecum impropriu să vorbim de metoda demografică, ci,
mai degrabă, de o cercetare de tip monografic.
Cercetările monografice au o îndelungată tradiţie în ţara noastră, prima
lucrare cu un caracter monografic fiind reprezentată de “Descriptio Moldaviae”
a lui Dimitrie Cantemir, în care autorul face o prezentare amănunţită a situaţiei
economice a Moldovei, a tradiţiilor, obieceiurilor specifice acestei zone a ţării.
Pe aceeaşi linie se înscriu Ion Ionescu Delabrad, Vasile Gâdei şi mulţi alţii.
Acest tip de cercetare a fost însă practicat, cu rezultate deosebite, de Şcoala
Monografică de la Bucureşti, înfiinţată şi condusă de Dimitrie Gusti. Specific
acestui tip de cercetări (prima fiind realizată în anul 1925, în comuna Goicea
Mare) este faptul că ea se bazează pe un model explicativ al realităţii sociale şi
pe un cadru metodologic adecvat, derivat din acest model. Vorbind despre acest
tip de cercetare, D. Gusti nota: “Monografia sociologică, aşa cum este concepută
de noi, nu este o simplă culegere de fapte. Ea nu urmăreşte faptele pentru un
interes în sine, ci vrea să construiască şi să întemeieze pee le consideraţiile
teoretice ale ştiinţei, care prea adesea sunt pure construcţii raţionale, dacă nu
numai operă de imaginaţie. Noi pornim de la convingerea că orice ştiinţă este
legată de realitate şi că ea nu se înfăptuieşte cu adevărat decât în măsura în care
exprimă această realitate şi ne dă putinţa să o explicăm şi să o mânuim.
Convingerea aceasta, definitiv înrădăcinată înştiinţele exacte sau experimentale,
întâmpină încă multă rezistenţă în ştiinţele sociale, spirituale sau filosofice,
dintre care se consideră că face parte şi sociologia. Nesocotirea faptelor şi
speculaţia la nesfârşit făcută pe cărţile clasice, scrierea de cărţi din alte cărţi,
apare din ce în ce mai mult ca o imposibilitate în ştiinţele naturii. Faptul mai este
posibil încă în ştiinţele sociale, deşi, afară de un public care acceptă asemenea
construcţii mintale, niciun temei epistemologic nu este în favoarea lui. Desigur,
ştiinţa este şi aşa cum o vrea epoca istorică în care se dezvoltă, dar nu este mai
puţin adevărat că o experienţă care s-a dovedid fecundă într-unul din sectoarele
ei trebuie extinsă şi în celelalte şi că oamenii de ştiinţă trebuie săn spargă
tiparele vremii ori de câte ori pe calea aceasta se poate face un pas înainte.
Străduinţa noastră tocmai într-acolo se îndreaptă: să dăm teoriei, adică ştiinţei,
un temei sigur în realitatea însăşi pe care e chemată să o lămurească şi să o
ordoneze. De aceea am definit sociologia ca ştiinţă a realităţii şi susţinem că
singura metodă care promovează cunoaşterea este observaţia.
În felul acesta trebuie înţeleasă şi afirmaţia noastră mai veche, care a stârnit
oarecare nedumeriri, că «sociologia va fi monografică sau nu va fi». Întrucât
socotim monografiile sociologice ca mijloace perfecţionate de observaţie, care
îmbină intuiţia, trăirea şi înţelegerea cu măsurarea, cu statistica şi reconstituirea
trecutului, nu ne-am gândit să înlăturăm prin ele niciuna din metodele existente,
ci numai să le legăm pe acestea mai strâns de realitate şi să dăm întâietate
observaţiei directe, cât mai amănunţită şi cât mai precisă, într-o ordine
metodologică, pentru scopurile cele mai înalte ale cunoaşterii omeneşti.4”
Ceea ce conferă specificitate şi dă valoare deosebită cercetărilor monografice
efectuate de Şcoala Sociologică de la Bucureşti este faptul că cercetările de teren
efectuate (printre care cele din Plasa Dâmbovnicului, Ţara Făgăraşului sau
Ţinutul Nerejului, ca să dăm doar câteva exemple) s-au dorit a avea un caracter
interdisciplinar (echipele de cercetare fiind constituite pe baza modelului cadre –
manifestări elaborat de Dimitrie Gusti), urmărind, în acelaşi timp, o cât mai
strânsă îmbinare între teorie şi acţiunea socială.
Cercetările de tip monografic din ţara noastră s-au efectuat cu o anumită
intensitate până la începutul celui de-al doilea război mondial, după care au avut
un caracter sporadic, în present recurgându-se foarte rar la acestea.

4
Îndrumări pentru monografiile sociologice, redactate sub direcţia d-lui prof. D. Gusti, Bucureşti, Insitutul de
Ştiinţe Sociale al României, 1940 (reeditată de Editura Universităţii din Bucureşti, 2002)
 8.4. Teme de referate 01:30

1. Experimentul în ştiinţele sociale: posibilităţi de realizare, valoare şi limite

2. Natura documentelor sociale şi tipurile de asemenea documente
3. Valoarea şi limitele analizei documentare în cercetarea sociologică
4. Cercetarea de tip monografic

Ce este experimentul şi în ce constă specificitatea acestuia în ştiinţele

sociale?
Care sunt cele mai cunoscute tipuri de experiment sociologic?
Ce sunt documentele sociale şi care este rolul lor în cercetarea vieţii sociale?
Care sunt principalele tipuri de documente sociale şi care sunt elementele de
care trebuie ţinut cont în aprecierea validităţii acestora?
În ce constă cercetarea de tip monografic?

BIBLIOGRAFIE
1. Chelcea Septimiu, Mărginean Ion, Cauc Ion – Cercetarea sociologică.
Metode şi tehnici, Deva, Ed. Destin, 1998.
2. Chelcea Septimiu – Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative, Bucureşti, Ed.Economică, 2004.
3. Îndrumări pentru monografiile sociologice, redactate sub direcţia d-lui prof.
D. Gusti, Bucureşti, Insitutul de Ştiinţe Sociale al României, 1940 (reeditată de
Editura Universităţii din Bucureşti, 2002)