IV.
VARIABILELE EXPERIMENTALE ŞI variabila dependentă s-au produs numai datorită faptului că
CONTROLUL LOR
Un experiment se produce atunci când mediul este
manipulat sistematic astfel încât efectele cauzale ale acestei
manipulări pe un anumit comportament să poată fi observate.
Pentru a descrie cum mediul este manipulat şi cum
este observat comportamentul va trebui să explicăm cei doi
termeni definitorii ai experimentului: variabila independentă
şi variabila dependentă.
Variabila dependentă este comportamentul îregistrat
de experimentator.
Variabila independentă este o manipulare a mediului,
controlată de experimentator.
Un experiment trebuie să aibă cel puţin două valori
sau niveluri ale mediului, respectiv două condiţii care să fie
comparate între ele pentru a determina dacă una din aceste
condiţii provoacă un comportament. Uneori cele două nivele
pot fi reprezentate doar de prezenţa sau absenţa manipulării.
Experimentul este un procedeu dirijat de investigare a
relaţiilor dintre o variabilă independentă (cauza) şi o
variabilă dependentă (efect). Se impune evidenţierea
câtorva trăsături definitorii care se instituie şi ca avantaje ale
experimentului:
a) Controlul variaţiilor externe, într-un experiment
ideal, nici un factor (variabilă), exceptandu-l pe cel studiat,
nu este permis să influenţeze rezultatul; în jargonul
psihologiei experimentale, spunem că aceşti alţi factori sunt
controlaţi. Dacă (asemeni unui experiment ideal) toţi factorii
în afară de unul (cel investigat) sunt păstraţi constanţi, putem
concluziona logic că orice diferenţă în rezultat este cauzată
de manipularea variabilei independente. Deoarece nivele va-
riabilei independente sunt schimbate, rezultă că diferenţele în
1
variabila independentă a fost schimbată. Cu alte cuvinte,
schimbările în variabila independentă cauzează schimbări
observate în variabila dependentă, întrucât cercetarea
nonexperimentală se limitează la descrieri şi corelaţii,
experimentele permit declaraţii despre cauzalitate: variabila inde-
pendentă A este cauza ce schimbă variabila dependentă B. în
principiu, experimentele conduc la declaraţii despre
cauzalitate, în practică, aceste declaraţii nu sunt întotdeauna
adevărate. Nici un experiment nu este 100 % un succes în
eliminarea sau păstrarea constantă a tuturor surselor de variaţie.
Oricum, experimentul elimina mai multe variaţii externe decât o
fac alte tehnici de cercetare.
b) O altă trăsătură a experimentului este economia.
Folosind tehnica observaţiei omul de ştiinţă trebuie să aştepte cu
răbdare până se produc manifestările care îl interesează. Dacă
locuiţi în Trondheim, Norvegia (aproape de Cercul Polar) şi
doriţi să studiaţi cum afectează arşiţa agresivitatea, bizuindu-vă
pe soare, această cercetare v-ar cere multă răbdare si o grămadă
de timp. Experimentatorul controlează situaţia creând
condiţiile de interes (niveluri variate ale căldurii în condiţii de
laborator), obţinând datele relevante rapid şi eficient.
c) Caracterul provocat, în cercetarea fundamentală,
experimentele sunt realizate pentru a testa teoriile şi pentru a aduce
datele de bază pentru explicarea comportamentelor. Aceste
tipuri de experimente sunt, de obicei, bine planificate, cu un
investigator care are o idee clară asupra rezultatului anticipat. Un
exemplu de inferenţă puternică, sunt asa-numitele experimente
critice prin care se pun faţă în faţă alte două teorii care fac
predicţii diferite. Un rezultat favorizează teoria A, iar celălalt
teoria B. Experimentul va determina care teorie este respinsă şi
care este păstrată, în practică, aceste experimente critice nu
funcţionează atât de bine, deoarece suporterii teoriei respinse
sunt ingenioşi, căutând explicaţii care să minimalizeze
interpretarea nefavorabilă a experimentului.
Uneori, cercetătorii creează un experiment doar pentru
a vedea ce se întâmplă; îl putem numi "experimentul ce se-
ntâmplă dacă".
Studenţii vin deseori cu asemenea propuneri de
experimente, pentru că nu solicită cunoştinţe despre teoriile
sau datele de bază existente şi pot fi formulate pe baza
observaţiilor şi experienţei personale. Unii oameni de ştiinţă
tratează cu scepticism experimentele de acest gen, principala
obiecţie fiind ineficienta lor. Dacă nu se întâmplă nimic (ca în
majoritatea cazurilor), se spune că variabila independentă nu are
nici un efect - nu se obţine nimic din experiment, în schimb,
dacă nu se întâmplă nimic într-un experiment adevărat (în
care o teorie prezice că ceva se va întâmpla), rezultatul nul
poate fi folositor.
d) Replicabilitatea (repetabilitatea) este cel mai mare
avantaj al experimentului în cercetarea fundamentală. Un
singur experiment este mai puţin convingător decât o serie de
experimente repetate. Forma cea mai simplă este replicarea
directă a unui experiment existent, fără nici o schimbare. Deşi
este un exerciţiu folositor pentru student, omul de ştiinţă
găseşte aceasta plictisitor şi ineficient, în afară de cazul când
experimentul original a fost chiar neobişnuit. În schimb, o
cale mai bună de a replica este aceea de a extinde procedura
anterioară, adăugând ceva nou în timp ce reţinem ceva vechi.
Deci, o parte a replicaţiei este repetiţia literală, dar partea
adiţională se adaugă cunoaşterii ştiinţifice. Acest gen de
replicare permite generalitatea unui rezultat, demonstrând
cum se menţine un rezultat (concluzie) cu variabile in-
dependente diferite.
Variabila reprezintă aspectul unei condiţii de testare
care se poate schimba sau poate lua diferite caracteristici în
2
diferite condiţii. O variabilă este o proprietate a unui
eveniment din lume, care a fost măsurat. Variabilele sunt
atribute ale fenomenelor şi astfel, aparţin lumii. A reduce un
fenomen la o variabilă favorizează concentrarea atenţiei
cercetătorului asupra unor evenimente specifice din mulţimea
celor ce se relaţionează cu fenomenul. Deoarece variabilele
există în lume, iar teoria este un produs al minţii noastre, trebuie
să facem presupuneri sigure pentru a lega cele două una de alta.
Aceste presupuneri sunt "ancore" ce leagă o teorie de lumea
reala. Variabilele sunt tangibile; de exemplu, durata, frecvenţa,
itemii verificaţi într-un chestionar, crimele comise, cărţile
scrise, etc.
Să presupunem că ipoteza noastră spune: crescând
gradul anxietăţii, va creşte şi motivaţia afilierii. Pentru a verifica
această ipoteză, trebuie luate în considerare conceptele teoretice
de anxietate şi de afiliere, şi legate de variabile ale lumii reale.
Dar, pentru a înţelege cum sunt folosite şi discutate
variabilele în cercetarea psihologică, trebuie clarificată problema
tipurilor de variabile. Cea mai importantă distincţie între
variabile este cea între variabila independentă şi variabila
dependentă. Variabila dependentă este o măsură a
comportamentului subiectului, în limbajul modelului stimul-
reactie, este chiar reacţia. Se numeşte variabilă dependentă
pentru că depinde de valoarea altei variabile, şi anume variabila
independentă. Variabila independentă este cea care cauzează o
schimbare în valoarea variabilei dependente. Este vorba despre
stimulul din psihologia stimul-reactie. Termenul de "stimul", în
modul cel mai general, este echivalent cu termenul de "cauză".
Variabila independentă poate fi imaginată ca ceea ce face
experimentatorul subiectului, iar variabila dependentă ca ceea ce
face subiectul. Deşi aceasta analogie este adevărată în
majoritatea cazurilor, există variabile independente pe care
experimentatorul nu le manipulează (de exemplu, când suntem
interesaţi de efectul sărăciei, al sexului sau al IQ-ului etc.
asupra unui anumit comportament).
O altă distinţie este între variabile continue şi variabile
discrete. Unele variabile pot lua orice valoare dintr-un şir.
Acestea se numesc variabile continue deoarece nu sunt
limitate la un număr precis de valori, precum numere întregi,
sau la categorii separat, în principiu, se pot măsura latenţa,
durata, forţa etc. în practică, exactitatea măsurării este
limitată de abilitatea instrumentului de măsurat. Pe de altă
parte, variabila discreta este aceea care se găseşte în categorii
distincte. Subiecţii pot fi femei sau bărbaţi, naivi sau
informaţi; stimulii pot fi acustici sau vizuali etc. O variabilă
poate fi discretă chiar dacă limitele între categorii sunt vagi, iar
clasificarea exemplelor particulare poate fi dificilă. De
exemplu, culorile pot fi clasificate în roşu, galben, verde etc.,
deşi pot fi făcute şi clasificări mai fine iar unele culori pot fi
considerate la limită, cum ar fi verde-albastrui. în cazul
culorii, ea poate fi discretă ca variabila psihologică, în timp
ce utilizarea dimensiunii fizice a acesteia (lungimea de
undă) este continuă. Diferenţa între variabilele continue si
cele discrete devine importantă atunci când începem să
construim teorii.
A treia distincţie se poate face între variabila
cantitativă şi cea calitativă. Variabilele cantitative sunt
acelea care variază în cantitate (viteza de răspuns,
intensitatea), iar cele calitative variază în felul lor de a fi
(schimbarea direcţiei de la dreapta la stânga şi invers intr-un
labirint, înălţimea). De exemplu, tonurile diferă în cantitate prin
intensitate şi în calitate prin înălţime. Acest exemplu
particular implică o distincţie subtilă şi nu se bazează pe un
singur criteriu. De exemplu, intensitatea este codată în
sistemul nervos de către cantitatea activităţii nervoase, în timp
ce înălţimea este codată de activitatea din diferiţi neuroni. De
3
reţinut că multe variabile pe care oamenii obişnuiţi le consideră
discrete şi calitative, se dovedesc a fi continue şi cantitative:
introversiune / extraversiune, normal / nevrotic, masculin /
feminin.
Printre variabilele independente unele sunt simple variabile
fizice, precum intensitatea luminii sau numărul de ore de privare
de mâncare. Pentru acestea este uşor de construit un grafic de
reprezentare a rezultatelor, în acelaşi timp, însă, vorbim şi de
variabile non-fizice, care nu pot fi definite direct în termeni fizici.
Variabila non-fizica reprezintă un aspect al condiţiei de testare,
definit în termenii de comportament şi procese cognitive.
Variabilele reprezintă mecanismele care fac ca
experimentele să funcţioneze. Selecţia efectivă şi manipularea
variabilelor fac diferenţa dintre un experiment bun şi unul prost.
Acest capitol tratează două tipuri de variabile care trebuiesc cu
grijă considerate înainte de a începe un experiment: variabilele
independente şi variabilele dependente. Un capitol aparte va fi
dedicat apoi variabilelor de control, întrucât ele au un rol special
în conducerea experimentelor.
4.1. Variabilele independente
În experimentul de laborator, variabilele independente
sunt cele manipulate de către experimentator deoarece
experimentatorul le determină calitatea şi cantitatea. Variabilele
independente sunt selectate deoarece un experimentator
apreciază că ele vor cauza schimbări în comportament.
Crescând intensitatea unui sunet, ar creşte viteza cu care
oamenii ar răspunde la acel sunet. Când o schimbare a nivelului
variabilei independente cauzează o schimbare în comportament,
spunem că comportamentul este sub controlul variabilei
independente. Eşecul unei variabile independente de a controla
comportamentul, adesea numit "rezultat nul", poate avea mai mult
decât o singură interpretare. Prima, experimentatorul poate a
ghicit incorect că variabila independentă era independentă:
rezultatul nul poate fi corect. Majoritatea oamenilor de
ştiinţă vor accepta această interpretare destul de refractari.
Experimentatorul poate nu a creat o manipulare validă a
variabilei independente. Spre exemplu, atunci când faceţi un
experiment pe copii de clasa a doua si variabila voastră
independentă este numărul de bomboane ei aleargă după
fiecare răspuns corect. Unii copii iau o singură bomboană deşi
ceilalţi iau câte două. Nu găsiţi nici o diferenţă în
comportament. Poate dacă variabila voastră independentă ar
fi presupus un nivel mai mare, de exemplu, de la o bomboană
la 10 bomboane, aţi fi obţinut o diferenţă. Manipularea voastră
poate nu a fost suficientă ca să releveze un efect al variabilei
independente. Sau poate, (fapt necunoscut dumneavoastră)
clasa a avut o petrecere de aniversare chiar înainte de
începerea experimentului şi copiii consumaseră îngheţată şi
prăjituri de la aniversare, în acest caz, poate chiar 10
bomboane nu ar fi avut nici un efect. Tocmai de aceea, în
studiile despre învăţarea cu hrana drept răsplată, subiecţii sunt
lipsiţi de hrană înainte de începerea experimentului. Aşadar,
experimentatorii trebuie să aibă grijă să producă o puternică
manipulare a variabilei independente. Eşecul în această
situaţie este o cauză frecventă a rezultatelor nule. Alte cauze
ale rezultatelor nule sunt legate de variabilele dependente şi la
controlul variabilelor.
4.1.1. Modalităţi de abordare a variabilei
independente
În ceea ce priveşte prezentarea stimulilor,
cercetătorii creează condiţiile unei variabile independente
prezentând subiecţilor stimuli diferiţi sau schimbând
4
caracteristicile unui stimul. Aceasta implică o discuţie asupra
modalităţilor de abordare (manipulare) a variabilei
independente.
Utilizarea unei variabile independente reale implică
modificarea unui stimul la care răspund subiecţii. Stimulul
respectiv poate fi atât simplu, ca un flash luminos, cât şi
complex, ca o situaţie socială. De aceea, există puţine reguli
rigide sau rapide pentru definirea operaţională a unei anume
variabile independente. Specificul "tratamentelor" noastre va
depinde de comportamentul, variablele şi subiecţii specifici pe
care căutăm să-i studiem. Literatura de specialitate descrie
multe moduri creative de prezentare şi manipulare a unui
stimul, aşa că ea ne este de mare ajutor în procesul de definire a
unei variabile independente. O astfel de manipulare implică, de
obicei, unul dintre următoarele moduri de abordare.
a) Manipularea stimulilor. Cercetătorii creează
condiţiile unei variabile independente prezentând subiecţilor
stimuli diferiţi sau schimbând caracteristicile unui stimul. De
exemplu, cercetătorii care studiază senzaţiile prezintă stimuli
care diferă din punctul de vedere al unor dimensiuni fizice
(intensitate sonoră, strălucire, greutate), iar variabila dependentă
este o măsură a gradului de detecţie sau de recunoaştere a
stimulilor de către subiecţi. Cercetătorii în psihologia
dezvoltării prezintă diferite jucării stereotipizate pentru a stabili
dacă copiii sunt stereotipi în maniera lor de joacă. În studiul
agresiunii, subiecţii vizionează filme ce prezintă scene cu
diferite grade de violenţă, iar măsura variabilei dependente este
agresivitatea consecutivă manifestată de subiecţi. Cercetătorii în
psihologie socială au măsurat efectele variatelor aranjamente ale
mobilierului asupra interacţiunilor sociale ş.a.m.d.
b) Manipularea contextului. Adesea, variabila
independentă se află într-un context în care este prezentat
stimulul, în timp ce acesta este menţinut constant. De exemplu,
putem prezenta diferitele nivele de intensitate a zgomotului de
fond în timp ce măsurăm performanţele subiecţilor în
rezolvarea unor probleme de aritmetică. Dacă vom studia
procesele de de învăţare vom examina efectul diferitelor tipuri
şi cantităţi de recompense sau pedepse asupra capacităţii
subiecţilor de a învăţa o temă. Alţi cercetători au provocat
subiecţilor diferite stări emoţionale prin hipnoză şi apoi le-au
examinat memoria şi procesele de gândire sau, putem
examina variabilele contextuale prin studierea stărilor
emoţionale ale subiecţilor ca funcţie a succesiunii anotimpurilor.
c) Manipularea informaţiilor date subiecţilor.
Variabila independentă poate consta în instrucţiuni sau
informaţii date subiecţilor în fiecare dintre condiţii în parte.
De exemplu, pentru a studia cât de sârguincios lucrează
oamenii într-un grup, putem spune unor subiecţi că vor lucra
singuri, iar altora că vor lucra împreună cu alţii, dar pe care
nu-i vor vedea. Ca să studiem memoria, vom examina felul în
care diferite informaţii comunicate în întrebări despre un
eveniment afectează amintirea subiecţilor despre acel
eveniment. Pentru a studia diverse atitudini, putem prezenta
subiecţilor o pictură, spunându-le că presupusul pictor este
un bărbat sau o femeie ca să determine astfel dacă aceştia
evaluează pictura într-o manieră discriminatorie din punct de
vedere sexual.
d) Manipularea situaţiilor sociale cu ajutorul
"complicilor". Complicii sunt persoane auxiliare pe care un
cercetător le face să acţioneze ca alţi subiecţi sau ca trecători
"accidentali", creând astfel o anumită situaţie socială
particulară la care subiectul "real" poate apoi să reacţioneze.
De exemplu, putem crea un joc între un subiect şi un
complice pentru a studia gradul de cooperare al subiectului
în condiţiile în care costul colaborării creşte. Darley şi
5
Latane (1968) au determinat un complice să simuleze un atac de
apoplexie şi au măsurat dorinţa subiectului de a interveni în ajutor
ca funcţie a numărului celorlalte persoane prezente. Asch (1951) a
folosit un număr de complici prezenţi alături de un subiect căruia,
când i s-a cerut să estimeze lungimea unei linii, a supraevaluat-o
drastic, în ultimă instanţă, variabila dependentă a fost
supraestimarea produsă de subiect, care arată măsura
confirmării la presiunea socială.
e) Manipularea nivelului de stres al situaţiei
experimentale. O abordare interesantă în creearea condiţiilor
experimentale este aceea de a stresa sau supraîncarcă situaţia şi
de a deduce din rreacţiile subiecţilor felul în care sistemul
operează în mod normal. De exemplu, cercetătorii care studiază
psihologia limbajului ("psiholingvistica") au dezvoltat proceduri
de inducere a unor greşeli de vorbire - cum ar fi "cuvintele
citate" - pentru a deduce procesele de elaborare a vorbirii. Cei
care au studiat atenţia au prezentat simultan două mesaje "di-
hotice", câte unul la fiecare ureche, în acest caz, condiţiile
constau în variatele instrucţiuni sau conţinuturi ale mesajelor,
iar variabila dependentă este felul în care fiecare mesaj a fost
perceput. Alţi cercetători au produs asupra subiecţilor stress
social sau emoţional - de exemplu, determinându-i la un
comportament care intră în conflict cu atitudinea pe care în mod
normal o aprobă şi măsurând felul în care ei rezolvă acest
conflict. Iar alţii au creat condiţii datorită cărora subiecţii
eşuează în îndeplinirea anumitor sarcini, pentru a studia pe cine
învinovăţesc ei de acest lucru.
f) Manipularea indicatorilor fiziologici. Unii
cercetători folosesc procese interne, fiziologice. Aici condiţiile
pot implica consumul de către subiecţi a unor anumite
cantităţi de alcool sau alte droguri, folosirea timpului de somn
pe care-l au la dispoziţie, sau modificarea "privării senzoriale"
pe care o suportă. Folosind drept subiecţi animalele,
cercetătorii pot utiliza tehnici chirurgicale pentru a crea
diferite condiţii în care părţi ale creierului sunt extirpate sau
alterate. Variabilele dependente în aceste studii indică dacă
aceste manipulări produc diferenţe în comportamentul,
motivaţia, memoria subiecţilor. In cercetarea neurologică,
condiţiile pot implica prezentarea vizuală a unor cuvinte în
aşa fel încât ele să apară în diferite localizări ale ochiului.
Aici, variabila dependentă este timpul necesar pentru
recunoaşterea fiecărui stimul, permiţând cercetătorilor să
traseze harta fluxului informaţional prin emisferele
creierului.
g) Manipularea variabilelor intermediare. Adesea,
cercetătorii folosesc tehnicile de mai sus pentru a manipula o
stare psihologică internă, care apoi influenţează un
comportament. Această stare internă este denumită o variabilă
intermediară. Ea este influenţată de variabila independentă,
care, în schimb, influenţează variabila dependentă. Variabila
intermediară "intervine" astfel între variabilele independentă
şi dependentă. De exemplu, avansăm ipoteza că starea de
frustrare îl înfurie pe subiect, şi că o furie mai mare conduce la
un mai mare nivel de agresivitate a comportamentului. Aici
manipulăm variabila independentă a frustrării - de exemplu,
blocând din când în când subiectul în obţinerea unei
recompense dorite. Procedând astfel, modificăm cel mai
probabil variabila intermediară, a furiei, care va influenţa
apoi rezultatele subiecţilor la variabila dependentă a
agresivităţii - cum ar fi, gradul în care ei vor pedepsi un
complice.
Psihologii disting două tipuri de stări psihologice
intermediare. O stare momentană este un atribut temporar,
schimbător, care este influenţat de factori de situaţie. De
exemplu, ai o anumită "stare de axietate", nivelul de anxietate
pe care îl resimţi depinzând de situaţia în care te afli. (Dacă
6
realizezi brusc că nu eşti pregătit pentru un examen, aceasta îţi
creşte starea de anxietate). Dimpotrivă, o trăsătură
caracteristică e stabilă independent de timp şi nu e uşor
influenţabilă de factori situaţionali. (trăsături de personalitate.)
De exemplu, stima de sine este în general definită ca o trăsătură
caracteristică, pentru că e relativ imună la influenţele determinate
de situaţiile în care eşti implicat. Unele atribute au ambele
componente, stări şi trăsături: O stare anxioasă de moment a unei
persoane poate fi descrisă în legătură cu "trăsătura ei anxioasă",
care este nivelul general de anxietate pe care această persoană îl
trăieşte indiferent de situaţie. Alte atribute, ca stima de sine, sunt
considerate ca având numai trăsături caracteristice drept
componente. Stările momentane pot fi folosite şi studiate ca
variabile intermediare, pentru ca ele se schimbă ca reacţie la
condiţiile unei variabile independente. Trăsăturile caracteristice
nu pot fi studiate în acest fel, pentru că, fiind mai degrabă
permanente, nu sunt influenţate de diferitele manipulări.
4.1.2. Aspecte privind validitatea variabilei
independente
Alegând oricare dintre modurile de abordare prezentate
mai sus, trebuie să avem în vedere că dacă găsim o relaţie
semnificativă, va trebui să arătăm că studiul nostru demonstrează
un aspect al naturii. Fiecare din aceste tipuri reprezintă o
preocupare atunci când selectăm sau creăm o definiţie operaţională
pentru variabila noastră independentă.
a) Validitatea de construct. In primul rând, când definim
variabila independentă, trebuie să avem în vedere dacă
manipularea noastră are validitate din punctul de vedere al
construcţiei, adică dacă permite o deducţie validă din construcţia
pe care ne bazăm, aşa cum o conceptualizăm noi. De exemplu,
sporim noi înr-adevăr "presiunea socială" asupra unui subiect
dacă mărim numărul de complici dintr-o cameră?
Pretindem, în mod eronat că influenţăm construcţia stimei de
sine, care este, prin definiţie, o trăsătură de personalitate
nemodificabilă? Dacă studiului nostru îi lipseşte validitatea
de construct, atunci orice deducţie pe care o tragem despre
procesele psihologice implicate va fi eronată.
b) Validitatea de conţinut exprimă gradul în care o
procedură permite deducţii corecte în privinţa unei variabile
care ne interesează. Dacă, de exemplu, obiectivul nostru este
să expunem subiecţii unor filme care înfăţişează diferite grade
de violenţă, atunci trebuie să măsurăm şi să manipulăm
această variabilă. Dar dacă, din neglijenţă, alegem diferite
filme bazate pe conţinutul lor umoristic sau pe intriga lor,
atunci nu studiem de fapt şi exclusiv influenţa variabilei care
este conţinutul violent al filmului.
Problemele validităţii de construct şi de conţinut sunt
corect rezolvate atât prin discuţii teoretice, cât şi prin
cercetări care dovedesc că o procedură este validă dacă
produce acelaşi rezultate ca şi alte proceduri deja acceptate
ca valide. Dacă, în calitate de cercetători debutanţi, sunteţi
peste măsură de inventivi în definirea variabilelor, riscaţi să
ameninţaţi validitatea de construct şi de conţinut a studiului
vostru. Şi atunci poate că ar fi mai bine să adoptaţi acele
proceduri care sunt de obicei acceptate ca valide în literatura
de specialitate.
c)Validitatea externă vine să ne asigure că putem
generaliza cu încredere rezultatele noastre la alţi subiecţi şi la
alte situaţii. Punctul cheie este aici faptul că variabila
noastră independentă şi celelalte componente ale
experimentului nu trebuie să fie atât de atipice încât să nu
poată fi generalizate decât într-un mod restrâns şi la un tip
limitat de situaţii. Pentru că există câteva perspective din
punctul de vedere al cărora putem generaliza rezultatele pe care
7
le obţinem, cercetătorii se referă la două laturi ale validităţii
externe.
Validitatea temporală, adică măsura în care rezultatele
noastre pot fi generalizate pentru alte perioade de timp.
Validitatea temporală are două moduri de aplicare. Primul se
referă la un tratament care durează o anumită perioadă de timp
şi pentru care se stabileşte o perioadă fixă de timp între tratament
şi măsurarea variabilei dependente. Validitatea temporală se
referă la măsura în care o relaţie observată poate fi generalizată
la alte cadre temporale. Al doilea se referă la un studiu care se
petrece într-un anumit timp, de exemplu într-o anumită lună
dintr-un anumit an. Aici validitatea temporală are în vedere
măsura în care rezultatele pot fi generalizate pentru alte luni şi
alţi ani. În raport cu validitate temporală vom defini variabila
noastră independentă şi procedurile respective astfel încât ele să
fie reprezentative în termeni temporali. Vom căuta componente
temporale interne care ar putea fi generalizate corect, vom alege
stimuli şi procedurile care pot fi generalizate în diferite perioade,
vom dirija studiul nostru către o perioadă de timp care să includă
importante variaţii sezoniere ş.a.m.d. Trebuie să acceptăm că
multe cercetări din trecut au validitate temporală pentru a fi
generalizate inclusiv până zilele noastre. De aceea, atunci când
citim un articol de cercetare care a fost publicat acum câţiva
ani, nu-1 vom înlătura ca fiind depăşit. Dimpotrivă, va trebui să
avem în vedere comportamentele specifice implicate: cercetările
asupra proceselor psihice (senzaţii, percepţii, gândire, memorie,
emoţie) tind să se refere la generaţiile trecute şi prezente, în vreme
ce studiile asupra atitudinilor şi comportamentelor sociale care sunt
influenţate de schimbări sociale vor putea fi generalizate cu
multă prudenţă.
Validitatea ecologică ca latură a validităţii externe
reprezintă măsura în care o situaţie experimentală poate fi
generalizată la situaţii sau comportamente naturale. Dacă un
proiect experimental nu are validitate ecologică vom sfârşi
prin a ne concentra asupra a ceea ce subiecţii pot să facă în
cadrul unui experiment şi nu asupra a ceea ce ei fac de obicei
în viaţa reală. De exemplu, o lungă perioadă cercetările
psihologice asupra memoriei şi învăţării au fost
direcţionate către "învăţarea asociaţiilor-perechi" în care
subiecţii învăţau perechi de silabe lipsite de sens. Dar
silabele fără sens nu sunt o experienţă cotidiană pentru
majoritatea oamenilor şi acest proces de învăţare este
neobişnuit odată ce se petrece numai în cadrul unui laborator.
Unor astfel de cercetări le lipseşte validitatea ecologică: Nu
putem să ne încredem în faptul că ele generalizează corect şi
descriu procese de învăţare naturale şi cotidiene.
Cercetătorii pierd adesea validitatea ecologică în
încercarea de a o dobândi pe cea internă. De exemplu, ei pot
propune subiecţilor o sarcină neobişnuită pentru a simplifica
stimulii şi comportamentul (învăţarea asociaţiilor-perechi
permite o observaţie mult mai obiectivă şi mai controlată
decât, să zicem, învăţarea obişnuită în clasă). Oricum, acolo
unde este posibil, e de dorit un echilibru între cele două tipuri
de validităţi; miza o reprezintă menţinerea controlului, con-
comitent cu crearea unei situaţii de cercetare care să se
asemene într-un fel cu lumea reală. De aceea, esenţial este, în
măsura în care putem, să încercăm şi să găsim stimuli reali, şi
să facem ca subiecţii să îndeplinească sarcini reale, cotidiene.
4.1.3. Controlul variabilei independente
Fidelitatea înseamnă că rezultatele noastre nu conţin
nici o greşeală şi sunt consistente. Ne preocupă fidelitatea nu
numai referitor la rezultatele subiectului dar şi referitor la
fidelitatea manevrării variabilei independente: toţi subiecţii
într-o anumită situaţie ar trebui să primească aceeaşi cantitate
8
sau categorie de varaibile, şi când schimbăm situaţia, toţi
subiecţii ar trebui să primească aceeaşi nouă cantitate. Dacă
există nepotriviri în intenţiile noastre, atunci concluziile noastre
vor fi bazate pe valori greşite ale variabilei independente, iar
dacă situaţia experimentală este diferită pentru fiecare subiect,
vom obţine răspunsuri diferite şi astfel rezultă inconsistenţa
valorilor rezultatelor în cadrul fiecărei situaţii. O astfel de
inconstanţă este numită "eroare de variaţie" şi o valoare ridicată
a acesteia reduce puterea de predicţie a variabilei independente.
Odată ce o variabilă independentă a fost creată,
preocuparea noastră este focalizată pe validitatea internă,
respectiv măsura în care putem trage concluzii valide legate de
relaţia dintre variabila independentă şi variabila dependent, în
experimente validitatea internă este de o importanţă majoră,
deoarece ne permite să deducem relaţii cauzale. Trebuie să fim
convinşi că doar schimbarea în condiţia variabilei independente
cauzează schimbări în variabila dependentă.
Efectele variabilei independente pot fi afectate de
intervenţia unor variabile externe care creează confuzie. Riscul
este că nu vom şti dacă subiecţii sunt influenţaţi de variabile
străine în locul variabilelor independente. Va trebui să anticipăm
variabilele externe potenţiale şi să încercăm să Ie eliminăm,
astfel încât singurul lucru care să diferenţieze situaţiile, să fie
variabila independentă. Va trebui să controlăm variabilele
exterioare ce produc confuzie încercând să le eliminăm. Dacă
nu putem să eliminăm sau să ţinem constante variabilele
exterioare, atunci putem să le echilibrăm, permiţând ca influenţele
lor să se exercite la fel pentru toţi subiecţii în cadrul fiecărei
condiţii. De exemplu, noi am putea folosi un experimentator
masculin cu jumătate din subiect şi un experimentator feminin
cu cealaltă jumătate.
O altă ameninţare pentru validitatea internă este
"difuzarea tratamentului". Difuzarea tratamentului se întâmplă
atunci când subiecţii dintr-o situaţie experimentală cunosc
tratamentul dat în alte situaţii. De exemplu subiecţii care au
participat într-o situaţie divulgă celorlalţi subiecţi potenţiali
amănunte despre experienţa lor. Deoarece subiecţii potenţiali
sunt conştienţi de tratament, puterea noastră de manevrare
poate să fie redusă. Nu numai puterea sau impactul tratamentului
nostru poate fi redus, dar şi validitatea internă va fi ameninţată
în egală măsură: în loc să fie influenţate numai de variabila
independentă, răspunsurile subiecţilor vor fi influenţate de
informaţii externe pe care ei le posedă în legătură cu condiţia
şi studiul respectiv. Prima cale de apărare împotriva difuzării
tratamentului este de a explica subiecţilor de ce este
important să nu dea detalii despre studiu la alţi subiecţi
potenţial, în al doilea rând, putem conduce studiul pe o
perioadă scurtă, pentru a minimaliza timpul în care subiecţii
pot comunica unii cu alţii, în al treilea rând, putem testa
subiecţi în diferite locuri astfel încât să aibă puţine şanse de
întâlnire. În sfârşit, vom putea să tăinuim datele despre studiul
nostru.
O cale importantă în prevenirea intervenţiei
variabilelor externe potenţiale este standardizarea
modalităţilor de aplicare a variabilei independente. Aceasta
presupune menţinerea cu scrupulozitate a aceloraşi condiţii
pentru toţi subiecţii.
Instructajul sau consemnul trebuie să explice clar
sarcinile pe care subiecţii le au de îndeplinit,să prezinte
stimulii, modalităţile de răspuns. Prin instructaj descriem
secvenţa de evenimente, identificăm stimulii la care ei vor
trebui să asiste şi explicăm cum să răspundă. Va trebui, de
asemenea, să anticipăm întrebările subiecţilor. Folosim in-
strucţiunile şi pentru a preveni comportamentele
indeziderabile ale subiecţilor: le spunem să nu se uite în jur,
să nu se agite, sau să vorbească, astfel încât să piardă
9
aspectele de importanţă majoră ale sarcinii. Scopul este ca
subiecţii să îndeplinească cu precizie aceeaşi sarcină dată, fără
să introducă stimuli externi sau comportamente, care fac ca
sarcina să fie diferită la subiecţi diferiţi.
Când elaborăm instrucţiunile trebuie să ne asigurăm că
ele sunt clare pentru cei mai simpli subiecţi, evitând jargonul
psihologic şi folosind cuvinte pe care subiecţii le vor înţelege
cu uşurinţă. Dacă manevrăm o variabilă în cadrul instrucţiunilor
schimbăm numai părţile necesare şi evităm confuzia, ţinând
celelalte aspecte constante (aspecte cum ar fi: lungimea, durata şi
munca). Niciodată nu admitem instrucţiuni în plus pentru unii; In
schimb, putem citi instrucţiunile cu voce tare, folosind un ton
neutru, ce poate fi reprodus consecvent sau putem folosi un
casetofon.
Desigur nu există garanţii ca instrucţiunile noastre vor
avea efectul dorit. Putem încuraja subiecţii să pună întrebări
dacă nu înţeleg, dar pe măsură ce ei pun tot mai multe întrebări,
experienţele lor referitoare la test diferă faţă de cele a acelor care
nu pun întrebări. Pentru claritate putem adăuga mai multe detalii,
dar subiecţii experimentaţi sau plictisiţi ar putea să nu asculte, în
mod deosebit când instrucţiunile sunt prezentate într-o manieră
neutră sau rece. Putem lăsa subiecţii saşi citească ei înşişi
instrucţiunile, dar în acest caz trebuie să fim siguri că ei, le şi
înţeleg corect. Crearea unor instrucţiuni eficiente necesită un
efort considerabil din partea cercetătorului.
Tehnicile utilizate, folosirea unor mijloace sigure,
automatizate de prezentare a variabilei independente sunt foarte
importante pentru asigurarea fidelităţii. De exemplu folosirea
doar a unui cronometru pentru măsurarea duratei de expunere a
stimulilor vizuali poate fi nesigură, iar variaţia în prezentarea
duratelor este externă şi este un factor potenţial de confuzie.
Alternativa este să ne bazăm pe un echipament electronic
automatizat, un proiector care să controleze şi să prezinte
 stimulii. La fel, când prezentăm stimulii auditivi putem folosi
căşti care să menţină intensitatea constantă pentru toţi
subiecţii şi pentru a exclude zgomotele din mediu. Când
creăm o situaţie la care să reacţioneze subiecţii, putem da un
film care să prezinte situaţia, astfel încât toţi subiecţii dintr-o
stare să vadă exact acelaşi eveniment. Putem beneficia şi de
disponibilitatea computerelor, care prezintă numeroase
posibilităţi în prezentarea riguroasă a stimulilor.
Atitudinea subiecţilor faţă de situaţia
experimantală. Să ne imaginăm că suntem subiecţii într-un
"laborator" plin de aparate necunoscute nouă. Un psiholog
pune o farfurie cu prăjituri în faţa noastră şi spune "Oamenii
normali tânjesc după prăjituri la această oră a zilei, aşa că
mănâncă dacă vrei!" Mai mult ca sigur că vom mânca o pră-
jitură. Dacă el spune: "Numai oamenii ce nu au stăpânire de
sine mănâncă la această oră din zi, dar tu mănâncă dacă
vrei!" Sigur că nu vom mânca. Aceste atitudini iau naştere pe
lângă sau în ciuda faptului că noi dăm instrucţiuni explicite
subiecţilor şi exprimarea lor nu este neapărat rezultatul unui
proces conştient, intenţionat. Cercetarea psihologică are ceva
misterios şi oamenii cred că psihologii fac lucruri stranii
subiecţilor lor şi că studiază numai inteligenţa, devierile sexuale
şi oamenii nebuni. De aceea în timp ce subiecţii încearcă să
determine ce se aşteaptă de la ei, ei se află în acelaşi timp în
gardă, gata să se pună într-o lumină proastă sau să apară
"anormali". Din cauza acestor probleme subiecţi diferiţi vor
reacţiona diferit, fiind în aceeaşi situaţie. Unii subiecţi tind să
fie excesiv de cooperanţi, făcând şi spunând ce cred ei că se
aşteaptă de la ei. Alţi subiecţi ar putea fi excesiv de precauţi:
iar alţii excesiv de defensivi. Cadrul în care are loc studiul poate
fi sursa unor asemenea atitudini, astfel încât pot distrage
subiecţii sau pot să determine reacţia lor la factori externi cum
ar fi: zgomote întâmplătoare, schimbări de luminozitate.
10
Acestea se pot întâmpla în laboratoarele cu echipamente
complexe care pot induce temeri în sufletul subiecţilor.
Experimentatorul poate fi sursa unor atitudini ale
subiectului. Cercetătorii, de obicei se îmbracă şi se comportă
oficial pentru a inspira o cooperare serioasă din partea
subiecţilor. Dar formalismul nostru poate inhiba reacţiile
normale ale subiecţilor. Dacă ne îmbrăcăm fără a avea o ţinută
ceremonioasă putem încuraja iniţiativa şi realizarea sarcinii.
Dar subiecţii sunt foarte sensibili mai ales la aşteptările
experimentatorului. Sunt indicii subtile pe care experimentatorul le
furnizează în legătură cu răspunsurile ce ar trebui date şi care
sunt remarcate de către subiecţi. Noi cunoaştem predicţiile
experimentului şi le comunicăm involuntar subiecţilor, ceea ce
conduce la efectul de realizare a profeţiei. Problema e ca subiecţii
răspund la aceste indicii, în loc să răspundă la probă. Noi pierdem
validitatea internă când aceste indicii provoacă subiectul să se
comporte în maniera pe care o prezicem. Dar indiciile pot
provoca subiecţii să se comporte în mod contrar previziunilor,
făcând să pară că manevra noastră nu influenţează com-
portamentul lor. Poate fi, de asemenea, afectată si validitatea
externă când subiecţii nu se comportă natural, astfel încât
rezultatele nu pot fi generalizate.
Pentru contracararea efectelor nedorite ale atitudinilor
subiectului faţă de situaţia experimentală putem folosi
următoarele strategi, în primul rând vom furniza indicii cât mai
puţine cu putinţă. Dacă subiecţii nu au indicii, singura lor cale e
de a se purta natural. De asemenea, nu vom folosi stimuli externi de
distragere. (De exemplu, spunând subiecţilor ca mai au 5 minute
pentru a îndeplini o sarcină, se poate stârni anxietate si să-i
facem să se concentreze la ceas). A doua strategie constă în a
face ca acele indicii să fie prezentate cât mai neutru. Astfel,
cercetătorul încearcă să fie mai degrabă amabil, fiind nici prea
apropiat nici prea distant. Vom prezenta sarcina fără să specificăm
dacă e uşoară sau dificilă, şi fără să indicăm cum arata un
răspuns bun. De asemenea, încercăm să neutralizăm temerile şi
suspiciunile subiecţilor. (de exemplu, când facem un test de
memorie le spunem că realizările lor nu reflectă inteligenţa sau
personalitatea lor). A treia strategie este de a face
experimentele cât mai realiste. Trebuie să definim variabila
independentă (şi alte aspecte ale sarcinii experimentale) în
aşa fel ca subiecţii sa găsească sarcina interesantă, provocatoare
şi să-i absoarbă. Apoi ei ar trebui, să răspundă la sarcină aşa
cum dorim noi şi nu aşa cum cred că se aşteaptă de la ei.
Totuşi, noi nu realizăm sarcina la fel de reală precum e viaţa,
aşa că realismul experimental e diferit de valabilitatea
ecologica. Mai degrabă, ideea e ca indiferent de cât de
ciudată li se pare sarcina, răspunsurile subiecţilor sunt reale şi
ei răspund la sarcină, în mod ideal, fiind angajaţi în
rezolvarea sarcinii, subiecţii vor uita de caracteristicile
situaţiei.
O cale de control a efectului atitudinilor subiecţilor este
tăinuirea. Tăinuirea implică crearea unei situaţii artificiale, a
unei "poveşti de acoperire" care să deghizeze procedurile.
Subiecţii nu sunt conştienţi de variabila independentă care e
folosită şi cu ajutorul căreia se face studiul, aşa că ei nu se
simt presaţi să răspundă într-un anumit fel. Astfel ceea ce ar
fi putut fi o sarcină bizară, producând înclinaţii şi
comportamente anormale, poate fi transformată într-o sarcină
reală, raţională, în care subiecţii vor răspunde într-un mod
mai natural.
Invers, uneori folosim caracteristicile cerinţelor în
avantajul nostru, distingând sarcina prin încorporarea unor
proceduri cu aparente ştiinţifice. De exemplu, Duclos (1989) a
manipulat poziţia pe care subiecţii au adoptat-o, ca să determine
influenţa poziţiei asupra dispoziţiei afective. Pentru ca subiecţii
să menţină o anumită poziţie fără să devină suspicioşi, au fost
11
ataşaţi de subiecţi electrozi falşi pentru măsurarea "activităţii
creierului", şi li s-a spus că poziţia lor era foarte importantă pentru
precizia măsurătorilor.
O metoda potrivită de control a atitudinii faţă de situaţia
experimentală este utilizarea efectului placebo. Dacă un grup
experimental e expus unor sarcini, ce nu sunt raportate la o
condiţie de control atunci s-ar putea să nu ştim dacă grupul
experimental se comportă diferit datorită tratamentului sau
datorită atitudinii lor faţă de situaţie. De exemplu, să spunem că
dăm unui grup experimental o băutură conţinând alcool, în timp
ce altui grup nu-i dăm nimic. Pentru că deteriorările apărute în
manifestările grupului experimental se poate datora alcoolului sau
pentru că dându-le alcool subiecţilor, aceasta presupune că noi ne
aşteptăm ca ei să se comporte ca beţivii. Pentru a păstra
asemenea caracteristici ale cerinţelor constante dăm grupului de
control un placebo, desigur fără stimuli proprii variabilei
independente. Astfel, vom da grupului de control ceva ce numim
alcool, având gustul şi mirosul alcoolului, dar neconţinând nici un
pic de alcool. Deoarece comunicăm ambelor grupuri aceleaşi
caracteristici ale cerinţelor de a acţiona ca beţivii putem fi
încrezători că diferenţele ce apar în comportamentul lor sunt
datorate alcoolului real, dat grupului experimental. De remarcat ca
placebo-ul ajută la reducerea difuzării tratamentului pentru ca toţi
subiecţii cred că sunt supuşi aceluiaşi tratament, aşa că pentru
subiecţi e mai dificil să identifice şi, astfel să devină conştienţi de
studiul efectuat, în mod asemănător, când se testează alte
medicamente dăm pilule de placebo sau injecţii grupului de
control astfel încât toţi subiecţii să experimenteze aceeaşi
manevră şi să dea naştere la aceleaşi expectanţe. Într-un cadru
experimental, unde se cere subiecţilor să îndeplinească o sarcină
anterioară răspunsului, noi le dăm o sarcină placebo similară
grupului de control ca să eliminăm diferenţele între grupuri sub
aspectul expectaţiilor, motivaţiei sau oboselii.
 Când selecţionăm condiţiile unei variabile
independente, avem nevoie să luăm în considerare două
aspecte importante: grupurile de control şi manipulările
puternice.
Un grup de control este măsurat din punctul de
vedere al unei variabile dependente dar nu primeşte nici o
cantitate din variabila independentă sau, altfel spus, nu
primeşte tratamentul. Grupurile de control se deosebesc de
grupurile experimentale, care primesc o cantitate diferită de
zero din variabila independentă sau, altfel spus, fac
experienţa tratamentului. Condiţia de control reflectă modul
în care subiecţii se comportă fără tratament, furnizând un
punct de pornire pentru evaluarea influenţei variabilei, atunci
când aceasta este prezentă.
Un grup de control nu este întotdeauna esenţial pentru
un plan, includerea lui depinzând de ipoteza care este pusă.
Este de reţinut, în orice caz, că grupurile de control sunt utile
pentru eliminarea ipotezelor alternative asupra cauzelor care
determină ca rezultatele dependente să se schimbe. De
exemplu, să spunem că într-un studiu diferit prezentăm un
zgomot puternic de fond unor subiecţi care citesc o povestire, şi
că reiese că ei îşi amintesc destul de vag acea povestire. Se
evidenţiază faptul că zgomotul interferează cu memoria, dar
numai dacă presupunem ca altminteri subiecţii ar reţine bine
povestirea. Poate că povestirea este ea însăşi greu de reţinut.
Ca să eliminăm această ipoteză rivala comparăm condiţia de
zgomot cu o condiţie de control, adică o condiţie identică dar
fără zgomot. Dacă performanţele memoriei sunt slabe în
ambele condiţii putem conchide că acest rezultat este datorat
chiar povestirii şi că prezenţa zgomotului nu creează nici o
diferenţă. Dar dacă memoria este mai slabă în prezenţa
zgomotului, atunci suntem îndreptăţiţi să susţinem ipoteza
conform căreia prezenţa zgomotului diminuează
12
performanţele mnezice.
Uneori, nu este posibil să renunţăm complet la condiţia
de stimulare, în astfel de cazuri grupul de control este adesea
testat sub o condiţie considerată "normală" sau "neutră". De
exemplu, într-un studiu asupra efectelor temperaturii, trebuie să
existe unele temperaturi prezente, astfel încât condiţia noastră de
control este temperatura normală a camerei.
Alteori, condiţiile de control implică compararea
performanţelor subiecţilor cu rezultatele la care ne-am aştepta
dacă ei le-ar ghici. De exemplu, pentru a studia capacităţile
paranormale, cercetătorii îi testează pe subiecţii care pretind că
primesc mesaje telepatice "trimi-ţându-le" un mesaj despre o
carte extrasa de pe o masă cu cărţi de joc. Numărul de cărţi
selectate corect de către subiect este comparat cu numărul pe
care 1-am fi aşteptat dacă subiectul s-ar fi bazat doar pe şansa
de a ghici.
Pentru a putea pretinde că am demonstrat ceva despre un
anumit comportament trebuie să găsim o relaţie statistică
semnificativă în datele cercetării. In proiectul experimental
suntem întotdeauna preocupaţi să obţinem puterea statistică
maximă, adică probabilitatea de a putea respinge o ipoteză atunci
când ea se dovedeşte a fi falsă. Putem maximiza această putere
dacă producem diferenţe considerabile în rezultate între
condiţiile noastre. Presupunem că diferenţele între condiţii sunt
cauza diferenţelor măsurate prin rezultate. Pentru a produce
rezultatele semnificativ diferite vom selecta condiţii care
diferă în mod substanţial. Aceasta implică o manipulare
puternică pentru crearea condiţiilor care vor diferenţia
semnificativ comportamentul subiecţilor, producând diferenţe
mari ale rezultatelor între condiţii. Putem provoca aceste
manipulări puternice în două moduri: în primul rând, alegem
nivele sau categorii ale variabilei independente care sunt sub-
stanţial diferite una faţă de alta. De exemplu, o manipulare
puternică a temperaturii înseamnă că avem condiţiile diferite
prin nivele mari. Apoi, dacă diferitele temperaturi
influenţează agresivitatea, ar trebui să constatăm diferenţe
mari din punctul de vedere al acesteia.
În al doilea rând, ne asigurăm că subiecţii sunt supuşi
suficient de mult condiţiei de stimulare pentru că aceasta să
influenţeze în mod substanţial comportamentul lor. Astfel că,
dacă studiem felul în care diferitele stiluri de a vorbi
influenţează puterea de convingere a unui mesaj, atunci, în loc
să prezentăm un mesaj scurt cu un singur exemplu de stil,
prezentam un mesaj mai lung cu mai multe caracteristici ale
stilului respectiv. Atunci când un experiment nu reuşeşte să
identifice diferenţe semnificative între rezultatele obţinute între
condiţii, aceasta se datorează şi unei manipulări slabe care
produce doar diferenţe minore.
Cercetătorii îşi propun, în general, să obţină efecte
foarte mari la verificarea manipulării. Dacă nu le obţin, vor fi,
probabil, înclinaţi să întărească manipularea variabilei
independente. Aceasta ar putea implica creşterea duratei sau
intensităţii sale, reîntărirea sa prin manipulări suplimentare
sau alegerea unui nivel diferit al variabilei independente.
Astfel de măsuri sunt necesare pentru a satisface o exigenţă
majoră a experimentelor: cea mai bună şansă de a funcţiona
(adică pentru ca manipularea să ducă la un efect asupra
variabilei dependente) impune ca cercetătorul să se asigure
că manipularea variabilei independente este cât mai
puternică posibil.
4.1.4. Mai multe variabile independente
Experimentul tipic manipulează de la două la patru
13
variabile independente simultan. Avantajele utilizării mai mult
decât unei singure variabile independente ar fi următoarele:este
mai eficient să conduci un experiment cu trei variabile
independente decât să conduci trei experimente separate;
controlul experimental este mai bun, deoarece cu un singur
experiment variabilele de control (timpul zilei, temperatura,
umiditatea etc.) se păstrează mult mai probabil constante decât cu
trei experimente separate; rezultatele generalizate în baza mai
multor variabile independente sunt mult mai valoroase; ne permite
să studiem interacţiuniile, relaţiile dintre variabilele
independente.
Multe experimente includ două sau mai multe variabile
independente; aceasta înseamnă că rezultatele pot conţine o
interacţiune. Frecvenţa cu care pot fi întâlnite interacţiunile este
destul de mare. De exemplu, studiind fenomenul de "irosire
sociala", Brickner, Harkins şi Ostrom au realizat în 1986 un
experiment în care doreau să determine efectul implicării
personale într-o sarcina. Ei au presupus că efortul depus în
efectuarea unei sacrcini ar tebui să fie legat de valoarea intrinsecă
sau semnificaţia personală pe care sarcina o are pentru individ.
Ideea era că implicarea personală masivă într-o sarcină ar reduce
irosirea socială deoarece indivizii ar depune o cantitate
substanţială de efort în asemenea sarcini, indiferent dacă
activitatea lor este sau nu monitorizată. Cercetătorii au intervenit
asupra implicării în sarcină şi asupra nivelului de efort
individual implicat. Dacă ipoteza lor era corectă, ar trebui să
existe următoarea interacţiune: implicarea slabă ar conduce la
irosirea socială (efort redus)pe când implicarea puternică ar
conduce la creşterea masivă a efortului chiar dacă efortul este
sau nu monitorizat.
Rezultă că irosirea socială, si apoi difuziunea
responsabilităţii, este mai puţin probabil să se întâmple când o
persoană este confruntată cu o sarcină personală, decât când
sarcina nu prea prezintă interes intrinsec. Astfel, o
interacţiune are loc atunci când nivelele unei variabile
independente sunt afectate în mod diferit de nivelele altor va-
riabile independente.
4.2. Variabila dependentă
Variabila dependentă este observată şi înregistrată de
către experimentator. Ea depinde de comportamentul
subiectului, comportament dependent de variabila
independentă. Criteriul unei bune variabile este stabilitatea.
Dacă un experiment este repetat exact (acelaşi subiect,
acelaşi niveluri etc.) variabila dependentă ar trebui să producă
acelaşi scor pe care 1-a avut anterior. Instabilitatea poate apărea
din cauza unui deficit în modul în care măsurăm variabila
dependentă.
Rezultatele nule pot fi adesea cauzate de deficienţe ale
variabilei dependente, chiar dacă aceasta este stabilă. Cea
mai obişnuită cauză este limitarea strictă a variabilei
dependente, astfel că ea se "blochează" la vârful sau la baza
scalei sale. Să presupunem că doriţi să invitaţi un prieten să
joace popice pentru prima oară. Ştiind că recompensa
îmbunătăţeşte performanţa, vă veţi să vă trataţi prietenului cu
o bere ori de câte ori loveşte bine. Prietenul dumneavoastră
loveşte numai pe alături, aşa că beţi berea singur. Deoarece
este imposibil să loveşti mai rău decât pe lângă bile, nu puteţi
observa nici o înrăutăţire a performanţei pentru că prietenul
vostru este deja la baza scalei. Acesta este numit "efectul limitei
inferioare". La polul opus, al reuşitei de 100 %, este numit
"efectul limtei superioare". Aceste două tipuri de efecte
afectează principala aşteptare faţă de variabila independentă,
respectiv aceea de a reflecta cu acurateţe într-o variabilă
14
dependentă.
În raport cu fiecare stare a variabilei independente
cercetăm comportamentul subiectului notând rezultatele variabilei
dependente. Apoi interpretăm diferenţele dintre rezultatele
obţinute indicând tocmai modificarea condiţiilor care provoacă
modificarea comportamentului studia, într-un mod obişnuit, noi
măsurăm cantitatea sau gradul unui comportament (cât de
puternic se manifestă, frecvenţa sau rata de apariţie). Alteori
rezultatele pot califica comportamentul, deosebindu-1 de un altul
prin calitate, caracteristici sau atribute, în ambele cazuri,
diferenţele dintre rezultate trebuie să reflecte cu acurateţe
diferenţele din comportamentul subiectului.
4.2.1. Modalităţi de abordare a variabilei
dependente
Variabila dependentă şi sistemul operaţional pe care îl
utilizăm depind de ipotezele şi comportamentul pe care le
investigăm, lotul de subiecţi şi de perspectiva din care cercetăm.
Abordarea variabilei dependente necesită una din următoarele
metode:
a) Observaţia directă - variabila dependentă implică
observaţia directă şi măsurarea comportamentului studiat;
b) Măsurători indirecte ale proceselor psihice -
comportamentul pe care îl observam este o indicaţie indirectă
despre un proces impalpabil, intern. Variabila dependentă
măsoară un răspuns observabil despre care noi credem că este
corelat cu un proces intern astfel încât, analizând modificările
rezultatelor putem face deducţii asupra schimbărilor procesului
respectiv. De exemplu, cercetătorii fac măsurători asupra
respiraţiei, ritmului cardiac şi nivelului transpiraţiei pentru a
deduce nivelul de anxietate sau de stress al subiecţilor, sau
măsurând dilatările pupilei (indiferent dacă subiecţii au
ochii larg deschişi sau nu) ne putem da seama de
intensitatea plăcerii cu care aceştia percep stimulul.
O modalitate uzuală de măsurare indirectă este timpul
de reacţie, adică timpul necesar unui subiect pentru a răspunde
la un stimul. După ce se prezintă stimuli ce diferă de-a lungul
unei dimensiuni fizice sau mentale, pe baza diferenţelor
timpului de reacţie se pot deduce procesele cognitive sau
emoţionale implicate.
Măsurătorile indirecte sunt utilizate mai ales în
studiile asupra copiilor mici deoarece ei nu ne pot relata
direct reacţiile lor. Astfel, putem măsura timpul cât un nou
născut se uită la un stimul sau să observăm când îi zâmbeşte
pentru a-i cerceta reacţia emoţionala pozitivă la un stimul.
c) Opiniile despre stimul - o altă modalitate este de
a cere subiecţilor să-şi spună părerea despre un stimul şi apoi
să observăm cum se schimbă opiniile în funcţie de condiţie.
Această modalitate implică o anumită procedură, subiectul
trebuind să aleagă dintre mai multe răspunsuri date (alegeri
multiple). Cele mai simple sunt cele cu răspunsuri închise de
tip DA / NU. In cercetările asupra percepţiei se pot manipula
caracteristicile unei iluzii vizuale şi se cere subiecţilor să
spună dacă au sau nu iluzia respectivă. De reţinut faptul că
opinia despre un stimul reflectă două componente:
abilitatea de a detecta stimulul şi înclinaţia părtinitoare spre
un anumit stimul. Uneori putem solicita relatări mai precise, în
studiul percepţiei timpului putem cere subiecţilor să aprecieze
durata în secunde a unei anumite activităţi. Dacă cumva
aprecierile nu pot fi verbalizate cu uşurinţă, putem solicita
răspunsuri simbolice. De exemplu, cerem subiecţilor să
deseneze o linie pentru a indica durata unui interval de timp.
Mai putem folosi o metodă în care subiecţii îşi precizează
opiniile prin gruparea unor cartoane cuprinzând stimuli, în
15
acest fel indicându-se categoriile pe care le folosesc pentru
organizarea lor mentală.
d) Raportul verbal - dacă dorim să determinăm
procesele interne care au loc în subiect, putem cere direct
subiectului să le descrie, realizând astfel un raport verbal. Putem
solicita subiecţilor să facă comentarii asupra etapelor mentale
pe care le parcurg în rezolvarea unei probleme sau emiterea
unei judecăţi.
4.2.2. Mai multe variabile dependente
Variabila dependentă (observată) este un indicator al
comportamentului. Ea ne arată cât de bine (sau nu) răspunde
un subiect şi permite experimentatorului să evalueze
comportamentul. Cercetătorul trebuie să decidă care aspecte ale
comportamentului sunt relevante în experimentul realizat. Deşi
unele variabile sunt tradiţionale, cum ar fi timpul de reacţie
aceasta nu înseamnă că ele sunt singurele sau poate cele mai
bune. Cercetătorii pot selecta mai multe variabile dependente care
se potrivesc studiului respectiv. Să spunem că dorim să studiem
lizibilitatea textului pe care îl citiţi acum. Ce variabile dependente
am putea să observam ? Iată aici câteva care au fost folosite în
diverse studii: retenţia informaţiilor încărcate de sens după
citirea textului, timpul necesar pentru fixarea unui număr de
cuvinte, numărul de erori în recunoaşterea unei singure litere,
viteza în scrierea şi retranscrierea textului, pulsul în timpul
citirii şi tensiunea musculara în aceleaşi condiţii. Această listă
ar putea continua.
Principalul motiv pentru care se justifică utilizarea mai
multor variabile dependente este economia, în ciuda acestui
fapt, experimentul tipic foloseşte una (cel mult doua) variabile
dependente simultan. Se întâmplă acest lucru deoarece se
consideră că validitatea ecologică (generalizarea datelor) se
poate asigura doar prin utilizarea a două până la patru variabile
independente. Se omite astfel posibilitatea utilizării a mai
multor variabile dependente simultan. Se pare că la baza
acestei deficienţe stă rezerva şi lipsa de antrenament a unor
psihologi în utilizarea unor proceduri statistice multivariate.
4.2.3. Evaluarea variabilei dependente
În evaluarea variabilei dependente trebuia mai întâi să
vedem dacă aceasta duce la o construcţie validă, reflectând
întocmai ipoteza pe care am formulat-o. în mod deosebit,
trebuie reţinută distincţia între caracteristicile "de stare" şi
însuşirile propriu-zise. Caracteristicile de stare sunt atribute
tranzitorii pe care le putem modifica prin manipularea
variabilei independente, de aceea este adecvat studiul lor ca
variabilă dependentă, însuşirile propriu-zise sunt, mai
degrabă, stabile şi imune la situaţii de moment. De aceea
trebuie să fim atenţi să nu afirmăm că manipularea variabilei
independente determină modificări ale trăsăturilor propriu-
zise.
De asemenea, variabila dependentă trebuie să fie
validă şi din punctul de vedere al conţinutului, adică să
măsoare exact ceea ce neam propus. Astfel, rezultatele nu
trebuie să depindă de abilităţile sau de experienţa subiectului,
care nu sunt legate de comportamentul studiat. Se poate vorbi
despre o validitate internă (modificările rezultatelor trebuie
să reflecte influenţele variabilei independente şi nu
schimbările unor variabile externe) şi despre o validitate
externă (relaţia observată să poată fi generalizată şi pentru alţi
subiecţi). Aici este inclusă şi problema dacă măsurătoarea are
validitate ecologică, dacă măsurăm comportamentele reale ale
subiecţilor astfel înacât sa le putem generaliza la procesele
psihice reale. Validitatea se referă, de asemenea, şi la
16
absenta erorilor şi a contradicţiilor în măsurarea com-
portamentului.
Orice încercare de descriere a variabilei dependente va
avea unele slăbiciuni în ceea ce priveşte fidelitatea şi
validitatea. Atunci când observăm direct un comportament este
posibil ca ceea ce observăm să fie un exemplu irelevant de
comportament. De exemplu, într-un studiu despre nutriţie,
subiecţii pot mânca în mod diferit pentru că noi îi urmărim. Apoi,
rapoartele verbale pot fi invalidate deoarece subiecţii nu ştiu sau nu
vor să divulge adevăratele lor sentimente. Unui studiu implicând
gruparea unor cuvinte i-ar putea lipsi validitatea de conţinut
deoarece procesul de grupare poate fi parţial un test de vocabular.
La fel, cerând subiecţilor un răspuns în care să deseneze, ar
putea fi o testare a abilităţilor pentru desen. De asemenea,
trebuie să fim foarte atenţi atunci când facem deducţii cu privire
la orice proces intern: dacă subiecţii nu-şi pot aminti un stimul,
acest lucru se datorează faptului că a fost de la început slab
întipărit în memorie sau că nu poate fi localizat în memorie. Tot
aşa, în măsurătorile fiziologice nu ştim întotdeauna care proces
psihic este reflectat (de exemplu, furia şi frica produc reacţii
fiziologice foarte asemănătoare).
Procesul de selectare şi descriere al variabilei dependente
depinde de aspectele legate de fidelitate şi de validitate pe care
suntem dispuşi să le sacrificăm. În studiile psihofiziologice
suntem conştienţi de faptul că nu putem şti cu siguranţă care
emoţie profundă este reflectată într-un răspuns şi acest lucru
orientează eforturile noastre spre identificarea ei cât mai
corectă. În studiul proceselor cognitive, impalpabile, se
cunoaşte dificultatea de a face deducţii valide şi, de aici,
încercarea de a construi diverse modalităţi de control care să
crească încrederea în aceste deducţii. Atunci când punem
subiecţilor întrebări despre comportamentul lor se cunoaşte faptul
că rapoartele verbale ale subiecţilor deţin potenţial un grad de
nesiguranţă, iar de aici încercarea de a minimaliza impactul
acestora asupra rezultatelor. Ca şi în cazul variabilei
independente, proiectarea variabilei dependente este ghidată de
întrebarea "Ce dorim să studiem ?" şi abia apoi "Cu ce
dificultăţi ne vom întâlni ?". De reţinut faptul că selectam o
metodă pentru calităţile ei şi apoi încercăm să îi minimalizăm
punctele slabe.
Orice metodă de cercetare a unei variabile are şi unele
limite sau aspecte mai puţin convingătoare.O modalitate de a
consolida rezultatele noastre este aceea de utiliza mai multe
metode în studiul aceluiaşi comportament. Cercetătorii pot
utiliza această strategie testând mai multe variabile în cadrul
aceluiaşi studiu. De exemplu, putem face măsurători
fiziologice şi să solicităm rapoarte verbale privind starea
emoţională a unui subiect. Dacă subiecţii raportează o
anxietate crescută la fel ca indicatorii fiziologici vom fi mai
încrezători în validitatea concluziilor trase. Studierea în acelaşi
timp a mai multor variabile este, de asemenea, foarte
economicoasă, furnizând multe informaţii în raport cu
eforturile depuse în realizarea experimentului. Totuşi cerce-
tătorii nu realizează întotdeauna experimente multifactoriale. O
singură variabilă (mai ales dacă este o măsurătoare stabilită şi
acceptată) poate fi satisfăcătoare. Utilizarea unei singure
variabile poate fi benefica mai ales atunci când nu dorim să
scădem gradul de fidelitate şi validitate prin supraîncărcarea
subiecţilor cu prea multe sarcini şi când nu dorim să facem
participarea lor la experiment prea lungă sau plictisitoare.
Pentru a reflecta cu acurateţe rezultatele manipulării
noastre, variabila dependentă trebuie să fie sensibilă. O
măsurătoare sensibilă prezintă rezultate diferite chiar si la
diferenţe mici în comportament. Chiar şi o slabă modificare a
17
comportamentului trebuie să provoace o modificare a
rezultatelor. Astfel, putem observa chiar şi un efect slab asupra
comportamentulu, efect provocat de intervenţia noastră. Dar să
nu uităm faptul că vrem să obţinem diferenţe relativ mari între
rezultatele grupurilor. O măsurare sensibilă va putea fi
valorificată statistic deoarece creşte probabilitatea observării
unor astfel de diferenţe semnificative. Invers, dacă în urma unei
măsurătorii obţinem acelaşi rezultat pentru mai multe
comportamente, aceasta poate însemna că am trecut cu vederea
peste schimbări subtile de comportament şi este puţin probabil
să obţinem rezultate semnificative.
Sensibilitatea poate fi amplificată prin observarea
răspunsurilor care pot diferi în mod subtil. Prin consemnarea
doar a răspunsurilor corecte se trece cu vederea peste diferenţele
subtile ce apar în ceea ce se întâmplă în plan mental, în acest
caz, scalele de măsurare duc la creşterea preciziei; în locul
simplei observări dacă un subiect se comportă sau nu agresiv
(deci, constatarea prezenţei sau absenţei comportamentului
agresiv) vom aprecia gradul de agresivitate manifestat de
subiect, întotdeauna este bine să se încerce măsurarea precisă a
unui comportament şi nu simpla observare dacă acesta este sau nu
prezent. Atunci când se poate este bine să se utilizeze scalele
de măsurare; acestea sunt, mult mai precise şi mai sensibile în
măsurarea efectelor manipulării.
Pentru a creşte sensibilitatea unui procedeu trebuie să se
evite orice aspect care ar putea limita în mod artificial rezultatele
subiecţilor. Sarcina experimentală trebuie să permită în mod real
subiecţilor să obţină orice rezultat posibil. De aceea, atunci când
proiectăm un experiment şi procedeele de măsurare trebuie să
avem în vedere gama de rezultate care se vor obţine. Dacă
subiecţii pot, să obţină doar câteva rezultate dintre cele posibile
avem de-a face cu o problemă de limitare a rezultatelor. Acest
lucru se întâmplă atunci când gama rezultatelor la o variabilă
este limitată de către cercetător. De exemplu, există o gamă
larga a gradului de agresivitate pe care un subiect o poate ma-
nifesta. De aceea, procedeul nostru trebuie să permită
subiecţilor să obţină rezultate oriunde în cadrul acestei
game. în caz contrar, am limita gama, ceea ce va face să fie
mai dificil de dedus în mod corect influenţa variabilei
independente.
4.2.4. Controlul variabilei dependente
Pentru a se face o deducţie validă asupra
comportamentului, trebuie sa ne asigurăm că răspunsurile
subiecţilor nu au fost influenţate de variabilele externe.
Răspunsul subiectului trebuie să reflecte variabila şi
comportamentul care ne interesează; el nu trebuie să reflecte
răspunsuri la influenţe provenite de la subiecţii înşişi, de la
experimentator, din mediu sau din cauza probei.
Se consideră că poate, cea mai mare ameninţare
directă la adresa validităţii variabilei dependente este
reactivitatea. Reactivitatea apare atunci când subiecţii sunt
conştienţi că sunt observaţi. Subiecţii reacţionează la simpla
prezenţă a unui experimentator care observă, înregistrează şi
probabil "analizează" comportamentul lor. Subiecţii ştiu că
sunt în vizor şi pot să răspundă în mod neobişnuit, pot deveni
nervoşi sau zăpăciţi, pot să se concentreze asupra unei sarcini şi
să încerce mai mult, sau să facă mai multe greşeli decât dacă
experimentatorul nu era prezent.
O parte din reactivitatea subiecţilor atunci când sunt
observaţi, se datorează tendinţei de a evita răspunsuri care le-
ar putea pune probleme sau care ar putea părea ciudate sau
anormale. Această tendinţă se numeşte dezirabilitate socială.
Dezirabilitatea socială determină subiecţii să dea un răspuns
18
pe care ei îl consideră acceptabil din punct de vedere social. Aşa
se întâmplă cu descrierea dată de subiecţi asupra emoţiilor,
credinţelor sau dorinţelor rezervate "consumului public".
Reactivitatea şi dezirabilitatea socială pot duce şi la o
restrângere a gamei de rezultate. Dacă toţi subiecţii îşi
restricţionează agresivitatea, toţi vor avea scoruri reduse,
producându-se astfel efectul limitei inferioare. Invers, dacă, de
exemplu studiem măsura în care oamenii sunt sau nu de acord cu
o afirmaţie , putem observa că ei nu-şi exprimă o opinie
puternică pentru a nu părea extremişti.
Trebuie să acceptăm că orice procedeu de măsurare poate
produce reactivitate şi dezirabilitate socială, dar această
acceptare nu trebuie să ne împiedice în a exercita controlul lor. De
aceea în instuctaj trebuie să încurajăm subiecţii să răspundă în
mod natural şi onest şi să le spunem că trebuie să fie necăjiţi
dacă greşesc. Trebuie să asigurăm subiecţii că răspunsurile lor
sunt strict confidenţiale şi trebuie să permitem subiecţilor să
rămână anonimi, repartizând fiecăruia un număr în loc sa le
înregistrăm numele. De asemenea încercăm să lăsăm subiecţii să
răspundă în maniera care le este familiară.
Va trebui să încercăm să reducem influenta variabilelor
intermediare şi prin crearea unui realism experimental, astfel încât
subiecţii să fie implicaţi în sarcina respectivă. Dacă putem să
prezentăm şi să derulăm experimentul astfel încât subiecţii să se
concentreze asupra răspunsului la stimulii pe care îi prezentăm,
rezultatele vor fi mai puţin influenţate de reactivitate sau alte
variabile intermediare.
Atunci când e posibil ca răspunsurile să fie influenţate de
reactivitate şi dezirabilitate socială (de exemplu, întru-un studiu
asupra fanteziilor sexuale), este foarte important să fie
randomizate variabilele de control, cum ar fi sexul şi vârsta.
Oamenii îşi vor schimba comportamentul şi în funcţie de ceilalţi
oameni prezenţi. Nevoia subiectului de a nu risca să
greşească sau de a nu divulga informaţii personale poate
depinde şi de însuşirile experimentatorului. In studiile care
implică în mod inevitabil anumite aspecte care conduc spre o
limitare a gamei de răspunsuri căutăm să aplicăm un
procedeu special de măsurare. De exemplu, dacă credem că
toţi subiecţii vor tinde să arate acelaşi grad de agresivitate,
este de dorit o măsurare foarte sensibilă astfel încât să putem
totuşi detecta cele mai mici diferenţe de comportament.
Controlul reactivităţii poate fi realizat şi prin
familiarizarea subiecţilor cu sarcina înainte de a începe să
culegem datele. De exemplu, putem pune subiecţii să
îndeplinească o altă sarcină până când prezenţa
experimentatorului devine familiară şi nu mai este
stânjenitoare. Când testam copiii, care de obicei de abia
răspund străinilor, putem să ne jucăm cu ei şi să-i cunoaştem
înainte de a începe testul. De asemenea, trebuie să permitem
subiecţilor să se familiarizeze cu aparatele care sunt folosite.
Dacă intenţionăm să înregistrăm video răspunsurile, vom
permite subiecţilor să se obişnuiască cu faptul că sunt
filmaţi.
Atunci când măsurarea variabilei dependente
încurajează în mod major reactivitatea şi dezirabilitatea
socială, va trebui să utilizăm procedee discrete de măsurare.
Utilizând această modalitate, măsurăm comportamentul
subiecţilor fără ca ei să ştie acest lucru. Astfel, o măsurare
discretă a agresivităţii copiilor poate fi realizată prin ob-
servarea lor printr-un geam cu vedere unilaterala. Alte
măsurători discrete pot fi făcute cu camere de filmat,
casetofoane ascunse sau interpretarea urmelor relevante
lăsate de subiecţi. De exemplu, pentru a afla cât de departe se
aşează subiecţii unii de alţii, putem măsura distanţa dintre
19
scaune după ce subiecţii au părăsit camera.
Măsurările discrete sunt adesea combinate cu anumite
minciuni care ascund variabila dependentă. De exemplu,
Schacter, Goldman şi Gordon (1968) au încercat să măsoare
cantitatea de mâncare consumată de subiecţi în diferite situaţii.
Deoarece era foarte posibil ca observarea pe fată să inducă o
reactivitate mare a subiecţilor, cercetătorii au spus subiecţilor
că făceau un experiment asupra gustului. Ei au cerut subiecţilor
să fie atenţi la gustul diferiţilor biscuiţi şi să "guste" din fiecare
fel atâţia cât erau necesari pentru o evaluare corectă, în realitate,
variabila dependentă era numărul de biscuiţi mâncaţi.
O altă modalitate de a controla reactivitatea este să
ascundem întregul experiment. De exemplu, multe cercetări sunt
realizate în timp ce subiecţii stau într-o sală de aşteptare, ei
presupunând ca aşteptă sa fie chemaţi în laborator pentru
experiment. Utilizând această metoda, Mathews şi Cannon
(1975) au studiat modul în care nivelul zgomotului dintr-o
cameră influnteaza disponibilitatea unui subiect de a-i ajuta pe
alţii. Stimulul care necesita ajutorul era un cercetător care a
scăpat nişte cărţi. Realizarea acestui experiment în laborator
(experimentatorul fiind prezent şi observând) ar fi putut dezvălui
faptul că ceea ce studia era comportamentul de ajutorare şi în acest
caz conduita dezirabilă din punct de vedere social era aceea de a
ajuta, în schimb un cetăţean a scăpat cărţile în timp ce mergea pe
lângă subiect într-o cameră de aşteptare zgomotoasă, iar răspunsul
subiectului era observat discret.
O altă modalitate de a reduce reactivitatea şi alte
variabile intermediare de acest tip este realizarea aşa numitelor
experimente naturale. Aici putem conduce discret întregul
experiment în mediul familiar subiecţilor, observând oamenii în
magazine la reuniunile studenţeşti şi aşa mai departe. De
exemplu, Mathews şi Cannon (1975) au studiat comportamentul
de ajutorare atunci când un cercetător scapă întâmplător nişte
cărţi în faţa unui trecător pe trotuar.
Controlul variabilei dependente vizează şi procedeele
de măsurare. Criteriile de diferenţiere a rezultatelor
reprezintă acel sistem utilizat pentru repartizarea de scoruri
diferitelor răspunsuri, în mod concret, stabilim începutul şi
sfârşitul unui răspuns, distingem un răspuns de altul şi
stabilim cum să corelăm consecvent un anumit scor unui
anume răspuns.
Nu întotdeauna comportamentele subiecţilor se
potrivesc exact procedeului nostru, astfel încât, criteriile de
evaluare a răspunsurilor trebuie să anticipeze variaţiile ce pot
interveni. Alegem modul în care vom măsura şi înregistra un
comportament, astfel încât să eliminăm inconsecvenţele,
neglijenţele şi eroarea. Apoi, este foarte important să
confirmăm justeţea alegerilor printr-un studiu pilot.
Odată sistemul de evaluare a răspunsurilor definit,
dorim să ne asigurăm că el este aplicat în mod consecvent şi
fidel. Pentru o măsurare precisă şi consecventă a variabilei
dependente luăm în considerare automatizarea procesului
de colectare a datelor. Aparatele automate pot fi folosite
pentru a înregistra comportamentele subiecţilor şi să prevenim
astfel erorile datorate faptului că ne-au scăpat unele aspecte ale
acestora. Automatizarea măreşte fiabilitatea experimentului
deoarece elimina erorile experimentatorului şi inconsecvenţa
care pot apare câteodată atunci când notăm rezultatele fiecărui
subiect. Mai pot apare greşeli deoarece experimentatorul are
anumite aşteptări, ceea ce face ca rezultatele să fie greşit
înregistrate, astfel încât sa-i confirme predicţiile. Oricum,
trebuie reţinut faptul că automatizarea reduce imprecizia şi
eventualele erori făcute de experimentator în înregistrarea
datelor.
Pe de alta parte, deoarece materialele şi aparatele se
20
uzează de-a lungul timpului, trebuie să fim atenţi la efectele
instrumentelor. Acestea pot prezenta modificări în tehnica de
măsurare datorită uzurii, făcând măsurarea mai puţin sigură.
Unele materiale, cum ar fi diapozitivele, filmele foto sau casete
video, se pot zgâraia, pot deveni neclare, iar materialele din
hârtie se uzează şi se rup; manetele se pot manevra mai repede
sau mai greu, jucăriile se strică iar cronometrele se sparg. O
componentă a "instrumentarului" este şi experimentatorul care
devine cu timpul mai experimentat, mai plictisit ceea ce afectează
procedura. Din cauza acestor schimbări, instrumentele folosite
spre sfârşitul experimentului sunt diferite de cele utilizate mai
înainte, determinând astfel inconsecvenţa în prezentarea
stimulilor şi în măsurarea răspunsurilor de-a lungul
experimentului.
Pentru a elimina aceste efecte trebuie să se menţină în
permanenţă echipamentul în ordine şi să se facă copii după
materiale astfel încât tuturor subiecţilor să li se prezinte stimulii
ca şi noi. De asemenea, trebuie menţinută cât mai constant
comportamentul experimentatorului. Nu vom testat toţi subiecţii
într-o anumită situaţie înainte de a trece la testarea în alte
condiţii deoarece modificările provocate de efectele de
instrumentar se vor confunda cu cele provocate de modificările
variabilei independente. Vom testa câţiva subiecţi în fiecare
condiţie de-a lungul fazelor de început, de mijloc şi de sfârşit ale
experimentului, în felul acesta, efectele de instrumentar vor fi
prezente în toate condiţiile într-un mod echilibrat, eliminându-se
confuziile şi menţinându-se fidelitatea de ansamblu. Din punct de
vedere statistic, această metodă permite şi menţinerea unei variaţii
omogene în fiecare condiţie.
Controlul riguros al variabilei independente trebuie să
aibă în vedere şi fidelitatea mai ales atunci când evaluarea
rezultatelor implică judecata noastrtă subiectivă asupra
comportamentului. Din cauza aşteptărilor experimentatorului,
un cercetător nu poate fi sigur că va emite judecăţi obiective,
valide şi de încredere. De aceea, vom apela la ajutorul altora,
numiţi observatori, care sunt de obicei "orbi" la condiţii şi
sunt pregătiţi să departajeze scorurile utilizând criteriile
noastre. Observatorii neutri sunt folosiţi în mod curent în
studii care implică scoruri subiective, cum ar fi cele de
creativitate, comunicare nonverbală şi stări emoţionale (de
exemplu, agresivitatea). Dar, observatorul nu va putea
înregistra fidel un comportament dat. Câteodată observatorul
poate să treacă cu vederea sau să uite unele acţiuni ale
subiectului. De-a lungul experimentului, observatorul se
poate obişnui, devenind astfel mai atent, sau să obosească şi
să fie mai puţin motivat. In sfârşit, pentru ca interpretările
subiective pot fi uşor contestate, un observator poate judeca
un comportament altfel dacât un alt observator. Orice
observator poate face astfel de erori în măsurare şi nu putem
elimina acest fapt.
Atunci când nu putem elimina o influenţă străină,
încercăm să o echilibrăm. Un mod obişnuit de a proceda este
implicarea mai multor observatori care să evalueze
comportamentul. Apoi confruntăm rezultatele iar rezultatul
final echilibrează eventualele erori făcute de fiecare observator
în parte, furnizând astfel o măsurătoare mai fină.
Pentru a ne convinge că observatorii sunt într-adevar
constanţi, putem determina gradul lor de fidelitate. Putem
determina statistic gradul de fidelitate prin calcularea
procentajului de acorduri între observatori, (mai mult de 90%
este considerat fiabil). Sau putem corela evaluările date de doi
observatori, calculând coeficientul de corelaţie dintre
evaluările lor.
Cea mai bună modalitate de control a variabilelor
dependente şi de creştere a nivelului de încredere (fidelitate)
21
este repetarea probelor.
Dacă măsurăm reacţiile unui subiect într-o singură probă,
rezultatele pot reflecta influenţa unei multitudini de factori
exteriori. Subiectul poate fi pe moment neatent, nu se poate
concentra, poate să facă o presupunere norocoasă (să meargă
pe ghicite), să fie foarte reactiv sau să facă o greşeală pe care în
mod normal nu ar face-o. De asemenea, un anumit stimul pe care
noi îl prezentam poate avea anumite caracteristici unice care să-1
predispună la un anumit răspuns. De fapt, orice aspect al situaţiei-
fie că se datorează subiectului, ori comportamentului
experimentatorului, mediului sau sarcinii-poate face ca o probă să
fie atât de specifică încât reacţiile şi rezultatele să nu fie
reprezentative pentru subiect. Mai mult, datorită acestor aspecte
care pot influenta diferit fiecare subiect, scorurile s-ar putea să
difere de alte rezultate obţinute în aceleaşi condiţii, astfel încât
se creează o diversitate relativ mare de erori. Când există
posibilitatea ca rezultatele să fie influenţate de asemenea factori noi
vom utiliza strategii de echilibrare sau anulare a influenţei
lor.Vom face acest lucru observând fiecare subiect în aceleaşi
condiţii în mai multe probe repetate.
Nu există un număr prestabilit de probe pentru a observa
ceva în anumite condiţii, dar pentru a evita erorile este indicat să
avem aceleaşi condiţii de desfăşurare pe parcursul tuturor testelor.
Deasemenea trebuie să luăm în considerare si influenţa pe care o
au probele repetate asupra subiectului. Deşi câteva probe de timp
de reacţie pot fi realizate repede şi uşor fără a induce sau stresa
subiecţii, probele complexe nu pot fi rulate prea mult timp.
Bineînţeles, în studii care cer răspuns surpriza din partea
subiectului sau o procedură înşelătoare de un anumit tip, probele
multiple nu sunt posibile.
Dezavantajul major al observării subiecţilor pe parcursul
mai multor probe repetate este "efectul de ordine" care impune, la
rândul lui, măsuri suplimentare de control."Efectele de ordine"
reprezintă influenţa asupra performanţei într-o probă ca
urmare a poziţiei sale în secvenţele procesului de observare.
Efectele de ordine au două surse. în primul rând, un şir de
probe poate produce efecte de practică, influenţând asupra
efectuării fiecărei influenţă care reiese din practicarea
(repetată) a sarcinii respective. Chiar şi după o serie de
exerciţii practice, subiectul poate lucra într-un mod mai slab
la probele iniţiale deoarece nu şi-a făcut încălzirea. După mai
multe probe subiecţii tind să intre în ritm, devenind mai rapizi
şi mai corecţi în răspunsuri. După şi mai multe probe, subiecţii
pot obosi, se pot plictisi sau supraîncarcă astfel încât
performanţele scad.
O altă sursă a efectelor de ordine este cunoscută sub
numele de efecte de prelungire. Efectele de prelungire apar
când experienţa unui subiect cu o anumită probă standardizează
performanţa lui în probele următoare. Aceste efecte mai pot fi
create când subiecţii experimentează un anumit tip de stimul.
Deasemenea aceste efecte pot fi create când subiecţii au nişte
reacţii particulare rezultate dintr-un stil, set anticipativ de a
răspunde prin prisma răspunsurilor anterioare pe care le-a dat.
După o perioadă un răspuns va reflecta obişnuinţa în loc să
fie o reacţie naturală la stimuli. Setul anticipativ este şi mai
problematic atunci când un răspuns este influenţat de strategii
cognitive complexe. Este posibil ca un cercetător să
folosească o succesiune care produce efecte de prelungire.
Atunci toate scorurile subiecţilor vor da informaţii care nu se
pot verifica despre răspunsul tipic, deoarece sunt legate de
ordinea unică folosită. Din acest motiv vom controla efectele de
ordine folosind două modalităţi de abordare: aleatorie şi de
contrabalansare.
Balansarea efectelor de ordine se numeşte
contrabalansare. Contrabalansarea este procedeul de
schimbare sistematică a ordinii probelor pentru diferiţi
22
subiecţi într-un mod echilibrat astfel încât să cuantificăm
influenţa fiecărei ordini. Sunt două forme de contrabalansare a
efectelor de ordine: Contrabalanasarea parţială este procedeul
de balansare al efectelor de ordine prin prezentarea numai a
unora dintre ordinile posibile. Contrabalansarea parţială a
ordinilor proceselor pentru fiecare condiţie este de obicei
suficientă pentru a elimina cu încredere efectele de ordine.
Uneori efectele de ordine pot fi atât de puternice încât vrem ca
toate ordinile posibile să fie reprezentate. Contrabalansarea
completă este procesul de balansare a efectelor de ordine prin
testarea diferiţilor subiecţi în toate ordinele posibile. Unii
cercetători folosesc termenul de contrabalansare într-un sens mai
larg pentru a se referi la balansarea sitematică a oricărei
variabile străine. Astfel, dacă un experimentator masculin testează
jumătate din subiecţi în fiecare condiţie şi o femeie testează ce a
mai rămas, avem o contrablansare dată de sexul
experimentatorului. Iar dacă jumătate din subiecţi sunt bărbaţi
şi jumătate femei, avem o contrabalansare dată de sexul
subiectului.
În mod obişnuit, contrabalansarea se utilizează atunci
când sunt doar câteva ordini posibile, astfel încât să putem
manevra eficient efectele de ordine în mod sistematic. Când sunt
mai multe ordini posibile, şi scopul este de a include câteva
secvenţe diferite într-un mod nesistematic, folosim randomizarea.
Prin aceasta, creăm diferite ordini sub care diferiţi subiecţi sunt
testaţi. Inconvenientul acestei proceduri este că ea nu este
sistematică: nu ne asigură că tendinţa uneia dintre ordini este
balansată de ordinea inversă. De aceea trebuie să examinăm
diversele secvenţe pentru a ne asigura că randomizarea nu a produs
din coincidenţă un set de ordini similare şi astfel potenţiale
tendinţe. De asemenea trebuie să examinăm fiecare secvenţă
individuală şi să o folosim doar în cazul în care nu arată un tipar
predictibil care poate produce un set de răpunsuri.
 Contrabalansarea şi randomizarea pot fi folosite pentru a
controla variabilele potenţiale sau externe. De exemplu, dacă
subiectul trebuie să apese un buton pentru a indica culoarea
unui stimul prezentat în fiecare din 10 probe, noi am vrea ca
răspunsul corect să fie mânerul stâng pe parcursul a 5 probe,
şi mânerul drept pe parcursul a celorlalte 5 probe, în felul
acesta vom putea contrabalansa orice tendinţă datorată
amplasării mânerului corect. Pentru a evita un tip de
răspunsuri, vom pune în ordinea aleatoare secvenţele
probelor pentru stânga şi pentru dreapta. Pentru a crea o
secvenţa aleatorie putem scrie cuvintele dreapta, stânga pe 10
foiţe de hârtie şi să le extragem dintr-o pălărie. Vom putea
crea o secvenţă aleatoare pentru fiecare subiect sau putem crea
numai câteva secvenţe aleatorii şi să contrabalansăm folosirea
lor pentru fiecare condiţie. Avantajul unei asmenea proceduri
este că ea creşte mult controlul pe care îl avem asupra
variabilelor străine. Astfel, vom avea o mare încredere ca media
fiecărei condiţii reflectă cu exactitate reacţia tipică la stimuli în
acea condiţie. De asemenea vom avea o validitate internă
crescută, astfel încât să pretindem că rezultatele reflectă cu
adevărat influenţa variabilelor independente. Va creşte şi
validitatea externă astfel încât să putem pretinde că efectele
variabilelor independente vor fi găsite şi în alte situaţii
deoarece acest efect a fost demostrat chiar şi atunci când
numeroase variabile externe au fluctuat.
Dar contrabalansarea extensivă complică mult designul
unui studiu, crescând posibilitatea apariţiei erorilor
experimentatorului. În plus, din moment ce diferiţi subiecţi
trebuie să fie testaţi în fiecare ordine, contrabalansarea poate
elimina testarea subiecţilor în grupuri mari. Mai mult, testarea
subiecţilor în ordini variate ale probelor, sau cu o altă variabilă
balansată poate impune creşterea numărului subiecţilor cerut
de fiecare condiţie, deşi dispunem de un număr limitat de
23
subiecţi.
Cel mai mare dezavantaj asociat cu contrabalansarea şi
rando-mizarea variabilelor străine este ca aceaste proceduri pot
conduce la creşterea variaţiei erorilor Asta se întâmplă deoarece,
în fiecare condiţie, schimbăm o variabilă străină care produce
diferenţe în punctaje. Cu cât numărul de variabile pe care le
contrabalnsăm sau randomizăm este mai mare, cu atât vom
modifica variabile care influenţează punctajele deci este posibil
să obţinem o mare varietate de scoruri diferite în cadrul fiecărei
condiţii.
În luarea deciziilor asupra contrabalansării ne
confruntăm cu două scoupuri conflictuale. în primul rând, prin
creşterea variaţiei erorilor, contrabalansarea slăbeşte atât
puterea relaţiei cât şi puterea noastră statistică. Aceasta este o
problemă deoarece în primul rând trebuie să avem o relaţie
puternică, semnificativă înainte de a trage orice concluzie. Cel
mai bun mod pentru a obţine o relaţie puternică şi semnificativă
este să balansăm variabilele străine cât de puţin posibil, în loc să
le eliminiăm sau să le păstrăm constante. Pe de altă parte, dacă
găsim o relaţie semnificativă, scopul nostru este să argumentăm
că avem validitate internă şi externă. Fără contrabalansare,
totuşi nu îndeplinim acest scop deoarece rezultatele sunt legate
de o situaţie cu o singură ordine a probelor, un cercetător, o
combinaţie de cuvinte, şi culori, etc. în acest caz validitatea
internă va fi redusă deoarece nu putem fi siguri că diferenţele în
punctaje între condiţii au fost cauzate de intervenţia noastră.
Validitatea exter va fi redusă de asemenea, deoarece o situaţie
unică nu va generaliza bine: dacă testăm subiecţii numai cu un
cercetător bărbat nu putem generaliza cu încredere şi pentru o
situaţie în care o experimentatoare este prezentă.
 4.3. Variabila subiect
Pe lângă alţi stimuli externi, un răspuns depinde şi de
caracteristicile intrinseci ale unui subiect. Subiecţii sunt
organisme ce observă, gândesc, şi simt şi care pot influenţa
procedura experimentală. Diferenţele dintre subiecţi se
constituie într-o multitudine de variabile externe/care
afectează validitatea şi fidelitatea unui studiu.
Variabilele subiect sunt caracteristici intrinseci ce fac ca
persoana să poată fi distinsa de o alta. Din punct de vedere
fizic subiecţii diferă prin sex, vârstă, metabolism, hormoni,
viteză de ardere a neuronilor, musculatură, coordonare,
înălţime sau greutate. Pentru că structura fizică nu este
identică, nici reacţiile fizice nu vor fi identice. Din punct de
vedere cognitiv, deoarece ei diferă prin stil, strategii,
inteligenţă şi memorie, nu vor prelucra în mod identic un
stimul.
De asemenea diferă sub aspectul experienţei
personale, situaţiei /sociale şi economice, ş.a.m.d. astfel încât
unii sunt mult mai familiarizaţi cu o cerinţă pe care o au de
îndeplinit, decât alţii. Din punct de vedere emoţional ei sunt
influenţaţi de stările sufleteşti în diferite moduri şi având
diferite motivaţii. Din punct de vedere social, atitudinile şi
personalitatea lor diferă, astfel că unii vor reacţiona mai
repede / sau mai bine, vor fi mai competitivi sau mai atenţi.
Pentru a exprima toate aceste diferenţe, folosim
termenul diferenţe individuale, prin care se înţeleg
caracteristicile ce îi fac pe indivizi să fie diferiţi unul de
altul şi astfel produc diferite reacţii la aceeaşi situaţie. Când
discutăm despre varibilele subiect, ne referim la orice
variabilă care îl face pe un individ diferit de altul.
Validitatea externă ne permite să generalizăm
rezultatele noastre asupra întregii populaţii, descriind cum s-ar
24
comporta toţi subiecţii în condiţiile experimentului nostru.
Variabilele subiect sunt foarte importante pentru validitatea
externă întrucât ele definesc populaţia la care putem generaliza.
Definim populaţia pe baza criteriilor noastre de selectare.
Criteriile de selecţionare trebuie să fie astfel definite încât, în mod
ideal, subiectul ales să fie reprezentativ pentru populaţia asupra
căreia urmărim să generalizăm.
Definirea eşantionului depinde în primul rând de teoriile
şi ipotezele experimentului. Dacă, studiem comportamentul
copiilor atunci eşantionul şi populaţia pe care o reprezintă trebuie
să fie compusă din copii de o anumită vârstă. O populaţie nu este
însă o entitate fixă definită de o singură variabilă. Membrii unei
populaţii pot să difere în funcţie de multe variabile: grupul de
copii, de exemplu, conţine băieţi şi fete având fiecare educaţii
diferite şi provenind din medii diferite, prezentând diferite
capacităţi şi aşa mai departe. Acurateţea generalizărilor la
nivelul unei populaţii va depinde de gradul de asemănare dintre
variabilele subiect (ce pot influenţa rezultatele) şi cele ale
populaţiei pe care o reprezintă. Aşadar, criteriile noastre de
seclecţie trebuie să scoată în evidenţă un model care este în
mod esenţial o versiune miniaturală a populaţiei la care vom
face generalizarea.
Eşantionul de subiecţi pe care îl alegem pentru studiere
trebuie să reflecte caracteristicile importante ale populaţiei la
care vom generaliza rezultatele.
4.3.1. Factorii care afectează reprezentativitatea
variabilei subiect
Procedeul cel mai frecvent utilizat de selecţie a
subiecţilor în vederea construirii grupurilor este selecţia aleatorie
care oferă fiecărui subiect şanse egale de a fi selectat. Putem
folosi metoda eşantionării aleatorii simple (similar tragerii unor
nume dintr-o pălărie) sau metoda eşantionării aleatorii sistematice
(similar cu extragerea al-x-lea nume de pe o listă). Prin
selectarea subiecţilor într-o manieră nepărtinitoare dăm
posibilitatea de manifestare unor diverse caracteristici la fel
de des si în acelaşi grad în care se manifestă în cadrul
populaţiei. De aceea, per total, subiecţii incluşi în
experimentul nostru trebuie să fie reprezentativi pentru o
anumită populaţie.
a) Caracterul limitat al eşantionului
Întotdeauna vor exista limitări de facto în
eşantioanele noastre care împiedică selectarea unor membrii
ai populaţiei, în primul rând nu toată pupulaţia poate fi
identificată. Dacă facem un studiu asupra alcoolismului vom
observa că acesta se limitează în mare parte la bărbaţi, în al
doilea rând, nu avem posibilitatea să îi contactam pe toţi
subiecţii ce pot fi identificaţi. De obicei, eşantioanele noastre
se vor limita la persoanele ce trăiesc în apropierea noastră.
Numeroase experimente psihologice sunt chiar şi mai
limitate, deoarece eşantioanele sunt constituite din studenţi
de la psihologie.
Datorită acestor limite, adesea de obicei, nu putem să
obţinem un eşantion real al populaţiei, în practică, numeroşi
cercetători solicită subiecţi prin anunţarea experimentului în
sălile de curs de la facultate sau prin punerea de anunţuri la
avizier, în aceste condiţii, selecţia subiecţilor este aleatorie,
pentru că se acordă fiecărui subiect potenţial al populaţiei
disponibile o şansa egală de a participa voluntar la acest
experiment. Vom testa toţi voluntarii care vin în contact cu
criteriile noastre de selectare, sau putem folosi metoda
eşantioării aleatorii simple sau sistematice pentru a-i selecta
dintre cei care constituie masa de voluntari.
Motivul pentru care cercetătorii folosesc atât de des
studenţii ca subiecţi pentru experimente este acela ca ei sunt
cei mai disponibili şi se presupune că descoperirile în
legătura cu multe dintre comportamentele lor pot fi
25
generalizate în mod rezonabil la o populaţie. Oricum, trebuie să
ne gândim foarte bine la populaţia asupra căreia dorim să
generalizăm rezultatele şi să verificăm dacă exista vreo limitare
în selectare ce ar putea afecta în mod semnificativ validitatea
concluziilor.
b) Mărimea eşantionului. O problemă importantă în
selecţia eşantionului ţine de reprezentativitatea acestuia raportată
la populaţia de referinţă. Cu alte cuvinte, trebuie decidem asupra
valorii lui N, a numărului de subiecţi pe care ne-am propus să-i
studiem. Simbolul N reprezintă numărul de subiecţi într-o situaţie
(adunând toţi n egalează N). Pentru a maximiza validitatea externă
regula generala este " cu cât mai mult cu atât mai bine". Cu cât
mai vast este eşantionul nostru, cu atât mai mare este posibilitatea
unei mai bune reprezentări a populaţiei deoarece studiem, de fapt,
o mai mare parte a populaţiei. Şi prin observarea unei mai mari
părţi a populaţiei, creşte posibilitatea de a include toate
variabilele relevante ale unui subiect, în consecinţă, scade
posibiltatea de a obţine un eşantion necorespunzător şi de a face
erori atunci când tragem concluzii. Dimpotrivă, cu numai câţiva
subiecţi, suntem expuşi să obţinem un eşantion având
caracteristici atipice, astfel încât nu este reprezentativ pentru
populaţie.
"Cu cât mai mult, cu atât mai bine " nu înseamnă că
trebuie să testăm sute de subiecţi pentru fiecare situaţie, în
experimentele de laborator, seria N conţine între 50 şi 100,
având n în număr de la 15 la 30. Nu este necesar să avem acelaşi
număr de subiecţi -"n egali" -pentru toate situaţiile (grupurile),
totuşi dacă dorim să generalizăm rezultatele fiecărei situaţii şi să
obţinem rezultate cât mai fidele pentru fiecare situaţie este
recomandabil să evităm a folosi numai câţiva subiecţi pentru o
situaţie (grup). Mai degrabă împărţim în mod egal subiecţii
astfel încât să avem acelaşi număr de subiecţi şi totodată o
reprezentare adecvată comparabilă cu cea a populaţiei pentru
fiecare situaţie.
 c) Voluntariatul subiecţilor. Un aspect care
ridică probleme serioase în calea validităţii externe a
experimentului este voluntariatul subiecţilor. Sună
paradoxal, dar tocmai pentru că se oferă voluntar, aceşti
subiecţi afectează exigentele selecţiei aleatorii. Există
diferenţe considerabile între oamenii care decid să participe la
experiment şi cei care nu doresc să participe. Voluntarii tind să
fie persoane cu un rang social mai ridicat şi o mai mare
inteligenţă, au o mai mare nevoie de aprobare, se
conformează mai uşor şi sunt mai puţin autoritari. De
asemenea, sunt mult mai predispuse să se ofere voluntar
acele persoane ce consideră tema studiului ca fiind
interesantă sau relevantă pentru propria lor personalitate
(Rosenthal şi Rosnow, 1975).
d) Mortalitatea subiecţilor. Generalitatea
rezultatelor poate fi limitată şi de faptul că printre voluntari
există unii care nu vor duce la capăt experimentul. Atunci
studiul suferă de "mortalitatea subiecţilor ". Mortalitatea
subiecţilor se referă la pierderea subiecţilor prin încetarea
participării. Subiecţii pot să nu se prezinte la studiu sau pot
să-şi înceteze participarea înainte ca studiul să se termine.
Efectele mortalităţii sunt selective : subiecţi care continuă să
participe găsesc studiul din ce în ce mai interesant, se
comportă mai bine la cerinţele pe care le are de îndeplinit,
devin mai doritori în a ajuta ştiinţa, sau subiecţi mult mai
interesaţi de recompense. Subiecţii care participă până la
terminarea experimentului pot fi părtinitori deoarece unora
dintre ei cercetarea psihologică nu le este tocmai străină sunt
informat în legătură cu experimentul. Este posibil ca
subiecţii să mai fi participat la experimente anterioare, sau
poate au studiat metode de cercetare sau chiar tema
psihologică supusă investigaţiei. De asemenea, subiecţii
câştigă experienţă şi ajung să ştie cum se desfăşoară studiul.
Datorită experienţei câştigate, subiecţii îşi pot modifica
26
nivelul de reactivitate şi atitudinili faţă de experiment îşi pot da
seama de minciunile, trucurile folosite sau de anticipările noastre.
Atunci, comportamentul lor nu reflectă pe cel general,
nedenaturat al populaţiei "naive".
Deşi toţi aceşti factori ameninţă validitatea externă şi nu pot
fi în întregime controlabili, putem totuşi să încercăm să le
limităm influenţa. Trebuie să încercăm să concepem cât mai
simplu pentru subiecţi mecanismul de voluntariat şi de
participare astfel încât să necesite minimum de efort din partea
lor. Să încercăm să concepem sarcina astfel încât să fie
interesantă, facilă şi scurtă, pentru ca ducerea ei la bun sfârşit să
nu necesite existenţa unor voluntari extrem de motivaţi. Un scurt
interviu la început ne poate lămuri asupra motivelor
voluntariatului, cunoştinţelor privitoare la experiment, intenţiilor
şi aşteptărilor subiectului.
Tot aşa de bine putem renunţa la unii subiecţi dacă avem
dubii serioase asupra modului cum s-au obţinut rezultatele. Din
acest motiv se indică testarea unui număr ceva mai mare de
subiecţi, încât să ne menţinem N în limitele reprezentativităţii.
4.3.2. Controlul variabilei subiect
Trebuie să avem grijă să desemnăm subiecţii pe grupuri într-
un mod cu adevărat aleatoriu şi să evităm să permitem unei
variabile ocazionale ascunse să influenţeze desemnarea
subiecţilor. Să presupunem că facem greşeala de a desemna
subiecţii aşezaţi în primul rând al unei clase pentru un nivel al
variabilei independente , pe aceia aşezaţi în al doilea rând unui alt
nivel, iar pe cei aşezaţi în spate unui ale treilea nivel. Problema
este că studenţii aleg ei înşişi locul unde se aşează într-o clasă şi
acea decizie este determinată de diferenţele individuale. Astfel,
Hillmann, Brookx & O'Brein (1991) au descoperit că studenţii ce
se aşează în partea din spate a clasei, au o tendinţă de
subapreciere a imaginii de sine. "Mortalitatea subiecţilor" poate
constitui şi ea sursa unor asemenea confuzii, deoarece acei
subiecţi care duc la capăt o anumită situaţie pot fi mult diferiţi
de aceia care duc la capăt o altă situaţie. Diferenţele de
rezultate dintre situaţii, se vor datora diferenţelor dintre
caracteristicile tipurilor de subiecţi care "au supravieţuit"
fiecărei situaţii.
O altă eroare ar fi selectarea tuturor subiecţilor care s-au
oferit primii voluntari sau cei care s-au prezentat primii la
experiment. Cei care vin de la început pentru a participa la
studiu pot crea o situaţie particulară, deoarece sunt în mod
inerent mai prompţi, mai implicaţi sau mai ambiţioşi decât
subiecţii care se prezintă mai tâtrziu. Este recomandat să se
alterneze aleatoriu selectarea subiecţilor pentru grupuri diferite
după modul în care sosesc. Selecţia aleatorie nu este lipsită de
dificultăţi. Astfel, G.Heiman (1995) identifică trei probleme
potenţiale ale selecţiei aleatorii: În primul rând, nu este
sistematică, nu va putea pune de acord fiecare influenţă
pozitivă a unei variabile cu influenţa negativă de acelaşi grad.
De aceea, desemnarea aleatorie nu poate garanta echilibrul
variabilelor ocazionale în cadrul fiecărui grup. Putem avea
din întâmplare într-un grup subiecţi care au o pregătire
intelectuală superioară altor subiecţi din alt grup, deci
variabila noastră independentă se confruntă cu nivelul
intelectual. A doua problemă este faptul că desemnarea
aleatorie are mai puţin de-a face cu eşantioanele mici. Uneori,
oferta disponibilă de potenţiali subiecţi este redusă; sau
datorită altor motive avem posibilitatea de a testa numai
câţiva subiecţi, în asemenea cazuri, este foarte probabil că
vom desemna un grup de subiecţi unei singure situaţii ale
cărei caracteristici tind să fie diferite de acelea ale unei alte
situaţii. O a treia problemă în legătură cu controlul variabilelor
ocazionale prin desemnare aleatorie este aceea că, dacă
merge, atunci noi vom include influenţa variabilelor
ocazionale străine, permiţându-le să fluctueze în cadrul
27
fiecărei situaţii. De exemplu, diferenţele intelectuale dintre subiecţi
pot determina ca oricare doi subiecţi aflaţi în aceeaşi situaţie să
aibă rezultate diferite la examenul final.
Datorită acestor probleme, autorul citat propune controlul
variabilelor subiect prin metoda contrabalansării. Pentru a
contracara o variabilă subiect concepem mai întâi partea variabilă a
criteriilor noastre de selectare. Datorită evidentelor caracteristici
fizice sau personale ( sex, vârsta) noi doar solicităm subiecţii ce
vin în contact cu criteriile. Datorită unor mai puţin evidente
caracteristici, efectuăm o primă testare subiecţilor.
Înainte de a defăşura studiul propriu-zis, noi testăm
potenţiali subiecţi pe baza variabilelor ocazionale pe care dorim
să le controlăm.
De exemplu, putem măsura un atribut fizic ( puterea
subiecţilor ), o capacitate cognitivă ( abilitatea verbală ) sau o
trăsătură personală ( nivelul anxietăţii). De remarcat faptul că a
conduce un pretest nu este diferit de evaluarea subiecţilor pe baza
unei variabile dependente, deci avem nevoie de o tehnică de
evaluare solidă: trebuie să ne preocupăm de problemele obişnuite
de înregistrare a criteriilor, a sensibilităţii, de automatizare şi
instrumentare, de probe practice, probe multiple şi succesiunea
efectelor.
Folosind informaţia din pretest, noi creăm astfel o categorie
separată de subiecţi pentru fiecare aspect al variabilei ocazionale
pe care dorim să o echilibrăm. De exemplu, putem crea o grupă
formată din bărbaţi şi o alta din femei pentru a controla
variabila ocazională a sexului. Pentru a controla gradul
pregătirii intelectuale, putem identifica studenţii buni şi pe cei
slabi folosind caracterizarea noastră operaţională a pregătirii
individuale. Apoi, vom selecta din categorii în mod aleatoriu
subiecţi şi îi vom desemna aleatoriu astfel încât fiecare
categorie să fie reprezentată în fiecare situaţie în mod echilibrat. De
exemplu am putea selecta şi desemna aleatoriu subiecţi, astfel încât
25% din subiecţii desemnaţi unei situaţii fac parte din categoria
masculină a studenţilor buni, 25% fac parte din categoria
feminină a studenţilor buni şi aşa mai departe.
Vom demonstra mai bine rostul contrabalansării
raportându-ne la un experiment în care participanţii au de
realizat două sarcini, A şi B. Imaginaţi-vă că toţi realizează
sarcina A şi apoi sarcina B şi că performanţa este superioară
în cazul A. Acest efect poate apărea pentru că participanţii au
aptitudini mai dezvoltate pentru sarcina A (sau pentru că
sarcina A este mai uşoară) dar poate apărea şi din faptul că
participanţii erau obosiţi sau plictisiţi până când au trecut la
sarcina B. oricum, cea de-a doua interpretare poate fi
eliminată dacă acelaşi efect apare după contrabalansare,
astfel încât jumătate dintre participanţi au fost desemnaţi la
întâmplare să realizeze mai întâi sarcina A iar cealaltă
jumătate să realizeze mai întâi sarcina B. Contrabalansarea
este o strategie simplă care permite cercetătorilor să
neutralizeze sau să cuantifice orice efecte asociate cu ordinea
în care sunt abordate sarcinile. In mod concret, procedeul
contrabalansării implică suplimentarea proiectului
experimental de bază, pre-test, tratament, post-test (adică Ol -
X - O2) cu un control suplimentar pre-test - post-test (adică
Ol - O2). Această condiţie controlată implică participanţi
diferiţi dar un pre-test şi post-test care sunt identice din toate
punctele de vedere (de ex, incluzând exact aceleaşi proceduri
de măsurare şi aceeaşi experimentatori).
Prin Ol, O2 desemnăm observaţia, măsurarea,
determinarea în pre şi post-test. Dacă participanţii sunt
repartizaţi la întâmplare în aceste două condiţii, putem
compara rezultatele obţinute la post-test (O2) în condiţia
experimentală cu cele obţinute la post-test (O2) în condiţia
de control (ca şi schimbarea dintre pre-test şi post-test în
ambele cazuri). Dacă există o diferenţă suficient de mare, atunci
aceasta trebuie să fie rezultatul tratamentului experimental
(manipularea variabilei independente).
28
O alternativă a contrabalansării unei variabile ocazionale
este de a restrânge populaţia bazată pe acea variabilă. Cu cât
populţia este mai numeroasă cu atât este mai heterogenă în
termeni de variabile ocazionale. Dar dacă limităm în mod
intenţionat populaţia, definind-o într-un mod mai restrâns,
excludem sau menţinem constante anumite variabile ocazionale,
astfel nepermiţându-le să influenţeze rezultatele noastre. De
exemplu, dacă ne aşteptăm ca bărbaţii şi femeile să difere major
în nivelul de anxietate, am putea limita populaţia numai la
bărbaţi.
Restrângerea populaţiei se face prin criteriile obişnuite de
selectare. Dacă este necesar, vom supune subiecţii la un pretest,
pentru a-i identifica pe acei care se încadrează în criteriile
noastre şi pe aceia ale căror rezultate sunt aproximativ egale.
Apoi, din această categorie selectăm şi desemnăm în mod
aleatoriu subiecţi pentru grupurile noastre. Astfel obţinem un
grad ridicat de precizie.
Avem, aşadar la dispoziţie trei metode pentru controlarea
variabilelor ocazionale: selectarea aleatorie pentru a echilibra
variabile, contrabalansarea anumitor variabile aleatorii, sau
putem limita populaţia asfel încât o variabilă ocazională să fie
exclusă sau menţinută constanţă. Aceste metode nu se exclud
reciproc. Putem, să limităm populaţia pe baza sexului subiectului şi
apoi să contrabalansăm nivelul de pregătire profesională.
în selectarea unei metode sau a unor combinaţii de metode,
ne confruntăm cu două considerente, în primul rând, cât de
importantă este variabila ocazională ? Cât de mult ar putea
influenţa variabila independentă sau variabila dependentă ? Nu
vom lasă controlul unei variabile foarte importante pe seama
selecţiei aleatorii: ori o contrabalansăm ori limităm populaţia
pentru a o menţine constantă.
4.4. Variabile dependente favorizate
 Specificul cunoaşterii psihologice constă, în primul
rând, în caracterul indirect, mediat al acesteia. Nu avem
acces direct la faptele de conştiinţă, la acetele mentale. In
experimentul psihologic variabila dependentă ca răspuns al
subiectului este asignată unui comportament. Nu dispunem de
variabile dependente strict asignate fiecărui tip de
comportament (poate tocmai din acest motiv cunoaşterea
psihologică este atât de dificilă). Comportamente variate pot fi
descrise prin acelaşi tip de variabilă dependentă, în psihologia
experimentală se utilizează frecvent un număr redus de
variabile dependente care sunt însă asignate unei palete
foarte largi de manifestări ale conduitei.
Cel mai frecvent utilizate variabile dependente în
experimentul psihologic sunt reacţiile: răspunsurile
fiziologice, motorii, verbale şi timpul de reacţie. Variate
manifestări comportamentale sunt însoţite de diverse reacţii
fiziologice (puls, ritm respirator, reacţie electro-dermală),
reacţii motorii (mişcări, acţiuni coordonate), reacţii verbale
(răspunsuri verbale, descrieri verbale, asocieri verbale) sau
timp de reacţie (viteză, corectitudine). Unul şi acelaşi
comportament poate fi descris simultan prin mai multe tipuri
de răspuns (fiziologic, motor, verbal) şi aceste răspunsuri
convergente sporesc validitatea variabilei dependente.
Vom trece în revistă, în cele ce urmează, principalii
indicatori fiziologici utilizaţi în laboratoarele de psihologie
experimentală, indicatorii motricitatii, experimentul asociativ-
verbal şi timpul de reacţie ca variabile dependente.
4.4.1. Indicatori fiziologici
Electrofiziologia constituie un capitol aparte al
investigaţiei parametrilor funcţionali specifici diferitelor
sisteme componente ale organismului uman. Medicina, în
special neurologia şi explorările funcţionale au dezvoltat
29
mult aceste tehnici. Unele dintre reacţiile fiziologice ale
organismului s-au dovedit a fi relevante şi pentru manifestări
psihice. Mai mult decât atât, o serie de conduite s-au dovedit a fi
relevante, posibil de obiectivat mai bine, mai pertinent cu ajutorul
acestor indicatori (stări afective, comportament simulat). Ne-am
oprit asupra acelor indicatori mai frecvent utilizaţi în
laboratoarele de psihologie experimentală: respiraţia, pulsul,
presiunea sangvină şi am acordat un spaţiu larg reacţiei
electrodermale (RED) care oferă cele mai consistente corelate
de ordin psihologic.
4.4.1.1. Modificările ritmului respirator – pneumografia
Respiraţia exprimă variaţii ale expresiei corporale prilejuite
de mişcare, vorbire, cântat, dar şi de prezenţa evenimentelor
încărcate emoţional, de solicitarea psihică. Reacţia se
înregistrează în mod obişnuit pe cale pneumatică prin aplicarea
unui cordon-burduf pe torace şi a altuia pe abdomen. Cordonul
este cuplat cu pneumograful individual sau cu modulul
pneumograf de la poligraf. Informaţia adusă separat este mai
puţin relevantă, este bine ca ea să fie asociată prin poligraf cu
alţi indicatori (RED, tensiune, puls, EMG).
Este relevantă, corelează în mod deosebit cu emoţii, tipuri
de personalitate, condiţionare, tulburări psihofiziologice,
pregătirea intrării într-o activitate nouă sau solicitantă.
Corelate de ordin psihologic
-până la 18 respiraţii / minut - funcţionare normală a
aparatului respirator, fond neurovegetativ, psihofiziologic şi
afectiv emoţional echilibrat;
-19-20 respiraţii / minut - tendinţa spre accelerare a ritmului
respirator, evidenţiază posibile disfuncţii neurovegetative,
psihofiziologice, afectiv-emoţionale;
-peste 20 respiraţii / minut - ritm respirator accelerat, însoţit
de disfuncţii neurovegetative şi psihofiziologice, stare de
 alertă, panică, spaimă (după P.Golu, M.Bogatu, 1993).
4.4.1.2. Modificările activităţii cardiace
Ritmul cardiac (pulsul) prezintă următoarele corelate
de ordin psihologic:
-sub 60 pulsaţii / minut exprimă o frecvenţă cardiacă
diminuată, sub medie, caracteristică persoanelor echilibrate,
bine structurate neurovegetativ psihologic şi emoţional;
-60-80 - puls în limite normale, evidenţiază o funcţionare
optimă a sistemului cardiovascular cu raporturi
echilibrate între componentele somatice, neurovegetative
şi afective;
-80-100 - unele modificări psihofiziologice cu tendinţe de
accelerare a ritmului cardiac şi uşoare fluctuaţii în
planul dispoziţiei afective. Apare o notă de emotivitate,
labilitate neurovegetativă şi sensibilitate în faţa unor
situaţii deosebite;
-100-160 - activism psihofiziologic crescut, labilitate
psihofiziologică şi afectivă. Posibile disfuncţii
neurovegetative cardiace şi organice ce necesită
investigaţii medicale;
-peste 160 - disfuncţii neurovegetative şi emoţionale,
posibile cardiopatii, boli organice şi stări psihonevrotice.
Conduită hiperprudentă, ezitantă, nesigură;
-variaţii de ritm (schimbarea frecvenţei), denotă
instabilitate, labilitate şi emoţională, fluctuaţii
accentuate ale stărilor interioare (după P.Golu,
N.Bogatu, 1993).
4.4.1.3. Pletismograma
Exprimă modificarea vasomotricităţii sistemului
circulator periferic (capilaro-cutanat). Stimularea subiectului
30
determină reacţii de orientare în vederea unui răspuns adecvat,
un întreg ansamblu pregătitor al răspunsului, în această activitate
pregătitoare sistemul simpatic comandă o vasoconstricţie
periferică pentru a elibera o parte din sângele circulant ce
"staţionează" (relativ) în unul din rezervoarele organismului
(sistemul capilar) pentru a-1 dirija mai întâi în special către
inimă şi creier. Excepţie fac zonele capilaro-cutanate ale capului
unde va avea loc o vasodilatare.
Captarea acestor variaţii volumetrice (presiune) se face la
locul de contact pneumatic, fotoelectric sau cu raze infraroşii.
în cercetările experimentale psihofiziologice se utilizează în
studierea trecerii de la veghe la somn şi invers, reacţii de
orientare, în elaborarea unei condiţionări, în studierea stărilor de
oboseală, conflict, emoţie.
4.4.1.4. Electromiograma (EMG)
Determină prezenţa sau absenţa unei activităţi motorii,
nivelul tonusului muscular, tensiunea musculară (aflată adesea
în relaţie cu tensiunea nervoasă).
4.4.1.5. Eletrooculograma (EOG)
Mişcările oculare au un rol activ în percepţia vizuală, şi în
procesul de imaginare şi de reprezentare.
Mişcările oculare sunt un indicator al activităţii de explorare
vizuală şi - prin aceasta - şi un indicator al proceselor cognitive.
Astfel, revenirile indică un anumit control şi verificare; durata
mare a intervalelor poate sugera dificultăţi de înţelegere. Interesul
pentru obţinerea unor astfel de indicatori obiectivi a condus la
dezvoltarea unei tehnologii, aparaturi sofisticate de măsurare.
în activitatea exploratorie caracterizată prin pauze,
variabilele independente vor fi: numărul de pauze şi durata lor,
numărul sacadelor şi amplitudinea lor, sensul sacadei (progresie
sau regresie). Ordinea şi succesiunea pauzelor permit
descrierea strategiei de explorare (J.P.Rossi, 1997).Relaţii
interesante din punct de vedere experimental apar cu reacţiile
de apărare, cu stările emoţionale - legate mai ales de starea de
vis (mişcări oculare rapide).
Procedee de determinare
a) procedeul reflectării de către o lentilă de contact fixată
pe cor-nee a unei raze provenită de la o sursă de lumină
amplasată în apropiere. Mişcarea ochiului schimbă unghiul de
incidenţă al razei reflectate astfel încât se poate filma pe o
peliculă drumul sinuos al direcţiilor privirii, al punctelor de
staţionare. Mai comod pentru subiect este utilizarea unei
raze invizibile, în infraroşu.
b) Procedeul electrozilor amplasaţi în zona ochiului şi care
captează potenţialul electric de acţiune. Cuplarea cu un poligraf
inscriptor permite vizualizarea sub forma unor curbe de
evoluţie a mişcărilor privirii (după I. Ciofu, 1978).
4.4.1.6. Dinamica papilară
Este expresia contracţiilor sau dilatării pupilei şi se
determină cu ajutorul unui dispozitiv foto care declanşează
automat de 2 ori pe secundă. Se fac investigările şi apoi se
proiectează secvenţă cu secvenţă fiecare imagine mărită pe un
ecran.
Dinamica pupilară oferă date interesante în studiul
experimental al reacţiei de orientare, al atenţiei, stărilor
emotive.
4.4.1.7. Modificările conductibilităţii electrice ale pielii
- în literatura de specialitate această categorie de răspunsuri
elec-trofiziologice sunt întâlnite sub denumiri precum: reacţia
electro-der-mală (RED), reflexul psiho-galvanic (RPG) sau
electrodermograma (EDG). în lucrările anglo-saxone se
întâlneşte sub numele de galvanic skim reacţion (GSR). în acest
capitol vom folosi prima variantă, prescurtată.
RED reprezintă un indicator electrofiziologic important al
31
modificărilor psihofiziologice declanşate endogen sau exogen. El
este consecinţa - în plan somato-vegetativ a activităţii
generalizate a organismului, efectuată asupra unor zone ale
trunchiului şi scoarţei cerebrale, cu ecou nespecific în planul
trăirilor şi manifestărilor neu-rovegetative şi afectiv-emoţionale.
RED este fenomenul de scădere a rezistenţei sau de creştere
a conductanţei electrice a pielii ca urmare a unor descărcări
provocate de sistemul simpatic ce produce o creştere a secreţiei
glandelor sudoripare (Edelberg, 1972).
Fere (1888) şi Veraghut (1909) (după Woodworth şi Schlosberg,
1971, 1972) au daterminat modificările ce se produc la nivelul
rezistenţei sau conductanţei electrice a pielii la trecerea unui curent
electric de cea 2V, continuu, stabil prin 2 electrozi ataşaţi pe piele.
Deci
voltajul dintre cei doi electrozi variază liniar cu rezistenţa ţesutului
străbătut de curent, rezistentă modificată ca urmare a unei reacţii
apărute. Unitatea de măsură a conductibilităţii o constituie mho
(micro-omos). Valoarea de 10 mho, ca mărime a conductanţei pielii
este egală cu 100 ohmi, ca mărime a rezistenţei electrice a pielii,
întrucât procesele implicate au loc preponderent la suprafaţa pielii,
ele sunt denumite exosomatice.
Tarhanov (1890) (după Woodworth şi Schlosberg, 1971,1972)
a abordat modificările ce survin în potenţialul electric al pielii
cules prin 2 electrozi prin care nu trece curent electric. El a captat
diferenţa de bipotenţial (exprimabilă în mV şi putând fi redată
printr-o curbă) între zonele electrozilor respectivi. Acestea se
consideră a fi manifestarea unor modificări eudosomatice.
Indicatorii RED sunt următorii:
a)amplitudinea se exprimă prin valoarea maximă atinsă după
aplicarea excitaţiei măsurată în miliamperi;
b)nivelul de revenire, apreciat în miliamperi după ce curba s-a
stabilizat;
c)suprafaţa măsurată în cm2 cu ajutorul unui urbimetru -
indicator sintetic şi cu valoare psihodiagnostică mare;
 d)durata sau timpul necesar stabilizării curbei, apreciată în
secunde sau minute.
în cele ce urmează vom analiza RED în raport cu diversele
stări fiziologice sau situaţii cu semnificaţie psihologică pentru
subiect.
• RED în timpul somnului:
Măsurându-se rezistenţa cutanată la unele intervale de timp
de dimineaţa până noaptea s-a constatat o rezistenţă ridicată
imediat după sculare, scăzută în timpul zilei şi din nou crescută
seara, în schimb în timpul somnului profund rezistenţa este
ridicată, iar în vis asistăm la o scădere rapidă a rezistenţei.
• RED în sugestia hipnotică
Unor subiecţi aflaţi în stare de hipnoză uşoară li s-au sugerat
două stări: somn profund unora şi că sunt incapabili să-şi mişte
mâinile şi picioarele altora. S-a constatat la primii o creştere a
rezistenţei cutanate, iar la celălalţi o tendinţă de scădere.
Deci starea letargică a hipnozei seamănă cu somnul, pe
când starea activă de hipnoză seamănă (din punct de vedere
al rezistenţei cutanate) cu starea de veghe.
• RED şi stimulii senzoriali
RED poate fi uşor obţinută la stimulii surpriză (şoc
electric, zgomot puternic, înţepături, mirosuri puternice,
lumină brusca). Apoi, s-a constatat că răspunsul RED este cu
atât mai sigur cu cât stimulii sunt mai intenşi, iar latenţa este
mai mare la stimulii vizuali decât la cei auditivi (ceea ce
corespunde şi latenţei la timpul de reacţie).
• RED si condiţionarea stimulilor
S-a constatat că avertizarea conduce la o cădere bruscă
a rezistenţei electrice a pielii, în schimb ameninţarea cu
repetarea şocului provoacă uneori o RED mai amplă decât
stimulul real. Aceste observaţii sugerează că RED este uşor
de condiţionat. Spre exemplu, dacă vom asocia repetat un
stimul neutru (clic sonor) cu un uşor şoc electric, vom obţine
apoi o reacţie RED evidentă la prezentarea doar a stimulului
32
neutru.
•RED ca răspuns la stimuli, situaţii cu sens pentru
subiect S-a conatatat că stimulii complcecşi, situaţii cu sens
pentru subiect cum ar fi muzica, filmele de călătorie şi aventuri,
activităţi, situaţii care corespund intereselor, pasiunilor,
preocupărilor subiectului sau în cursul povestirii de către subiect a
pasiunilor, poftelor, dorinţelor sale provoacă modificări sensibile
ale rezistenţei cutanate.
• RED în experimentul asociativ-verbal
Peterson şi Jung au avut în vedere relevanţa RED pentru
identificarea complexelor cu ajutorul asociaţiei libere, într-un
experiment cu 100 de cuvinte au demonstrat că RED este un
foarte bun indicator pentru cuvintele cu încărcătură emoţională.
Este relevant să reproducem aici primele 10 cuvinte, cele cu
încărcătură emoţională mare. (sărut, dragoste, căsătorie,
divorţ, numele propriu, femeie, jignire, dans, spaimă, mândrie)
şi ultimele 10 cuvinte, fără rezonanţă afectivă (morcov, boală,
foame, alb, pahar, a da, floare, heleşteu, creion, a înota).
Studiindu-se nivelul intensităţii emoţionale a cuvintelor
stimuli pe o scală cu 4 grade; s-a constatat o corelaţie pozitivă
între ampltudinea RED şi intensitatea evaluărilor (dar cu multe
excepţii). Deci: amplitudinea RED nu poate servi ca indicator
al unei emoţii recunoscute după o experienţă unică.
Alte studii au folosit cuvinte şi fraze ce sugerează diferite
situaţii de viaţă. Stimulii au fost daţi de două ori la rând, în timp
ce subiecţii erau conectaţi la psihogalvanometru, fără să
trebuiască să răspundă. Apoi li s-a cerut să indice stimulii care
au determinat o stare emoţională. S-a constatat o bună
concordanţă între RED şi evaluarea subiectivă a intensităţii.
Sugestiv ar fi să reproducem ordinea primilor trei stimuli
utilizaţi sub aspectul RED: prenume, nume, sărut, iar în
evaluarea subiectivă apare o singură modificare: prenume, sărut,
mamă (cu o valoare foarte apropiată de stimulul "nume". Se
poate concluziona că RED este cea mai bună dovadă a emoţiei.
Această concluzie este întărită şi de experimente în care s-au
sugerat cuvintele stimul în trei categorii: agreabile,
dezagreabile şi indiferente (neutre). Ope-rându-se cu o scală
de evaluare în cinci trepte s-a constatat că RED este foarte
slab reliefată la cuvintele neutre, iar dintre celelalte două
categorii mai intensă la cele dezagreabile (Woodworth şi
Schlosberg, 1971, 1972).
• Care este tipul de emoţie recunoscut cu RED ?
Pentru a identifica frica s-au utilizat în experimente
următorii stimuli: zgomot violent, (revolver, etc.), să ţină un
chibrit aprins până când arde degetele, şoc electric, erori la
calcul aritmetic, prelevarea şi prelingerea unei picături de
sânge pe deget, lectura unei poveşti sinistre, vizionarea unor
imagini, filme de groază, etc. Dacă subiectul clasează situaţia
după intensitatea emoţiei, s-a constatat o bună corelaţie între
intensitatea emoţiei şi amplitudinea RED (0,53-0,88).
Apelând tot la evaluarea subiecţilor, Abel (1930) (după
Edelberg, 1972) le dă spre rezolvare o serie, de probleme şi le
cere să ţină seama de "atitudinea" sau starea de funcţionare a
organismului. Temele sunt grupate în două categorii: situaţii
supărătoare, penibile, dificile şi situaţii, stări de bucurie,
uşurare de progres facil. Frecvenţa RED calculată pe cele
două clase indică: 76% pentru situaţii supărătoare şi 16%
pentru starea de bucurie. Autorul consideră că RED nu este
atât un indice de sentiment şi de emoţie, cât atitudinea unui
organism orientat spre soluţionarea unei dificultăţi majore.
Landis şi Hunt (1935) au experimentat RED într-o
mulţime de situaţii, prezentând stimuli foarte variaţi pentru
a trezi frica, amuzamentul, emoţia sexuală, stări agreabile
sau dezagreabile. Se cere subiectului ca, după fiecare
răspuns, să ofere o descripţie verbală a ceea ce se petrece în
conştiinţa lui în perioada stimulării. Apoi au grupat RED în
funcţie de starea mentală descrisă de subiecţi şi au măsurat
nivelul RED. în ordine descrescătoare, stările mentale sunt:
33
tensiune, tresărire, confuzie, amuzament, aşteptare, inhibiţie,
dezagreabil, effort, agreabil (după Woodworth, 1949). Autorii
concluzionează că RDG ataşat la o stare specifică conştientă este
mai relevant pentru tensiune, surpriză, frică, tresărire decât
pentru alte stări.
• RED în timpul activităţii mentale
RED în activitatea mentală nu rezultă dintr-un simplu efort
intelectual. Adesea o emoţie puternică este provocată de surpriza
în faţa problemei puse, starea de contrarietate în raport cu
posibilitatea ca răspunsul să nu fie corect. Wechsler arăta că
subiectul simte că este testat şi că produce o bună sau proastă
impresie. Astfel, la o operaţie de calcul aritmetic cu mai multe
trepte (7+3+6-2...) se constată o RED mai mare la început şi
sfârşit, deci în momentul când se atacă problema şi când
răspunsul este dat, decât în activitatea aritmetică pro-priu-zisă.
într-un alt experiment s-au dat următoarele probe: câteva
operaţii uşoare de rezolvat fără limită de timp şi fără rapiditate,
urmate de câteva operaţii uşoare de rezolvat rapid şi, în final,
câteva operaţii mai complexe, dificile. S-a constatat că RED
scade gradual pe măsură ce se rezolvă prima sarcină pentru a
creşte brusc la a doua, apoi se produce din nou adaptarea,
pentru a urma o creştere bruscă la debutul ultimei sarcini.
într-un experiment al lui Bartlett cu RED în activitatea
mentală continuă: subiectul trebuie să numere cu voce înaltă,
tare sau şoptită se constată că numărarea cu voce înaltă produce
deviaţii mai ample RED. în astfel de situaţii subiectul se
poticneşte şi Bartlett atribuie deviaţiile mai ample ale RED
acestor poticneli acompaniate probabil de o senzaţie de eşec
posibil.
• RED combinată cu mişcări corporale
RED nu se produce cu respiraţie calmă, obişnuită, dar se
produce în respiraţie profundă. Alte tipuri de mişcări
respiratorii cu care se asociază RED: strănutul, suspinul, râsul.
Tensiunea musculară se însoţeşte cu RED în mişcări de forţă, în
mişcări rapide şi precise sau în timpul de reacţie, în general
RED însoţeşte mişcările musculare energice şi pregătirea
acestor mişcări.
• Adaptarea negativă la RED
S-a constatat că subiecţii care sunt obişnuiţi zi de zi cu o
experienţă intensă sfârşesc prin nu a mai da RED chiar la
stimuli puternici, dar un week-end odihnitor îi aduce la
"normal".
Măsurându-se amplitudinea RED la o stimulare luminoasă
(flash) la intervale de un minut s-a constatat că valoarea
RED(în ohmi) scade de cinci ori la al treilea flash faţă de
primul.
într-un alt experiment s-au aplicat subiecţilor în şedinţe
zilnice 5 şocuri electrice puternice la câte l minut interval,
consemnându-se RED, mişcările respiratorii şi mişcările
generale ale corpului. Subiecţii realizau după fiecare zi de
experiment o evaluare subiectivă a intensităţii şi gradului de
disconfort, neplăcere provocat de şocul electric. Se constată
din aprecieri o scădere a percepţiei negative a situaţiei, o
obişnuire şi evaluarea acestora ca stimuli obiectivi, localizaţi.
Această adaptare apare şi la mişcările respiratorii şi cele
corporale.
În experimentele asociativ-verbale se constată de
asemenea o adaptare a RED odată cu repetarea listei de
cuvinte, mai ales la cuvintele cele mai neutre sau care apar
mai la coada listei.
Fenomenul de adaptare la RED nu poate fi pus pe seama
oboselii glandelor sudoripare atâta timp cât trecerea la un
stimul diferit reface amplitudinea RED. Receptorii pot
evident - să se adapteze la un stimul continuu, dar adaptarea
RED este explicabilă prin mecanisme centrale.
•Semnificaţia psihologică a RED. Trecerea în revistă a
corelaţiilor dintre RED şi diverse situaţii, stări ne permite
să sistematizăm următoarele concluzii: RED. este un
34
indicator al activităţii generale a sistemului simpatic şi în
particular ca indice al conduitei emoţionale, în special
raportat la stările de tensiune, surpriză, frică;
•RED este un bun indicator al schimbării orientării
activităţii mentale, dar în nici un caz o măsură adecvată
sau directă a acestor schimbări;
•generalizând, activitatea sistemului simpatic este crescută:
• în timpul activităţii musculare efective şi în pregătirea
acestei activităţi; • în timpul activităţii mentale care cere un
efort susţinut şi în pregătirea acestei activităţi;
•activitatea simpaticului este controlată cortical;
•Sears reuneşte comportamentele controlate cortical, care
activează simpaticul şi care permit RED sub titlul de "situaţie
de urgenţă"; Aceasta poate fi caracterizată ca o trecere de la
o stare de dezactivare la o stare de pregătire sau ca
mobilizare în vederea acţiunii. Starea de urgenţă exprimă
ecoul unui comportament primitiv care impune mobilizare
de energie musculară. Acest comportament funcţionează şi la
"homo sapiens", chiar dacă organismul nu are nevoie de o
mobilizare musculară (Cannon, 1915). Sistemul nervos
simpatic este preponderent legat de comportamentele de
teamă, mânie, pericol, frustrare. Dacă ne gândim la
condiţiile vieţii primitive constatăm că există cel puţin trei
tipuri de urgenţă cerând o activitate musculară energică:
pericol de evitat sau fugă; frustrare, de unde atac şi
combativitate, prezenţa prăzii, necesitatea de a o sesiza.
•dacă dorim să sesizăm momentul experimentului când RED
îşi are originea (l sau 2 secunde înainte de apariţia sa),
trebuie să consemnăm foarte precis acest moment;
•este greu de afirmat că o experienţă care durează câteva
secunde este agreabilă sau dezagreabilă, veselă, stimulantă,
etc. Subiecţii atent examinaţi relatează că în aceste
momente îi încearcă o senzaţie de oprire bruscă, un şoc,
ceva neaşteptat, un scurt sentiment de neadaptare urmat, în
 general, de o recuperare rapidă;
•în experimentul asociativ-verbal când cuvântul stimul este
prezentat, nu trebuie să presupunem că avem de a face
neapărat cu o emoţie inconştientă care declanşează RED, ci
că probabil subiectul are conştiinţa abordării unui subiect
periculos;
•RED nu poate fi supusă controlului voluntar;
•descărcarea afectivă, tensională provoacă scăderea RED.
Subiecţii care au plâns, sau şi-au manifestat deschis teama
sau mânia manifestă au prezentat o scădere evidentă a
RED.
4.4.2. Răspunsurile motorii
La modul general, prin răspunsurile motorii avem în vedere
reacţiile exprimate în comportament printr-o mişcare. Poate fi
vorba de o simplă apăsare pe o pedală sau pe un buton sau poate
fi vorba despre o mişcare complexă, coordonată, în majoritatea
lor mişcările implicate în experimentele psihologice sunt realizate
într-un context anume, sunt menite să manipuleze un buton, o
manetă, o pedală, sau să efectueze mişcări coordonate de
menţinere a unui reper în anumite condiţii, de urmărire a unei ţinte
pe un ecran. Le spunem mişcări instrumentale pentru că sunt
asociate manipulării unor aparate, instrumente, dispozitive.
Sunt mişcări operaţionalizate prin variabila dependentă, sunt
definite prin indicatori de precizie, corectitudine, amplitudine,
forţă, ş.a.m.d.. Mişcările coordonate fac parte din categoria
mişcărilor instrumentale. Datorită importanţei lor atât ca
variabilă dependentă cât şi ca variabilă răspuns autonomă, vom
trata separat o categorie aparte de mişcări instrumentale:
mişcările coordonate.
4.4.2.1. Mişcările instrumentale
35
Reprezintă acţionarea diverselor comenzi cu ajutorul mâinilor
şi picioarelor. Clasificarea lor se poate realiza după următoarele
criterii:
• Din punct de vedere fizic mişcările instrumentale se pot
împărţi în două mari categorii în funcţie de efectul lor:
a. mişcări cu efecte binare de tipul DA/NU care se produc
numai în funcţie de efectuarea ca atare a acţiunii, fără să depindă
de proprietăţile mişcărilor (amplitudine, forţă, viteză). Ex. apăsarea
sau răsucirea unui comutator. Esenţial la aceste mişcări devine
amplasarea în timp;
b. mişcări cu efecte proporţionale
-împingerea - tragerea
-înclinarea stânga - dreapta
-apăsarea, mutarea piciorului
-coordonarea acestor mişcări
Parametrii de evaluare a mişcărilor cu efecte proporţionale
pot fi: caracteristicile spaţiale, traiectoria (forma, direcţia) şi
amplitudinea sau caracteristicile dinamice: frecvenţa, viteza
sau efortul depus. S-a constatat că frecvenţa mişcărilor efectuate
cu mâna este mult mai mare decât aceea a picioarelor. Mişcările
mâinilor în plan vertical se efectuează mai rapid, dar mai puţin
exact decât în planul orizontal. Efortul se află într-o strânsă relaţie
cu precizia mişcărilor, într-o reprezentare grafică această relaţie
este de forma literei U inversată. Astfel, la valorile mici ale
efortului precizia este scăzută; aceasta creşte însă odată cu
efortul, până într-o zonă care poate fi considerată optimă, după
care relaţia se inversează: cu cât creşte efortul, cu atât scade
precizia.
•Din punct de vedere fiziologic mişcările instrumentale
constituie rezultatul unor complexe procese senzoriale şi
mortorii. Ele reprezintă acte reflexe elaborate mai târziu în
comparaţie cu cele care asigură satisfacerea funcţiilor vitale.
Integrarea neuronală este diferită.
 •Din punct de vedere psihofiziologic se pune problema
determinării factorilor care condiţionează precizia
mişcărilor. Noţiunea de precizie este rezultatul unui raport
optim între rezultatele efectiv obţinute şi scopul urmărit prin
acţiune. De aici rezultă caracterul voluntar sau postvoluntar
al mişcărilor instrumentale.
•Din punctul de vedere al complexităţii se pot realiza cele
mai semnificative clasificări ale mişcărilor instrumentale:
a. reacţie motorie simplă. O mişcare unică şi cunoscută cu
care se răspunde la un semnal de asemenea cunoscut, singurul
element de incertitudine constând în momentul de apariţie al
acestuia;
b. reacţia la alegere. Acestea două reacţii fac parte din
timpul de reacţie, ce va fi tratat separat ca variabilă
dependentă favorizată.
c. acţiunile coordonate. Sunt mişcări efectuate simultan
cu două sau mai multe membre, caracteristicile fiecărei
mişcări servind succesiv la reglarea celeilalte. Tot în această
categorie se află şi mişcările efectuate cu o singură mână sau cu
singur picior în funcţie de anumite date senzoriale (vizuale,
auditive, tactilo-kinestezice).
4.4.2.2. Mişcările coordonate
Se presupune întotdeauna un model de acţiune, o
reprezentare a poziţiei dispozitivelor şi a membrelor.
Programul este însuşit prin învăţare şi întipărit prin
antrenament, în funcţie de membrele implicate putem vorbi
de coordonare mână-mână, mână-picior şi mâini-picioare.
În ceea ce priveşte precizia coordonărilor, se impun câteva
sublinieri: Astfel, s-a observat că mişcările efectuate cu
mâinile sunt cu mult mai precise decât cele efectuate cu
picioarele; mişcarea de tragere este mai lentă dar mai precisă
în comparaţie cu cea de împingere; mişcările mâinilor în
36
plan vertical sunt mai rapide, dar mai puţin precise decât în
planul orizontal.
Atunci când caracterizăm mişcările coordonate din punct de
vedere calitativ putem folosi calificative precum: mişcări bruşte
sau moi, sacadate, discontinue, lipsite de fluenţă; mişcări
neadecvate ca forţă: excesiv de puternice sau lipsite de energie.
în raport cu finalitatea lor, mişcările coordonate pot fi:
a)mişcări de dirijare se bazează pe perceperea şi orientarea
mişcărilor în raport cu un cadru fix a cărei configuraţie se
schimbă numai prin şi proporţional cu deplasarea propriei
poziţii;
b)mişcări de urmărire sunt mişcările efectuate în raport cu
un obiect mobil;
c)mişcări de compensare, sunt menite să reducă la
minimum oscilaţiile unui reper faţă de o poziţie centrală
sau medie.
Factori care afectează nivelul şi calitatea coordonărilor: - în
poziţie şezând precizia mişcărilor de prindere şi manipulare este
maximă pentru obiectele aşezate în faţă şi sub nivelul umerilor;
•mâna, piciorul dominant;
•combinarea canalelor senzoriale în identificarea manetelor,
butoanelor (văz şi tactilo-kinestezie);
•gruparea logică a dispozitivelor.
4.4.2.3. Indicatorii senzorio-motricităţii
Ne permit o concretă evaluare a mişcărilor instrumentale în
contextul în care reacţiile motorii sunt considerate ca variabilă
dependentă.
G.Friedman şi F.C. Ivens (1965) identifică următorii trei
indicatori:
•viteza senzoriomotorie, descrie capacitatea de a executa
rapid şi cu precizie o serie de mişcări care cer o coordonare
ochi-mână;
 •coordonarea senzorio-motorie este aptitudinea de a
controla şi coordona mişcările mari musculare ale
corpului;
•dexteritatea manuală este aptitudinea de a manipula
rapid obiectele cu degetele, (după E.L.Kelly, 1967).
J.P. Guilford (1966)distinge şapte indicatori:
•forţa: forţa generală a trunchiului, a membrelor;
•impulsivitatea: timpul de reacţie, tapping;
•rapiditatea: viteza mişcării braţelor, rapiditatea mişcării
degetelor;
•precizia statică: echilibrul static, repausul braţelor;
•precizia dinamică: echilibrul dinamic, precizia
mişcării braţelor şi mâinilor;
•coordonarea: coordonarea globală, abilitatea manuală şi
a degetelor;
•mobilitatea: supleţea trunchiului, mobilitatea
membrelor inferioare (după E.L. Kelly, 1967).
Cele mai laborioase cercetări sunt ale lui Fleishman
(1984) care desprinde 11 indicatori:
•precizia controlului: sarcini care cer control muscular
precis şi fin, cum ar fi mişcarea unui levier pe o direcţie
precisă;
•coordonarea membrelor: abilitatea de coordonare
simultană a mişcării membrelor, cum ar fi împachetarea
unei cutii cu ambele mâini;
•orientarea răspunsului: abilitatea de a realiza corect şi
pre
cis mişcări rapide în funcţie de natura unui stimul, cum ar fi
atingerea si acţionarea bruscă a unui întrerupător când
suntem avertizaţi de un claxon;
•timpul de reacţie: presupune măsurarea timpului scurs
între o stimulare vizuală, auditivă etc. şi reacţia subiectului
(apăsarea pe o cheie de răspuns);
•viteza mişcării mâinii presupune viteza mişcării
37
grosiere a mâinii, când nu este cerută precizie mare;
•control calitativ: aptitudinea de a face mişcări motorii
continue, raportate la modificarea vitezei şi direcţiei unei ţinte;
de exemplu urmărirea unei bile metalice pe un disc în mişcare, cu
ajutorul unui stilet;
•dexteritatea manuală: aptitudinea de a mişca rapid braţul,
antebraţul şi mâna în mânuirea obiectelor mari, cum ar fi
încastrarea unor profile într-o placă;
•dexteritatea digitală: manipularea unor obiecte mici (nituri,
piuliţe) cu degetele;
•siguranţa încheieturii antebraţ-braţ - mână presupune
abilitatea mişcărilor de poziţionare care solicită forţă, precizie
sau viteză: exemplu- punerea aţei în ac;
•viteza încheieturii mână-degete: mişcări rapide de tapping,
currusunt cele cerute de transmiterea semnalelor morse;
•ţintirea: abilitate extrem de îngustă obţinută de o probă în care
subiectul plasează puncte în cerculeţe într-un tempo cât mai
rapid posibil.
4.4.3. Timpul de reacţie
Timpul de reacţie (T.R.) este o variantă a răspunsurilor motorii,
dar implicaţiile şi importanţa sa ca variabilă dependentă cea mai
frecvent utilizată în psihologia experimentală au impus o tratare
distinctă.
Psihologii acordă un mare interes timpului necesar realizării
diferitelor operaţii mentale. Măsurând acest timp, ei pot realiza
inferenţe
în legătură cu structura şi organizarea evenimentelor mentale, care
prin natura lor, nu pot fi direct observate.
4.4.3.1. Modelul lui Donders
 Interesul oamenilor de ştiinţă pentru timpul de reacţie a
început în secolul al XVIII-lea, când un asistent al
observatorului astronomic de la Greenwich a fost concediat
pentru ca timpii lui de reacţie nu corespundeau cu cei ai
şefului sau. Acesta ar fi fost sfârşitul poveştii dacă
astronomul Bessel nu ar fi aflat de acest incident şi dacă nu ar
fi început să se întrebe dacă diferenţa sistematică dintre
asistentul Kine-brook şi şeful sau nu ar fi cauzată de altceva
decât de incompetenţa. El şi-a pus întrebarea dacă nu cumva
fiecare persoană observă acelaşi eveniment cu timpi de
reacţie uşor diferiţi, într-adevar, când astronomii au început
să-şi compare măsurătorile lor, au apărut diferenţe
sistematice. Acest fenomen a fost numit "ecuaţie personală".
Aceasta ar fi rămas doar o problemă de astronomie
până când fiziologul olandez Donders (1865) şi-a dat seama
ca ar putea s-o folosească pentru a calcula timpul necesar
pentru diversele operaţii mentale. El a stabilit trei tipuri timp
reacţie care sunt cunoscute ca "reacţii Donders A, B si C".
Intr-o reacţie A (reacţie simplă) apărea o lumină şi subiectul
reacţionează, apăsând o cheie sau un buton; există, deci, doar
un stimul şi un răspuns. Donders credea că timpul de
reacţie simplu (A) este de bază, luând în considerare factorii
(cum ar fi viteza de conducere a impulsului nervos) care
sunt componente ale unor' reacţii mai complexe. Aceste
situaţii de reacţie, care sunt mai compli^ cate, au fost numite
situaţiile B şi C. într-o situaţie B avem de-a face cu mai mulţi
stimuli: pentru fiecare subiectul trebuie să aleagă răspunsul
potrivit (reacţia la alegere). Fiecare stimul are un răspuns pro-
priu şi unic.Atunci când ne aflăm cu maşina la semafor,
suntem puşi într-o situaţie de alegere (B): dacă lumina este
verde, accelerăm; dacă este roşie, frânăm. Ce fel de operaţii
mentale sunt necesare pentru o astfel de reacţie de alegere ?
în primul rând trebuie să identificăm culoarea luminii: roşie
sau verde, apoi, trebuie să selectăm pe care pedală trebuie să
38
apăsam acceleratorul sau frâna. Putem vorbi despre
operaţii mentale de identificare a stimulului şi de selecţie a
răspunsului. Dacă vrem să măsurăm timpul necesar pentru aceste
două operaţii, trebuie să studiem un al treilea tip de reacţie:
reacţia C. Aici, ca şi în reacţia B, sunt mai mulţi stimuli. Cu toate
acestea, spre deosebire de reacţia B, numai un stimul este legat
de o reacţie. Dacă alt stimul va apărea, comportamentul corect va
fi să nu răspundem (reacţionăm) şi, deci, să nu facem nimic. Când
aşteptăm să intrăm la doctor la consultaţie pe baza unui bon, nu
vom reacţiona decât atunci când vom auzi numărul nostru. Ca şi în
reacţia B, trebuie să identificăm numărul când acesta este strigat.
Cu toate acestea, odată ce acest lucru s-a întâmplat, nu este nevoie
să selectăm un răspuns, din moment ce numai un răspuns este
compatibil. Deci, reacţia C necesită identificarea stimulului, dar
nu necesită şi selecţia răspunsului.
Putem să evaluăm acum timpul necesar pentru operaţiile
mentale de identificare şi selecţie, scăzând perechile
corespunzătoare de timpi de reacţie. Reacţia C măsoară
identificarea plus timpii de bază (timpul de conducere a
influxului nervoas etc.). Astfel, scăzând timpul de reacţie A
din timpul de reacţie C vom şti cât timp ia identificarea.
Similar, scăzând timpul de reacţie C din timpul de reacţie B,
vom estima timpul de selecţie, din moment ce reacţia de tip B
înclude identificarea, selecţia şi timpul de bază, în timp ce reacţia
C înclude numai identificarea şi timpul de bază.
Metoda lui Donders a fost considerată ca fiind foarte
promiţătoare; când Wundt şi-a deschis în 1879 laboratorul de
psihologie, studenţii lui au dedicat mult efort studierii timpului
de reacţie, dar nu au reuşit sa obţină estimări ferme precise ale
timpilor necesari pentru a realiza diferite procese mentale. La
începutul secolului următor intro-spectioniştii au contestat metoda
deductivă de măsurare a timpilor prin scădere şi astfel metoda a
fost discreditată şi abandonată în psihologie.
Metoda deducţiei timpilor prin scădere" a lui Donders
 estima că atunci când cele trei tipuri de reacţii sunt ordonate,
reacţia B ar trebui să dureze cel mai mult, apoi reacţia C şi, în
final, reacţia A. Această predicţie îşi are justificarea în faptul
că reacţia A constă numai din componente mentale de bază
(timpi de bază), reacţia C are două com-
ponenete (de baza şi de identificare), iar reacţia B trei
componente (de bază, de identificare şi de selecţie). Intr-
adevar, atunci când dispunem de date, această predicţie este
confirmată pe deplin. Totuşi, în ciuda unui început
promiţător, metoda lui Donders a fost ignorată aproape tot
secolul trecut. Pentru a înţelege respingerea metodei, trebuie
să avem în vedere faptul că modul dominant de cercetare
psihologică era metoda introspecţiei. Cu toate ca psihologia a
respins mai târziu aceasta metoda, ea era foarte apreciată la
momentul respectiv. Introspecţioniştii profesionişti realizau
reacţii A, B şi C şi relatau ca o reacţie C nu se şi simţea ca o
reacţie A plus încă ceva, şi că nici o reacţie B nu se simţea ca
o reacţie C plus încă ceva. în schimb, cele trei reacţii erau
percepute complet diferit. Deşi acum pare ciudat, acest
argument părea suficient la timpul respectiv pentru a
discredita metoda lui Donders. Astăzi, desigur, Donders
deţine o poziţie respectabilă în psihologia experimentală, iar
metoda lui (dar şi alte extinderi sofisticate ale acesteia) este
larg utilizată. Metoda lui Donders este mai mult decât o notă
istorică de subsol în psihologia experimentală modernă. Cer-
cetătorii încă mai explorează validitatea presupunerilor pe
care le-a făcut această teorie. Gottsdanker şi Shragg ( 1985)
apreciază că stimulul, într-o sarcina de timp de reacţie,
îndeplineşte simultan două funcţii psihologice, în primul
rând, o funcţie informativă; stimulul indică ce răspuns
trebuie dat. în al doilea rând, îndeplineşte o funcţie
imperativă: stimulul indică momentul când trebuie dat
răspunsul, în experimentul lor, un sunet apare în jumătate
din încercări (situaţii experimentale). Acesta este stimulul
39
imperativ. Subiecţii erau instruiţi să reacţioneze numai dacă
sunetul apărea. Nu se specifica modul de răspuns la sunet.
Această informaţie era oferită printr-un semnal vizual care indică
dacă trebuia să se răspundă "stânga" sau "dreapta" în cazul în care
se auzea sunetul. Semnalul vizual apărea întotdeauna înaintea
sunetului. Deci el comunica informaţia prealabilă (Kantowitz şi
Sand-ers, 1972); în cazul în care această înformaţie era
procesată, ea ar fi micşorat timpul de reacţie faţă de situaţia
standard în care stimulii imperativi şi ce informativi apar
împreună (din moment ce ei sunt, de obicei, unul şi acelaşi
stimul). Cu alte cuvinte, faptul de a şti dinainte
care răspuns este cerut, permite subiectului să înceapă elaborarea răs-
punsului în baza unei scheme şi, totodată, sa-1 pregătească. Aceasta
ar trebui să reducă timpul de reacţie deoarece o parte din
activitatea mentală de răspuns a fost deja derulată atunci când
stimulul imperativ (sunetul) va fi auzit, intervalul de timp dintre
stimulii imperativi şi cei informativi varia între O şi 150 ms.
Gottsdanker şi Shragg erau interesaţi să vadă cum va fi utilizat acest
timp de procesare pentru reacţiile simple şi la alegere. In sarcina de
reacţie la alegere ar trebui să existe un avantaj prin prezentarea mai
întâi a stimulului informativ. Cu toate acestea, în sarcina de reacţie
simplă există numai un singur răspuns posibil; stimulul informativ
este practic nefolositor, întrucât răspunsul este deja cunoscut. Astfel,
reprezentând grafic timpul de reacţie ca o funcţie a intervalului
dintre stimulii informativi şi cei imperativi, ar trebui să obţinem o
linie orizontală pentru reacţiile simple. Dar, pentru reacţiile la
alegere, timpul de reacţie ar trebui să fie la valori mari pentru
intervalul O şi apoi să descrească treptat şi să tindă asimptotic faţă
de timpul de reacţie la reacţiile simple. Această predictie a fost
confirmată. O altă predictie a vizat latenţa ipotetică dintre
începutul stimulului informativ şi cel al răspunsului. Cum
începutul unui răspuns este un eveniment mental ipotetic care nu
poate fi observat direct, trebuie utilizată o metoda logică de tipul celei
a lui Donders pentru a estima (evalua) latenţa mentală. Gottsdanker şi
Shragg au descoperit că latenţa mentală este scurtă pentru
intervalele scurte dintre stimulii informativi şi cei imperativi şi că
apoi ea creşte pentru intervalele mai lungi. Aceste rezultate
constituie un suport solid în sprijinul validităţii metodei lui
Donders (după Kantovitz, Roediger şi Elmes, 1991).
4.4.3.2. Modelul lui Sternberg
Cea mai cunoscută aplicaţie a metodei lui Donders este
"metoda factorilor cumulativi" propusă de Sternberg (1969).
Această metodă se serveşte de un suport matematic complex.
Metoda factorilor cumulativi ia în considerare un timp total de
reacţie pe care îl împarte în stadii succesive de procesare a
informaţiei. Definiţia unui astfel de stadiu (nivel) a fost lăsată
ambiguă, dar ea corespunde în mare unei
subunităţi complete de procesare. Există două mari
diferenţe între metoda lui Donders şi cea a lui Sternberg
(Taylor, 1976). în primul rând, Sternberg a utilizat manipulări
(modelări) experimentale pentru a modifica durata stadiilor.
Variabilele independente experimentale utilizate pentru a
realiza această modificare au fost numite factori, în al doilea
rând, Sternberg a elaborat o metodă de inferare a relaţiei
dintre factori şi stadii. Factorii care influenţau diferitele
stadii vor determina înfluenţe cumulative (neinteractioniste)
asupra timpului de reacţie. Factorii care influenţează acelaşi
stadiu (sau stadii) vor interacţiona. Astfel, realizând
experimente factoriale şi căutând patternuri de interacţiune şi
cumulare, psihologii ar putea descoperi cum sunt puse în
legătură stadiile de procesare.
Biederman şi Kaplan (1970) au utilizat metoda factorilor
cumulativi pentru a determina dacă două variabile
independente (caracterul discriminabil al stimulului şi
40
compatibilitatea stimul-raspuns) influenţează aceleaşi stadii sau
stadii diferite ale procesării mentale. Dispunerea stimulilor se
poate face sub forma unui set de patru lumini aranjate în formă
de dreptunghi: două lumini în stânga, formând axa stângă
verticală a dreptunghiului si doua lumini în dreapta, formând
cealaltă axa. Pentru răspuns existau două clape ca de pian. La
fiecare încercare, toate cele patru lumini aveau intensităţi
diferite, în situaţia de înaltă compatibilitate stimul-raspuns,
răspunsul corect era apăsarea clapei de aceeaşi parte cu cea mai
întensă lumina, în situaţia de slabă compatibilitate, răspunsul
corect era apăsarea pe clapa situată de partea opusa; de exemplu,
dacă lumina din stânga sus era cea mai puternică, răspunsul
corect pentru situaţia de compatibilitate redusă era apăsarea
clapei din dreapta, în timp ce pentru situaţia de compatibilitate
înalta era apăsarea clapei din stânga. Gradul de discriminare al
semnului era variat prin modificarea intensităţii setului de patru
lumini, în situaţia de slabă discriminare, intensităţile celor patru
lumini erau apropiate. Cum în situaţia de înaltă discriminare
existau intensităţi ce diferenţiau mult una de alta, era mai uşor
de remarcat care lumină era cea mai puternică. Rezultatele
acestui experiment au evidenţiat faptul că factorii de
discriminare a stimulului şi de compati-
bilitate stimul-răspuns sunt cumulativi, astfel încât fiecare factor
influenţează câte un stadiu al procesării informaţionale (după
Kantovitz, Roediger şi Elmes, 1991).
Metoda factorilor cumulativi nu evaluează timpul necesar
unui stadiu de procesare. Ea ne spune doar cum să descoperim
aceste stadii. Donders era, deci, din punctul de vedere al metodei
folosite, cu o sută de ani înaintea timpului sau şi numai recent
restul psihologiei 1-a ajuns din urmă.
4.4.3.3. Timpul de reacţie ca variabilă dependentă
multivariată
 Experimentatorul trebuie să selecteze o variabilă
dependentă din-tr-o mulţime de posibile variabile dependente.
O variabila dependentă frecvent utilizată în cercetările asupra
atenţiei şi procesării informaţiei este timpul de reacţie, într-
adevar, această variabilă este atât de populară, încât studiul
timpului de reacţie a devenit un domeniu autonom. Aceasta
indică faptul că o variabilă dependentă poate deveni atât de
importantă încât este studiată nu numai ca un mijloc de
investigare a unor arii specifice, dar şi ca un obiect de studiu
de sine stătător.
La prima vedere, s-ar putea spune că timpul de reacţie
este un subiect minor pentru a ilustra selecţia variabilei
dependente, din moment ce numind timpul de reacţie am şi
făcut deja această selecţie.
Este adevărat că unii psihologi măsoară timpul de
reacţie din rutină, fără să se gândească mai bine la implicaţiile
acestei decizii de selecţie. Viteza cu care este îndeplinită o
sarcina este deseori luata ca un indicator al solicitărilor atenţiei
în sarcină. Astfel, sarcinile care pot fi făcute rapid sunt
interpretate ca solicitând atenţia într-o măsură redusă.
Această interpretare s-ar putea să nu fie întotdeauna adevărată,
din moment ce atenţia poate fi definită operaţional fără a
implica timpul de reacţie. Vom vedea în continuare cum chiar o
utilizare şi mai banală a timpului de reacţie, în care nu se face
nici un fel de supoziţie asupra atenţiei, poate înduce în eroare
întrucât nu se acordă suficientă importantă selecţiei variabilei
dependente.
După cum se ştie, între viteză şi precizie este o relaţie
invers proporţională. Când încercăm să facem ceva foarte rapid
comitem mai
multe erori decât atunci când încetiniţi ritmul. Dacă, de
exemplu, vrem să redactăm fără greşeli, o lucrare foarte
importantă, va trebui să lucrăm mai încet pentru ca să atingem
acurateţea dorită, în psihologie această relaţie se numeşte
41
"ecuaţia viteza-precizie" şi are implicaţii importante pentru studiile
care măsoară timpul de reacţie ca variabilă dependentă.
Să ilustrăm acestea printr-un experiment în care sarcina
participantului este foarte simplă. Se prezintă vizual un număr
între O şi 9 şi subiectul trebuie să numească numărul. Variabila
independentă era reprezentată de probabilitatea (frecvenţa
relativă) de apariţie a numerelor, care varia de la 2 (un anumit
număr era prezentat în 20 % din timp) până la 8. La prima
vedere am putea spune ca probabilitatea stimulului nu are nici
un efect asupra timpului de reacţie. Această concluzie este
rezonabilă atunci când sunt ignorate erorile. Dar atunci când
reprezentăm grafic şi informaţiile privind erorile, se impune o
altă interpretare. Astfel, s-a constatat cea mai mare rată a erori (6
%) s-a înregistrat la numărul cu cea mai mică probabilitate de
apariţie; în schimb, cum creşte probabilitatea de apariţie a
numărului, în aceeaşi măsură scade procentajul erorilor, în
conformitate cu relaţia de contrapartida viteza-precizie, timpii de
reacţie în situaţiile de probabilitate redusă ar trebui să crească
pentru a descreşte numărul de erori. S-a calculat că pentru a
scade procentajul erorii la 2 %, timpul de reacţie pentru stimulul
cu probabilitate a) (numărul prezentat în 20% din timp) ar
trebui să crească până la 100 ms. Astfel, concluzia ca pro-
babilitatea stimulului nu afectează timpul de reacţie trebuie pusă
sub semnul întrebării atunci când se ia în calcul şi rata erorii.
în acest caz, problema principală constă în selectarea
timpului de reacţie ca singura variabilă dependentă care contează.
Din moment ce timpul de reacţie depinde în parte de rata erorii,
trebuie să luăm în considerare atât viteza, cât şi precizia ca
variabile dependente.
în concluzie, timpul de reacţie nu este o monovariabilă
(variabila dependentă monovariată), ci o variabilă dependentă
multivariată. Se poate reduce la o singură variabilă dependentă în
situaţiile în care rata erorii este constantă de-a lungul tuturor
nivelelor variabilelor independente; totuşi, în general, trebuie
considerate împreună două variabile dependente: timpul de
reacţie şi rata erorii (după Kantoviz, Roediger şi Elmes,
1991).
4.4.3.4. Particularităţi ale utilizării timpului de
reacţie
Utilizarea timpului de reacţie pentru estimarea timpului
de procesare a informaţiei presupune ca activitatea
subiectului să fie în întregime consacrată sarcinii stabilite şi
pe care el o realizează într-un timp minim. Pentru a evita o
dispersie prea mare a rezultatelor este de dorit să se elaboreze
situaţii experimentale în care constrângerile temporare să fie
puternice. Astfel, stimulul ar fi prezentat rareori cu o durată
mai mare de câteva secunde. Stimulul poate fi vizual, sonor sau
un cuvânt, o imagine, o propoziţie, o frază (rareori). Dacă
stimulul este mai complex (propoziţie, frază), durata de
expunere trebuie să fie mai lungă (10 sec.), în acest caz nu mai
avem de-a face cu timpul de reacţie propriu-zis ci cu latenţa de
răspuns care se măsoară începând cu momentul în care s-a
încheiat exploatarea stimulului şi începutul răspunsului.
Constrângerile temporale sunt menite să oblige subiectul să
proceseze stimulul şi să răspundă cât mai repede posibil.
Răspunsul trebuie să fie simplu de dat: apăsarea pe un
buton, pe o tastă, pronunţarea unui cuvânt şi să nu implice
instructaje sofisticate care să presupună procesări
suplimentare. Timpul de reacţie este măsurat de obicei în
milisecunde. Pentru durate superioare nu se mai vorbeşte de
timp de reacţie ci de latenţa de răspuns. Pentru a limita
efectele distragerii atenţiei se recomandă utilizarea unui
semnal pregătitor care să preceadă cu 1,2 sec. prezentarea
stimulului. Dacă stimulul este vizual, semnalul pregătitor va fi
un bip sonor, dacă stimulul este auditiv, semnalul pregătitor va
fi vizual (un led, o lampă de avertizare), dacă stimulii sunt
complecşi şi sunt oferiţi la tahistoscop, atunci
42
experimentatorul va avertiza subiectul prin cuvântul "atenţie"
imediat înaintea prezentării.
Timpul de reacţie ca variabilă dependentă este măsurat într-o
varietate de sarcini experimentale: detecţie, localizare,
discriminare, estimare, lectură, denumiri, recunoaşteri,
reamintiri, decizie lexicală s.a.m.d.
Clasificarea formelor timpului de reacţie se face în
raport cu complexitatea sarcinii şi a stimulilor. O primă
distincţie este între timpul de reacţie simplu şi timpul de reacţie
complex.
Timpul de reacţie simplu presupune un stimul unic şi o
reacţie unică.
Timpul de reacţie complex presupune mai mult de un
stimul. Dacă subiectul trebuie să răspundă doar la un stimul şi
să-i ignore pe ceilalţi, atunci vorbim de timp de reacţie de
discriminare. Dacă sunt posibile mai multe răspunsuri (de ex. să
apese pe butonul din dreapta pentru lumina roşie şi pe butonul
din stânga pentru lumina galbenă) atunci se vorbeşte despre
timp de reacţie de alegere.
O altă clasificare a timpului de reacţie se face prin
raportarea la natura sarcinii şi a răspunsului, în acest caz putem
vorbi despre timp de reacţie electrofiziologic, motor sau verbal.
Timpul de reacţie electrofiziologic presupune măsurarea
unui fenomen electrofiziologic potenţial evocat, reacţie
electrodermală. în aceste situaţii nu se obişnuieşte utilizarea
termenului de timp de reacţie ci de latenţă a răspunsului.
Timpul de reacţie motor este reprezentat de răspunsurile
motrice implicate în reacţia la un semnal. Acesta este de fapt
timpul de reacţie obişbuit, caracterizat printr-un nivel de
complexitate şi măsurat în milisecunde. în prima parte a
capitolului am prezentat modelele Donders şi Sternberg ale
timpului de reacţie.
Timpul de reacţie verbal măsoară latenţa unui răspuns
exprimat sub o formă verbală. Aici apar dificultăţi de înregistrare
şi, de fapt, nu este un timp de reacţie veritabil ci latenţă a
răspunsului.
în ceea ce priveşte prezentarea stimulilor, dispozitivele
de stimulare sau aparatele trebuie să răspundă unor exigenţe
de validitate şi fidelitate care să permită un riguros control al
variabilelor: durata prezentării, intensitatea, contrastul,
localizarea, aspectele cromatice sau de formă, înălţimea.
Reglarea acestor parametri trebuie să fie accesibilă şi
controlabilă.
Acelaşi exigenţe se impun şi la înregistrarea stimulilor.
Utilizarea calculatoarelor face ca precizia şi acurateţea
înregistrării să fie asigurate. Momentul de debut şi de sfârşit
al măsurării poate varia în raport cu scopurile cercetării, în
mod obişnuit timpul de reacţie se înregistrează între debutul
stimulării şi debutul răspunsului, dar pot fi alese şi alte limite,
în cazul unor stimuli complecşi începutul înregistrării se face
după prezentarea stimulului, iar încheierea înregistrării la
debutul răspunsului dat de subiect, în aceste situaţii operăm -
de obicei - cu un cronometru şi cu stimuli verbali (de ex.
experimentul asociativ-verbal) şi vorbim despre latenţa
răspunsului.
4.4.4. Răspunsurile verbale
Răspunsurile verbale posibile sunt atât de numeroase
încât este dificil sa realizăm o listă cuprinzătoare. Multe
dintre manifestările comportamentale vizate în
experimentul psihologic se traduc prin răspunsuri verbale.
Răspunsurile verbale pot fi asignate uneori prin sarcini
concrete şi atunci se vorbeşte despre raport verbal sau pot fi
răspunsuri verbale asociate unui stimul verbal şi atunci vorbim
despre o formă aparte de experiment: experimentul
asociativ-verbal.
43
4.4.4.1. Raportul verbal
Prin raportul verbal desemnăm răspunsurile verbale
furnizate de către subiect în situaţia în care nu trebuie să se
răspundă la o întrebare, ci trebuie să se descrie modul de
rezolvare al unei acţiuni, să descrie un obiect sau o situaţie.
După cum apreciază Rossi (1997), descierea diverselor
tipuri de răspunsuri impune distincţia dintre întrebările închise
şi întrebările deschise.
întrebările închise, în acest caz se oferă subiectului o listă
de răspunsuri dintre care trebuie să aleagă unul sau mai multe,
sau îşi poate manifesta preferinţa pentru anumite răspunsuri,
clasificându-le (ordonându-le după o scală de intensităţi), sau
atribuindu-le valori numerice.
Dintre răspunsurile la întrebări închise, cele mai simple sunt
cele care corespund deciziei de a răspunde "da" / "nu", în acest
caz, activi-
tatea cognitivă care stă la baza răspunsului este relativ simplă.
Poate fi vorba despre detecţia unui stimul (prezent / absent), a
unei localizări ("da, stimulul era sus", "nu, nu era sus"), a unei
denumiri sau a unei lecturi (da, era imaginea unui copil sau era
cuvântul "copil", nu nu era), a unei estimări (da, era strălucitor,
nu, nu era strălucitor), a unei comparaţii (da, era mai mare, nu,
nu era sau da, era la fel, nu, nu era la fel). Dar răspunsul
dihotomic "da / nu" se utilizează şi în situaţiile în care activitatea
cognitivă face apel la operaţii complexe, cum ar fi verificarea
sensului unei fraze, compatibilitatea între un enunţ şi
reprezentarea lui în imagini, compatibilitatea între mai multe
enunţuri. Reţelele semantice şi reprezentările mentale sunt
adesea studiate utilizând acest tip de decizie lexicală. Spre
exemplu, subiectul trebuie să spună dacă stimulul prezentat este
sau nu un cuvânt al limbii respective (Rossi, 1997). în general,
atunci când răspunsul este de forma "da / nu", el se asociază cu
un răspuns motor ce constă în găsirea unui buton, tastă. Se
preferă această asociere pentru evitarea dificultăţilor legate de
înregistrarea răspunsurilor verbale, atunci când variabila
dependentă este latenţa răspunsului.
O altă categorie de întrebări închise se prezintă sub
forma unei liste de propoziţii. In acest caz, sunt două
procedee: în primul, subiectul alege unul sau mai multe
răspunsuri dintre cele care sunt propuse sau ordonează,
ierarhizează răspunsurile. Acest procedeu presupune ca subiectul
să poată inventaria ansamblul răspunsurilor posibile, dar
trebuie să i se ofere şi posibilitatea de a oferi şi alte
răspunsuri decât cele prevăzute. Al doile procedeu
presupune ca subiectul să poată inventaria ansamblul
răspunsurilor posibile, dar trebuie să i se ofere şi
posibilitatea de a oferi şi alte răspunsuri decât cele
prevăzute. Al doilea procedeu presupune ca subiectul să
realizeze estimări ale intensităţii sau calităţii pe o scală cu mai
multe grade. Fiecare gradaţie va fi, în acest caz, o variabilă
dependentă.
De obicei se apelează la evaluarea în trepte de
intensitate sau frecvenţă utilizând scalele tip Lickertîn cinci
trepte, care se pot întinde între niciodată, foarte rar, rar,
deseori, niciodată sau foarte slab, slab, mediu, puternic,
foarte putenic. Se mai pot utiliza scale grafice sub
forma unui segment de dreaptă oare precizează doar extremele şi
subiectul trebuie să-şi amplaseze evaluările între aceste extreme
punctând poziţia adoptată:
niciodată
________________________________
întotdeauna
foarte slab
________________________________ foarte
puternic
44
Putem valorifica estimările subiectului printr-un truc simplu:
stabilim lungimea segmentului la 10 cm, de exemplu, şi apoi vom
măsura cu rigla, acordând valori în milimetri estimărilor date de către
subiect.
Cuantificarea variabilei dependente la întrebările închise poate
fi poziţia, rangul atribuit sau cifre între l şi 5 la scalele tip Lickert
sau valorile numerice obţinute prin raportarea la un segment etalon.
De asemenea, putem valorifica latenţa răspunsului verbal (atenţie, nu
este vorba timpul de reacţie) ca indicator al dificultăţii de alegere, de
a lua decizii, în general.
Întrebările deschise
În acest caz, răspunsurile sunt lăsate la iniţiativa subiectului
care alege şi forma şi conţinutul. Evaluarea răspunsurilor va fi
dificilă deoarece va trebui să procedăm la o interpretare a ceea ce
a dorit să răspundă subiectul. Răspunsul poate să cuprindă
elemente ale răs-pusului corect, dar să nu corespundă aşteptărilor
cercetătorului. Putem contracara această dificultate fie elaborând
mai multe categorii de răspunsuri, pentru a compara răspunsul dat,
fie să cotăm răspunsul pe o scală. Modalităţile de valorificare ca
variabile dependente sunt aceleaşi ca şi la răspunsurile la întrebările
închise.
Relatările verbale pot lua şi alte forme, cum ar fi o amintire, o
judecată, un comentariu. In aceste cazuri valorificarea este şi mai
dificilă. Se pot clasifica răspunsurile, la diferitele categorii se pot
asigna valori numerice, se poate măsura timpul necesar elaborării
răspunsului.
În studiul experimental al gândirii şi rezolvării de probleme
relatarea verbală, raportul verbal constituie principala modalitate
de evidenţiere a variabilei independente. Introspecţionismul
clasic şi
experimental a pus accent pe rapoartele introspective ca o bună
metodă pentru descoperirea proceselor mintale. Introspecţia
experimentală nu era o reflectare întâmplătoare, capricioasă
asupra conţinuturilor intelectului, ci o tehnică metodică şi
riguroasă de a descrie experienţe mintale.
Problema cea mai serioasă care s-a pus este aceea a
fidelităţii, încrederii, atâta vreme cât, cercetătorii care au
utilizat introspecţia în diferite laboratoare au ajuns la
concluzii diferite despre structura proceselor mintale. Metoda
ar fi căzut probabil în uitare numai şi pentru acest motiv, dar
contestarea cea mai puternică a venit din partea be-
haviorismului.
Deoarece termenul de introspecţie are o anumită
conotaţie, în psihologia experimentală contemporană s-a
impus termenul de raport verbal. Se înţelege prin aceasta
utilizarea relatărilor subiecţilor în experimentele
psihologice. Mai sunt denumite si rapoarte subiective
(Kantowitz şi colab., 1991). Din perspectiva metodei
experimentale, rapoartele verbale reprezintă o modalitate de
evidenţiere a variabilei dependente printre alte modalităţi.
Ele sunt mai utile în anumite domenii ale psihologiei. Astfel,
investigaţia experimentală asupra proceselor mentale
superioare foloseşte în mod extensiv rapoartele verbale.
Vom ilustra rolul rapoartelor verbale prin fenomenul de
supra-încredere în propria judecată. Astfel, o modalitate
frecvent utilizată în studiul gândirii este evaluarea
cunoştinţelor. Diverse experimente au semnalat aşa-numitul
fenomen "am sentimentul că ştiu" (am senzaţia, deja
cunosc).
Un experiment reprezentativ a fost realizat de către
Feedman şi Landauer (1966) şi este descris de către
Kantowitz, Roediger şi Elmes (1991).
Subiecţilor li s-a dat o listă lungă de întrebări de
cunoştinţe generale. La fiecare întrebare la care subiecţii nu
au reuşit să răspundă corect au fost solicitaţi să indice pe o
scală de 4 puncte cum cred ei că ar putea să recunoască
răspunsul dacă li s-ar prezenta mai multe alternative. Cele 4
categorii pe care trebuiau să le indice erau:
45
1. cunosc răspunsul cu siguranţă
2. probabil îl cunosc
3. probabil nu-1 cunosc
4. nu-1 cunosc cu siguranţă
După alegerea acestor aserţiuni li s-au prezentat din nou
întrebările, dar, de această dată cu 6 variante de răspuns.
Distribuţia răspunsurilor corecte pentru cele 4 categorii alese
anterior a fost:
1. 73 %
2. 61 %
3. 51 %
4. 35 %
Iată deci că sentimentul subiectiv al oamenilor despre ceea ce
ştiu ei (consecutiv unui eşec de reamintire) este cât se poate de
corect.
Alte studii, folosind tehnici uşor diferite au arătat că
oamenii au această tendinţă de a fi foarte încrezători în
cunoştinţele şi judecăţile lor. Una dintre metode ar fi aceea de a
solicita subiecţii să răspundă la întrebări cu 2 alternative de
răspuns, apoi să fie puşi să estimeze probabilitatea de a fi
răspuns corect la aceste întrebări între 0,5 şi l.
Cercetările au reliefat că, în condiţiile existenţei unei
corelaţii semnificative între nivelul încrederii în propria judecată
şi exactitate, subiecţii erau în general mult mai încrezători în
cunoştinţele lor decât ar fi fost necesar. De exemplu, în situaţii în
care subiecţii au estimat că vor răspunde corect în proporţie de
80% ei au răspuns corect în proporţie de 70%. Nu putem suspecta
subiecţii că nu ar fi luat în serios sarcina pentru că alte studii au
relevat aceeaşi tendinţă şi atunci când subiecţilor li s-au dat
instructaje meticuloase insistându-se pe exactitate sau în cazul în
care au fost puşi în situaţia de a paria pe propriile răspunsuri cu
posibilitatea de a pierde banii în schimb.
Astfel, chiar dacă rapoartele verbale despre cunoştinţele
noastre corelează cu nivelul real al cunoştinţelor, totuşi aceste
rapoarte verbale nu reflectă perfect ceea ce ştiu cu adevărat.
Aceasta este o deficienţă a rapoartelor verbale privitor la
procesele cognitive. Factorii care afectează precizia par să fie
inconstanţa memoriei şi factorii motivaţionali, emoţionali,
sociali.
Nisbett şi Wilson (1977) au reconsiderat multe
experimente care au utilizat rapoarte verbale şi au ajuns la o
concluzie destul de pe-
simistă privitor la competenţa introspecţiei în raport cu nivelul
superior al proceselor cognitive. Astfel, într-o serie de
experimente autorii au manipulat variabilele experimentale
astfel încât au obţinut o influenţă puternică asupra
comportamentului. Apoi subiecţii au fost solicitaţi să-şi
motiveze răspunsurile. Dacă aceştia sunt conştienţi de
influenţele exercitate ei ar trebui să considere influenţa variabilei
independente ca o determinantă critică a performanţelor lor. Or, în
multe cazuri relevate de Nisbett şi Wilson, subiecţii nu au putut
face acest lucru, ba chiar au negat că variabila independentă ar fi
putut să-i afecteze, chiar şi atunci când experimentatorul a
sugerat acest lucru ca o posibilitate.
Un alt gen de experimente ilustrează acest fenomen.
Latane şi Darley (1970) au utilizat un model experimental
utilizat în psihologia socială. S-a modelat o situaţie de urgenţă:
un om aflat în dificultate, căzut la pământ pe stradă. Drept
indicatori al variabilei dependente s-au adoptat procentul
subiecţilor care ajută victima şi viteza, promptitudinea cu care o
fac. Un efect uimitor se produce atunci când cercetătorul
modifică numărul oamenilor prezenţi în situaţia de urgenţă.
Astfel, cu cât va creşte numărul celor prezenţi, cu atât scade
posibilitatea ca subiecţii să sară în ajutor.
Dincolo de diversele ipoteze ce pot fi invocate pentru a
explica fenomenul, acum, pe noi ne interesează modul cum
justifică subiecţii prin relatarea verbală comportamentul lor.
Astfel, cercetătorii au insistat în cele mai variate moduri să
46
obţină o justificare a comportamentului subiecţilor. Dar, în toate
cazurile subiecţii au susţinut cu tărie că nu au fost influenţaţi în
comportamentul lor de celelalte persoane prezente, de numărul
acestora.
Nisbett şi Wilson au folosit aceste cercetări pentru a argumenta
ideea că oamenii nu au acces introspectiv direct la procesele cogni-
tive care mijlocesc comportamentul. Cu alte cuvinte, rapoartele
subiective, ar fi descrieri inexacte ale evenimentelor cognitive.
Autorii argumentează prin faptul că şi atunci când aceste rapoarte
sunt exacte ele pot să fie bazate pe o cunoaştere generală şi pe o
anume auto-cunoaştere specială.
Alţi autori susţin că Nisbett şi Wilson sunt prea exigenţi în
poziţiile lor întrucât în multe situaţii oamenii demonstrează că au
acces la evenimentele lor mentale. De exemplu, s-a constatat o
mai bună acurateţe a rapoartelor verbale dacă sunt realizate în
timpul desfăşurării activităţii intelectuale sub forma raportului
verbal cu voce tare.
4.4.4.2. Experimentul asociativ-verbal (metoda sociatiei
verbale în psihiologia experimentală)
Principiul de bază al asociaţionismului stipulează că dacă
două experienţe se produc împreună şi concomitent, atunci
fiecare dintre ele, când ajunge în conştiinţă, are tendinţa de a o
reduce şi pe cealaltă. Reproducerea se desfăşoară pe baza celor
trei legi ale asocierii formulate încă de Aristotel:
1.după asemănare: o percepţie sau o reprezentare readuce
în
memorie elemente asemănătoare;
2.după contrast: apariţia în memorie a unor elemente
opuse;
3.coexistenţa spaţială şi succesiunea temporală: în memorie
revin elemente care în trecut au apărut fie împreună, fie
nemijlocit unul după altul.
 Termenul este atribuit lui John Locke iar curentul
asociaţionist în psihologie va domina vreme de aproape trei
secole.
Metoda experimentului asociativ-verbal a fost pentru
prima dată propusă de către Fr. Galton.
Se pot desprinde trei stadii în evoluţia metodei asociativ -
verbale:
1.Stadiul mentalist, iniţiat de Galton. Asociaţia
reprezintă un echivalent sau un substrat empiric al
asociaţiei de idei.
2.Al doilea stadiu, cuprins între 1915 - 1940 cu două
direcţii:
a. neoasociaţionismul şi behaviorismul, care descriu
legăturile asociativ-verbale în termenii teoriei stimul-
răspuns.
b. psihanaliza, din perspectiva căreia asociaţia verbală
este un test de personalitate (cum sunt cele proiective), cu
ajutorul căreia pot fi depistate complexele afective,
culpabilitatea, tensiunile, conflictele interne şi refulările
(Jung, dar şi Wertheimer, Wells, Lafall).
Psihiatrii Kent şi Rossanoff elaborează în 1910 tabelele de
frecvenţă cu ajutorul cărora se încerca stabilirea "indicelui de
devianţă" al unui individ în raport cu comportamentul asociativ
normal. Tabelele au fost reactualizate de Russell şi Jenkins
(1954), iar în Franţa de Rosenzweig (1957). Ulterior s-a ieşit
din sfera stricată a interpretărilor psihanalitice şi s-a încercat
corelarea anumitor trăsături de personalitate cu caracteristici
ale răspunsurilor asociative.
3. Al treilea stadiu este relevant pentru perioada actuală
care urmează unei perioade de relativ declin al metodei în anii
50-70. Se porneşte de la depăşirea cadrului strict al
behaviorismului şi de la admiterea ideii că diferenţele
individuale nu pot fi corect interpretate decât plecând de la
descrierea structurilor generale ale asociaţiilor verbale şi a
47
modului în care acestea se înscriu în ansamblul conduitei.
Principalele direcţii de utilizare a metodei asociativ-verbale
1.Ca proba de personalitate, pornindu-se de la ipoteza că
asociaţiile, legăturile pe care le emite subiectul şi latenţa
răspunsului constituie o proiecţie a trăsăturilor sale de
personalitate, dezvăluind complexe afective, sentimente şi
tendinţe refulate, pulsiuni inconştiente.
2.Ca mijloc de diagnosticare a capacităţii de învăţare, deci ca
probă de memorie, urmărindu-se indicatorii de exactitate,
fidelitate în reproducerea răspunsurilor asociative.
3.Ca mijloc de investigare şi evaluare a capacităţii cognitive,
orientare care tinde să se impună în prezent. Din această
perspectivă asociaţia verbală apare ca un proces complex,
caracterizat prin medieri succesive şi de reglări cognitive
(V.Ceuuşu, M. Cavasi, 1987).
Variante experimentale ale metodei
1. Asociaţia liberă simplă. Pornind de la o listă de cuvinte
-stimul, subiectul trebuie să răspundă cât mai repede posibil cu
primul cuvânt care-i vine în minte la auzul (văzul) cuvântului -
stimul. Libertatea subiectului este practic nelimitată poate
răspunde cu orice cuvânt din vocabularul limbii sale. Este simplă
pentru că subiectul trebuie să ofere un singur răspuns; Prezentarea
poate fi vizuală sau auditivă; răspunsul poate fi dat în scris sau oral;
aplicarea se poate realiza individual sau colectiv; timpul de răspuns
poate fi liber sau limitat.
Metoda a fost folosită şi dezvoltată de către: Kent şi Rossanoff
(1910), Russell şi Jenkins (1954) şi Rosenzweig (1957). Aceşti
autori au realizat studii de frecvenţă a răspunsurilor în funcţie de
grupuri populaţionale, de categorii de vârstă, de sex, etc.
2.Asociaţia liberă continuă (Cofer, 1958) se prezintă un singur
cuvânt - stimul, iar subiectul trebuie să ofere un şir de asociaţii
pornind de la acest cuvânt - cât mai multe posibil. Are o
durată determinată; se obţine un indicator al bogăţiei
asocierilor. Apare riscul interferenţei, fiecare cuvânt din serie
 influenţează într-un fel cuvântul următor.
3.Asociaţia restrânsă (controlată) simplă (Boker şi Elliot,
1948) este asemănătoare cu asociaţia liberă, dar se limitează
tipul de răspuns la o anumită categorie: sinonime, antonime
etc.
4.Asociaţia restrânsă (controlată) continuă (Bousfield,
Sedge- wick, 1944) subiectul trebuie să răspundă la un
stimul generic (ex: nume de oraşe, sau lucruri din casă)
cu un număr cât mai mare de cuvinte care se subsumează
categoriei respective.
5.Asociaţia în lanţ (Fr. Jodelet, 1960) este asemănătoare cu
asociaţia continuă. Subiectul trebuie să emită asociaţii în
lanţ, pornind mereu de la cuvântul cu care a răspuns
anterior; fenomenul de interferenţă devine aici obiect de
studiu.
6.Asociaţia repetată (Lafall, 1955), unde, după un interval
de timp variabil i se prezintă din nou lista de cuvinte şi i se
cere să răspundă cu aceleaşi cuvinte ca la prima prezentare.
7.Asociaţia forţată (Buchwald, 1957) în care dintre mai
multe variante propuse, subiectul trebuie să o aleagă pe cea
pe care o consideră cel mai pregnant evocată de cuvântul
inductor.
8.Asociaţia tautofonică (Skinner, 1936) în care i se
prezintă subiectului eşantioane fonetice lipsite de
semnificaţie, spunându-i-se că este vorba despre cuvinte
deformate şi i se cere să spună ce cuvinte îi sunt sugerate /
evocate fără a i se preciza dacă sarcina sa are caracterul de
asociere sau de recunoaştere. Skinner consideră că această
probă permite sondarea vocabularului latent.
9. Asociaţia continuare de fraze. Se dă un început de frază,
propoziţie pe care subiectul trebuie să le continue cu ce îi vine
în minte în acel moment. Este o probă dominant clinică.
10. Asociaţia semi controlată-repetată, elaborată de către
V. Ceuşu în 1960 şi utilizează vreme de peste 30 de ani în
48
laboratorul de psihologie aeronautică, în primul rând ca probă
cognitivă, indicator al fidelităţii şi exactităţii memoriei de scurtă
durată, dar şi ca indicator al proceselor mentale de tip asociativ.
Lista cuprinde un număr de 60 de cuvinte stimul, substantive
comune. Cuvintele-stimul fac parte din categoria trebuinţelor şi
tendinţelor majore ale individului (orientare, apărare, nutriţie,
reproducere, integrare socială, afirmare proprie, achiziţie,
impulsivitate), precum şi 12 cuvinte neutre.
în instructaj se cere subiectului ca, la fiecare cuvânt auzit, să
răspundă cu primul cuvânt care îi vine în minte, de preferinţă
substantive. La fiecare cuvânt-stimul se notează latenţa
răspunsului, dar şi cuvântul cu care s-a răspuns. Apoi, după o scurtă
pauză (1-2 minute) se reia prezentarea listei de cuvinte şi i se cere
subiectului ca, de astă dată, să repete răspunsul dat iniţial. Se
notează răspunsurile corecte, eronate şi omisiunile. Indicatorii
variabilei dependente sunt: numărul de răspunsuri corecte, latenţa
medie a răspunsurilor şi exectitatea reproducerii după formula:
Exact = Nr. răsp. corecte - Omisiuni /60 + Erori la
reproducere
Tipologia asociaţiilor verbale
Kent şi Rosauoff (1911), adoptând drept criteriu frecvenţa
de apariţie clasifică răspunsurile în: banale şi originale.
Wells (1911) identifică 14 tipuri: eşec (nonrăspuns), răspuns
egocentric, atribut egocentric, evaluare, atribut uzual, verb, reacţie
cauză-efect, coordonare, subordonare, supraordonare, coexistenţă,
identitate, asonantă, modificare sintactică.
Tot Wells (1927) restrânge aria la 4 tipuri: supraordonări, con-
traste, strategii de limbaj, răspunsuri egocentrice sau subiective.
Woodworth (1921) vorbeşte despre 4 tipuri: definiţii
(sinonime şi supraordonate); completări şi predicaţii; coordonate
şi contraste; evaluări şi asociaţii personale;
Dietrich (1956), în urma analizei aprofundate, desprinde un
număr de 16 categorii de asociaţii verbale: asociaţie pur verbală;
sinonimie; antonimie; generalizare; contiguitate; legătură
cauzală; calificare; legătură funcţională; desemnarea locului,
momentului şi mijlocului; definiţie; coexistenţă; identitate;
asociaţie motorie; asociaţie prin expresie compusă; asociaţie
tonală; asociaţie eronată, absurdă.
Măria Drăghici (1985), din perspectiva conţinutului semantic
specific cuvintelor răspuns, identifică următoarele cinci tipuri de
asociaţii:
1. Asociere determinată preponderent de configuraţia
sonoră a cuvântului stimul, cu variantele următoare:
a. contiguitatea termenilor în limbajul uzual (deal-vale,
faptă-răsplată);
b. perseverare (stereotipie verbal-motorie) prin repetarea
cuvântului stimul sub formă uşor modificată (lemn-
lemnar);
c. rima (loc-foc);
d. onomatopee (cal-tropot, ploaie-ropot);
2. Extinderea semnificaţiei fără "transfigurarea"
cuvântului - stimul, cu formele:
a. sinonime (întrecere-competiţie);
b. antonime (întuneric-lumină);
c. coexistenţă (masă-scaun);
3. Extinderea semnificaţiei, cu "transfigurarea"
cuvântului-stimul, cu formele:
a. legătură logică-generalizare-definiţie (cuţit-tăiere),
gen proxim (oraş-localitate) sau a speciei (drum-
cărare), demontarea obiectului (vapor-catarg),
substituţie (friptură- ciorbă);
b. legătură cauzală: cauza (rătăcire-neatenţie), efectul
(rană-durere);
c. legătură circumstanţială, loc, moment, conjunctură
(căl-dură-vara, somn-noapte);
d. legătură de calificare zbor-pilot, economie-avar,
49
întrecere-învingător, orientare-busolă, pedeapsă-
închisoare.
4.Asociere ilogică, aberantă.
5.Non răspuns.
V. Ceauşu şi M. Cavasi (1987) propun o tipologie a
răspunsurilor şi corespunzător o cotare în următoarea ordine, care
reflectă un punct de vedere cognitiv:
a. non răspuns-0 puncte;
b. asociaţie ilogică, aberantă 0,5 puncte;
c. subcategoriile calificare/evaluare l,5 puncte;
d. completare, stereotipie de limbaj 1,5 puncte;
e. subordonare 2 puncte;
f. subcategoriile: coordonare, contiguitate, supraordonare
3 puncte;
g. relaţie funcţională 4
puncte;
h. relaţie cauzală 5 puncte.
V. PROBLEME ETICE ALE
EXPERIMENTULUI PSIHOLOGIC
Cercetarea ştiinţifică în lumea de azi implică o serie de
norme etice care se cer a fi respectate, indiferent de domeniul de
investigaţie. Aceste exigenţe sunt cu atât mai importante pentru
cercetarea psihologică prin implicaţiile ei majore. Sunt ţări în
care normele de etică sunt prevăzute prin lege, iar demararea
unor cercetări (mai ales dacă beneficiază de fonduri de la buget)
este condiţionată de obţinerea avizului unei comisii specializate
de la nivelul universităţilor sau institutelor de cercetare.
Implementarea unei astfel de legislaţii este pe cale să se producă
şi la noi în ţară.
Implicaţiile de ordin etic ale unei cercetări sunt majore şi o
serie de principii, norme, reguli trebuie să fie cunoscute şi
respectate indiferent de statutul celui care întreprinde
cercetarea (de la student la cercetător, de la preparator, la
profesor) sau de complexitatea demersului experimental.
Pentru exemplificare să ne imaginăm o situaţie
experimentală şi modul în care se aplică principiile etice. Să
presupunem că suntem interesaţi să determinăm măsura în
care un moral scăzut (o dispoziţie depresivă) va influenţa
performanţa în reactualizarea de informaţii. Unul dintre
motivele pentru care am dori să studiem acest aspect este
faptul că dispoziţia depresivă afectează performanţa la
învăţătură în rândul studenţilor. Iată de ce este de dorit să se
efectueze un experiment de laborator foarte riguros
controlat, în vederea determinării precise a efectelor unei
dispoziţii depresive asupra memoriei. La modul general,
proiectul se centrează pe inducerea dispoziţiei depresive la
câţiva subiecţi şi apoi pe compararea performanţelor
memoriei cu cele ale unui grup -martor neafectat de această
dispoziţie. Pentru inducerea unei anumite dispoziţii
cercetătorul cere subiectului să citească
cu voce tare un număr de 60 de afirmaţii cu privire la propria
persoană şi care sunt asociate cu dispoziţia avută în vedere, în
acest caz, participantul citeşte declaraţii care sunt menite să
inducă o dispoziţie depresivă, începând cu afirmaţii moderate
de genul: " Astăzi nu este nici mai bine, nici mai rău decât în
altă zi" şi mergând până la "Mă simt atât de rău încât aş vrea să
mă culc şi sa nu mă mai scol niciodată." Acest procedeu
produce o dispoziţie depresivă moderată, temporară; participanţii
relatează că se simt deprimaţi şi se înregistrează influenţe asupra
comportamentului în diverse sarcini. Este evident că, prin acest
procedeu, se poate afecta starea de echilibru a participanţilor.
Inducerea unei dispoziţii negative de felul celei depresive la
studenţi poate avea efecte dezastruoase asupra relaţiilor lor
sociale şi asupra intelectului. Se pune întrebarea care este
modalitatea prin care să se respecte drepturile omului în cadrul
50
unor cercetări de acest fel ? Ce ar trebui să facă cercetătorul pentru
a putea proteja starea de bine şi de echilibru a participanţilor şi în
acelaşi timp să conducă un experiment care îndeplineşte toate
condiţiile interne pentru a fi valid ?
În cadrul unei analize asupra dispoziţiei şi memoriei,
Blaney, 1986 (după Kantowitz, Roediger şi Elmes, 1991) analizează
un număr de studii în care dispoziţia depresivă a fost indusă
studenţilor, în unele experimente subiecţilor li s-a indus o dispoziţie
pozitivă. Oare consideraţiile etice depind de felul dispoziţiei - de
bucurie sau de tristeţe - pe care o inducem subiecţilor ? De
asemenea, cercetătorii au făcut uz de procedee diverse în inducerea
acestor dispoziţii în experimentele lor. în afară de procedeul
descris mai sus s-au mai folosit hipnoza şi muzica pentru
inducerea unei dispoziţii negative sau pozitive. Depind oare
aspectele etice de tehnicile folosite în inducerea stărilor ?
întrebările născute în legătură cu cercetarea inducerii unor dispoziţii
ilustrează modul în care poate varia problematica etică asociată
cercetării psihologice conform condiţiilor specifice unui experiment.
Asociaţia Americană de Psihologie (APA) a formulat zece
principii generale privind efectuarea cercetărilor cu subiecţi umani.
Pentru a aprecia modul în care au fost protejaţi studenţii implicaţi
în experimentul descris mai sus, vom examina principiile care
călăuzesc cer-
cetarea cu participanţi umani. In absenţa unor reglementări proprii
Asociaţiei Psihologilor din România (aflate în curs de legiferare),
recomandăm lectura şi adoptarea acestor principii înainte de a
demara o cercetare proprie.
Decizia de a realiza o cercetare se bazează pe aprecierea
bine cumpănită de către fiecare psiholog în parte privind modul în
care poate contribui atât la dezvoltarea ştiinţei psihologiei cât şi la
bunăstarea omului. Odată luată decizia de a conduce o cercetare,
psihologul trebuie să aibă în vedere direcţiile alternative în care pot
fi investite atât energiile cât şi resursele. Pe baza acestor aprecieri,
psihologul îşi duce la îndeplinire sarcina de investigare cu grijă şi
respect pentru demnitatea si bunăstarea oamenilor care
participă.
1.Când ia hotărârea de a efectua un studiu, cercetătorul are
responsabilitatea de a efectua o evaluare atentă a gradului
de acceptabilitate a acestuia din punct de vedere etic. în cazul
în care se presupune vreo derogare de la respectarea
valorilor ştiinţifice şi umane avute în vedere în aceste
principii, cercetătorului îi revine obligaţia de a solicita
asistenţă etică şi de a respecta măsurile impuse în vederea
protejării drepturilor omului pentru participanţi.
2.Cercetătorul are obligaţia să evalueze dacă participantul
va fi un "subiect cu risc major" sau unul cu un "risc
minimal".
3.Cercetătorul îşi asumă întotdeauna responsabilitatea de a
asigura un instructaj din punct de vedere etic în cadrul
cercetării. El îşi asumă - de asemenea - responsabilitatea în
ceea ce priveşte tratarea
corectă din punct de vedere etic a participanţilor de către
colaboratori, asistenţi, studenţi şi angajaţi, cărora-oricum, le
revin obligaţii identice.
4.Cu excepţia cercetării" cu risc minim" asumat,
investigatorul stabileşte un acord clar şi corect cu subiecţii,
anterior participării lor, care să clarifice obligaţiile şi
responsabilităţile fiecăruia. Cercetătorul are obligaţia de a
respecta toate promisiunile şi angajamentele incluse în acel
angajament. Cercetătorul va informa participanţii asupra
tuturor aspectelor cercetării care ar fi de aşteptat - în mod
rezonabil să influenţeze dorinţa de a participa şi va explica
toate celelalte aspecte ale cercetării care îi interesează pe
participanţi. Eşecul - posibil - în
obţinerea unei informări complete înaintea obţinerii
consimţământului din partea participanţilor necesită măsuri de
prevedere suplimentare în vederea protejării bunăstării şi
demnităţii subiecţilor implicaţi în cercetare. Cercetarea care
51
implică subiecţi minori sau participanţi cu disfuncţii care ar
limita înţelegerea şi /sau comunicarea necesită măsuri speciale
de protecţie.
5.Cerinţele metodologice ale unui studiu pretind uneori
cercetătorului să recurgă la ascunderea sau la falsificarea
unor aspecte care vor fi dezvăluite subiecţilor, înaintea
desfăşurării efective a unui asemenea studiu, cercetătorul are
sarcina specială (1) de a verifica dacă folosirea unor
asemenea tehnici este justificată prin valoarea prospectivă
ştiinţifică, educaţionala implicată; (2) de a verifica dacă nu
există şi alte proceduri disponibile care nu uzează de
ascunderea sau de falsificarea unor aspecte ale cercetării;
şi (3) să se asigure dacă subiecţilor li s-au oferit toate
explicaţiile necesare, în timpul cel mai scurt cu putinţă.
6.Cercetătorul va respecta libertatea individuală privind
refuzul de a participa la sau a se retrage din experiment în
orice moment. Obligaţia de a respecta această cerinţă
presupune evaluarea atentă a situaţiei în care cercetătorul se
află într-o poziţi&de autoritate sau de influenţă asupra
subiectului. O asemenea poziţie de autoritate include, deşi nu
se limitează la atât - situaţii în care participarea la cercetare
este sarcina de serviciu sau în care subiectul este un student,
client sau angajat al cercetătorului.
7.Cercetătorul va proteja participanţii de orice disconfort
mental sau fizic, vătămare sau pericol care poate surveni ca
urmare a tehnicilor de cercetare. Dacă există riscul unor
astfel de consecinţe, cercetătorul va informa participanţii de
acest lucru. Proceduri de investigare care conţin un risc de
vătămare gravă sau de durată a subiectului nu vor fi folosite -
cu excepţia cazului în care nefolosirea lor ar expune subiectul
la un risc şi mai mare, sau, cu excepţia cazului în care există
un beneficiu potenţial pentru umanitate implicat în cercetare
însoţit de o informare completă şi de un consimţământ
voluntar din partea fie-
cărui participant. Subiectul trebuie informat asupra
procedurilor de contactare a cercetătorului în timp util, în
cazul în care apare stresul, un rău potenţial sau alte probleme
în legătură cu participarea şi ulterioare acesteia.
8.După adunarea datelor cercetătorul va furniza
participanţilor toate datele necesare despre natura
studiului şi va înlătura toate ideile eronate care ar putea să
apară, în cazul în care întârzierea furnizării informaţiilor
sau reţinerea de la informare se justifică prin respectul
valorilor umane şi ştiinţifice, cercetaăorul are
responsabilitatea suplimentară de a monitoriza cercetarea
şi a se asigura că nu există consecinţe nefaste pentru
participant.
9.Atunci când procedurile de cercetare dau naştere la
consecinţe nedorite pentru subiectul participant,
cercetătorul are responsabilitatea de a detecta şi de a
îndepărta sau de a corecta aceste consecinţe, inclusiv
efectele pe termen lung.
10. Informaţia despre subiectul cercetării obţinută în
timpul desfăşurării acesteia este confidenţială, cu excepţia
cazului în care în prealabil s-a ajuns la o altă înţelegere. Când
există eventualitatea ca altcineva să obţină acces la astfel de
informaţii, această posibilitate, impreună cu măsurile de
protejare a confidenţialităţii sunt explicate subiectului ca
parte componentă a procedurii de informare în vederea
obţinerii consimţământului.
Principiile 9 şi 10 sunt cele mai relevante în ceea ce
priveşte protejarea subiectului şi pot fi rezumate prin aceea că
experimentatorul are obligaţia de a minimiza daunele pentru
participant. Subiectul trebuie avertizat înainte despre
existenţa eventuală a unui pericol potenţial, subiectului
trebuie să i se asigure posibilitatea retragerii libere, iar
ascunderea şi nedivulgarea deliberată a unor aspecte de
interes pentru cercetare trebuie folosite cu precauţie.
52
Experimentatorul este obligat să remedieze orice prejudiciu, iar
rezultatele trebuie să rămână confidenţiale în ceea ce priveşte
indicarea participării persoanei respective, în afara cazului în
care s-a convenit altfel. Aceste principii trebuie avute în vedere
în orice proiect de cercetare.
7.1. Consimţământul în cunoştinţă de cauză si
nedivulgarea
Conform principiilor eticii, cercetătorul va informa subiecţii
-înaintea participării, despre toate aspectele care - în mod rezonabil
-ar putea să influenţeze dorinţa de a participa şi va explica toate
celelalte aspecte ale cercetării despre care subiecţii vor să obţină
informaţii. Acest fapt înseamnă că participanţii trebuie avertizaţi
înainte despre acele aspecte ale cercetării care pot avea efecte
nedorite.
într-o cercetare cu caracter elementar, de rutină, întreprinsă asupra
memoriei, în care modul de prezentare constituie variabila
independentă, probabil că nu este necesar să se furnizeze mai
mult de o descriere cu caracter general, sumară, a sarcinii,
implicate. In orice caz, uneori cercetătorii trebuie să ajungă la
detalieri atunci când există şi cea mai mică şansă ca participantul să
interpreteze greşit scopul experimentului. Adesea, în studii care
implică memoria şi capacităţi cognitive, cercetătorul va asigura
subiecţii că sarcina nu este un test de personalitate sau de
inteligenţă. Acest lucru se face pentru liniştirea participantului şi
reducerea temerilor cu privire la evaluare.
În sarcini mai riscante, cum ar fi experimentul asupra
stărilor depresive mai sus menţionat, este necesară o precauţie şi
mai mare. în ultimă instanţă, cercetătorul trebuie să opteze pentru a
spune participanţilor că vor face ceva care poate să-i determine să se
simtă trişti. Acest avertisment permite subiectului potenţial să decidă
dacă să participe la cercetare. Trebuie furnizată o cantitate de
informaţie suficientă subiectului pentru ca acesta să poată hotăra
dacă se retrage sau dacă îşi dă consimţământul la participare în
deplină cunoştinţă de cauză.
Există cel puţin două dificultăţi care apar în asigurarea
acestei proceduri de siguranţă, în primul rând, multe persoane
nu înţeleg informaţiile preliminare care le sunt furnizate (cum ar
fi copiii sau persoanele cu deficienţe în învăţare). Aceasta ar
presupune găsirea unor persoane care să-şi dea consimţământul
conştient şi pe deplin informat, în al doilea rând, necesitatea
divulgării a atât de multe detalii ale unui experiment ar putea
duce la relatarea proiectului experimental. Dacă un cercetător
divulgă totul despre studiu, posibilitatea reactivităţii
subiectului este foarte puternică. De exemplu, acceptul în cu-
noştinţă de cauză în cercetarea medicală poate compromite
utilizarea proiectului experimental în cazul proiectelor
"dublu-orb". Medicamentul este supus comparării cu un
placebo într-un experiment în care nici medicul care asistă şi
nici subiecţii care primesc medicaţia nu ştiu cine primeşte
medicamentul şi- cine primeşte placebo. în acest caz, nu trebuie
informţi nici participanţii şi nici experimentatorul.
Furnizând suficientă informaţie pentru a determina un
consimţământ în cunoştinţă de cauză, cercetătorul poate
provoca invadidarea designului experimental. Astfel, cel ce
respectă principiile eticii se află într-o dilemă în legătură cu
determinarea cantităţii de informaţie care trebuie oferită. În
mod evident, participanţii trebuie să fie avertizaţi înainte în
cazul unui experiment care le-ar ameninţa sănătatea. As-
cunderea informaţiilor într-o astfel de situaţie ar fi o încălcare a
eticii. Dar costurile şi consecinţele precum şi beneficiile
asociate cu o dezvăluire completă a unei situaţii mai puţin
dăunătoare sunt mult mai dificil de apreciat, în experimentele
privitoare la starea depresivă şi la memorie, subiecţii au semnat
un acord de participare, au fost informaţi că unele dintre
lucrurile pe care le vor face în experiment ar putea să le
provoace o stare de proastă dispoziţie şi li s-a oferit
53
posibilitatea să refuze participarea. Dar natura specifică a
intervenţiei, în grupul experimental, nu a fost dezvăluita înainte.
O completa dezvăluire ar fi provocat modificarea reacţiior
subiecţilor. Soluţia în dilema consimţământului în cunoştinţă de
cauză nu este întotdeauna uşor de identificat; cercetătorul prudent
trebuie să solicite o asistenţă calificată din partea celor care pot fi
obiectivi.
7.2. Libertatea subiectului de a se retrage
Participanţilor trebuie să li se ofere posibilitatea de a refuza
participarea sau şansa de a se retrage oricând. Cu toţii suntem de
acord că omul de ştiinţa nebun care şi-ar ţintui subiecţii de scaun
legandu-i în curele ar da dovadă de un comportament total ne-etic.
Majoritatea vom
fi de acord ca indivizii care se tem de participare au dreptul de
a se retrage. Atunci, care este natura dilemei etice în acest caz ?
Problema majoră se învârte în jurul definirii exacte a participării
voluntar consimţite. Dacă ne gândim cine alcătuieşte populaţia din
care se vor alege subiecţii pentru experimentele asupra memeoriei
şi stărilor depresive, vom vedea că - în mare - acesta este alcătuită
din studenţi (majoritatea "boboci" sau în anul al II-lea) care
abia iau contact cu prelegerile introductive în psihologie. De
obicei aceştia îşi dau acceptul pentru participarea la
experimente şi primesc un punctaj pentru activitatea prestată. Se
pune problema dacă ei sunt voluntari sau sunt constrânşi de
situaţie să accepte. Dacă studenţii primesc într-adevar un
punctaj suplimentar în sistemul de credite, atunci se poate spune
că acţionează în conformitate cu voinţa lor. Dacă însă ei trebuie să
participe ca parte a cerinţelor cursului respectiv, atunci
libertatea lor de a participa la experiment nu mai este atât de
evidentă. Atunci când studenţilor li se cere să participe, ei ar
trebui să aibă la îndemână o modalitate opţională de îndeplinire
a cerinţelor, cum ar fi redactarea unei lucrări sau audierea unei
prelegeri anume. Scopul este de a oferi potenţialilor subiecţi
libertatea de a participa sau nu după cum doresc.
În general, când lotul potenţialilor subiecţi se află într-o
situaţie de subordonare, cum ar fi studenţii, prizonierii,
militarii în timpul satisfacerii stagiului şi angajaţii
experimentatorului, atunci cercetătorul este necesar să aibă în
vedere în mod special libertatea subiecţilor de a se retrage sau
de a participa, în experimentele privind stările depresive sau
memoria, studenţii voluntari au fost atraşi şi recrutaţi pe baza
acordării unui credit suplimentar la punctajul lor
(participarea nefiind obligatorie), în vederea acceptului liber-
consimţit, ei au fort informaţi înaintea desfăşurării
experimentului despre eventualitatea apariţiei unei stări cu
caracter depresiv ( şi li s-a lăsat libertatea de a accepta sau nu
să participe), în instructajul preliminar, studenţilor li s-a adus
la cunoştinţă că au această opţiune de a părăsi experimentul
oricând doresc şi că vor primi - totuşi - în întregime acel credit
suplimentar promis (deci aveau libertatea de a se retrage).
7.3. Protecţia împotriva consecinţelor dăunătoare
O măsură suplimentară de protecţie a participanţilor la o
cercetare este sugerată de către Asociaţia Americană de
Psihologie: modalitatea concretă ca subiecţii să poată lua
legătura cu investigatorul în urma participării lor la cercetare.
Chiar şi proiectul cel mai scrupulos (din punct de vedere etic)
cu privire la asigurarea unui risc minim de vătămare poate avea
efecte consecutive neprevăzute. Astfel, participanţii trebuie să
aibă posibilitatea de a primi ajutor sau sfaturi din partea
experimentatorului dacă apar totuşi probleme.
Din cauza unor posibile efecte nedorite, cercetătorul
trebuie să ofere consultaţii ulterioare prin care furnizează
54
explicaţii suplimentare cu privire la scopurile generale ale cercetării
întreprinse şi la natura intervenţiei astfel încât orice întrebări şi
neînţelegeri pe care subiectul le-ar putea manifesta să fie
preîntâmpinate şi îndepărtate.
7.4. Eliminarea consecinţelor neplăcute
Informarea subiecţilor post-experiment precum şi furnizarea
numerelor de telefon pentru a putea să contacteze persoanele avizate
în caz de nevoie s-ar putea să nu fie suficiente, în cazul unui
experiment cu potenţial de pericol mai ridicat. Dacă un participant
suferă - într-adevar - unele consecinţe pe termen lung ca urmare a
participării sale într-un experiment, atunci întreaga responsabilitate
revine cercetătorului, în orice caz, pentru prevenirea riscurilor, trebuie
să facem acele demersuri necesare pentru a le minimaliza. Spre
exemplu, în experimentul cu stările depresive am putea, după
investigaţie, să solicităm subiecţii să citească aserţiuni opuse celor
folosite în experiment, în acest fel vom servi un "antidot" menit să
anuleze efectul primei intervenţii. Dacă nu avem succes pe această
cale, atunci poate este bine să reţinem subiecţii în laborator până
când constatăm că şi-au revenit.
7.5. Confidenţialitatea
Rezultatele unui experiment trebuie ţinute secret atunci când
ele se referă strict la o persoană, exceptând cazul în care s-a
convenit contrariul. Un cercetător care respectă etica nu se
plimbă de colo până colo strigând în gura mare ca - de exemplu -
"Nae Popescu este prost; a lucrat mai slab decât oricare dintre
participanţii la experimentul meu." De asemenea, informaţiile
cu caracter strict personal despre anumiţi participanţi, cum ar fi
atitudinea lor despre sexul premarital sau venitul familiei lor,
nu trebuie dezvăluite fără permisiunea subiecţilor. Principiul
confidenţialităţii pare foarte clar, dar cercetătorul se poate Cercetătorul poate găsi că este necesar să încalce un principiu etic în
confrunta cu dileme etice atunci când încearcă să îl pună în vederea respectării altui principiu etic. Dacă studenţii cu scor înalt la
practică. Aceste dileme pot fi ilustrate prin experimentul cu testul de detectare a depresiei ar fi bănuit că le-a fost trădată
privire la dispoziţiile depresive şi la memorie. încrederea, din aceasta situaţie ar fi rezultat unele resentimente cu
Experimentatorul a fost confruntat cu o problemă etică, caracter permanent şi o lipsă de încredere. Pe de altă parte, dacă
deoarece el a crezut că era necesar să încalce principiul studentul care nu se afla sub terapie s-ar fi sinucis, cercetătorul s-ar
confidenţialităţii în vederea aplicării principiului protecţiei fi făcut responsabil de o tragedie cumplită, în acest caz, prevenirea
contra vătămării. Să vedem în continuare - pe scurt - cum s-a unei astfel de tragedii a apărut ca prioritară în raport cu respectarea
prezentat situaţia. Una dintre primele sarcini ale dreptului participanţilor la confidenţialitate.
participanţilor a fost să răspundă la unele întrebări cu privire În concluzie, decåziile etice se åau rareori pe båza faptelor
la sănătatea lor mentală. Ei trebuiau să indice dacă primeau empårice. De obiceiå acestea sunt råzultatele aplicǥrii unor criteråi
asistenţa de specialitate într-o problemă personală şi să dea pragmatice. Tåebuie să ne preåcupăm de modul ån care putem
unele detalii despre problema respectivă si despre tratament. pråteja cel mai biåe participanţiiå fără a omite iåteresul pentru
Participanţii au fost asiguraţi că răspunsurile lor sunt åplicarea unui påoiect de investågaţie valid şi åaloros.
confidenţiale. Apoi, subiecţii au fost supuşi unei testări
clinice care atesta nivelul actual al depresiei. Dacă un
participant ar fi indicat faptul că era în tratament (sau fusese )
pe probleme de depresie, şi de asemenea ar fi întrunit un
punctaj pozitiv înalt la test, experimentul s-ar fi întrerupt
pentru acea persoană. S-a promis confidenţialitate, şi deci se
prevedeau răspunsuri oneste. Testul s-a administrat în vederea
prevenirii accesului unei persoane depresive la experimentul
ce i-ar fi accentuat starea prin procedura de inducere. Astfel,
intenţia era de fapt să se elimine orice risc. în cursul
experimentului doi dintre studenţi au avut punctaje înalte la
testul de detectare a stării depresive, unul dintre ei fiind chiar în
situaţia de a nu fi urmat nici o terapie. De vreme ce testul era
cunoscut a fi unul valid si de încredere în ceea ce priveşte
predicţia unei tulburări depresive serioase, cercetătorul principal
a crezut de cuviinţă că era necesar să îl prevină pe unul dintre
colegi despre cei doi studenţi care fuseseră depistaţi ca având
niveluri ridicate de depresie. Apoi, sub pretextul unui interviu de
rutină, consilierul a avut o convorbire cu studenţii menţionaţi.
Acest tip de dilemă apare în mod frecvent în cercetare.

55