Sunteți pe pagina 1din 16

Adrian Hatos

Experimentul

Câteva consideraţii despre cauzalitate


Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O relaţie de
cauzalitate între două variabile înseamnă că o variabilă (independentă) produce variaţie
într-o a doua variabilă (dependentă). Această relaţie se spune că există atunci când:
1) Există o secvenţă ordonată în timp între variabile, astfel încât variabila
independentă o precede pe cea dependentă.
2) Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea uneia dintre variabile
este legată de schimbarea în cealaltă variabilă;
3) Nu există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie
(spurious), adică atunci când influenţa unei a treia variabile este verificată, relaţia
originală dispare.

Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor cauzale care reuşeşte să respecte toate
cele trei condiţii de mai sus. În cazul celorlaltor metode de colectare a datelor pentru
cerecetările de tip cantitativist-verificaţionist, precum este ancheta sociologică,
măsurătorile şi observaţiile sunt adeseori imprecise şi implică multe variaţii, corelaţiile
dintre variabile fiind adeseori instabile. Mai mult, este foarte dificil să se determine, nu
mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a influenţa o influenţa o corelaţie între
cele două variabile.
Experimentarea este foarte potrivită pentru proiectele de cercetare care implică noţiuni şi
propoziţii (variabile) limitate şi bine definite. Experimentarea este mai potivită pentru
verificarea ipotezelor decât pentru descrierea unor fenomene. Metoda a fost şi mai este
utilizată extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi reprezentarea comună asociază
experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale, experimentarea este
posibilă şi în contexte naturale.

Definiţie
Valoarea deosebită a experimentului este dată de funcţia acestuia de verificare a
ipotezelor cauzale.

Greenwood (apud Chelcea):

„Un experiment este verificarea unei ipoteze încercând de a pune doi factori în relaţie
cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt controlaţi toţi factorii în afara
celui care interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul ipotetic.”
Grrenwood insistă asupra capacităţii experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi
controlul situaţiei experimentale, esenţa metodei constând în „testarea ipotezelor cauzale
prin înţelegerea unor situaţii constrastante controlate”.
Chelcea nu este de acord că experimentul trebuie să se limiteze la testarea relaţiilor dintre
doar două variabile (p.435), în domeniul socialului funcţionând relaţii de
multicauzalitate. Autorul român preferă definiţia lui Leon Festinger: experimentul constă
Adrian Hatos

în „observarea şi măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra


variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectivi, dar
străini studiului) este redusă la minimum.” Se deduce din definiţie că experimentul este
observaţie provocată şi că situaţia este controlată. Chelcea propune o definiţie pe care o
consideră suficient de cuprinzătoare: „experimentul psihosociologic constă în analiza
efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie
controlată, cu scopul verificării ipotezelor cauzale”. Esenţa experimentul constă la Julian
Simon în faptul că cercetătorul manevrează deliberat una sau mai multe variabile
independente (x1, x2, x3...) expunând diferite grupuri de subiecţi la diferite variabile (sau
la diferite cantităţi de variabile indeăendente) şi apoi urmăreşte schimbările produse în
variabilele dependente (y1, y2, y3...)”.
....

Ce înseamnă control?
Unii specialişti consideră controlul caracterisitica esenţială a experimentului iar tipurile
de experiment s.ar delimita după măsura controlului asupra situaţiei experimentale, a
variabilelor şi a unităţilor de analiză.

Componentele experimentului veritabil


Componentele principale ale experimentelor veritabile sunt>
- variabilele dependente şi independente
- pretestarea şi posttestarea
- grupul experimental şi grupul de control

Variabilele experimentale
Variabile experimentale – cele care intervin în ipoteza iniţială. Sunt independente şi
dependente. Var independente – cauză. Var. dependente – efect – a căror modificare sub
acţiunea celor independente este verificată. Variabilele experiementale pot fi atât
categorice cât şi numerice.

Variabile exterioare (neexperimentale) – factori care nu sunt prevăzuţi în planul


experimental. Aceştia pot avea influenţa variaţiile variabilelor experimentale
compromiţând, în funcţie de intensitatea şi natura influenţei desfăşurarea şi concluziile
experimentării. Din acest motiv ei trebuie controlaţi pe cât posibil. Acesta este unul din
motivele de bază pentru care experimentul presupune proceduri foarte riguroase la toate
etapele. Variabilele exterioare necontrolate trebuie să producă asupra variabilelor
experimentale erori aleatoare (mai ţineţi minte, distincţia dintre erori sistematice şi
aleatoare).

Pretestarea şi posttestarea
În cel mai simplu design experimental, subiecţii sunt măsuraţi din punctul de vedere al
variabilelor dependente. Această măsurare se numeşte pretestare. Subiecţii sunt expuşi la
influenţa variabilelor independente, după care se măsoară din nou variabila dependente,
adică posttestare. Diferenţele care se observă între primele şi ultimele măsurători sunt
atribuite influenţei variabilelor independente.
Adrian Hatos

Ex.

Problema cea mai importantă implicată de tema pretestării mai ales priveşte validitatea
măsurătorilor. Actul pretestării, al aplicării instrumentelor de măsurare a variabilelor
dependente, poate duce la influenţarea rezultatelor care vor fi obţinute la posttestare,
chiar dacă nu s-a schimbat nimic în comportamentul subiecţilor, ca urmare a expunerii la
acţiunea variabilei(lor) independente. Subiecţii se pot familiariza, la prima testare, cu
temele de interes ale cercetării şi cu întrebările care sunt implicate în faza de pretestare, şi
să îşi modifice răspunsurile pentru a veni într-un fel sau altul în întâmpinarea aşteptărilor
presupuse ale cercetătorilor. Ori, subiecţii pot fi plictisiţi la a doua aplicare a testului,
ceea ce va afecta răspunsurile primite, generând chiar mortalitatea (ieşiri din grupurile
experimentale). În fine, între cele două momente ale pretestării şi al posttestării, se pot
produce modificări în existenţa subiecţilor, care pot altera răspunsurile subiecţilor în afara
impactului variabilelor independente manipulate de cercetător.

Grup experimental şi Grup de control


Arareori se realizează experimentarea fără a implica şi un grup de control. Acesta este un
grup de persoane cât mai similare celor din grupul experimental cărora nu li se aplică
stimulul corespunzător variabilei independente. Folosirea grupului de control permite
evaluarea impactului variabilei dependente.Dacă între cele două grupuri nu apare nici o
diferenţă după expunerea grupului experimental la stimul, putem spune că acesta nu a
avut efectul presupus prin ipoteză.

Necesitatea folosirii grupurilor de control a devenit evidentă odată cu notarea efectului


Hawthorne. Roerhlisberger şi Dickson au realizat în anii 20 şi 30 experimente la o fabrică
de aparatură electrică situată în localitatea Hawthorne. Pe ei îi interesa să verifice care
sunt modificările din condiţiile de muncă apte a îmbunătăţi satisfacţia în muncă şi
productivitatea. Spre satisfacţia teribilă a experimentatorilor, ei au descoperit că aproape
orice îmbunătăţire a condiţiilor de muncă (iluminat, etc.) ducea la sporirea satisfacţiei şi
a productivităţii. Mai târziu a devenit clar că subiecţii experimentali racţionau mei
degrabă la atenţia primită din partea cercetătorilor decât la modificările din condiţiile de
muncă. Cercetătorii au denumit acest fenomen efectul Hawthorne şi au manifestat de
atunci mult mai mare atenţie la posibilitatea ca subiecţii experimentali să reacţioneze la
experiment însuşi, nu la variabilele dependente manipulate de către experimentator.
Foarte stringentă s-a dovedit folosirea grupurilor de control în cercetările medicale. La
testarea unor medicamente era greu de spus cât din îmbunătăţirea sesizată a stării
pacineţilor era datorată tratamentului şi cât tocmai experimentului. Din acest motiv, unui
grup de pacienţi li se administrează un tratament placebo a.î. cei din grupul de control
cred că şi ei sunt supuşi aceluiaş tratament cu medicamentul experimental. Adeseori,
starea lor se îmbunătăţeşte. Dar dacă medicamentul este eficient, cei din grupul
experimental vor prezenta o îmbunătăţire mai puternică.
Scheme experimentale
Canoanele lui J.S. Mill
Adrian Hatos

Selecţia subiecţilor
Majoritatea cercetărilor experimentale sunt realizate cu studenţi, din motive evidente.
Aceaastă tendinţă afectează generalizabilitatea rezultatelor obţinute deoarece studenţii nu
sunt reprezentativi pentru publicul larg. Există pericolul ca tradiţia, notabilă de altfel, de
cercetare experimentală în psihologie şi psihosociologie, să reflecte mai ales atitudinile şi
tendinţele din populaţia de studenţi, fără ca resursele investite în respectivele programe
de studii să fie utile în explicarea fenomenelor psiho-sociologice ale altor categorii ale
populaţiei. Pe de altă parte, se presupune că cercetarea experimentală adresează paternuri
cauzale cu mare valoare de generalitate, care transgresează graniţe de grup, precum cele
sugerate, astfel încât, de obicei, ceea ce este valabil în cazul studeţilor se consideră a fi
aplicabil şi pentru alte categorii de persoane. Problema selecţiei subiecţilor din grupurile
experimentale vizează mai ales comparabilitatea rezultatelor. Altfel spus, grupul de
control şi cel experimental trebuie să fie cât mai asemănătoare, astfel încât să nu existe
riscul ca diferenţele în variaţia variabilei dependente să poată fi atribuite diferenţelor în
structura grupurilor. Această similaritate poate fi realizată pe mai mulet căi.

Selecţie aleatoare

Utilizând regulile de selecţie discutate deja la cursul referitor la eşantionare, cercetătorul


poate construi două grupuri, utilizând eşantionarea aleatoare. Problema este că
eşantioanele cu un număr de subiecţi mai mic de 100 nu sunt foarte reprezentative, astfel
că similaritatea presupusă poate să fie doar iluzorie (la un eşantion de 100 de persoane
eroare este în jur de 10%, diferenţa pe anumiţi parametri putând fi, între cele două
grupuri de 20%) iar grupuri experimentale mai mari nu se utilizează.

Randomizarea
După ce s-au ales, prin diferite mijloace, membri grupurilor experimentale,
exeprimentatorul poate distribui persoanele astfel alese, prin randomizare (la
„întâmplare”) în grupul de control şi cel experimental. De exemplu, dacă numărul total de
subiecţi este de 40, cercetătorul va alege la întâmplare (prin metoada pasului, de
exemplu) 20 pentru grupul experimental, restul de 20 urmând a constitui grupul de
control.
Evident, numărul de subiecţi este important. Cu cât numărul total este mai mic, cu atât
mai mică este şansa ca grupul de control ales prin randomizare să fie similar celui
experimental.

Potrivirea
Este o metodă de alegere a grupurilor experimentale care se aseamănă cu eşantioanrea pe
cote. După ce se alege grupul experimental, acesta se descrie prin caracteristicile cele mai
importante pentru problema cercetată, după care se caută indivizi care să alcătuiască un
grup cu mărime similară care să aibă aceeaşi distribuţie după variabilele respective.
De obicei, se construieşte o matrice a cotelor:
Adrian Hatos

De exemplu, dacă în grupul experimental alcătuit din studenţi avem următoarea


distribuţie pe variabilele considerate importante (an de studiu, naţionalitate, sex), va
trebui să contruim un grup de control care să fie asemănător în compoziţia sa pe aceste
variabile ca şi cel de control (adică, să fie tot 4 băieţi de naţionalitate română din anul I
etc.)
Fată Băiat
Anul I Român 3 4
Maghiar 2 5
Anul II Român 4 3
Maghiar 2 4
Anul III Român 5 5
Maghiar 2 6
Anul IV Român 4 3
Maghiar 3 3

O altă variantă, mai eficientă pentru metoda potrivirii, constă în selecţia iniţială a tuturor
subiecţilor, grupurile descrise prin variabilele considerate importante pentru studiu
urmând a fi împărţite către grupul experimental şi cel de control.

Indiferent de metoda de selecţie aleasă, rezultatul trebuie să fie acelaşi: grupurile


experimentale să fie cât mai asemănătoare din puctul de vedere al disctribuţiei pe
variabilele care se presupune că interacţinează cu variabilele experimentale
(independente sau dependente). Există unele avantaje în favoarea randomizării:
1) Cercetătorul nu ştie întotdeauna care sunt variabilele care pot afecta serios
comportamentul variabilelor experimentale;
2) Procedurile statistice cu care se sistetizează rezultatele experimentele pleacă cel
mai adesea de la premisa că grupurile au fost construite prin randomizare.

Planuri experimentale

Planuri experimentale adevărate


Planurile experimentale adevărate sunt cele care sunt organizate astfel încât să
corespundă criteriilor unui experiment – o variabilă independentă este pusă în relaţie cu
schimbarea unei variabile dependente şi care, în acelaşi timp, rezolvă problemele de
validitate puse inerent de un experiment. Aceste planuri sunt mult mai complete decât
alte variante ale metodei experimentale precum quasiexperimentul sau preexperimentul.
Experimentul standard adevărat, denumit experiment clasic, urmează următorul model:

EXPERIMENTUL CLASIC
Moment 1 Moment 2 Moment 3
Grup experimental Pretest Variabile independente Posttest
Grup de control Pretest Posttest
Adrian Hatos

Spre exemplu, să zicem că dorim să verificăm impactul pe care filmele educative pentru
combaterea conducerii autovehiculelor în stare de ebrietate îl asupra conducătorilor auto.
În acest caz, experimentul nostru va implica:

1. Subiecţi distribuiţi aleator în grup experimental şi grup de control;


2. Aplicarea unui test (pretest) de atitudini relative la conducerea în stare de
ebrietate;
3. Prezentarea filmului (variabila independentă) grupului de experimental, dar nu şi
celui de control.
4. Aplicarea unui alt test (posttest) de atitudini relative la conducerea în stare de
ebrietate după vizionarea filmului.

Pentru a controla aspectele care alterează validitatea măsurătorilor realizate, cercetătorul


va trebui să ţină cont de următoarele aspecte:
- diferenţa de timp între aplicarea pretestului şi a posttestului pentru cele
două grupuri trebuie să fie aceeaşi, ca şi între indivizii care compun
grupurile;
- aplicarea testelor (la pretestare şi la posttestare) trebuie să fie identică,
răspunsurile putând varia în funcţie de comportamentul
experimentatorilor; se recomandă ca administrarea testelor să fie
individuală, astfel încât să se evite diferenţele pe care le-ar produce
administrarea diferită la nivel de grup; o soluţie avansată pretinde
atribuirea aleatoare a intervievatorilor la subiecţi, randomizarea grupurilor
implicate în experiment înlăturând posibilele efecte ale unor diferenţe
semnificative între grupul experimental şi cel de control;
- să se ţină cont de intervenţia vreunor evenimente (un accident major de
maşină) puternic mediatizate, care pot să afecteze atitudinile celor
intervievaţi;

Erorille pe care le determină reaplicarea testului pot fi eliminate prin planul experimental
Solomon cu 4 grupuri, care este cel mai extins plan de experiment adevărat:

EXPERIMENTUL CU 4 GRUPURI AL LUI SOLOMON


Moment 1 Moment 2 Moment 3
Grup experimental 1 Pretest VI Posttest
Grup control 1 Pretest Posttest
Grup experimental 2 VI Posttest
Grup de control 2 Posttest

În acest plan, problemele interacţiunii dintre pretest şi posttest şi dintre pretest şi variabila
indepenedentă pot fi controlate prin compararea celor două grupuri experimentale şi a
celor două grupuri de control, în care unuia dintre grupuri i se aplică pretestarea iar
celuilalt nu.
Realizarea verificării impactului filmelor educative asupra atitudinilor faţă de conducerea
în stare de ebrietate după planul cu patru grupuri al lui Solomon ar presupune:
Adrian Hatos

1. distribuirea subiecţilor în 4 grupuri prin randomizare;


2. aplicarea pretestului la grupurile 1 şi 2
3. prezentarea filmului grupurilor 1 şi 3
4. posttestarea tuturor grupurilor.

Pentru testarea efectului filmului educativ se vor compara grurpurile 1 şi 2. Efectul


pretestării va fi estimat pe baza comparării rezultatelor grupurilor 1 şi 3 şi a diferenţelor
în modificările survenite între grupurile 1 şi 2, pe de o parte, şi 3 şi 4 pe de alta.

Campbell şi Stanley afirmă (apud Baker, p. 228) că pretestarea nu este esenţială pentru un
experiment adevărat dacă subiecţii au fost distribuiţi aleator. Ei spun că un plan cu grup
de control doar cu posttest este suficient. Având în vedere numărul mic de manipulări,
este explicabil de ce acest plan experimental este foarte utilizat.

PLAN EXPERIMENTAL CU GRUP DE CONTROL ŞI DOAR POSTTESTARE


Moment 1 Moment 2
Grup experimental IV Posttest
Grup de control Posttest

Acest plan poate fi aplicat doar atunci când subiecţii au fost distribuiţi în grupuri prin
randomizare şi nu există nici un motiv de suspiciune privind neechivalenţa compoziţiilor
celor două grupuri.
Aplicând acest plan pentru experimentul cu filmele educative etc. succesiunea
evenimentelor ar trebui să fie:

1. distribuirea subiecţilor în cele două grupuri – experimental şi de control – prin


randomizare;
2. prezentarea filmului celor din grupul experimental;
3. administrarea testului membrilor ambelor grupuri.

Planuri factoriale
Exemplele anterioare s-au referit la experimente în care se verifică acţiunea a doar o
variabilă independentă asupra variabilei efect. Evident, se poat testa şi acţiunea unui
număr mai mare de factori, trebuind să se construiască atâtea grupuri factoriale încât să se
controleze acţiunea fiecărei variabile independente şi interacţiunea dintre acestea. Aceste
planuri, mult mai complicate decât cele prezentate, sunt denumite planuri factoriale.

Obstacole în calea validităţii unui experiment


Orice eroare dintr-un experiment este motiv de îngrijorare serioasă. De fiecare dată când
variabila dependentă dintr-un experiment este afectată de altceva decât de variabilele
indepenedente avem o eroare experimentală. Nici un plan experimental nu poate elimina
complet erorile, dar ambiţia este de a le reduce cât mai mult posibil. Erorile afectează
validitatea internă şi pe cea externă. Potrivit lui Campbell şi a asociaţiilor lor, cele mai
Adrian Hatos

grave sunt erorile care afectează validitatea internă, tratarea din paragraful de mai jos
incluzând şi o clasificare a acestor probleme.

Validitatea internă
Probleme referitoare la subiecţii din experiment
1. Selecţia. Compoziţia grupurilor nu este similară. (am mai discutat)
2. Mortalitatea sau pierderea de subiecţi. O problemă mai gravă este atunci când
pierderea de subiecţi nu este identică între grupul experimental şi cel de control.
3. Rivalitatea dintre subiecţii grupului experimental şi cei de control. Dacă cei din
grupul de control îşi dau seama că rezultatele lor vor fi comparate cu ale celor din
grupul experimental se vor strădui să se autodepăşească.
4. Demoralizarea subiecţilor care primesc un tratament mai puţin dorit. Dacă cei din
grupul de cotrol îşi dau seama că lor nu li se aplică tratamentul, ori că se aşteaptă
de la ei rezultate modeste în comparaţie cu cei din celălalt grup, e posibil să
realizeze aşteptările experimentatorilor.

Probleme referitoare la procedura experimentală


5. Testarea. Actul pretestării îi poate familiariza pe subiecţi cu procedurile care vor
fi aplicate şi la posttestare, a.î. rezultatele la posttestare se vor îmbunătăţi, chiar şi
fără impactul variabilei indepenedente.
6. Instrumentarea. Schimbarea instrumentelor de măsurare, construirea lor incorectă,
ori comportamentul neadecvat al celor care aplică măsurătorile pot induce
distorsiuni ale rezultatelor.

Probleme referitoare la timp


7. Maturizarea. Între pretestare şi posttestare subiecţii pot deveni mai inteligenţi, mai
culţi, mai experimentaţi etc. ceea le afectează rezultatele la posttest. Aceasta este
o problemă mai ales la experimentele care durează un număr mare de ani.
8. Istoria. Între pretestare şi posttestare pot interveni evenimente care să afecteze
rezultatele experimentului. De pildă, un studiu cu privire la atitudinea faţă de
mineri ar fi fost afectat teribil dacă pretestarea s-ar fi produs imediat înaintea
mineriadei din 13-15 iunie.

Probleme referitoare la interacţiunea unor probleme cu selecţia


9. Interacţiunea cu selecţia. Grupurile se pot manifesta nesimilar din diferite puncte
de vedere: ele se pot maturiza în ritmuri diferite, pot proveni din contexte diferite
deci pot manifesta efectele unor istorii diferite ori instrumentarea experimentului
se poate face diferit între cele două grupuri.

Probleme de regresie statistică


10. Regresia statistică. Rezultatele cele mai mici şi cele mai mari la pretest se
datorează în mai mare parte erorilor decât cele aflate la valori intermediare ale
scalelor (ale căror rezultate sunt echilibrate de erori cu tendinţe contrare). La a
doua testare, erorile se atenuează, astfel că cei care au luat note foarte mici vor
avea rezultate mai bune iar cei care avuseseră rezultate excepţionale vor avea note
Adrian Hatos

mai slabe, iar aceste modificări sunt considerate ca şi efecte ale expunerii la
variabila independentă.

Validitatea externă
Obstacolele din calea validităţii externe a unui experiment ridică problema
generalizabilităţii rezultatelor acestuia la alte contexte, la alte tratamente şi alţi subiecţi.
Se deduce imediat problema generală a validităţii externe a experimentelor: având în
vedere că se pune atât de mare accent pe controlul variabilelor, ceea ce produce inerent
contexte experimentale artificiale, departe de situaţiile din viaţa reală, concluziile
obţinute pe baza experimentelor pot fi aplicate şi în interpretarea situaţiilor cotidiene? O
problemă concretă este cea a subiecţilor cooperanţi care, cunoscând obiectivele cercetării
(ipoteza care ghidează experimentul) încearcă „să îi facă pe plac experimentatorului”
manifestând reacţia aşteptată de cercetător. Din acest motiv subiecţii sunt de obicei induşi
în eroare cu privire la obiectivele, ipotezele experimentului. Păcăleala, dacă este
conştientizată, va provoca din partea subiecţilor tendinţa de a deduce ipoteza
cercetătorilor, ceea ce va altera din nou rezultatele. Şi utilizarea extensivă a studenţilor
pentru alcătuirea grupurilor supuse experimentelor ridică probleme de validitate externă,
întrebarea privitoare la măsura în care rezultatele obţinute pe acest grup socio-educaţional
pot fi aplicate altor categorii de subiecţi fiind perfect legitimă.

Alte tipuri de experimente. Cvasiexperimente


Detaliile din paginile de mai sus s-au referit la experimentul „veritabil”, cel care
presupune atât artificialitate situaţiei experimentale cât şi manipularea şi controlul de
către cercetător a variabilelor care intervin în experiment. Vom prezenta mai jos variante
de experimentare care se abat de la standardele experimentelor „veritabile”, motiv pentru
care sunt denumite şi cvasiexperimente.

Experimentul de laborator vs. experimentul de teren


Se confundă de către mulţi posibilitatea realizării experimentelor în laborator cu
indicatorul maturităţii unei ştiinţe. În realitate, unele teme nu pot fi tratate în condiţii de
laborator. Astfel, în astronomie este dificilă imaginarea unor investigaţii în care
cercetătorul controlează aproape total situaţia experimentală, precum se reuşeşte de
obicei în studiile de laborator.
Pentru majoritatea ştiinţelor, experimentul de laborator reprezintă forma supremă a
investigării realităţii. Experimentul de laborator constă într-o situaţie artificială în care
cercetătorul variază unii factori, minimizând acţiunea altora, şi măsoară schimbările
variabilei independente. Valoarea deosebită a experimentului de laborator derivă din
faptul că laboratorul asigură condiţii pentru un cât mai mare control al situaţiei
experimentale. Definitorie pentru experimentul de laborator este artificialitatea situaţiei
experimentale. Situaţia de artificialitate presupusă de experimentele de laborator este
frecvent criticată, în virtutea slabei validităţi externe a concluziilot extrase prin acest tip
de experimentare. Contraargumentul constă în faptul că obiectivul experimentului de
laborator nu este acela de a descrie fidel desfăşurarea concretă a fenomenelor ci de a
identifica şi a măsura impactul unei variabile „independente” asupra variabilei
Adrian Hatos

„dependente”, chiar dacă în situaţii naturale cele două variabile nu interacţionează


niciodată precum în situaţia purificată a experimentului de laborator.

Uneori nu este necesară, sau poate nici posibilă experimentarea în afara contextului
natural de desfăşurare a interacţiunilor dintre subiecţi. În cazul în care ne interesează
reacţia la diferite strategii de intervievare în ancheta poliţienească, nu este de aşteptat că
cei interogaţi se vor comporta ca în situaţia de anchetă reală dacă sunt duşi într-un
laborator şi interogaţi de cercetători, alţii decât cei din organele juridice. Chiar dacă nu
desfăşoară investigaţia în laboratoare speciale, cercetătorii pot, în acest caz, să
manipuleze variabilele experimentale ca şi grupurile experimentale. Avem de a face, în
acest caz cu un experiment de teren. Acesta are o arie mare de aplicare, în cercetările
privind comportamentele indivizilor în anumite grupuri naturale – grupuri şcolare ori
grupuri de muncă.

Experimentul real vs. experimentul natural


În experimentul real experimentatorul produce un set de condiţii (variabila
independentă) şi măsoară efectele sale (variabila dependentă). Variaţiile în variabila
independentă sunt aşteptate să producă la diferenţe în variabila dependentă. Anderson
(apud Baker, p.212) afirmă că „definitorie pentru experimentul veritabil este prezenţa
unei variabile independente, că o variabilă independentă este manipulată de
experimentator şi că manipularea unei variabile implică atât stabilirea condiţiilor
experimentale şi alocarea subiecţilor la aceste condiţii”.
Experimentul natural nu implică manipularea din partea cercetătorului. În
schimb, cercetătorul va observa o condiţie (variabila independentă) şi o va pune în
legătură cu altă condiţie (variabila dependentă). Marea diferenţă în raport cu
exeprimentul veritabil este în domeniul controlului. Experimentul veritabil este cel în
care se încearcă controlul a cât mai multor factori, pentru a elimina acei factori care ar
putea determina variaţii în variabila dependentă. În cazul experimentului natural situaţia
experimentală apare în condiţii normale, neinfluenţate de cercetător, în care cercetătorul
poate interveni mai multe sau mai puţin. Un exemplu de astfel de experiment este cel
prilejuit de dramatizarea radiofonică realizată de Orson Welles - Războiul Lumilor, în
1938, când mulţi oameni au fost convinşi că marţienii au invadat pământul undeva în
regiunea New York, ceea ce a provocat panică şi, implicit, abandonarea locuinţelor şi a
localităţilor de domiciliu de către aproximativ 2 milioane de oameni. Comportamentele
au fost diferenţiate, mulţi nu au luat niciodată emisiunea ca fiind altceva decât teatru
radiofonic, alţii s-au panicat dar nu au fugit, unii au fugit alţii însă, la fel de speriaţi, s-au
ascuns. În fine mulţi, după prima sperietură, au devenit circumspecţi, terminând prin a
înţelege că totul este ficţional. Cantril nu a piedut vremea ci a realizat interviuri cu
diferitele categorii de subiecţi implicaţi de această poveste, făcând apoi comparaţii între
cei care nu au auzit emisiunea, cei care au auzit-o dar nu s-au panicat şi cei care au auzit-
o şi s-au şi panicat. Condiţia pentru succesul său a fost ca subiecţii să să nu fie influenţaţi
de reacţiile din mass media şi din reţelele informale la această problemă. Evident că
principalele probleme care afectează validitatea experimentelor naturale sunt cele care
derivă din lipsa controlului asupra situaţiei experimentale (variabilele experimentale şi
cele neexperimentale ca şi a grupurilor asupra cărora acţionează aceste variabile).
Adrian Hatos

Observaţi că, spre deosebire de experimentul de teren, cel natural presupune lipsa de
implicare a cercetătorului în desfăşurarea situaţiei experimentale.

Experimente ex-post-facto
În experimentarea ex-post-facto situaţia este furnizată de natură iar cercetătorul
reconstruieşte mintal relaţia de cauzalitate dintre variabilele pe care nu el le-a introdus în
cercetare. Această categorie de proceduri experimentale include două tipuri: experimente
ex-post-facto cauză-efect şi ex-post-facto efect-cauză. În primul caz, cercetătorul
cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui factor şi va urmări
modificările anumitor variabile prezumabil dependente. În cel de-al doilea tip,
cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care manifestă un anumit efect, şi se caută
variabilele care sunt corelate cu prezenţa şi absenţa efectului respectiv.

Acest tip de cvasiexperimente este important în ştiinţele sociale din următoarele motive:
1. Apariţia anumitor efecte nu poate fi controlată prin proceduri experimentale
„veritabile”. Spre exemplu, delincvenţa. În asemenea cazuri este necesar să se
găsească factorii care generează anumite fenomene prin experimente ex-post-
facto- efect –cauză. Imposibilitate controlării relaţiei dintre variabile are atît o
determinare ontologică cât şi una morală. Cea morală este evidentă iar în ceea ce
priveşte raporturile dintre factori, adeseori apariţia efectelor este lentă şi discretă,
ori în situaţii greu de reprodus experimental.
2. Cvasiexperimentul este calea de evaluare a unor politici, intervenţii destinate a
afecta anumite categorii de unităţi sociale (indivizi sau colectivităţi).

Exemple de experimente ex-post-facto efect-cauză

- Investigarea cauzelor cancerului de plămân. Se constituie un lot de


persoane care suferă de această teribilă boală şi se alcătuieşte un al doilea
grup cât mai similar din punctul de vedere al unor variabile considerate
importante dar în care cancerul nu a apărut. Se pune în relaţie variabila
dependentă (apariţia sau neapariţia cancerului de plămân) cu diferenţele
semnificative dintre cele două loturi. Evident, se vor urmări relaţiile
directe, eliminarea celor false, ca şi a efectelor cumulative.
- Investigarea cauzelor retardării intelectuale la copii. Se compară datele
privind mediul socio-economic a două grupuri de copii, unii diagnosticaţi
cu retard intelectual, alţii evaluaţi ca normali din acest punct de vedere. În
funcţie de variabilele care se controlează la selecţia membrilor celui de –al
doilea grup, acestea sunt eliminate din analiză, urmărindu-se acţiunea
altora. Dacă încercăm să evaluăm impactul deprivărilor materiale, nu vom
controla apartenenţa la grupurile care se compară din punctul de vedere al
calităţii vieţii. În cazul în care ne interesează impactul unor aspecte mai de
detaliu, vom căuta ca grupurile să fie cât mai similare din punctul de
vedere al veniturilor sau al stilului de viaţă din familiile de provenienţă.

Experimente ex-post-facto efect-cauză


Adrian Hatos

Acesta este genul de cercetare utilizat frecvent în evaluarea impactului politicilor sociale.
Exemple:

Observaţii:
1. În mare măsură, această metodă utilizează tehnici specifice anchetei sociologice.
Deoarece situaţia în care se produce experimentul este naturală, necontrolată,
trebuie măsurate toate variabilele care ar putea avea relaţie cu variabile
dependentă. Prin urmare, instrumentul de măsurare va fi de obicei un chestionar.
2. Mai mult, experimentul ex-post facto poartă şi dezavantajele specifice anchetei,
existând întotdeauna riscul ca o a „treia” variabilă, nemăsurată să explice relaţia
dintre variabilele independete şi variabila dependentă.

Rezumatele de mai jos se bazează pe “Milestones in Mass Communication Research” de


Melvin deFleur (1989).

Invazia de pe Marte – un caz de experiment natural

Evenimentul a avut loc pe 30 octombrie 1938.


[detalii]
Scopul cercetării a fost să descopere condiţiile psihologice şi circumstanţele situaţionale
care i-au determinat pe oameni să creadă că povestea radiofonică era reală. Cercetarea
încerca să răspundă la următoarele întrebări:
1. Care a fost dimensiunea panicii?
2. De ce au fost speriaţi de transmisiune oameni care nu s-au speriat de alte emisiuni
fantastice?
3. De ce unii dintre ascultători s-au speriat în timp ce alţii nu?

Metode: interviuri personale, anchete ştiinţifice, analiză de conţinut a relatărilor din


presă, examinarea corespondenţei.

Interviuri – 135, în profunzime – începute la o săptămână de la eveniment, şi finalizate la


4 săptămâni de la transmisiunea radiofonică; în regiunea New Jersey.

Anchete – 2, realizate la nivel naţional, de alte instituţii, la o săptămână, respectiv, 6


săptămâni, de la eveniment.

Probleme metodologice: selecţia subiecţilor de interviu a fost fără nici o regulă iar între
eveniment şi colectarea datelor a trecut prea mult timp (4 săptămâni, în cazul
interviurilor). Mai era şi o problemă de validitate: fiind influenţate de articolele din presa
vremii, mulţe persoane se simţeau ridicol să recunoască că au luat în serios
transmisiunea.

Descoperirile:
Adrian Hatos

Între 6 şi 9 milioane de persoane adulte au ascultat emisiunea. 28% dintre ei au crezut


că este o transmisiune de ştiri, dintre aceştia 70% fiind înspăimântaţi sau deranjaţi. Deci
– peste 1 milion de oameni speriaţi.

Factori care i-au făcut pe oameni să ia în serios ficţiune radiofonică:


1. Excelenţa dramatică a programului. Transmisiunea fost foarte realistă.
2. Radioul era acceptat ca vehicul pentru anunţuri importante. Mai ales cei din
categorii socio-educaţional joase erau deprinşi să se bazeze pe radio pentru
informare, mai degrabă decât pe presa scrisă.
3. În dramă avea un rol şi un astronom (jucat de Orson Welles) a cărui prezenţă, în
calitate de „expert”, a oferit un plus de credibilitate transmisiunii.
4. Trimiterile la locuri reale a adăugat cadre de referinţă familiare traansmisiunii.
5. Mulţi au pornit radiourile târziu, astfel încât nu au prins anunţul iniţial care
introducea programul, ca şi ficţiune.

Mulţi au audiat de la început, totuşi, şi au crezut că asistă la un eveniment real. Se pare că


mulţi dintre aceştia au crezut că piesa de teatru fusese întreruptă de anunţuri de ştiri
referitoare la evenimente reale. Pe de altă parte, mulţi dintre auditori nu au ţinut seama,
de fapt, de anunţul de la începutul emisiunii.

De ce s-au speriat unii.


Analizând reacţile celor care au crezut de la început că este vorba de o emisiune de ştiri,
Cantril găseşte patru categorii:
i) Cei care au controlat consistenţa internă a transmisiunii (au făcut controale
interne reuşite), deducând că este doar o ficţiune.
ii) Cei care au verificat transmisiunea în raport cu alte informaţii şi şi-au dat
seama că era o piesă de teatru (au făcut o verificare externă reuşită).
iii) Cei care au făcut verificări externe eşuate (verificări ineficiente şi care nu sunt
de încredere). Mulţi au interpretat anumite situaţii, cele mai mujlte banale,
într-un sens care să le confirme credinţa.
iv) Cei care nu au făcut nici o încercare pentru a verifica transmisiunea. Aceştia
au fost de mai multe feluri: 1) cei care au fost atât de speriaţi, că nu s-au
gândit nici o clipă să verifice 2) cei care au adoptat o atitudine de completă
resemnare 3) cei care au crezut că, în situaţie de criză, trebuie să acţionezi
imediat 4) cei care au interpretat situaţia de aşa natură încât nu au simţit
nevoia de a o verifica (au crezut că e vorba defapt de o invazie din Germania
nazistă ori că situaţia nu implic un pericol imediat.

Cei care au reuşit să facă verificări reuşite au rămas calmi, în schimb, ceilalţi au devenit
excitaţi sau paralizaţi. Cei care au fost înspăimântaţi de transmisiune erau oameni foarte
sugestibili, crezând ceea ce auzeau fără a face toate verificările necesare. Ceilalţi, care nu
au sărit la concluzii imediat, posedă, se zice, abilităţi critice. Abilitatea critică a nu a fost
măsurată, dar a fost pusă în relaţie cu nivelul de instrucţie. Datele sugerează o relaţie între
reacţia la transmisiunea radiofonică şi nivelul de instrucţie. Religiozitatea a fost un alt
factor, cei cu puternice convingeri religioase tinzând să creadă că invazia este o pedeapsă
divină. Factorii de personalitate au afectat şi ei reacţia la emisiunea lui Welles: 1)
Adrian Hatos

insecuritatea emoţională; 2) personalitate fobică; 3) lipsa încrederii în sine; 4) fatalism. O


persoană care crede că viaţa sa este controlată de puteri misterioase este capabilă să
raţionalizeze orice experienţă ca predestinată. Importantă în determinarea reacţiei a fost
maniera în care persoana a aflat de emisiune. Dacă au ascultat-o la sugestia unui prieten,
părerea acelui prieten a contat. În cazul în care persoanei respective i se acorda multă
încredere, părerea sa va determina aproape total atitudinea faţă de emisune.

Pe scurt, cercetătorii au aflat că „abilitate critică” a fost cel mai important factor în
distingerea celor care s-au panicat de cei care nu. Dar şi abilitatea critică poate fi
copleşită de alţi factori – personalitate susceptibilă, emoţiile generate în oameni de o
situaţie de audiere neobişuite.

Experimentele „Bătăliei Pentru Anglia” – exemplu clasic de


experiment privind eficienţa propagandei

Cercetare realizată de Carl Hovland


Guvernul SUA a avut dificultăţi în ceea ce priveşte motivarea propriilor cetăţeni pentru
implicarea în teatrul de război european în cel de-al doilea război mondial. Lipsa de
entuziasm a americanilor faţă de participarea la conflagraţie se datorează, pe de o parte,
izolaţionismului american, o formă de „narcisism” comunitar cât şi datorită atitudinilor
ambigue faţă de actorii implicaţi în războiul mondial (nu prea îi suportau pe bolşevici, pe
de altă parte există o vastă comunitate de origine germană în SUA (în 1990, aproximativ
45 de milioane dintre cetăţenii americani erau de origine germană). Mai grav era faptul că
soldaţii americani nu păreau deloc dornici a intra în luptă. S-a simţit nevoia unor acţiuni
de convingere, de schimbare a atitudinilor. Una dintre soluţiile alese a fost cea a
producerii şi difuzării printre soldaţii care urmau să plece pe front a unor filme
propagandistice. Precum se ştie, regizorul a mai multe dintre aceste pelicule a fost
celebrul Frank Capra. Evaluarea impactului acestor filme (a eficienţei utilizării banilor
armatei, altfel spus) s-a realiza prin metode experimentale.

Scopul filmului au fost să inoculeze:


1) O credinţă fermă în caracterul just al cauzei pentru care se poartă lupta;
2) Convingerea că trebuie să facă faţă unei sarcini dificile;
3) O încredere hotărâtă în capacitatea oamenilor şi a liderilor de a rezolva aceste
sarcini;
4) Un sentiment de încredere în integritatea şi capacitatea de luptă a aliaţilor;
5) Resentiment, bazat pe fapte, împotriva inamicilor, din cauza cărora trebuie purtată
această luptă;
6) Credinţa că prin victorie militară se poate realiza o ordine politică mondială mai
bună.

Studiile de evaluare a „Bătăliei pentru Anglia”

În aceste studii, cercetătorii au avut avantaje deosebite, rar întâlnite în cercetările


experimentale, lucrând cu soldaţi. Puteau alege când, unde şi câţi subiecţi vor fi expuşi la
Adrian Hatos

acest film. Aveau, de asemenea, la multe informaţii prealabile despre subiecţii


experimentali. Populaţia studiată avea o mică variaţie în ceea ce priveşte vârsta, rexul,
rasa sau mediul de rezidenţă.

Obiectivele experimentului
Pelicula „Bătălia pentru Britania” a prezentat multă informaţie, acoperind cu precădere
obiectivul de propagandă numărul 4. Scopul general al cercetării a fost măsurarea
cunoaşterii şi a orientărilor atitudinale a subiecţilor înainte de vizionarea filmului, să-i
expună la film şi să se evalueze orice modificare în cunoaştere şi opinie determinată de
vizionarea filmului. Cercetătorii au încercat să minimizeze pe cât s-a putut influenţa altor
factori care ar putea determina schimbările urmărite de cercetători.

Proceduri experimentale

Planuri experimentale:
1) cu grup de control , pretest-posttest; 3000 de subiecţi;
2) cu grup de control, posttest doar; 1200 de subiecţi;
Grupului experimental i s-a prezentat filmul, celui de control nu.
Instrumentul de măsurare a fost contruit cu mare grijă, pentru validitate. A cuprins
întrebări de cunoştinţe şi o scală de atitudine. Scopul testării a fost ascuns prin folosirea
multor itemi fără legătură cu scopul cercetării. Au fost defapt două instrumente, cel
pentru pretestare fiind diferit de cel utilizat pentru testare, urmărindu-se ca ele să măsoare
acelaşi lucru.

Alegerea subiecţilor s-a făcut prin eşantionare cluster, alegându-se mai degrabă companii
decât persoane. S-au făcut eforturi deosebite pentru a se asigura similaritatea
compoziţiilor grupurilor experimentale şi a celor de control.
Testele au fost prezentate soldaţilor ca o anchetă generală de opinie „pentru a afla ce simt
sodaţii în general despre război”. Posttestarea a fost justificată prin presupuse erori în
prima „variantă” a instrumentului, cel aplicat la pretestare. Posttestarea s-a făcut la o
săptămână de la vizionarea filmului. Aplicarea instrumentului s-a realizat în sălile de
mese din unităţi, în absenţa ofiţerilor şi cu respectarea anonimităţii.

Rezultate
Comparând răspunsurile primite de la membri grupului experimental şi de la grupul de
control, s-au putut extrage următoarele concluzii:

1. filmul a avut un impact major în ceea ce priveşte achiziţionarea de cunoştinţe


factuale;
2. efectele pe planul opiniilor şi interpretărilor au fost în direcţia dorită de cei care au
comandat filmul, dar mai puţin marcate decât în cazul cunoştinţelor; subiecţii care
au văzut filmul au fost mai frecvent convinşi că:
a. bătălia pentru Anglia fusese o mare înfrângere pentru Germania nazistă;
b. rezistenţa britanică a fost eroică;
c. Aviaţia Regală Britanică făcuse o treabă măreaţă în apărarea ţării;
d. Rezistenaţ britanică oferise altor ţări timp să se pregătească pentru război;
Adrian Hatos

3. Filmul a avut efecte minore asupra atitudinilor soldaţilor faţă de britanici;


4. Filmul a fost ineficient în întărirea motivaţiei şi moralei generale a soldaţilor.

Se vede că, cu cât obiectivele au fost mai generale cu atât mai puţin eficient s-a dovedit
filmul.
Cum se explică această ineficientţă în realizarea obiectivelor majore?