2.

2 Experimentul

1. Scurt istoric

În sociologie, cercetarea experimentală apare relativ târziu. Condiţia esenţială a experimentului constă în parcurgerea
unor etape sistematic avute în vedere, astfel încât să asigure maximum de obiectivitate şi consistenţă în rezultatele obţinute.
Prima cercetare de anvergură în domeniul sociologiei se produce abia în anii ’20 şi are la bază experimentele efectuate de E.
Mayo la Universitatea Harvard.
Cercetările s-au efectuat pe un grup de muncitori. Astfel, un grup de muncitori a fost introdus în ceea ce s-a numit test-
room (sala de testare), după care s-au înregistrat mai mulţi parametri: convorbirile dintre subiecţii experimentului, produsele
efectuate, randamentul, timpul etc. La fel de riguroase s-au dovedit şi cercetările pe tema lidershipului legate denumele lui K.
Lewin sau cele sociometrice, puse la punct de către J.L. Moreno.
Preocupările pentru cercetarea ştiinţifică totuşi n-au lipsit (Monografiile lui Le Play, de pildă), dar marii sociologi
clasici:F. Tonnies, F. Giddings, E. Durkheim, M. Weber etc. nu au fost cercetători de teren, în sensul actual al cuvântului, ci
doar mari cunoscători ai realităţii sociale pe baza unei documentări neobişnuite şi a unei capacităţi, la fel de neobişnuită, de
înţelegere şi de interpretare a datelor existente. Cercetarea lor a rămas „de cabinet” (de bibliotecă, arhivă etc.). Macrosociologia
rămâne şi azi „de cabinet”, nu şi microsociologia, care este experimentală.

2. Definiţii ale experimentului

Aplicat cu succes în ştiinţele naturii, experimentul este astăzi tot mai des utilizat în sociologie, psihologie şi pedagogie.
Manifestările fenomenelor sociale sunt observate şi descrise, pentru ca, în final, datele de observaţie să fie integrate în sisteme
teoretice explicative.
Ernest Greenwood defineşte experimentul ca fiind „verificarea unei ipoteze încercând a pune doi factori în relaţie
cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează, acesta din
urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic” (Greenwood, E. 1945). [20]
Definiţia dată de Leon Festinger este mai cuprinzătoare: experimentul constă în „observarea şi măsurarea efectelor
manipulării unei variabile independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi
efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum”.
O definiţie cuprinzătoare a metodei experimentale este dată de Septimiu Chelcea: „În ştiinţele socio-umane
experimentul psihosociologic constă în analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o
situaţie controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. [20]
În definiţiile reproduse apare unanim acceptată ideea intervenţiei active a experimentatorului, deşi se poate afirma că
manipularea efectivă a variabilelor de către cercetător este caracteristică anumitor tipuri de experimente (în cazul experimentului
natural, nu cercetătorul este cel care provoacă fenomenele –acestea sunt determinate de cauze naturale).

3. Conceptele de bază în metodologia experimentului sociologic [20]

Vom defini, în continuare, noţiunile de: variabilă (independentă, dependentă), control, grup ( experimental, „martor”),
moment experimental, situaţie experimentală, –care constituie concepte debază în metodologia experimentului (după
Septimiu Chelcea, 1998):

Variabilele.
Leslie Kish stabileşte patru categorii de variabile:
 explicative (experimentale, interne),
 exterioare controlate,
 exterioare necontrolate
 exterioare necontrolate, care dau erori întâmplătoare.
 Variabilele explicative se clasifică în
 variabile independente şi
 variabile dependente.
Variabilele independente sunt cele introduse deliberat de cercetător în experiment pentru a produce variaţia celor
dependente.
Variabilele dependente sunt variabilele ale căror modificări (ca urmare a acţiunii asupra lor a variabilelor independente) sunt
observate şi înregistrate de cercetător. Sunt „dependente” deoarece valorile pe care le vor lua în cursul experimentului depind
de factorii introduşi de cercetător.

Controlul
  reprezintă elementul specific al metodei experimentale. Controlul vizează întreaga situaţie experimentală: controlul
acţiunii variabilei independente asupra variabilelor dependente; controlul variabilelor exterioare (fie prin menţinerea
lor constantă, fie prin eliminare).
Totodată, controlul se referă şi la modul de constituire a grupelor experimentale şi „martor”, pentru a fi posibilă, în
final, compararea lor.
Grupul
În experimentul sociologic distingem între:
 grupul experimental (constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora vor acţiona variabilele pe care cercetătorul le
introduce în mod deliberat –variabile independente) şi
 grupul de control (sau grupul „martor” –asupra căruia nu acţionează variabila independentă, el asigurând
comparabilitatea rezultatelor).
Momentul experimental
 reprezintă momentul în care se măsoară variabila dependentă: înaintea acţiunii asupra lor a variabilei independente (t1)
şi după introducerea variabilei independente (t2).
 Achim Mihu evidenţiază şi apariţia unui moment intermediar (th): „Perioada de timp în care grupul experimental este
pregătit pentru a i se introduce variabila independentă”
Situaţia experimentală
 „cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţide experiment), al obiectelor (aparatura de
producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum şi condiţiile în care se desfăşoară experimentul”
În funcţie de tipul de experiment, distingem între:
 situaţii experimentale naturale (în cazul experimentului natural – situaţia experimentală fiind reprezentată de însăşi
viaţa socială)
 şi situaţii experimentale artificiale, create de cercetător (în cazul experimentului de laborator).

4. Tipuri de experimente
În literatura de specialitate există o mare diversitate a criteriilor de clasificare a experimentului psihosociologic. Cele
mai răspândite tipuri de experimente, regăsite la majoritatea autorilor –pe care le vom dezbate în continuare – sunt:
 experimentul de laborator şi
 experimentul natural.

4.1. Experimentul de laborator

Acestui tip de experiment îi este caracteristică situaţia artificială în care se realizează cercetarea. Subiecţilor aleşi în
experiment le este creată o ambianţă artificială; aceştia ştiu că sunt obiectul unei cercetări şi cunosc caracterul artificial al
experimentului. Experimentul de laborator, în afară de situaţia artificială de desfăşurare a experimentării, impune rigurozitate,
care se manifestă sub forma controlului variabilelor cercetate (explicative – independente şi dependente), manevrate deliberat
de cercetător, dar şi controlul factorilor exteriori, perturbatori, a căror acţiune este minimalizată de către experimentator – fie
prin menţinerea lor constantă, fie prin eliminarea acestora –pentru a fi posibilă cunoaşterea exactă a raporturilor de cauzalitate
dintre variabilele cercetate. Experimentul de laborator trebuie să satisfacă unele cerinţe metodologice – după Mihai Golu (2000):
[20]
a. delimitarea exactă a condiţiilor, care trebuie să se menţină constante de cele modificabile;
b. formularea cu exactitate a obiectivelor şi ipotezelor;
c. repetabilitatea şi verificabilitatea (să poată fi repetat de atâtea ori de câte ori este necesar pentru obţinerea datelor necesare
confirmării sau infirmării ipotezelor şi să poată fi reprodus şi de altcineva, pentru compararea şi testarea concluziilor şi
generalizărilor formulate pe baza lui)”, (Golu Mihai,2000).
De asemenea, importantă este şi problema participării la experiment: cercetătorul trebuie să câştige încrederea
subiecţilor participanţi la experimentele de laborator şi să-i motiveze –tocmai datorită faptului că aceştia nu -şi vor desfăşura
anumite activităţi (comportamente, reacţii) în mediul lor natural de viaţă. Pregătirea subiecţilor, prin explicarea scopului
cercetării şi a condiţiilor în care se va desfăşura, reprezintă o etapă importantă a realizării experimentului de laborator. Este
necesar, în acest sens, un instructaj corect, pentru ca fiecare subiect să înţeleagă specificul situaţiei experimentale şi ceea ce are
defăcut într-o astfel de situaţie „supravegheată”, controlată de experimentator. In consecinţă, experimentul de laborator
presupune un cadru artificial (situaţie experimentalăartificială) şi control deplin al variabilelor pentru asigurarea fidelităţii
măsurării şi expunerii rezultatelor experimentului. Din aceste sublinieri decurg, de fapt, avantajele experimentului de laborator:
 controlul variabilelor (manipularea variabilelor explicative, pe de o parte, şi menţinerea constantă a acţiunii factorilor
exteriori, pe de altă parte);
 măsurare cu grad mare de precizie şi rigurozitate oferită tocmai de situaţia experimentală artificială.
Totodată, experimentul de laborator presupune producerea de către cercetător a fenomenului studiat, în conformitate cu
obiectivele şi ipotezele cercetării, fără să mai fie necesară aşteptarea apariţiei fenomenului în cadrul natural. Deşi scopul
experimentului de laborator este acela de a crea o situaţie experimentală cât mai asemănătoare cu situaţiile reale, artificialitatea
ridică o serie de probleme:
 „ruperea” subiectului de cadrul lui natural şi introducerea într-un mediu nou, artificial –ceea ce poate crea o discrepanţă
între comportamentul în condiţii normale, naturale şi comportamentul în condiţii artificiale al subiectului;
 prezenţa experimentatorului sporeşte gradul de artificialitate a situaţiei experimentale: el poate sugera involuntar ce
aşteaptă de la subiecţi sau subiecţii îşi modifică reacţiile pentru a nu se prezenta într-o lumină nefavorabilă lor în faţa
experimentatorului.
Toate aceste „inconveniente” pe care le presupune experimentul de laborator –şi care decurg din artificialitatea situaţiei
experimentale –sunt eliminate de experimentul natural, asupracăruia ne vom opri în continuare.