Responsabilitate și obediență

Responsabilitatea este conceptualizată mai frecvent ca o dimensiune complexă a

personalității. În acest articol analizăm noțiunea de responsabilitate; evidențiem importanța
responsabilității pentru procesul de învățare pe tot parcursul vieții al adolescenților, tinerilor și
adulților; specificăm rezultatele unor cercetări empirice și accentuăm rolul responsabilității în
dezvoltarea personalității.
De asemenea, prezentăm unele instrumente de diagnosticare psihologică a
responsabilității, descriem mecanismele psihologice de formare a responsabilității și propunem
recomandări psihologice utile în acest sens.
Responsabilitatea este un indicator al libertății, independenței ce îi permite personalității
să-și manifeste individualitatea în procesul de interacțiune socială.
E. Fromm susține ideea că responsabilitatea pentru propria existență este o condiție
necesară pentru o viață împlinită și fericită.
Experimentul lui Milgram
Subiecţii primului experiment al lui Milgram, ca, de altminteri, subiecţii tuturor
experimentelor, au fost recrutaţi printr-un anunţ în ziarul local din New Haven. Anunţul preciza
că fiecare participant va primi 4 dolari (ceea ce reprezenta plata îndestuătoare pentru o oră de
lucru) şi 50 de cenţi pentru transport. Se menţiona că e necesar ca subiecţii să fie bărbaţi şi să aibă
vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani (numai în experimentul 8 s-au folosit femei în rolul
profesorului).
Profesiunile subiecţilor au fost din cele mai diverse, de la muncitori la funcţionari şi de la
vânzători la oameni de afaceri.
Sosind la laborator, subiectul întâlneşte un bărbat corpolent de 50 de ani, cu o înfăţişare
de funcţionar de nivel mediu (de fapt, un complice), care-i mărturiseşte că şi el a venit pentru a
lua parte la experiment.
Amândoi sunt întâmpinaţi de experimentator – Milgram a preferat să observe totul din
spatele pereţilor oglindă, încât rolul experimentatorului l-a jucat un profesor de bilogie de 31 de
ani. Cu o înfăţişare întrucâtva severă, îmbrct într-un halat gri şi purtând cravată, acesta a păstrat
mereu o atitudine impasibilă.
Experimentatorul le plătea celor doi, precizându-le că orice s-ar întâmpla în experiment,
banii le aparţin. Le explica apoi că cercetarea sa poartă asupra influenţei pedepsei asupra
învăţării, arătând vag spre un teanc de cărţi de pe birou, pe care subiectul putea zări titluri legate
de învăţare. Pentru buna desfăşurare a experimentului, unul din cei doI trebuia să joace rolul
profesorului, iar ceălalt al elevului. Prin trucarea unei tragerri la sorţi, subiectul naiv ajungea
întotdeauna să joace rolul profesorului. Elevul era aşezat într-un scaun electric într-o încăpere
alăturată.
În timp ce i se legau electrozii sub privirile subiectului, bărbatul corpolent măsrturişeşte
că n-a mai primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul îl linişteşte, spunându-I: “Deşi
şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave”.
Întors în laborator împreună cu experimentaorul, “profesorul” primea instrucţiunile
pentru conduita sa din timpul experimentului de învăţare. I se prezenta generatorul de şocuri
electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichtat cu un voltaj de la 15 la 450
de volţi, cu o creştere de 15 volţi de la un comutator la altul, de la stânga la dreapta. În afară de
aceste etichete, existau alte nouă, din care primele şapte priveau grupuri de câte patru
comutatoare: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc intens, şoc extrem de
intens, pericol: şoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul XXX.
Elevul trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă de
cuvinte-perechi, după care rostea primul termen al unei perechi, urmat de alte patru cuvinte.
Sracina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului enunţat.
Aflat în camera alăturată şi neputând comunica verbal, elevul îşi transmitea răspunsul
prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din faţa sa. Prin acţionarea acestor
butoane, se apindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent, încât profesorul
lua cunoştinţă de răspunsul elevului. Potrivit instrucţiunilor, la fiecare nouă greşeală a elevului,
prfesorul urma să aplice un şoc electric superior ca intensitate. Înainte ca şedinţa de învăţare să
înceapă, pentru a mări credibilitatea montajului experimental, subiectului naiv i se aplica un şoc
electric de 45 de volţi.
Astfel, subiecţii nu puteau bănui că maşina din faţa lor era doar o simulare a
generatorului de şocuri. Să remarcăm, că subiectul este o persoană foarte ocupată: el
administrează testul de cuvinte perechi, analizează răspunsurile elevului şi decide dacă sunt sau
nu corecte, aplică şocul electric (de fiecare dată cu 15 volţi mai puternic decât precedentul,
anunţă într-un microfon rezultatul fiecărei încercări, răspunsul corect dacă elevul a comis o
eroare, precum şi intensitatea şocului electric pe care urmează să-l administreze. Milgram însuşi
a admis că acest şir de acţiuni desfăşurate într-un timp scurt constituie un factor reklativ însemnat
în determinarea comportamentului subiectului.
În privinţa feedbackului elevului, acesta furnizează aproxinmativ trei răspunsuir greşite
la unul corect. În acest experiment, subiectul nu are posibilitatea să audă nici un protest al
victimei, după cum nu aude răspunsurile ei. Atunci când se aplică şocul de 300 de vlţi, victima
loveşte în perete, iar subiectul aude izbitura. Zgomotul se repetă după şocul de 315 volţi. După
aceste incidente, elevul nu se mai face în nici un fel auzit şi nu mai dă nici un răspuns.
Experimentatorul cere subiectului să considere absenţa răspunsului drept răspuns greşit.
Reacţiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a şocului, însă,
cum vom vedea, în experimentul 1 primii subiecţi (cinci la număr) se opresc la şcoul de 300 de
volţi. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervenţiile experimentatorului. Atunci când
subiectul manifesta prima dată dorinţa de a renunţa, i se spunea: “Vă rog să continuaţi”. Replicile
următoare sunau astfel: “Experimentul cere să contunuaţi”, “Este esenţial să continuaţi”, “Nu
aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Tonul persoanei înzestratpă cu autoritate era ferm, dar, cum
ne asigură Milgram, “nu nepoliticos”.
Cele patru replici reprezintă, de fapt, operaţionalizarea autorităţii”. E uluitor cum nişte
fraze atât de banale pot induce obedienţa. Cineva observa că ultimele două sunt absurde şi că,
examinate în afara contextului, ar putea părea că ruinează credibilitatea autorităţii. Întregul
montaj experimental trebuie înţeles ca un cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre
comenzile experimentatorului de a continua şi cererile victimei de a opri administrarea şocurilor.
Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple, aceasta constituind o
caracteristică esenţială a tuturor demersurilor lui empirice. În experimentele asupra obedienţei,
măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea şocului la care subiectul refuză să mai
asculte de ordinele autorităţii. Totuşi, Milgram n-a stăruit asupra diferenţelor dintre, de pildă,
subiecţii care se opresc la 150 de volţi şi cei care se opresc la 420 de volţi, numindu-I pe toţi cei
care părăsec experimentul înainte de administrarea şocului maxim “subiecţi neobedienţi”,
denumirea de “subiecţi obedienţi” rezervând-o pentru cei ce au aplicat absolut toate şocurile. În
afara urmăririi acestei variabile, autorul a făcut observţii sistematice, notând tpoate
comportament6ele neobişnuite. Evoluţia fiecărui subiect a fost înregistrată pe bandă audio. S-
au făcut şi fotografii, numai prin peretele oglindă. Autorul a măsurat latenţa şi durata şocurilor.
Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard prvesc proporţia de subiecţi
obedienţi: 26 din 40, ceea ce reprezintă 65%. Cei 14 subiecţi neobedienţi şi-au întrerupt
participarea astfel: 5 la 300 de volţi (la acest nivel, elevul loveşte cu piciorul în perete), 4 la 315
volţi, 2 la 330, câte unul la 345, 360 şi 375. Din punctul de vedere al intensităţii şocurilor
aplicate, media celor 40 de subiecţi a fost de 375; media numărului de şocuri aplicate de şocuri
adminstrate de un subict ar valoarea 27 (din 30, cât ar fi fost maximum posibil).
Milgram a raportat, în completarea acestor măsuri dependente, nervozitatea extremă a
subiecţilor: “Subiecţii transpirau, tremurau, se bâlbâiau, îşi muşcau buzele, gemeau şi îşi
înfingeau unghiile în carne […] Un semn de tesniune l-a constituit apariţia repettă a unor accese
de râs nervos. Râsul părea complet deplasat […] Într-unul din cazuri, accesul de râs nervos a
fost atât de violent şi convulsiv, încât a trebuit oprit experimentul” (Milgram, 1963, p. 376).
Un episod cunoscut legat de experimentul 1 este subestimarea accentuată a ratei
obedienţei de către specialiştii cărora le este descris designul experimental. Milgram relatează
că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Yale, furnizându-le detalii cu privre la situaţia
experimentală şi cerându-le să facă predicţii asupra comportării a 100 de subiecţi. Psihologii au
dezvăluit expectanţe cu totul eronate în legătură cu felul în care ara reacţina subiecţii: cei mai
psimişti au apreciat că doar trei subiecţi (din 100) vor aplica şocul de 450 de volţi. Media acestor
estimări a fost de 1,2%.
Ca atare, discrepanţa dintre expectanţele psihologilor şi realitate a fost colosală: am
cosntatat deja că rata obedienţei s-a ridicat la 65%.