CONSILIERE ȘI PSIHOTERAPIE UMANIST-EXPERIENȚIALĂ

CONSILIEREA ȘI PSIHOTERAPIA GESTALT

Elemente teoretice
Fritz Pearls, asistat de soţia sa Laura, au creat la începutul anilor 40 ceea ce numim
acum gestaltterapia, o nouă terapie a restructurării şi optimizării persoanei. Psihologia
gestaltistă ia în calcul relaţia dintre conţinut şi context în viaţă, sau relaţia figură-fond. Norii
care plutesc pe cer sunt un bun exemplu de figură şi fond, sau conţinut şi context.
Pe planul personalităţii, experienţele conştiente ale persoanei reprezintă conţinutul sau
forma (ex: sunt conştient de florile roşii pe care le văd pe marginea aleii când merg pe stradă),
iar tot ce este persoana, toate experienţele trecute pe care le-a avut (ex: legate de mersul pe
stradă) reprezintă contextul sau fondul.
Conţinutul are înţeles doar în relaţie cu contextul. Ex: florile pot să-mi inspire
dezamăgire sau să mi se pară ameninţătoare, în funcţie de experienţa mea trecută. Practic,
conţinutul se poate asemăna cu o singură fotografie statică dintr-un film, ce reprezintă
contextul.
Problemele existenţiale ale persoanei furnizează contextul şi înţelesul pentru
conţinuturile experienţiale momentane ale interacţiunilor şi reacţiilor din viaţa de zi cu zi.
Faptul că persoana devine conştientă de aceste probleme existenţiale furnizează contextul în
care se poate accelera vindecarea altor probleme (ex: legate de relaţiile cu părinţii,
claustrofobie, anxietate, probleme cu autoritatea, teama de rejecţie, etc.). Problemele
existenţiale sunt atât de adânci şi de fundamental ameninţătoare, încât motivează evitarea cu
orice preţ prin mecanisme nevrotice de apărare. Ameninţarea fundamentală este aceea de a nu
exista, adică ameninţarea existenţială.
Modul în care mă definesc pe mine însumi determină ce anume interpretez a fi
ameninţător.
 Dacă mă definesc pe mine însumi prin serviciul meu, atunci a-mi pierde
serviciul este o ameninţare la însăşi existenţa mea.
 Dacă mă definesc pe mine că “nu sunt tipul de om care face cutare lucrul”,
când fac lucrul respectiv mă simt ameninţat cu non-existenţa.
Scopul nostru ca indivizi este să ne protejăm de ameninţarea cu anihilarea prin orice
modalitate de apărare. Stadiul iniţial al terapiei, pentru orice simptom, este ajutarea persoanei
să se dez-identifice de problema prezentă. Ea trebuie să aibă o experienţă nouă şi diferită, să
descopere că ea ca persoană este mai mult decât sursa stresului său, cu care se identifica până
acum.
“Transformarea reală se produce atunci când ne deplasăm de la a fi conţinutul propriei
noastre vieţi, la a fi contextul, sau spaţiul în care viaţa se desfăşoară” (Wolinsky, 1991, citat de
Zimberoff, 2001). Simplul fapt de a păşi în afara problemei crează imediat un context pentru
problemă.
Stephen Wolinsky (1991) propune patru modalităţi de a extinde contextul şi astfel a
ajunge la rezolvarea terapeutică (după Zimberoff, 2001):
1. Extinderea contextului prin includerea corpului
2. Extinderea contextului persoanei prin includerea self-ului
3. Extinderea contextului prin includerea reţelei sociale
4. Extinderea contextului persoanei prin includerea martorului interior
 1. Extinderea contextului prin includerea corpului.
Atunci când ne reconectăm cu experienţa noastră somatică, când ne afundăm în corpul
nostru, noi ne deschidem spre mai multe informaţii şi spre o experienţă mult mai unificată.
Spre exemplu, dacă devenim capabili să corelăm teama cu o senzaţie de gol în capul
stomacului, atunci ne putem identifica mai uşor emoţiile şi avem şi o cale adiţională de acces
spre ele.
“Amintirile corporale”, adică amintirile care ne revin mai întâi pe cale somatică şi abia
apoi pe cale cognitivă, sunt cele mai bune exemple despre importanţa extinderii contextului
experienţei prin includerea corpului.
2. Extinderea contextului persoanei prin includerea self-ului.
Conectăm simptomele şi experienţa corpului cu self-ul. Aşa cum persoana a disociat
simptomele de corpul săuea le-a disociat şi de simţul self-ului. Vindecarea necesită ca
persoana să se accepte pe sine mai mare decât simptomul său, dar încorporând simptomul.
“Nu este numai senzaţia mea de gol în capul stomacului, ci şi teama mea”. Această extindere
a contextului pregăteşte persoana pentru activitatea de martor.
3. Extinderea contextului prin includerea reţelei sociale.
Clientul trăieşte în interiorul unui sistem de suport, atât pozitiv cât şi negativ, al unui
context interpersonal mai larg, iar terapia eficientă trebuie să se adreseze acestei realităţi
sistemice. Clientul trebuie să fie capabil să integreze experienţa terapeutică în viaţa sa de zi cu
zi, să găsească resurse interne pentru schimbare.
4. Extinderea contextului persoanei prin includerea martorului interior.
A păşi în afara simptomului, a reacţiei, a problemei sau a atitudinii pentru a observa îl
ajută pe client să aibă o perspectivă mai largă, să creeze un “spaţiu de manevră” necesar
pentru a se produce o schimbare reală. Acest “observator” este “martorul interior”, acea parte
din noi care conţine întreaga noastră experienţă, cel mai “larg” context din viaţa persoanei
respective.

Conştientizarea ca o oglindă
Pentru a explica acest proces al conştientizării în terapia gestaltistă, Welwood (2000)
foloseşte o analogie: conştientizarea ca o oglindă. În cea mai constrictivă formă de
conştientizare, absorbit în totalitate de conţinuturile conştientului, persoana este captivată şi se
pierde în reflecţiile din oglindă.
Extinzând gradat contextul conştientizării, persoana păşeşte dincolo de aparenţele din
oglindă, fiindu-le martor, studiindu-le şi dezvoltând o relaţie mult mai obiectivă cu ele. În
final, persoana extinde conştientizarea în a deveni oglinda însăşi, văzând astfel cu claritate şi
experimentând în totalitate.
Oglinda există pur şi simplu, fără a se separa de reflexiile sale (reprimare selectivă) sau
fără a se confunda cu ele (identificare selectivă).
 Reflexiile negative nu pătează oglinda, chiar dacă sunt neplăcute.
 Reflexiile pozitive nu îmbunătăţesc oglinda, chiar dacă sunt plăcute şi aduc
bucurie.
 Toate reflexiile sunt acceptabile şi atenuabile (după Zomberoff, 2001).
Gestaltterapia este o psihoterapie care utilizează atât mecanismele inconştiente cât şi pe
cele conştiente. Clientul înţelege relaţiile cu sine şi cu lumea prin experimentarea lor adică în
cadrul şedinţei terapeutice, sau cum spun gestaltistii, “aici şi acum”. Aceste relaţii pot fi
ulterior restructurate pe baza înţelesurilor şi sensurilor noi descoperite prin experimentare.
Clientul îşi formează astfel un nou gestalt, care se materializează ulterior în noi moduri de
comportare, noi atitudini şi noi resurse de adaptare creativă (I. Mitrofan, 2000). Gestaltterapia
operează în ambele planuri ale existenţei (intern-inconştient şi extern-conştient), pe care
încearcă să le armonizeze şi să le unifice prin conştientizare şi prin învăţarea modului în care
conştientizezi experimentând.
Astfel se deschide calea dezvoltării personale, a restructurării responsabile şi creative, a
autorealizării prin experienţă directă, a transformării de sine (I. Mitrofan, 2000).

Relaţia terapeutică
Are în terapia gestaltistă patru caracteristici (după G. Yontef şi J. Simkin, citaţi de I.
Mitrofan, 2000):
 Includerea – clientul este pus în experienţa altuia, “în pielea altuia”, păstrându-şi în
acelaşi timp sensul prezenţei sale separate, autonome, ca martor sau observator
focalizat. Cu alte cuvinte, i se cere clientului să fie o persoană semnificativă din viaţa
sa, fără a-l judeca, analiza sau interpreta. Să-l simtă şi să-l trăiască pe acesta din
interior.
 Prezenţa – terapeutul gestaltist se experimentează pe sine clientului, se face simţit de
către acesta, i se dezvăluie. Terapeutul îi împărtăşeşte clientului propria experienţă
prin observaţii, preferinţe, sentimente, experienţe personale trăite aici şi acum,
gânduri. Astfel el îl ajută pe client să înveţe să aibă încredere şi să-şi utilizeze
experienţa imediată pentru a-şi creşte gradul de conştientizare. Prin simpla lui
prezenţă, îl determină pe client să se deblocheze, să se autodescopere şi să se
autoînţeleagă.
 Responsabilitatea în a dialoga – terapeutul gestaltist are răspunderea cu privire la
modul cum evoluează dialogul (ca un fenomen natural, sincer, autentic participativ şi
nu artificial, contrafăcut intenţionat).
 Dialogul este trăit, simţit pe viu – dialogul din terapia gestaltistă este experimentat pe
viu, în minte şi în trup deodată. Din acest motiv, modalităţile de dialog sunt foarte
diverse şi dinamice, putând implica mijloace expresiv-artistice: dansul, mişcarea
simbolică expresivă, ritmurile şi sunetele, muzica şi cuvântul.

Dinamica integrării și dezvoltării personalității – concepte de bază:

1. Autoreglarea naturală: persona asimilează din mediu informații pe care le trasnformă în
părți ale Eu-lui său acceptat sau le respinge, discriminându-le ca părți toxice, alienate,
indezirabile ale Eu-lui neacceptat. Cel mai frecvent, aceste părți respinse sunt greu de
eliminat spontan de către mental, care le procesează, le sedimentează la nivel subconștient
și inconștient.
2. Contactul de diferențiere: acea posibilitate a omului de a asimila ceea ce este pozitiv,
hrănitor din punct de vedere informațional și de a respinge sau de a se proteja de aceea ce
este negativ, toxic și constituie sursa primară a dezvoltării normale, sănătoase și complete
a personalității. Atunci când contactul de diferențiere este perturbat, persoana este puțin
conștientă de sine, adesea se percepe distorsionat. Mai mult, persoana rămâne în confuzie,
atât în ceea ce o privește cât și în raport cu ceilalți, cu valorile, cu lumea. Ca atare,
primordiale în vindecare sunt conștientizarea de sine și autoexperimentarea. (Mitrofan,
2005)
3. Contactul de graniță: se află în relație cu cel anterior. Pentru a asigura o bună
autoreglare, granița dintre sine și mediu trebuie să aibă două caracteristici: permeabilitate
și fermitate.
Tipuri de perturbare a contactului de graniță:
 Pierderea granițelor eu-lui cu non-eul sau permeabilitatea totală a graniței
sinelui cu mediul: fenomen de fuziune, unificare a interiorului cu exteriorul pe
care îl putem întâlni în experiența psihotică (cel mai grav nivel al destructurării
persoanei) și în experiența transpersonală, mistică, artistică sau meditativă, de
nivel transconștient sau metaconștient (nivel superior al dezvoltării persoanei –
dezvoltare transpersonală). Diferența esențială dintre cele două se referă la
mecanismul conștientizării de sine.
 Proiecția: atribuirea în afara eu-lui – altcuiva, unui obiect sau unei situații – a
unor caracteristici sau a ceva ce aparține eu-lui. Rezultă din proiecție o
confuzie a sinelui cu altul, ea fiind un fenomen neconștientizat. Există proiecții
cu efect pozitiv, sanogen, ca cele care participă în procesele creatoare, artictice,
dar există și proiecții patologice, ce provin din faptul că persoana nu este
conștientă de sine, neacceptând responsabilitatea celor proiectate în altcineva
sau altceva. Proiecția nește eroare în evaluarea non-eului (persoane, relații,
situații, evenimente, exterior) și blochează adaptarea. Granița între sine și alții
este univoc permeabilă, permițând doar atribuirile eu-lui către non-eu, dar fiind
închisă, rigidă la acțiunea exteriorului asupra sinelui.
 Introiecția: tulburarea a graniței de contact ce constă în absorbirea, captarea,
preluarea și asimilarea fără discriminare a ceea ce aparține non-eului:
informații, valori, comportamente cu care persoana vine în contact. Valorile
introiectate sunt impuse sinelui și conduc la structurarea unui caracter rigid,
având la bază preluarea unor roluri și comportamente din exterior care devin
scheletul personalității. Similar altor tulburări de graniță, acest mecanism poate
fi sănătos sau patologic, depinzând de gradul de conștientizare. Se poate
explica astfel, în cazul deficiențelor de structurare a personalității și în cazuri
de patologie, rigiditatea caractrială extremă, suspiciunea și dubitația obsesivă.
 Retroflecția: tulburarea a graniței de contact care conduce la izolare de sine. Ea
presupune un proces de re-oglindire, de revenire asupra sinelui, bazată pe o
diviziune în cadrul sinelui, un mod de a te hrani cu tine însuți, nedigerându-te
și rămânând blocat sau regresând. Acest mecanism psihologic orientează
asupra sieși, mereu același tip de informație și de resurse, substituind sinele
mediului. Persoana se somportă ca și cum ar face (simți) pentru sine, așa cum
ar face (simți) altcineva pentru altul sau ca și cum ar face (simți) pentru sine,
ceea ce o lată persoană ar dori ca altul să facă pentru ea. Mediul este astfel
înlocuit cu iluzia autosuficienței. Retroflecția poate fi motorie, senzorială sau
verbală. O formă poate fi introspecția (adaptativă: reprimarea impulsului de
exprimare a supărării în fața unui mediu periculos, îmi mușc buza, retroflecție
motorie, decât să mă exprim mușcător, ofensator). Alte forme: armura
caracterială, forme de torticolis psohogen, crampa scriitorului, cecitatea psihică
(orbire fără substrat psihic), surditatea psihică, tocirea senzorială la nivelul
diferiților analizatori, frigiditatea (desenzitivare, blocaj la nivelul conștiinței
sensitive sexuale a trupului).
 Deflecția: evitarea contactului, atât prin deturnare conștientă, intenționată
(cineva e politicos în loc să fie direct, sincer), cât și prin refuz. Exemple: a nu
privi pe cineva în ochi, a vorbi mult și vag, în afara subiectului.
 ,,Ai învățat foarte devreme, dar și pe parcursul întregii vieți, să respecți anumite norme
care îți sunt impuse (obligații, intedicții introiectate, inoculate), ca și cum ți-ar aparține. Ele au
devenit principii importante la început. Le-ai considerat adevăruri până la momentul în care
te-au făcut să suferi. Atunci fie te-ai simțit indispus, fie bolnav, fie pe moarte.
Le proiectezi uneori asupra altora: ,,ce-ar spune lumea dacă...”, umbra a ,,ce-aș spune au
dacă...”; ceea ce gțndești că gândesc alții despre tine și nu vezi la tine. Transferi asupra
celuilalt sentimentul care corespunde proiecției tale: teama, mânia, sentimentele venite de
altundeva, pe care le atribui greșit (transfer) asupra unei persoane actuale. Sau le întorci
împotriva ta, fșcându-ți rău cu mțna ta. Acesta este ,,reflexul”. Eviți uneori să faci față
sentimentelor tale și persoanei care se află în fața ta. Acesata este ,,evitarea”. Sau te repliezi
spre celălalt într-o simbioză înăbușitoare.” (p. 143-144)

Am nevoie de hrană Rezistență Am nevoie de căldură

1.Goluri în stomac
a. Nu este ora mesei
2.Mi-e foame
b. Ce va mai spune soțul
meu
3.Merg la bucătărie
c. Îmi rod unghiile
4.Îmi pregătesc ceva de mâncare 4.Acțiune
d. La muncă! Nu e ceva d.evitare
important
1.Senzație 1.Mă simt obosită și lipsită de
a. Introiecție viață
a.Nu te las să pleci
2.Conștientizare 2.Am nevoie de căldură
b. proiecție b.Ai grijă, bărbații nu se
gândesc decât la asta!
3.Mobilizare de energii 3.Dacă aș ieși undeva în seara
c.retroflexie asta
c.Îmi interzic acest lucru
4.Alo, Pierre! Aș vrea să te văd!
d. Îl visez pe Pierre

5.MM, este bună! 5.Contact 5.Îmi pare bine să te văd

e. nu mă gândesc decât la e.confluență e.Nu mă părăsi
ospățuri
6.Sunt gata de muncă 6.Retragere 6.Plec mulțumită: mă simt
grozav de bine

Ciclul experienței gestalt – model care explică funcționalitatea și disfuncționalitatea

indivizilor, existența este un proces continuu, în care nevoile organismului impun grade și
forme diferite de contact cu mediul, prin intermediul căruia pot fi satisfăcute.
Andre Moreau precizează că este procesul la care recurge o persoană pentru a găsi un
răspuns adecvat nevoii de dragoste, de securitate, de libertate. Procesul este important pentru
că indică direcția de urmat în activitatea terapeutică. Dacă o nevoie nu este satisfăcută,
înseamnă că a întâlnit un obstacol, ceva care i-a opus rezistență.
Demersul terapeutic constă în a redescoperi cursul natural al ciclului satisfacerii acelei
nevoi. ,,Orice exercițiu este posibil: pe de o parte, pentru a dezvolta perceperea senzațiilor
corporale și a sentimentelor (relaxare, respirație, mângâiere, masaj, contacte cu materia sau cu
alte persoane), iar pe de altă parte pentru a conștientiza și mai bine această acuitate astfel
superioară. De aici, putem să mobilizăm energiile în vederea acțiunii care vizează contactul și
reduce rezistențele.” (Moreau, p. 86)
1. Senzație
Activitatea simpatică și parasimpatică cardiovasculară și cea viscerală provoacă senzații
care sunt, cel mai adesea, singurul mijloc pe care îl avem la dispoziție pentru a ne descrie
emoțiile. Ajustările vasomotorii, permițând realizarea acțiunii sau arătându-se ineficace, vor fi
resimțite ca o activitate afectivă, ca sentimente sau emoții. Emoția depinde întotdeauna de o
experiență anterioară și face apel la un proces de memorie” (p. 91)
A simți este anterior lui a gândi, chiar dacă cultura nostră ne învață ca mai întâi să
gândim. Riscul este ca astfle să se indică o înțelegere și o interpretare false asupra corpului.
Terapia Gestalt se articulează în jurul întrebării: ,,Ce simți în acest moment?”
Perceperea senzațiilor fizice, a sentimentelor, a corpului reprezintă prima etapă a
acestui drum dificil. Dacă nevoile importante (de a iubi, a te simți util, a te afirma, a te simți
în siguranță, a te simți în libertate) sunt nesatisfăcute în mod repetate, atunci frustrările care
urmează se vor traduce prin sentimente (tristețe, frică, mânie, angoasă) și prin senzații
corespunătoare (tensiune musculară, vasoconstricție, vasodilatare, căldură, frig,
hipertensiune). Astfel se derulează procesul psihosomatic. Atunci când o nevoie rămâne fără
răspuns, corpul ne trimite semnale, avertismente deseori confuze (oboseală anormală
dimineața, tristețe), alteori mai precise (alpitații în prezența unei imagii de autoritate).

2. Conștientizare
Atunci când persoana este în contact deplin cu ceea ce simte la nivelul corpului, este
pregătită să își conștientizeze nevoia, suferința, problema. Această descoperire este uneori
subtilă dar în general ea apare în urma unui proces îndelungat, presărat cu obstacole
(rezistențe) și ocolișuri.
Conștientizarea poate utiliza transferul care poate actualiza conflictul. Aici și acum este un
instrument major ăn procesul conștientizării. Realitatea palpabilă se seituează în prezent, ieri
reprezintă o realitate trecută iar mâine o realitate viitoare. Realitatea reprezintă ceea ce
persoana conștientizează acum, realitatea prezentă fiind legată de mediul în care trăiește.
Evocând o amintire de ieri, o descrie în prezent, și tot în prezent persoana încearcă
sentimentul pe care i-l inspiră și pe care îl experimentează cu simțurile sale acum. Între ceea
ce s-a întâmplat înainte și ceea ce revede în prezent pot exista diferențe. Evenimentul este
diferit față de cum îl descrie istoria. În prezent, apare o recitire interpretată în funcție de starea
de moment, o interpretare cre nu este altceva decât o proiecție a sentmentelor prezente asupra
sentimentelor trecute. Amintirea evocată nu este decât o parte a prezentului. Este trunchiată,
amplificată, interpretată și supraimprimată unui prezent eventual încărcat. Re-vederea
amintirii se face deci în prezent.

3. A acționa: a conștientiza resursele de energie și a trece la acțiune

Acționând persoana își mobilizează sistemul osteo-muscular sau își blochează impulsul de
a cționa resimțind tensiune musculară și durere. Terapia gestaltistă are în vedere în mod
special stimularea și amplificarea acțiunii, utilizând în acest sens multiple tehnici corporale
(respiratorii, posturale, metafora corporală, dans și mișcare, joc de rol etc).

4. Contactul
Un stadiu crucial al ciclului este experiența contactului cu exteriorul (persoane, obiecte,
situații, mediu). O graniță de contact optimă care să mențină un raport de echilibru dinamic
între sine și mediu, necesită o anumită flexibilitate dapatativă bazată pe armonizarea între
deschidere și rezistență, între permeabilitate și evitare. Rezistențele pot abordare printr-o
diversitate de tehnici de conștientizare, bazate în special pe jocul de rol, centrat pe integrarea
polarităților eu-lui. Efectul terapeutic constă în învățarea de către client a modului în care
rezistențele perturbatoare pot fi diluate, integrate în dinamica procesului de autoschimbare iar
rezistențele sănătoase pot fi conștientizate și autoîntărite.
 5. Retragerea
O dată încheiat un ciclu, persoana pătrunde în structura de fond a ființei sale,
îmbogățindu-și viața și extinzându-și experiența prin noul ciclu parcurs.

Rezumând parcurgerea ciclului, Moreau evidențiază faptul că identificarea nevoilor nu se

poate face în mod intelectual. Nu poți ști că îți este foame, dar poți să o simți dacă, după o oră
de la masă, îți chiorăie stomacul.
A simți este cel mai adesea prima etapă a procesului, căldura, teama, tristețea, nevoia de
dragoste se recunosc de cele mai multe ori prin intermediul senzației, mijlocul cel mai simplu
de a aavea acces la prpriile sentimente: tristețe, teamă, mânie, bucurie, plăcere.
Odată cu ele devii conștient de nevoile tale. Pe parcurs, poți afla de unde provine această
lipsă, suferință. ,,De ce”-ul nu este necesar. Folosește doar la pregătirea lui ,,cum” să fac
pentru a repara; răspunde nevoilor tale.
Plecând de aici, îți utilizezi energia pentru a imagina, vizualiza sau pregăti strategii de
acțiune susceptibile a răspunde nevoilor tale.
Intri astfel în contact cu tine însuți și cu ceilalți într-o relație satisfăcătoare și adecvată.
(p.107-108)
Nevoia de a iubi Nevoia de a te Nevoia
de Nevoia de Nevoia de libertate
și de a fi iubit simți util afirmaresiguranță
Senzație Mă simt obosit, Mă simt Mi-e frică
Sunt prins într- Mă sufoc
fără viață inactiv o încăierare
Conștientizare Am nevoie de Nu folosesc la
Sunt criticat Mi-e frică să Muncesc foarte
căldură nimic de șeful meu nu fiu rănit mult
Energizare Dacă aș ieși Vreau să
Discut despre Caut soluții Voi lua o vacanță
undeva diseară realizez ceva
asta cu
prietenii
Acțiune Jacques, aș vrea Cresc păsări Negociez un Mă refugiez Găsesc un
să te văd de curte alt mod de a înlocuitor
munci
Contact Îmi pare bine să te Curcanul de Acord parțial Chem poliția La dolce vita, la
văd Crăciun este soare
formidabil
Retragere Mă simt minunat Și sărbătoarea Of! Mă tem Salvat! Nu voi Acum mă organizez
continuă mai puțin de el mai merge mai bine
acolo singur!
Tehnici de lucru

Interogații ghid: ,,Ce simți sau la ce te gândești acum?”, ,,De ce anume îți dai seama
acum?”, ,, Ce crezi acum despre asta?” etc.
 Exerciții
- Exerciții de conștientizare corporală
- Exerciții de conștientizare afectivă și relațională (tehnica scaunului gol, tehnica
reprezentării spațiului personal, zidul, cubul, tehnica ,,menține-te!” sau ,,rămâi în
starea respectivă!”, tehnica scenarizării sau punerii în scenă, tehnica exagerării sau
amplificării)
- Exerciții de conștientizare cu suport imaginativ și de restructurare cognitivă
(tehnica fanteziei ghidate, tehnici de diminuare și integrare, tehncia
metapozițiilor).
Mitrofan, I. (2005) – Orientarea experiențieală în psihoterapie, Editura SPER, București;
Moreau, A. (2007) – Autocunoaștere și autoterapie asistată, Editura Trei, București;
Societatea de gestaltterapie din România – www.gestalt.ro