Colegiul UMFST “George Emil Palade”

Târnăveni

Referat psihologie
Abordare holistică a relației cadru medical – pacient

Prof. Vasiu Denisa Eleva Sulgerescu (Șerban) Adina Mirela

Grupa IB
 Abordare holistică a relației cadru medical – pacient

Pentru a avea o imagine cât mai clară, corectă și eficientă a relațiilor cadru medical – pacient
această temă trebuie analizată atât la nivel macro cât și la nivel personalizat de individ ținând cont de
următoarele aspecte: interacţiune socială, afiliaţie (proximitate fizică, contact prin priviri, răspunsuri
calde, prietenoase), autostima şi egoidentitate (acceptarea autoimaginii de către alţii şi acceptarea
imaginii pe care o au alţii despre sine), comunicarea diagnosticului de boală, empatie, motivaţia de a fi
„pacient”.

1. Intracţiune socială

Rezultatele actului medical sunt influenţate de modelul pe care îl utilizează în comunicare şi

comportament personalul medical şi pacientul. Pentru o abordare reuşită, este important ca personalul
medical să cunoască şi să respecte experienţa, valorile şi preferinţele pacienţilor, dar şi dreptul acestora
de a obţine informaţie medicală şi de a participa la deciziile terapeutice, pe baza consimţământului
informat.

Informaţia pe care personalul medical are obligaţia să o furnizeze pacientului priveşte toate
aspectele practicii: desfăşurarea actului medical propriu-zis, a investigaţiilor, a consecinţelor fiecărei
decizii medicale, a posibilităţilor de a opta pentru o investigaţie sau alta, pentru un tratament sau altul, a
riscurilor, a şanselor de reuşită a unei intervenţii sau a unui tratament, a impactului asupra calităţii vieţii.
Consimţământul informat implică faptul că pacientul trebuie să îşi dea acordul asupra efectuării
intervenţiilor medicale, iar personalul medical este obligat să explice consecinţele refuzului sau opririi
actelor medicale. Acesta nu este obligatoriu în situaţii de urgenţă, în care este pusă în pericol viaţa
pacientului şi/sau capacitatea sa de discernământ este alterată. În aceste situaţii personalul medical are
întreaga responsabilitate a deciziei. În abordarea terapeutică a acestor pacienţi se va avea în vedere ca
tratamentul sau intervenţia să fie în beneficiul pacientului, să prezinte un beneficiu clinic şi să fie
accesibil.

O situaţie particulară o are îngrijirea paliativă. Aceasta poate fi definită ca o îngrijire activă şi totală
a pacienţilor a căror boală nu mai răspunde la tratamentul curativ (respectiv controlul durerii şi al
simptomelor specifice). Un rol primordial în acest tip de îngrijire revine abordării aspectelor psihologice,
spirituale şi emoţionale. În concluzie, pentru o abordare adecvată a pacientului în context bio-psiho-
social trebuie avute în vedere următoarele criterii:

 Considerarea pacientului ca un întreg, printr-o abordare holistică, nelimitată doar la organul

bolnav. Cunoaşterea pacientului dincolo de antecedentele sale patologice, în contextul reţelei
sale sociale, cu preferinţele, valorile şi convingerile sale legate de actul medical.
 Abordarea empatică a pacientului, cu simpatie, interes, grijă, atenţie şi respect.
 Stabilirea unei relaţii de încredere între personalul medical şi pacient, prin schimb permanent de
informaţii, într-un mod accesibil înţelegerii pacientului. Acesta trebuie să ştie că personalul
medical acţionează în interesul bolnavului şi că va urmări tratamentul şi îngrijirea acestuia.
 Adaptarea tratamentului în funcţie de starea pacientului, menajând convingerile, valorile şi
circumstanţele de viaţă ale acestuia.
 2. Afiliaţie

În cadrul relaţiei "intime" dintre medic şi pacient, trebuie ţinut cont de o serie de aspecte arhaice,
aspecte bine studiate, mai ales în cadrul psihologiei animale. Este vorba de conceptele privind aşa zisul
"teritoriu" şi acela de "distanţă critică". În ceea ce priveşte "teritoriul" se ştie din psihologia animală că
răspândirea unei anumite specii se face pe un anumit teritoriu. Încălcarea acestui "teritoriu" provoacă
nelinişte, agresivitate şi anxietate, la animalele care "îl posedă".

În cadrul întâlnirii dintre medic şi pacient, cabinetul medical, spitalul reprezintă "teritoriul
medicului", teritoriul pe care pacientul păşeşte cu anxietate şi oricum se simte în insecuritate. Acest
lucru este resimţit şi de medic atunci când efectuează un consult la domiciliu şi când este nevoit să se
afle pe "teritoriul" bolnavului, distanţă până la care acesta poate permite o apropiere fără a deveni
agresiv sau a fugi. La om, în cadrul consultului medical, medicul vine să violeze tocmai această "distanţă
critică", situaţie care pune de asemenea importante probleme psihologice.

3. Autostima şi egoidentitate

a. Stima de sine

Stima de sine constituie o valoare umană fragilă şi schimbătoare. Cercetările au dus la concluzia că
adolescenţii din familii în care se discută des, pozitiv, despre diversele aspecte ale vieţii, sunt şi devin mai
optimişti. De asemenea, ele indică faptul că părinţii al căror control asupra adolescenţilor se diminuează
pe măsură ce aceştia cresc şi capătă experienţe proprii din ce în ce mai numeroase procedează benefic,
favorizând conturarea şi consolidarea stimei de sine a tinerilor, apariţia unui sentiment de siguranţă ce se
întemeiază din ce în ce mai mult pe resurse personale.

Sentimentul de încredere anticipează apariţia stimei de sine. Individul trebuie ca mai întâi să simtă
şi să trăiască realmente pentru ca să capete disponibilitatea de a înţelege că are motive de a-şi hrăni
stima de sine. Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potenţialului uman.
Fiecare dintre noi se străduieşte să-şi materializeze aspiraţiile, să se dezvolte, să progreseze.

Când stima de sine este ridicată, individul nu încetează să creadă că merită să reuşească. Este
vorba, în fond, despre o atitudine care atrage succesul, care confirmă încrederea.

Când stima de sine este scăzută, persoana riscă să-şi abandoneze proiectele din cauza lipsei de
tenacitate, fiindcă ea nu posedă suficientă forţă pentru a atinge reuşita. Iar lipsa de perseverenţă este
adesea responsabilă de eşecuri şi duce la lipsă de încredere. O astfel de persoană se mulţumeşte cu
puţin, nu se străduieşte, nu-şi face planuri: trăieşte „de azi, pe mâine”, cum s-ar spune. Stima de sine nu
este, aşadar, o acţiune de definire şi definitivare de „self-esteem”, nici egoism sau narcisism ce s-ar fi
dezvoltat printr-o astfel de acţiune, ci, pur şi simplu, este recunoaşterea sentimentului de încredere că
eşti în stare.

Stima de sine a individului aflat în situaţie de suferinţă poate fi afectat în mare măsură de modul
raportării cadrelor medicale cu acesta. Aşadar în relaţia asistent medical – pacient trebuie să avem în
vedere componentele simei de sine: 

 sentimentul de siguranţă
 cunoaşterea de sine
 sentimentul de apartenenţă (la o familie, la un grup, la o categorie socio-profesională etc.)
  sentimentul de competenţă.

b. Egoidentitatea, autiodentitatea

Eu-concepţia constituită are proprietatea de autosusţinere. Datorită acestui fapt, omului i se

creează impresia unei permanente siguranţe de sine, unei autoidentităţi. Autoconcordanţa Eu-concepţiei
nu este absolută. Comportamentul individului poate fi diferit, în dependenţă de situaţia în care el se află,
de rolul psihologic sau social pe care şi-l atribuie. O astfel de discordanţă, de regulă, corespunde unor
contexte, situaţii nedepăşite din viaţa omului. În fiecare din aceste situaţii omul îşi formează întrucâtva
diferite imagini ale Eului precum şi nişte şabloane de conduită ce corespund cerinţelor situaţiei date.
Astfel, omul poate avea imagini ale Eului foarte diferite la serviciu şi acasă. Dacă, dintr-odată, are loc
depăşirea unor astfel de situaţii sau roluri (de exemplu, o persoană autoritară la serviciu, ajunge într-o
situaţie de dependenţă, neajutorare, ca pacient), atunci problema discordanţei se poate manifesta foarte
acut Funcţiile Eu-concepţiei.

 Contribuie la obţinerea unei concordanţe interioare a personalităţii.

 Reprezintă un factor important de interpretare a experienţei de viaţă.
 Este o sursă de aşteptări.

Obţinerea unei concordanţe interioare a personalităţii.

Confruntarea de reprezentări, sentimente, idei care vin în contradicţie una alteia, referindu-se la
imaginea omului despre sine, îi trezeşte senzaţia de discomfort psihologic. Omul încearcă să-l evite,
întreprinzând acţiuni care contribuie la regăsirea echilibrului pierdut, încercând să evite discordanţa
interioară. De aceia, când omul se confruntă cu o experienţă nouă, el:

1) primeşte, asimilează această experienţă, când ea nu vine în contradicţie cu reprezentările individului

despre sine,

2) refuză să primească lucrurile aşa cum sunt, să creadă oamenii care îi comunică ceva despre sine,

3) tinde să se schimbe într-un anumit fel pe sine sau pe cei din jur.

Se evidenţiază cinci criterii (nivele) fundamentale ale Eu-concepţiei:

 gradul de integrare;
 nivelul de conştientizare;
 stabilitatea;
 autoaprecierea;
 gradul de consimţire referitor la personificarea dată.

Eu-concepţiile pot, într-o anumită măsură, să fie susţinute şi de părerile altor oameni, adică să fie
sau să nu fie în concordanţă cu ele. Extremele se orânduiesc de la cel mai înalt nivel de acord care se
atinge referitor la acei care au o poziţie socială bine determinată şi care îşi onorează efectiv obligaţiunile
sale. De exemplu un preot stimat în comunitate. Cealaltă extremă – un pacient la psihiatru care susţine
că el este Napoleon. Aici acordul lipseşte în întregime. De obicei însă există o înţelegere în privinţe unor
elemente ale Eu-concepţiei şi divergenţe în privinţa altora. De regulă, noi nu ne îndoim la aprecierea
(determinarea) de către interlocutorul nostru a sexului său, dar putem să nu fim de acord cu faptul cum
îşi apreciază el calităţile sale morale.
 4. Comunicarea diagnosticului de boală

Comunicarea veştilor proaste rămâne un aspect important dar dificil în toate serviciile care
diagnostichează şi tratează bolnavi cu boli incurabile.

Responsabilitatea comunicării diagnosticului revine, în mod normal, medicului curant fie că este
vorba despre o secţie de medicină internă, chirurgie, neurologie, ginecologie, etc. Numai în mod
excepţional ea poate fi delegată medicului de familie şi niciodată nu ar trebui să revină exclusiv
personalului mediu.

Se pune întrebarea dacă bolnavul trebuie informat sau nu cu privire la diagnosticul său. De-a lungul
timpului, atitudinea s-a schimbat: iniţial se considera că vestea poate influenţa negativ lupta pacientului
cu boala prin intermediul depresiei care scade imunitatea antitumorală (Iamandescu). Acum specialişti
din domeniul îngrijirilor paliative, bioeticii şi psihologiei medicale au încercat să formuleze strategii de
comunicare adecvate.

În general, pacienţii doresc să cunoască diagnosticul. S-a observat că transmiterea veştilor proaste
este mai dificilă pentru medic atunci când relaţia cu pacientul este de durată, pacientul este tânăr sau şi-
a exprimat în mod repetat optimismul privind rezultate bune ale investigaţiilor sau tratamentului. Din
cauza acestei încărcături emoţionale pentru medic, s-a iniţiat un protocol care să direcţioneze coerent
clinicianul în demersul de comunicare. Protocolul în şase paşi (SPIKES) iniţiat de Baile îşi propune să
faciliteze realizarea gestului pentru medic oferind în acelaşi timp şi beneficii pentru pacient.

1. S - Setup/Scenariul: medicul trebuie să pregătească întâlnirea. Crearea unui spaţiu adecvat este
importantă: aceste veşti nu se comunică nici pe culoare, nici în salon, nici în cadrul unor întâlniri
întâmplătoare. Pacientul trebuie invitat într-un spaţiu confidenţial singur sau, dacă îşi exprimă această
dorinţă, împreună cu familia. Toţi interlocutorii trebuie să stea jos ceea ce permite instaurarea unei
atmosfere mai relaxate, cu un ritm adecvat pentru desfăşurarea discuţiei. Obţinerea dosarului medical al
pacientului şi recapitularea mentală a punctelor cheie din discuţie sunt de asemenea utile înaintea
invitării pacientului.

2. P - Perception/ Percepţia: Paşii 2 şi 3 din protocol îi permit medicului să deducă dacă pacientul
său doreşte să cunoască adevărul în privinţa bolii. Axioma la care se raportează este "înainte de a spune,
întreabă". "ce vi s-a spus până acum despre starea dumneavoastră ?", "pentru a ne asigura că vorbim
despre acelaşi lucru, puteţi să îmi spuneţi ce aţi înţeles despre boala dumneavoastră până acum?", "la ce
vă aşteptaţi de la tratament?". Medicul trebuie să observe atitudinea de negaţie sau de optimism excesiv
din partea pacientului.

3. I - Invitation/Invitaţia Acest pas este util pentru a afla exact câtă informaţie doreşte pacientul.
Practic, medicul îl provoacă pe pacient să-l invite să-i dezvăluie informaţia. Doctorul este cel care îl
încurajează pe pacient să pună întrebări sau poate continua el să solicite informaţii de la pacient. Se pot
dovedi utile întrebări precum: "Cum vreţi să vă vorbesc despre rezultatele testelor? Preferaţi să aflaţi pe
larg despre ele sau preferaţi să le schematizăm şi să discutăm mai mult despre tratament?".

4. K - Knowledge/Cunoştinţele pacientului Această etapă presupune comunicarea informaţiei

importante sub o formă accesibilă pacientului. Informaţia trebuie adecvată la cunoştinţele şi educaţia
bolnavului. "V-am făcut o ecografie la care am aflat că...apoi am realizat un CT/RMN din care am aflat
că...după care am făcut o biopsie".
 În al doilea rând, dacă pacientul este avertizat că urmează veşti proaste, şocul lor se reduce, spre
exemplu: "Din nefericire trebuie să vă dau nişte veşti proaste. La biopsie am aflat că...".

În al treilea rând, cuvintele folosite nu trebuie să provină din jargonul medicului. Spre exemplu, "s-a
împrăştiat în organism" este preferabil lui "a metastazat".

În al patrulea rând, trebuie evitată francheţea excesivă de tipul "aveţi un cancer şi dacă nu faceţi
repede tratament, veţi muri". Pacientul va fi şocat, se va simţi singur în faţa bolii şi neputincios.

În al cincilea rând, o atitudine negativistă de tipul "nu mai putem face nimic pentru dumneavoastră"
trebuie evitată. În locul ei, se preferă o atitudine moderată de suport, chiar şi în cazurile grave.

5. E - Empathize/Empatie

Empatia presupune ca medicul să încerce să se pună în locul pacientului pentru a înţelege mai bine
prin ce trece acesta. În cadrul acestei etape, este utilă strategia numită NURSE, tot un acronim.

N = Naming/Numeste
U = Understanding/Intelege
R = Respecting/Respecta
S = Supporting/Sustine
E = Exploring/Exploreaza

Medicul trebuie să numească pentru sine suferinţa pacientului şi să-i adreseze câteva cuvinte de
sprijin emoţional care respectă celelalte atitudini "Vă înţeleg că vă simţiţi astfel (U). Aveţi tot dreptul să
vă simţiţi aşa (R). Dar sunt alături de dumneavoastră şi vom lupta împreună împotriva bolii (S). Cum vă
afectează această veste? (E)".

Empatia presupune a înţelege sentimentele altora şi preocupările lor, precum şi a aborda situaţiile,
din perspectiva lor. Ea se construieşte pe conştientizarea de sine, cu cât suntem mai deschişi faţă de
propriile noastre emoţii, cu atât suntem mai capabili să interpretăm sentimentele altora. Capacitatea de
a şti ce simt ceilalţi intră în joc în zone vaste: afecţiunea părintescă, de la compasiune la acţiunea politică,
de la indiferenţă la comportamentul de ajutorare.

Caracteristici generale ale empatiei

Scopul empatiei devine câştigarea posibilităţii de a formula anticipări. Prin intermediul empatiei
actorii sociali cunosc şi prezic comportamentul altora. Prin transpunerea cuiva în situaţia partenerului,
persoana dobândeşte un mod de cunoaştere şi înţelegere a celuilalt faţă de care se va comporta într-un
anume fel.

Prin procesul de transpunere empatică se realizează strategii de colaborare, de reacţie de orice tip
printr-o modalitate inconştientă sau conştientă.

Abilităţile empatice facilitează înţelegerea celuilalt prin intermediul transpunerii în psihologia

partenerului. Interacţiunea dintre oameni scoate în evidenţă necesitatea ca fiecare să traducă punctul de
vedere al celuilalt.

Empatia se prezintă ca o nevoie personală de a stabili contacte cu ceilalţi, având efecte profunde,
benefice.
 Funcţiile empatiei

FUNCŢIA COGNITIVĂ – prin transpunerea psihologică în sistemul de referinţă al altuia, în psihologia

“altuia” se realizează actul de cunoaştere empirică a partenerului. Acest act este utilizat cu sau fără
intenţie de orice persoană în relaţiile interpersonale. Prin intermediul empatiei aflăm cât de prietenoşi
sau ostili, relaxaţi sau tensionaţi, interesaţi sau plictisiţi, optimişti sau pesimişti sunt cei cu care zilnic
iniţiem relaţii interpersonale.

FUNCŢIA ANTICIPATIVĂ – constă în efectuarea unei predicţii corecte asupra posibilului

comportament al partenerului şi anticiparea strategiilor comportamentale ale celui ce empatizează.

FUNCŢIA DE COMUNICARE – această funcţie rezultă din nevoia de empatie însoţită de nevoia de
dialog, de înţelegere şi cooperare. În unele dicţionare empatia este definită ca o modalitate de
comunicare implicită care, fără să înlocuiască comunicarea explicită, o completează.

FUNCŢIA DE CONTAGIUNE AFECTIVĂ – de contaminare de starea celuilalt. Această funcţie rezultă din
identificarea propriului eu cu partenerul. Procesul de punere în situaţia celuilalt atrage un proces de
contaminare a stării celuilalt. Cineva este mai empatic cu un partener simpatic decât cu unul antipatic;
simpatia faţă de altul poate potenţa nivelul empatiei, apropiindu-l de polul identificării ca premisă al unei
contagiuni de tip afectiv.

FUNCŢIA PERFORMANŢIALĂ – în anumite profesiuni sau în împrejurările obişnuite din viaţă, empatia
devine abilitatatea de a favoriza realizarea cu succes a activităţilor ce implică relaţii interpersonale. Ea
dezvoltă un nivel superior de manifestare asigurând retrăirea stărilor, gândurilor şi acţiunilor altora şi
mijlocind atingerea de performanţe ridicate în relaţiile interpersonale.

6. Motivaţia de a fi “pacient”

Hipocondria, cunoscută popular ca ipohondrie, este o teamă permanentă de a suferi de o boală

gravă. O persoană cu această tulburare tinde să interpreteze greşit senzaţiile normale, funcţiile
organismului uman şi simptomele uşoare, ca pe o boală cu evoluţie fatală.

Suferinţe din trecut : De exemplu, o persoană de genul acesta se teme de sunetele normale ale
abdomenului în timpul digestiei, de transpiraţie sau de petele naturale de pe piele, ca fiind semnele unei
boli grave. Persoanele cu ipohondrie sunt îngrijorate, în mod special, de un anumit sistem de organe
(cum ar fi sistemul cardiac sau sistemul digestiv). În general, persoanele cu această tulburare nu devin
deziluzionate. Ele pot accepta posibilitatea ca temerile lor sunt exagerate. Cu toate acestea, nu acceptă
decât să li se spună că sunt bolnavi. Aceştia au tendinţa să meargă la mulţi doctori, căutând unul care să
le confirme suferinţa presupusă. Atât pacientul cât şi doctorul pot deveni frustrăti sau furioşi.

 Persoana se simte într-adevar bolnavă: Hipocondria poate debuta la orice vârstă, atât la femei cât
şi la bărbaţi. Poate aduce beneficii, cum ar fi atragerea atenţiei membrilor familiei, prietenilor, medicilor
şi eliberarea de responsabilităţi. Mai puţin frecvent, o persoană se preface bolnavă pentru anumite
câştiguri, cum ar fi anumite medicamente sau beneficii financiare sau privarea de muncă sau de anumite
responsabilităţi legale. În hipocondrie, pacientul nu se preface, ci crede că boala este reală. El sau ea se
simte într-adevăr bolnav/bolnavă.

Boala se poate asocia cu anxietate: Această boală se poate asocia cu anxietate severă sau
simptome obsesiv-compulsive. Teama sau simptomele exagerate pot aparţine, de asemenea, unei alte
boli psihiatrice, cum ar fi depresia, schizofrenia sau tulburarea de somatizare. Hipocondria este o boala
cronică (pe termen lung) și poate dura chiar mulţi ani.

Tratament

Compasiunea şi susţinerea pot fi combinate cu un medicament antidepresiv sau antianxios sau

antipsihotic.

Persoanele cu hipocondrie trebuie tratate de un medic psihiatru care înţelege natura suferinţei lor.
Dacă medicul înţelege că aceste nemulţumiri ale pacientului nu vor dispărea niciodată, realizarea unui
program de vizite medicale în care "problemele" pacientului sunt luate în serios pot fi de ajutor în
ameliorarea anxietăţii pacientului. Dacă medicul limitează consultaţiile pacientului pe motiv că este
agasant, anxietatea pacientului se va agrava. Psihoterapia nu este eficientă de obicei la pacienţii
hipocondriaci.

Cei mai mulţi oameni cu aceasta boală nu sunt dornici să consulte un psihiatru sau un psiholog. Cu
toate acestea, un terapeut priceput poate ajuta mai degrabă pacientul să facă faţă acestor probleme
decât să îl vindece. Medicii şi terapeuţii trebuie să ia în serios simptomele pacientului deoarece acestea
sunt reale.

Simptome

Persoanele cu hipocondrie au tendinţa de a se adresa rapid serviciilor medicale. Cu toate acestea,

ei nu sunt dornici de a consulta un psiholog sau un medic psihiatru, deoarece se tem că aceştia vor
considera că "simptomele sunt doar în capul lor".

Tratamentul precoce făcut de către un medic psihiatru poate fi de ajutor. Persoanele

hiponcondriace care suferă concomitent de depresie sau anxietate, dar care sunt tratate eficient prin
medicamente, au un prognostic relativ bun. Din alte puncte de vedere, persoanele cu hipocondrie pot fi
susceptibile la boli cornice.

Concluzii

În concluzie, comunicarea contează. Comunicarea facilitează realizarea unei relaţii de încredere

cadru medical-pacient, a unei adevărate alianţe cu scopul îmbunătăţirii calităţii vieţii şi a stării de
sănătate a pacientului, şi, de ce nu, a creşterii prestigiului cadrului medical.

Relaţia cadru medical – pacient se bazează pe o comunicare adevărată, autentică. Comunicarea

autentică implică o ascultare în care eşti atent la cuvintele, valorile şi lumea interioară a celuilalt.