S1

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE INFORMATICĂ

MASTER ȘTIINȚA DATELOR ȘI IA

COLECTAREA, STOCAREA SI PRELUCRAREA

INFORMATIZATĂ A DATELOR EXPERIMENTALE

Autor:
Prof.univ.dr.ing.Titi PARASCHIV

Ianuarie 2023
P = mv
1. INTRODUCERE S3

Ştiinţa este cunoaştere prin măsurare.

Logica este cea care dă coordonatele sistemului de valori ce definesc un
sistem cultural;
Măsurarea defineşte caracteristicile specifice civilizaţiei – precizia
măsurătorilor;
Cunoaşterea este de două tipuri: profană, laică, neştiinţifică sau organizată,
ştiinţifică ce include experiment şi măsurare;
Cunoaşterea profană observă fenomenele în cursul lor obişnuit, aşa cum se
produc, ea realizându-se în funcţie de apariţia şi dinamica acestora;
Cunoaşterea ştiinţifică provoacă fenomenele, prin experimente, în laborator,
cu obiective, plan, participanți și protocoale de lucru;
Metodele experimentale descompun fenomenele, le studiază analitic, le
măsoară, recompunându-le prin sinteză;
Exprimarea cantitativă a fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele reprezintă o
exprimare obiectivă, independentă de sistemul senzorial al observatorului;
Prin descrierea matematică, adevărurile ştiinţifice capătă caracter universal
permiţând dialogul oamenilor de ştiinţă şi conferind. activităţii de cercetare,
caracter cumulativ. Misterele naturii sunt mistere ale numerelor.
Prin exprimarea cantitativă a relaţiilor şi fenomenelor, ce compun universul
psihologic, psihologia devine ştiinţă pozitivă iar psihologul un inginer al
spiritului.
P = mv
1.3 CERCETAREA EXPERIMENTALĂ S10

Cercetarea experimentală presupune utilizarea unei metode - ansamblu

de reguli şi principii de planificare. Orice metodă ştiinţifică este
componentă a metodologiei ştiinţifice şi este determinată de mediul istoric,
instituţional şi tehnologic, fiind caracterizată prin:
- pertinenţa conceptuală;
- echipamentele, softurile, procedurile operaţionale şi tehnologice.
Mediul istoric, instituţional şi tehnologic determină:
1. Componentele instrumentale, aparate de înregistrare şi
prelucrare, echipamente şi metode soft de procesare;
2. Conţinutul doctrinar, conceptual de analiză și interpretare.

Experimentul (sau experienţa) este procedeul de determinare sau de

verificare a relaţiilor dintre variabile.
El serveşte verificării validităţii ipotezelor formulate, adică a temeiului şi
direcţiei relaţiilor, presupuse, între variabile;
Studiul domeniului supus cercetării permite cercetătorului să formuleze
ipoteze (presupuneri provizorii) asupra legăturilor dintre variabilele de
studiat, presupuneri numite ipoteze de cercetare.
Formularea ipotezelor permite definirea unui plan experimental
fundamentat pe un model statistic ce verifică temeiul ipotezelor.
 S11
2. CARACTERISTICILE EXPERIMENTULUI

Cercetătorul poate utiliza:

- Metoda observaţiei sistematice a fenomenelor naturale, care se
calibrează în raport de timpul şi locul în care se produc fenomenele de
studiat;
- Metoda experimentului organizat în care experimentatorul intervine
activ în producerea fenomenului:
F = F(x1, x 2 , x3 ,..., x ν ), unde: F reprezintă fenomenul studiat iar x , x , x ,..., x
1 2 3 n
x1
sunt variabilele independente.
În cazul experimentului programat, se pot menţine constante
variabilele x 2 , x 3 ,..., x n şi să varieze doar x1, apoi se menţin constante
toate, mai puţin x2 şi aşa mai departe, obţinându-se grafice de variaţie
a fenomenului F, în raport de variabilele independente.
Experimentul organizat în laborator nu este întotdeauna semnificativ
pentru activitatea reală.
Pentru mărirea gradului de relevanţă se fac mai multe experimente.
Numărul minim de experimente este 30.
 2.2 IPOTEZA ŞI TESTAREA IPOTEZEI S12

Experimentatorul formulează problema de cercetat, apoi

formulează ipoteza care este soluţia (răspunsul) aşteptat al problemei
de cercetat.
Experimentatorul presupune existenţa unei relaţii între o variabilă
independentă şi una dependentă, între o condiţie stimulatoare şi un
act de conduită sau răspuns.
Elaborarea ipotezei se fundamentează pe observaţii sau
raţionamente logice şi este etapa creatoare a investigaţiei.
x1
Formularea ipotezei este o soluţie posibilă ce va servi drept ghid în
organizarea cercetării.
După formularea ipotezei urmează verificarea ei prin:
- organizarea unui experiment;
- utilizarea mijloacelor informatico-statistice de prelucrare şi
verificare a rezultatelor;
- testarea ipotezei, confirmarea sau infirmarea ei.
Sunt şi experimente exploratorii, fără ipoteze iniţiale, cum ar fi cele
în care studiem ce se întâmplă dacă unor subiecţi cărora li se aplică
un anumit stimul.
 2. CARACTERISTICILE EXPERIMENTULUI S13

Cerinţele unei bune ipoteze sunt:

1. să fie verificabilă, testabilă;
2. să fie economică, eficienţa (din mulţimea de ipoteze posibile se alege cea
care conduce la rezultat cu minim de resurse);
3. să fie exprimată cantitativ, să fie susceptibilă de o cuantificare convenabilă.
În toate situaţiile, există două tipuri de ipoteze:
1. ipoteza de cercetare a investigatorului (experimentatorului);
2. ipoteza statistică ce presupune generalizarea rezultatelor pe eșantion.
1. Ipoteza de cercetare afirmă existenţa unei diferenţe.
x1
Exemplu: Se face presupunerea că o anumită substanţă chimică ar creşte
performanţele sportive. Se constituie două grupe de subiecţi:
- O grupă experimentală;
- O grupă de control;
Rezultatele celor două grupe pot fi diferite; urmează prelucrarea statistică, în
urma căreia apar două situaţii:
- se confirmă ipoteza;
- ipoteza nulă afirmă că nu este nici o diferenţă între grupuri.
2. Interpretarea statistică a rezultatelor obţinute pe un eşantion şi generalizarea
lor, la nivel de populaţie, se numeşte “inferenţa statistică” care se supune
teoremei lui Cebâşev.
 3. VARIABILELE ŞI CONTROLUL VARIABILELOR S14

3.1 Tipuri de variabile

Fenomenele sociale apar ca efect al interacţiunii continue a individului cu
mediul intern şi extern, interacţiune gestionată de SNC, prin sistemul somatic
(de relație) şi vegetativ (visceral).
După modul de acţiune, variabilele sunt:
1. variabile independente (variabile cauză), care sunt factorii de mediu şi
cei legaţi de subiect (organism, personalitate);
2. variabile dependente (variabile efect, funcţiile) reprezintă răspunsul la
acţiunea variabilelor independente.
x1 După modul de exprimare:
1. variabile cantitative – sunt variabilele exprimabile prin numere:
intensitate, frecvenţă, înălţime, cantitate, ani, greutate, etc.
2. variabile calitative - se exprima printr-o etichetă verbală, nivelele ei
diferind ca tip sau modalitate:
-bărbaţi – femei, B – F, 0 – 1;
- stimul vizual, auditiv, olfactiv, gustativ, tactil;
- senzaţie gustativă: acru, amar, dulce sau sărat;
- fericire, amărăciune, relaxare, stres, bucurie, împlinire
- Variabila independentă este o variabilă stimul, o condiţie stimulatoare;
- Variabila dependentă – funcţia studiată – este o variabilă răspuns.
 3. VARIABILELE ŞI CONTROLUL VARIABILELOR S15

3.2 Controlul variabilelor

Pentru studierea efectului variabilei independente, experimentatorul se asigură
că nu intervin şi alte variabile care să vicieze rezultatul.
După stabilirea variabilei independente, experimentatorul o poate modifica în
două moduri:
1. Se modifică intenţionat, în raport cu scopul experimentului, un anumit
factor al cărui efect vrea să-l studieze, de exemplu: influenţa unui stimul electric
asupra vitezei de formare a unei deprinderi;
x1
2. Se selectează valorile dorite ale unei variabile, dintr-un număr de
valori existente, independent de experimentator.
Într-un experiment, cercetătorul poate crea variabile (intensitatea luminii,
sunete, culori, temperatură sau alte variabile) care se numesc variabile
provocate, sau poate utiliza variabile invocate pe care le poate introduce, dar nu
le poate schimba (vârsta, coeficientul de inteligentă, nr. de copii, genul, mediul
din care provine, rezultate etc.).
Pentru ca un factor să fie considerat variabilă, trebuie să ia minim două valori,
corespunzătoare, la două stări diferite.
Variabilele cu două stări (logice) se numesc binare, logice sau dihotomice.
A desemna o variabilă înseamnă să-i atribui un nume, să-i defineşti domeniul
în care funcţia ia valori precum şi mulţimea valorilor sale.
 4.1 ORGANIZAREA EXPERIMENTULUI ŞI PLANUL EXPERIMENTAL S16

Experimentatorul manipulează una sau mai multe variabile independente cu scopul

determinării influenţei lor asupra variabilei dependente, durata şi direcţia acestei
influenţe.
Etapele cercetării experimentale sunt:
1. Determinarea problemei de cercetat;
2. Formularea ipotezei;
3. Planificarea experimentului care are scopul să confirme sau să infirme ipoteza.
Planul de experimentare cuprinde:
1. Specificarea variabilei independente;
2. Controlul variabilelor care contagiază efectul variabilei independente;
x1
3. Determinarea variabilei dependente (răspunsul subiectului);
4. Selectarea respondenților şi constituirea celor două grupuri:
1. Grupul experimental: i se aplică tratamentul al cărui efect se studiază: VI≠0;
2. Grupul de control: nu i se aplică tratamentul, de aceea VI=0;
Respondenții care alcătuiesc grupul experimental şi grupul de control sunt
eşantioane obţinute prin selecţia respondenților dintr-o colectivitate mai mare, numită
populaţie. Eşantionul trebuie să fie reprezentativ pentru populaţia din care a fost
extras.
5. Desfăşurarea experimentului şi înregistrarea datelor într-o BD;
6. Prelucrarea statistico-informatică a rezultatelor;
7. Inferenţa statistică – generalizarea rezultatelor obţinute, pe eşantion, la nivelul
populaţiei căreia îi aparţine eşantionul.
 S17
OPERAŢII, TIPURI DE ERORI, PRELUCRAREA ŞI INTERPRETAREA
4.2 Operaţii şi tipuri de erori:
Înainte de începerea experimentului, experimentatorul stabileşte
procedura de urmat, care conţine următoarele operaţii:
1. Face instructajul subiecţilor;
2. Administrează stimulii;
3. Înregistrează răspunsurile;
Erorile, care pot apărea, sunt:
1. Erori accidentale sau întâmplătoare, care sunt rezultatul unei
x1
aprecieri, sau a unei înregistrări, etc; au acţiune stochastică;
2. Erori metodologice (sistematice) cum ar fi:
- Alegerea eronată a unui test sau a unei tehnologii;
- Măsurarea eronată, de către instrument, a stimulului.
Au acţiune sistematică, în acelaşi sens;
4.3 Prelucrarea, interpretarea şi generalizarea datelor:
- Prelucrarea datelor se face cu ajutorul mijloacelor statistice:
programul SPSS, PSPP, R, PYTHON, etc;
- Interpretarea datelor se face pe baza rezultatelor indicatorilor
statistici;
- Generalizarea datelor – inferenţa statistică. Se determină parametrii
specifici populației și gradul de încredere măsurat și prin eroare.
 4.4. CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR

4.4.1 După tipul experimentului:

1. Experimentul de confirmare (provocat);
2. Experimentul de explorare;
3. Experimentul psihopedagogic;
4. Experimentul invocat sau cvasi – experimentul;
x1 5. Experimentul de tip explorator;
6. Experimentul pilot.

4.4.2 După modul de realizare sunt:

1. Experimentul de laborator;
2. Experimentul natural.
 4.4.1 CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR DUPĂ TIP

1. Experimentul de confirmare (provocat)

Ipoteza sa conţine acţiunea stimulatoare (VI) şi un răspuns (VD), iar
experimentatorul, prin experimentul de confirmare, verifică ipoteza. Este
experimentul fundamental în domeniul social şi are două forme:
- Experimentul funcţional în are experimentatorul determină relaţia
funcţională între VI şi VD, relaţii de tip cauză-efect;
- Experimentul factorial în care relaţia dintre VI şi VD este de tip stochastic.
Este varianta clasică în care fenomenele sunt provocate, în condiţii
x1 controlate, pentru a verifica ipoteza de cercetare, acţionându-se, în mod
deliberat, asupra elementului studiat. În literatura anglo-saxonă se mai
numeşte „true experiment”, experimentul propriu-zis.
Se lansează un nou produs, un nou serviciu, se modifică piața, etc.
2. Experimentul de explorare
Experimentatorul nu formulează ipoteză ci vrea să vadă ce se întâmplă
dacă subiectului sau pieței i s-ar aplica o anumită stimulare.
3. Experimentul psihopedagogic
Este o variantă a experimentului natural, desemnând faptul că se
desfăşoară în mediul şcolar. Se pun, evident, aceleaşi probleme
deontologice și etice: stimularea imaginației, rezultate academice, consumuri
 4.4.1 CLASIFICAREA EXPERIMENTELOR DUPĂ TIP
4. Experimentul invocat sau cvasi – experimentul
Sunt situaţii în care cercetătorul nu poate interveni în provocarea
fenomenelor (ele sunt provocate de natură sub formă de dereglări
patologice, infirmitate, deficienţe psihologice) şi se numesc fenomene
invocate. În aceste situaţii cercetătorul studiază doar efectul dereglărilor
asupra comportamentului.
Se întâmplă ca unele variabile, cum ar fi sexul subiecţilor, să nu poată fi
manevrate de experimentator; alte variabile, cum ar fi dezastrele naturale
(cutremure, inundaţii), dezastre proprii civilizaţiei umane (războaie, accidente
x1 aviatice), sunt, moral şi fizic, dificil de introdus, într-un proiect experimental.
Asemenea variabile şi altele asemănătoare sunt interesante şi au un rol
important în viaţa oamenilor şi de aceea ar merita studiate.
5. Experimentul de tip explorator
Este experimentul în care nici nu invocăm, nici nu provocăm, ci ne
orientăm după expresia „ce s-ar întâmpla dacă...”.
În astfel de experimente nivelul de anticipaţie este mai scăzut, la fel şi nivelul
de structurare. Ele seamănă cu un joc ştiinţific, fiind, prin excelenţă, un
experiment logic.
6. Experimentul pilot
Este un experiment preliminar. Utilizează un număr restrâns de subiecţi,
este un experiment care îl precede pe cel explorator şi de confirmare.
 4.4.2 CLASIFICAREA DUPĂ MODUL DE REALIZARE

1. Experimentul de laborator
Indică doar locul în care este efectuată cercetarea.
În mod obişnuit, experimentul provocat se desfăşoară în laborator pentru
că numai în acest cadru se poate asigura un control riguros al variabilelor
experimentale. Din această perspectivă orice modificare în societate este
un experiment.

2. Experimentul natural
x1 Se desfăşoară, de obicei, în locul unde subiectul îşi desfăşoară
activitatea.
Este dificilă efectuarea acestui tip de cercetare deoarece este greu de
realizat un control riguros al variabilelor (intervin o serie de factori care pot
modifica, semnificativ, conduita).
Totuşi, se oferă subiecţilor o şansă de experimentare mai apropiată de
felul lor natural de a fi.
Este foarte interesant să se realizeze provocarea unui comportament, fie
cu participarea anonimă a experimentatorului, fie prin observarea anonimă
de către experimentator (subiecţii nu se simt observaţi). Acest gen de
experimente ridică serioase probleme deontologice.
 5. TEST ŞI EXPERIMENT

Obiectivul principal al cercetării experimentale este descoperirea unor relaţii

de tip cauză-efect, de asociație sau de corelație între variabilele
independente şi cele dependente.
Acest obiectiv se realizează prin test sau experiment.
Prin test nu se poate obţine dezvăluirea unui raport de tip cauză-efect.
Prin test se urmăreşte determinarea sau măsurarea diferenţelor
individuale.
Un test sau un chestionar este, în esenţă, o măsură relativ obiectivă şi
x1
standardizată a unui eşantion de comportament.
Testul pune în evidenţă relaţii factoriale.
Între test şi experiment există multiple legături, ambele având drept scop
cunoaşterea fiinţei umane și a societății în dimensiunile ei.
Mai nou, studiile societății devin din ce în ce mai interesante, fiind o
alternativă obiectivă la teste şi care, probabil, se vor impune, în viitor, printr-o
nouă ştiinţă, tehnico-socială, numită BCI, roboți cognitivi sau emoționali.
Tehnologiile imagistice, cele de măsurare, stocare şi procesare a diverselor
biosemnale sau comportamente în mediul on-line sunt cele care vor înlocui
chestionarele clasice în cele mai multe aplicaţii cum ar fi: intenția de vot,
opinia față de o schimbare, sprijinirea unui act normativ.
 6. RELAŢIILE DINTRE VARIABILE
6.1 Relaţii de cauzalitate
Fie V1 şi V2, două variabile ale aceluiaşi sistem experimental.
Spunem că V1 este variabila cauză iar V2 variabila efect dacă sunt îndeplinite,
simultan, următoarele condiţii:
1. Variabila V1 are cel puţin două stări, astfel încât, dacă V1 îşi schimbă starea
(S1 în S11) şi V2 îşi schimbă starea S2 în S21);
2. Variaţia lui V1 precede variaţia lui V2 iar dacă V1 = const => V2 = const;
3. Variabila V1 este variabilă independentă VI (variabila cauză) iar variabila V2
este variabilă dependentă VD (variabilă efect);
x1
Relaţia dintre V1 şi V2 este o relaţie cauzală sau de tip cauză-efect. Exemplu:
Presupunem că intensitatea luminii, din sala de curs, determină rezultatele la
examene. Această presupunere reprezintă o ipoteză cauzală.
Alte ipoteze cauzale pot fi şi următoarele:
- Performanța depinde de motivaţie; Motivaţia este VI iar performanţa este VD;
- Frustrarea provoacă agresivitate; Frustrarea este VI iar agresivitatea este VD;
- Rezistenţa la schimbare depinde de vârstă; Vârsta este VI iar rezistenţa la
schimbare este VD;
- Prosperitatea determină sentimentul de fericire.
În concluzie, variabile independente sunt motivaţia, frustrarea, vârsta, prețul,
condiții de mediu care au efect asupra variabilelor dependente care sunt
performanţa, agresivitatea, rezistenţa la schimbare, profitul, eficiența.
 6.1 RELAŢIILE DE CAUZALITATE ŞI TIPURI DE IPOTEZE

O ipoteză cauzală este orientată temporar, cauza este întotdeauna

înaintea efectului dar şi funcţional, adică precizează şi sensul de acţiune:
1. Relaţie cauzală directă: VI↑→VD↑ sau VI↓→VD↓;
2. Relaţie cauzală inversă: VI↑→VD↓ sau VI↓→VD↑;
Similar cauzalității sunt și relațiile de asociere a căror intensitate se
măsoară prin coeficienții de corelație.
Tipuri de ipoteze:
1. Ipoteza nucleară, este ipoteza în care o singură VI determină
x1
o singură VD, adică: 1VI→1VD;
Ex: Stima de sine influențează performanțele academice;
2. Ipoteză interacţională simplă, în cazul în care nVI→1VD;
Ex: Stima de sine, gradul de anxietate, timpul dedicat studiului
influențează performanțele academice;
3. Ipoteză interacțională multiplă, în cazul în care: nVI→mVD,
cveea ce presupune relaţii de cauzalitate, interacţiune şi corelaţie.
Ex: Stima de sine, gradul de anxietate, timpul dedicat studiului, timpul
petrecut la calculator influențează performanțele academice, gradul de
socializare și altruismul;
 6.1 EXEMPLE DE RELAŢII DE CAUZALITATE

1. Performanţa intelectuală generală depinde de vârstă: VI↑→VD↓;

2. Volumul cunoştinţelor depinde de timpul de lectură: VI↑→VD↑;
3. Anxietatea scade cu numărul de ore petrecute în faţa calculatorului:
VI↓→VD↓;
4. Greutatea creşte invers proporţional cu timpul dedicat activităţilor
sportive: VI↓→VD↑;
x1 5. Uşurinţa cu care se citeşte un text este funcţie directă de numărul
de elemente personale pe care le conţine şi funcţie inversă de
lungimea medie a frazelor:
2VI(VI1+VI2)→1VD, adică: uşurinţa cu care se citeşte un text este VD,
care depinde de numărul de elemente personale, VI1 şi de
lungimea medie a frazelor, VI2:
VI1↑→VD↑, VI2↑→VD↓;
6. Sentimentul de fericire depinde de gradul de prosperitate;
7. Numărul copiilor în familie este dependentă de condițiile tehnico-
economice ale familiei;
 6.1 TIPURI DE RELAŢII DINTRE VARIABILE

8. Repetarea încercărilor şi timpul de învăţare cresc performanţa memoriei

dar scad motivaţia.
2VI(VI1+VI2)→2VD(VD1+VD2);
Exemplul dat conţine 4 relaţii cauzale, două relaţii de interacţiune şi o
relaţie de corelaţie:
1. Repetarea încercărilor creşte performanţa memoriei: VI1→VD1,
astfel: VI1↑→VD1↑;
x1 2. Repetarea încercărilor scade motivaţia: VI1→VD2, astfel:
VI1↑→VD2↓;
3. Timpul de învăţare creşte creşte performanţa memoriei:
VI2→VD1, astfel: VI2↑→VD1↑;
4. Timpul de învăţare scade motivaţia: VI2→VD2 astfel:
VI2↑→VD2↓;
5. VI1+VI2→VD1 - relaţie de interacţiune;
6. VI1+VI2→VD2- relaţie de interacţiune;
7. VD1↔VD2 - relaţie de corelaţie, care arată că există o legătură
între performanţa memoriei şi motivaţie.
Obsevație: Relațiile de corelație sunt doar între variabile de același tip.
 6. PROBLEME PROPUSE
Determinaţi relaţia dintre VI şi VD, în următoarele ipoteze:
1. O persoană este cu atât mai încrezătoare într-o afirmaţie cu cât este
mai angajată în a o apăra;
2. Gradul de violenţă al unui eveniment determină timpul de memorare;
3. Te iubesc mai mult decât ieri şi mai puţin decât mâine;
Adică iubirea crește cu timpul;
4. Găina bătrână face ciorba bună;
Calitatea ciorbei depinde de vârsta găinii
5. Găina bătrână și gospodina cu experiență fac ciorba bună;
6. Prietena mă iubește mai mult de când s-a scumpit benzina;
x1

7. Inima îmi bate mai repede și temperatura corpului este mai ridicată
atunci când sunt îndrăgostit;
8. Îmi place mai mult să lucrez cu fetele decât cu băieții;
9. Oamenii cu pregătire bună, cu experiență și stăpânire de sine sunt mai
buni menegeri;
10. Prețul, calitatea și culoarea produsului determină volumul vânzărilor:
11. Lungimea fustei agentei de vânzări este în corelație inversă cu
volumul realizat;
12. Frecvența team Building-urilor este în corelație directă cu numărul
divorțurilor angajaților.
 6.2. RELAŢII DE INTERACŢIUNE

Fie afirmaţia: “Studenţii sunt mai satisfăcuţi când asistă la

curs decât când participă la seminar”.
VI = tipul de învăţământ, cu două stări (curs şi seminar);
VD = satisfacţia medie a studenţilor.

Facem această analiză la două discipline: Filosofie

şi statistică
Satisfacţia variază în funcţie de disciplina predată:

x1

VD VD
Satisfacţia Satisfacţia
80 70

60 50

0 0
C S VI S C VI
FILOSOFIE STATISTICĂ
 6.2. RELAŢII DE INTERACŢIUNE

VD VD
Satisfacţia Satisfacţia
Filosofie Statistică Seminar

80 80 Curs

70 70
x1
60 60
50 50

0 0
S C VI Filosofie Statistică VI

Există o interacţiune între cele două VI, adică între tipul de învăţământ şi
disciplina predată:
 6.3. CONCEPTUL DE CORELAŢIE

A studia corelaţia înseamnă a măsura forţa unei legături între două

măsurători (VD). Se iau în calcul variaţiile unei VD în raport cu variaţiile altei VD.
Există trei cazuri:
1. Dispersie aleatoare;
2. Legătură funcţională;
3. Legătură stochastică.
1. Dispersie aleatoare
Variaţiile celor două măsurători nu au legătură între ele, sunt independente,
adică, ştiind valoarea unei variabile nu putem prevedea valoarea asociată a unei
x1

alte variabile.
Exemplu: Relaţia între greutatea unei persoane şi coeficientul de inteligenţă, IQ:
Greutate

• • •
• • • •
• • • •
• • • • •
• •
v •• • • • •
v• • • •
• • • • •
• •
• • • •
•
• •
•

0
QI
f (x) = Y

6.3.2 LEGĂTURA FUNCŢIONALĂ

Fiecărei valori a variabilei X îi corespunde o singură valoare a variabilei Y;

Legătura funcţională este specifică ştiinţelor pozitive, nu celor sociale.
Poate fi precizat tipul legăturii funcţionale în raport de grafic sau prin
regresie liniară, cu care transformăm o funcţie dicretă în funcţie continuă.
Legătura poate fi: liniara, logaritmică, exponenţială, polinomială, parabolă,
hiperbolă, etc.
Exemplu, relaţia liniară, cu forma generală: F(x)=ax+b, unde a şi b aparţin
lui R, cu a şi b mai mari ca zero.
x1
Psihologii lucrează, în cele mai multe cazuri, cu funcţii discrete.

y
Y=ax+b

α Unde tg α =a

b
0
x
 6.3.3 LEGĂTURA STOCHASTICĂ

3. Legătura stochastică
Legătura stochastică reprezintă o corelaţie care poate fi:
- Corelaţie pozitivă;
- Corelaţie negativă.
Relaţia dintre două serii de măsurători se sintetizează calculând
coeficientul de corelaţie, care cuantifică gradul de corelaţie dintre
două variabile dependente.
x1

VD VD

•
• •

• • •• •
•• •

• •
• ••

•
•
•

•••• •
• • •• • •
• •• • •
• ••• ••• •• •

• •• • •
• • •
• • • • •• • •

• •• •
•• • •
•• • •
• ••

•
• ••
• •
•

•
0 0
VI VI
 7. GRUPUL DE CONTROL ŞI VARIABILELE PARAZIT

7.1 Numim grup de control un grup de respondenți supus stării nule a

variabilei independente.
Exemplu:
Evaluăm influenţa consumului de tutun asupra unor comportamente.
Utilizăm 3 grupuri de respondenţi:
Grupul 1, format din respondenţi ce fumează peste 20 de ţigări pe zi;
Grupul 2, format din respondenţi ce fumează sub 20 de ţigări pe zi;
x1
Grupul 3, format din respondenţi ce nu fumează; acesta este grupul
de control, în care influenţa consumului de tutun (VI) este nulă.

7.2 Experimentul sincron (simultan, paralel), reprezintă experimentul cu

o singură măsurătoare.
Exemplu:
Un grup se respondenţi este supus influenţei VI apoi se măsoară VD,
acest grup se numeşte grupul experimental;
În acelaşi timp, unui alt grup, care nu a fost supus influenţei VI i se
măsoară aceeaşi VD, grup de control;
 7.3 EXPERIMENTUL DIACRON (SERIAL, SUCCESIV)
Se caracterizează prin două sau mai multe măsurători, luate în acelaşi grup.
Compararea măsurătorilor permite cunoaşterea evoluţiei, în timp, a VD.
Experimentul diacron (Longitudinal) are mai multe forme:
- Observaţia sistematică (observaţia înainte-după);
- Observaţia sistematică cu grup de control;
- Experimentul cu grup de control de artefact, care are trei forme:
a. În observaţia sistematică (observaţia înainte-după) se efectuează prima
serie de măsurători asupra grupului, se introduce VI, apoi se fac din nou aceleaşi
măsurători;
x1 b. În observaţia sistematică, cu grup de control, se folosesc două grupuri:
Grupul 1, supus influenţei VI;
Grupul 2, nesupus influenţei VI;
Se face prima serie de măsurători în ambele grupuri (VD1); Grupul 1 este supus
VI, apoi se efectuează o nouă serie de măsurători în ambele grupuri.
Acest tip de experiment se utilizează pentru a controla efectul placebo care
constă în obţinerea aceloaraşi efecte ale unui medicament, fie că este
administrat sau nu.
În acest din urmă caz, se administrează un înlocuitor (un placebo) care, de
obicei, nu are nici un efect, dar este prezentat respondenților ca fiind tocmai
medicamentul necesar. Acest placebo acţionează, frecvent, într-un mod aproape
identic cu produsul real.
 7. GRUPUL DE CONTROL ŞI VARIABILELE PARAZIT

7.4 Variabile parazit VP

Orice element care variază, în afara controlului

experimentatorului, este considerat a fi o cauză a
erorii, determinate de variabilele parazit.
x1
În raport cu scenariul experimental, VP sunt:
1. Când o cauză de eroare poate apărea în orice
scenariu experimental, ea se numeşte variabilă
parazit absolută;

2. Când o cauză de eroare este indusă de tipul de

experiment organizat, ea se numeşte variabilă
parazit relativă.
 7.5 PLANURILE EXPERIMENTALE

Scopul oricărui experiment este să controleze una sau mai

multe ipoteze și are drept caracteristică fundamentală
verificabilitatea ipotezelor formulate.
1. Ipoteza generală, exprimată în limbaj natural, este ipoteza
experimentului;
2. Scenariul experimentului are două modele:
- Modelul cu măsurători independente: Două grupuri
x1
supuse la valori diferite ale VI;
- Modelul cu măsurători repetate: Un singur grup supus la
valori diferite ale VI;

În raport de numărul de VI, Planul experimental este:

1. Plan unifactorial, corespunde cazului în care avem o
singură VI;
2. Plan multifactorial, corespunde cazului în care avem mai
multe VI;
 7.5 TIURI DE PLANURI EXPERIMENTALE

1. Planul experimental cu un factor de variaţie şi măsurători independente:

Ex: Se cere unui număr de 30 de respondenți să rezolve o problemă de
matematică, furnizând unuia dintre grupuri o metodă de rezolvare şi
lăsându-l pe celălalt să se descurce.
2. Planul experimental cu un factor de variaţie şi măsurători repetate:
Ex: 15 respondenți trebuie să evalueze simpatia pe care le-o trezeşte un
personaj (produs). Ei evaluează personajul mai întâi în funcţie de voce, apoi
în funcţie de chip (culoare și preț).
3. Planul experimental cu doi sau mai mulţi factori de variaţie şi măsurători
x1 independente:
E: Cercetătorul foloseşte două VI iar respondenții sunt diferiţi în fiecare condiţie
experimentală definită prin încrucişarea fiecăreia dintre modalităţile VI;
4. Planul experimental cu doi sau mai mulţi factori de variaţie şi măsurători
repetate:
E: Cercetătorul foloseşte două VI iar respondenții sunt aceiaşi în fiecare dintre
modalităţile VI
5. Planul experimental cu doi sau mai mulţi factori de variaţie şi măsurători
parţial repetate (split-splot):
E: Cercetătorul foloseşte două VI (în două situaţii A şi B) iar respondenți sunt
aceiaşi în fiecare dintre modalităţile lui B, nu insă în toate modalităţile lui A.
 PROBLEME PROPUSE

1. Să se determine numărul de pești dintr-un lac;

2. Problema purității genetice;
3. Un stilou și un caiet costă 110 lei. Stiloul costă cu 100 de lei mai mult
decât caietul. Cât costă caietul?
4. Dacă 5 mașini produc 5 obiecte în 5 minute, cât ar dura ca 100 de mași
să producă 100 de obiecte?

x1