Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Agenţii socializării
Însă familia nu este singurul agent al socializării. Şcoala reprezintă un alt factor,
a cărui influenţă în cadrul acestui proces nu poate fi pusă la îndoială. Diferenţa esenţială
dintre familie în calitatea sa de agent al socializării şi şcoală stă în caracterul
instituţionalizat, pronunţat formal al acesteia din urmă. De aici rezultă faptul că şcoala
reprezintă un pas esenţial în vederea dobândirii abilităţilor de integrare şi convieţuire
cu ceilalţi în cadrul unei societăţi. Sarcina esenţială a şcolii din acest punct de vedere
este nu numai aceea de a-i învăţa pe copii diverse abilităţi sau de a le furniza o
multitudine de informaţii şi cunoştinţe, ci, mai ales, de a-i pregăti pe aceştia pentru
viaţa în societate, de a-i forma în sensul asimilării valorilor şi normelor specifice lumii
sociale în care s-au născut şi urmează să-şi trăiască viaţa de adult. Experienţa socializării
prin intermediul şcolii îl obligă pe copil să se confrunte cu situaţii inedite, imposibil de
întâlnit în viaţa în familie. Este vorba mai întâi de supunerea în faţa unui nou tip de
autoritate, reprezentată de învăţător(oare) şi ulterior de profesor(oară), în speţă o
persoană străină, din afara familiei sau cercului de prieteni ai acesteia. Ceea ce
înseamnă în mod evident un nou tip de abordare a relaţiilor cu adulţii, din care
lipseşte acea unică determinare şi orientare pe care o arată părintele copilui său. Pe de
altă parte, copilul se confruntă acum cu existenţa unui regulament impersonal, ce nu
ţine cont de caracteristicile fiecărui copil în parte, sau de nevoile particulare ale acestuia,
ci îi tratează pe toţi copiii la fel, impunându-le diverse obligaţii, dintre care cea mai
importantă este aceea de a se comporta la fel ca şi ceilalţi, de a lăsa deoparte ceea ce îi
dictează bunul plac şi de a participa alături de colegi la activităţile comune.
Şcoala modernă pune accentul pe evaluare, o tendinţă din ce în ce mai accentuată
a sistemului educaţional fiind aceea de a universaliza criteriile de apreciere şi evaluare,
de a le standardiza la maximum. Această standardizare pune însă anumite probleme
care au fost semnalate de diverse studii efectuate de antropologi şi sociologi. De pildă,
unul dintre testele celebre de inteligenţă este testul labirintului lui Porteus, în cadrul
căruia subiectul trebuie să traseze o linie printr-un labirint (sau o serie de labirinturi din
ce în ce mai complexe) astfel încât să reuşească să iasă din labirint într-un timp cât mai
scurt. Creatorul testului consideră că nivelul inteligenţei se află în relaţie invers
proporţională cu durata necesară rezolvării testului: cu cât durata este mai mică, cu atât
este mai mare nivelul I.Q.-ului persoanei care încearcă să rezolve acest test. Însă, atunci
când acest test a fost administrat aborigenilor din Australia, s-a constatat că aceştia
aveau nevoie de un timp foarte îndelungat pentru a rezolva testul, ceea ce sugera un
nivel al inteligenţei foarte scăzut (Lindholm 2007). Însă lentoarea de care ei dădeau
dovadă nu era nici pe departe un semn al lipsei de inteligenţă, ci se explica prin faptul
că aborigenii nu se grăbiseră niciodată în viaţa lor şi nici nu fuseseră vreodată grăbiţi de
altcineva. De aici rezultă faptul că administrarea unor asemenea teste nu trebuie să fie
făcută nediferenţiat; antropologii au demonstrat că, în realitate, ele nu măsoară
inteligenţa nativă a unei persoane, ci doar gradul în care un individ împărtăşeşte
aceleaşi valori şi norme – aceeaşi cultură – cu persoana care a realizat respectivul test de
inteligenţă.
Mai departe, studiile efectuate de antropologi au evidenţiat faptul că trebuie
operată distincţia dintre practicile corespunzătoare socializării moderne şi cele ale
socializării premoderne. Astfel:
- învăţarea premodernă are caracter esenţialmente practic, contextual, fiind
profund personalizată. Modalitatea de învăţare cea mai frecvent utilizată de către copii
este imitaţia.
- învăţarea modernă este abstractă, formală, manifestând tendinţe profunde de
generalizare. Copiii învaţă prin intermediul şcolii.
O ilustrare a modului în care funcţionează modul de gândire premodern,
primitiv în raport cu cel modern este reprezentată de cercetările efectuate de psihologul
sovietic Alexander Luria (1902-1977) în regiunile Uzbekistan şi Kirghistan (apud.
Lindholm 2007). Astfel, Luria le cerea diverselor persoane cu care se întâlnea în aceste
zone să finalizeze unele raţionamente de tipul: În nordul îndepărtat, acolo unde totul
este acoperit de zăpadă, toţi urşii au culoarea albă. Novaia Zemlia se află în nordul
îndepărtat. Ce culoare au urşii care trăiesc acolo? Psihologul a constatat că există două
tipuri de răspunsuri la acest silogism. Persoanele care aveau o minimă pregătire şcolară
au răspuns imediat „albă”, spre deosebire de aceia care nu frecventaseră niciodată
şcoala şi care au răspuns invariabil: „Nu am fost niciodată la Novaia Zemlia. De unde
să ştiu eu ce culoare au urşii acolo?”. Un alt exemplu furnizat de acelaşi cercetător se
referă la situaţia în care localnicilor li se arată fotografii ce reprezintă un topor, un
ciocan, un fierăstrău şi un butuc/o bucată de lemn, fiind întrebaţi care dintre obiecte nu
se încadrează în aceeaşi categorie cu celelalte. Respondenţii care nu fuseseră niciodată la
şcoală au răspuns că toate obiectele aparţin aceleiaşi categorii. Luria a încercat totuşi să
le sugereze respondenţilor săi lipsiţi de educaţie şcolară că butucul nu se încadrează,
însă ceilalţi au replicat pe un ton vehement că e nevoie de butuc, în caz contrar atât
toporul, cât şi ciocanul şi fierăstrăul nu se pot utiliza, devin inutile în absenţa butucului
de lemn. În schimb, oamenii care aveau fie şi o minimă educaţie şcolară au recunoscut
imediat butucul ca făcând notă discordantă în raport cu celelalte trei obiecte, ceea ce ne
arată că aceştia reuşeau să-şi reprezinte categoria abstractă de „unelte”. Nu trebuie uitat
faptul că în experienţa lor cotidiană, practică oamenii nu utilizează „unelte” – termen ce
desemnează o categorie abstractă de obiecte – , ci topoare, ciocane sau fierăstraie. De
altfel, înseşi formele geometrice erau percepute de respectivii respondenţi lipsiţi de
educaţie şcolară nu ca forme abstracte, ci prin intermediul similitudinilor dintre acestea
şi diverse obiecte din viaţa curentă. Astfel, cercul nu era înţeles ca o figură geometrică
distinctă, ci prin analogie cu obiectele a căror formă este rotundă – o farfurie, o găleată,
un ceas sau luna; pătratul era o oglindă, o uşă sau o casă. În concluzie, reprezentările
acestor oameni sunt strâns legate nu de diverse principii abstracte, ci de activităţile din
viaţa de zi cu zi. Ei erau, într-un fel, prizonierii absoluţi ai acestei vieţi cotidiene.
Experienţa personală era astfel trăită/valorizată la nivel maxim; logica şi
raţionamentele abstracte nu reuşeau să pătrundă dincolo de această legătură imposibil
de desfăcut cu viaţa şi mai ales cu abordarea practică a vieţii.
Un alt factor important în procesul socializării este şi grupul de prieteni sau ceea
ce este denumit în limbajul cotidian drept anturaj. Pe măsură ce copilul creşte, el va
manifesta tendinţa de a deveni tot mai independent în raport cu părinţii săi sau cu
familia din care face parte. Iar această dorinţă de independenţă este canalizată în
direcţia asocierii cu alţi copii/tineri cu vârstă apropiată de a sa. Grupul de prieteni şi
tipul de socializare pe care acesta îl presupune ocupă un rol esenţial cu precădere la
vârsta copilăriei sau a adolescenţei, după care influenţa sa începe treptat să se
estompeze. În contextul socializării, grupul de prieteni/anturajul are anumite
caracteristici definitorii (Borgatta, Montgomery 2000). Mai întâi, el reprezintă prin
excelenţă o asociaţie voluntară, fiind, de altfel, prima asociaţie de acest gen la care
participă cei mai mulţi dintre copii. Liberatea de alegere are deci un grad foarte ridicat,
deşi, de multe ori, ea nu este propriu-zis conştientizată; copiii devin membrii unui grup
nu prin exercitarea neîngrădită a acestei libertăţi de alegere, ci se lasă mai degrabă
purtaţi de un anumit instinct de asociere cu cei de-o seamă cu ei. O altă caracteristică a
grupului de prieteni este faptul că asocierea are loc între persoane care au un acelaşi
status social. De aici nu rezultă că există o egalitate absolută între toţi copiii/tinerii care
fac parte dintr-un grup; există, fără-ndoială, unele diferenţe de status în ceea ce priveşte
poziţia ocupată de fiecare în cadrul grupului, însă această poziţie nu se stabileşte pe
baze ierarhice, ci pe baza prestigiului sau prin negociere. Prin urmare, relaţiile din
interiorul grupului au la bază legături profunde de prietenie, grijă faţă de celălalt şi o
relativă egalitate. A treia caracteristică a grupului de prieteni se referă la faptul că el
constituie cel mai potrivit loc în care copilul îşi manifestă independenţa faţă de adulţi şi
faţă de controlul exercitat de aceştia. Ceea ce uneori se traduce în practicarea de către
acesta a unui comportament deviant; delicvenţă juvenilă a constituit dintotdeauna o
preocupare centrală pentru cercetările sociologice, ce au arătat că anturajul constituie
una dintre cauzele cele mai importante care generează acest tip de delicvenţă. O a patra
caracteristică a grupului de prieteni în relaţie cu procesul socializării este faptul că este
marcat de o separare a grupurilor de copii în funcţie de sexul acestora. Acest fapt
implică apariţia unor diferenţe vizibile între modurile de organizare ale grupurilor de
fete în raport cu acelea alcătuite din băieţi, dar şi o identificare din ce în ce mai
accentuată cu copiii care aparţin aceluiaşi sex, precum şi dezvoltarea unor atitudini
oarecum ostile şi stereotipe faţă de membrii sexului opus. Din toate observaţiile
referitoare la grupul de prieteni rezultă că acesta sa află în strânsă legătură cu problema
identităţii de sine şi aceea a încrederii în sine. Numai aşa se explică faptul că, în
anumite situaţii, ataşamentul faţă de prieteni/anturaj poate fi chiar mai puternic decât
acela faţă de membrii propriei familii, situaţie întâlnită cel mai frecvent în cazul
adolescenţilor, vârstă la care se poate constata, de altfel, o acutizare tot mai accentuată a
„conflictului între generaţii”.
De altfel, anturajul se manifestă diferit în ceea ce priveşte socializarea specifică
copiilor/tinerilor în raport cu accea a persoanelor adulte şi aceasta în triplu sens
(Haralambos, Holborn 2008):
1. În interiorul grupului, copiii se implică în mod direct în stabilirea regulilor,
nemulţumindu-se să respecte reguli stabilite de alţii pentru ei.
2. Grupurile de tineri tind să caute în permanenţă obţinerea unor avantaje
imediate, în raport cu alţi agenţi ai socializării, ce urmăresc ajustarea pe termen lung cu
diversele cerinţe ale societăţii.
3. Grupul de prieteni furnizează o alternativă în raport cu standardele impuse de
adulţi, valorile pe care un asemenea grup le promovează fiind adesea substanţial
diferite de acelea impuse de părinţi sau de şcoală. De aici poată să apară un conflict al
socializării, ce este agravat de situaţiile în care cerinţele anturajului intră în contradicţie
cu regulile stabilite de părinţi. Ceea ce părinţii interzic, poate fi permis sau chiar
recomandat de anturaj.
Locul de muncă reprezintă, de asemenea, un agent important al socializării. El
serveşte în primul rând pentru a defini şi configura statusul social al unei persoane
adulte, ceea ce arată că vârsta adolescenţei a fost lăsată în urmă. Una dintre problemele
cele mai importante pe care le aduce cu sine locul de muncă în viaţa unei persoane este
responsabilitatea; cu toate că şcoala este primul agent al socializării care introduce acest
gen de preocupare, totuşi responsabilităţile pe care le presupune activitatea de la locul
de muncă au un caracter mult mai pronunţat, o sferă de aplicare mult mai largă decât
cele corespunzătoare şcolii. Se poate vorbi despre un prim contact direct, nemediat de
părinţi, cu realitatea; locul de muncă îl plasează pe fiecare om faţă în faţă cu nevoia şi
preocuparea de a-şi asigura traiul zilnic, de a câştiga prin forţele proprii o anumită
sumă de bani, ce sunt necesari pentru a se întreţine. Dar locul de muncă nu trebuie
privit doar din perspectiva constrângerilor pe care le presupune, ci el poate reprezenta
şi împlinirea unor dorinţe şi/sau ambiţii personale. Noţiunea de socializare
anticipativă are un rol foarte important în acest sens: copiii sunt familiarizaţi încă de la
vârste foarte fragede cu faptul că părinţii lor au un loc de muncă şi nu de puţine ori ei
imită comportamentul acestora corespunzător unui anumit status. Şi nu este vorba
numai de părinţi; copiii întâlnesc diverse persoane adulte în contexte instituţionalizate,
în care acestea îşi exercită rolurile ocupaţionale, de exemplu medici, profesori, poliţişti
etc. Se produce astfel o profundă influenţă asupra copiilor, cărora li se transmite în mod
indirect că maturitatea este sinonimă cu deţinerea unei anumite profesii şi practicarea
unei activităţi specifice.
Socializarea secundară este trăsătura esenţială a locului de muncă în calitatea sa
de agent al socializării. Cercetările efectuate de sociologi şi psihologi au evidenţiat
faptul că sarcinile pe care le presupune fiecare tip de activitate profesională au un
impact nu numai asupra nivelului de cunoaştere şi competenţelor fiecărui angajat, ci şi
asupra modului de socializare sau dezvoltării personalităţii acestuia. Astfel, o activitate
care presupune foarte multă rutină, supraveghere strictă din partea conducătorilor,
precum şi executarea unor sarcini de o complexitate foarte scăzută generează un grad
mare de conformare, în timp ce realizarea unor activităţi complexe, ce încurajează
adoptarea unor soluţii/intervenţii personale, are rolul de a stimula creativitatea şi
autonomia angajaţilor, precum şi modalitatea în care aceştia îşi integrează valorile
specifice locului de muncă pe care-l ocupă şi organizaţiei în interiorul căreia îşi
desfăşoară activitatea (Borgatta, Montgomery 2000).
Sociologul Wilbert Moore a susţinut că socializarea ocupaţională nu este un
proces uniform, ci unul divizat în patru etape fundamentale (apud. Schaefer, Lamm
1995). Prima etapă este aceea a alegerii carierei, în cadrul căreia are loc selecţia acelor
categorii de studii necesare pentru a practica profesia care este dorită de către o
persoană. Pentru a deveni medic, de exemplu, nu este suficientă simpla dorinţă, ci ea
trebuie dublată de studii medicale cu caracter universitar, precum şi de obţinerea unei
calificări în acest sens. A doua etapă este intitulată socializare anticipativă, noţiune la
care am mai făcut referire şi care va fi detaliată mai jos. Aceasta poate dura câteva luni
sau se poate întinde pe o perioadă mult mai îndelungată, respectiv câţiva ani. În
anumite situaţii, copiii preiau de la părinţii lor tipul de ocupaţie sau profesie pe care
aceştia îl posedă. De pildă, atunci când părinţii au o aşa-numită afacere de familie,
copilul sau copiii acestora pot continua să lucreze pentru a dezvolta respectiva afacere
şi a-şi asigura în continuare o anumită prosperitate. Există însă şi alte situaţii în care
profesia este aleasă la o vârstă foarte fragedă, precum acelea în care copiii se decid să
devină muzicieni sau sportivi; adolescenţa acestora este marcată de efortul intens de a
reuşi să-şi împlinească visul legat de dezvoltarea propriei cariere. Etapa a treia este
dedicată condiţionării şi angajamentului şi are loc în perioada în care o persoană are o
anumită ocupaţie profesională. Condiţionarea constă în acceptarea lipsită de entuziasm
a acelor aspecte neplăcute pe care le presupune activitatea în cadrul unui job. Deşi
aşteptările sunt aproape întotdeauna mari sau foarte mari, totuşi, de cele mai multe ori,
realitatea ne arată că activitatea zilnică, curentă pe care o desfăşurăm la locul de muncă
nu este întotdeauna incitantă, nu deschide în permanenţă noi oportunităţi, ci poate fi
uneori plictisitoare, neatractivă, lipsită de farmec. Angajamentul se referă la atitudinea
de acceptare entuziastă a sarcinilor, în virtutea faptului că persoana a ales să privească
aspectele pozitive care derivă din ocuparea unei anumite profesii sau meserii. În cele
din urmă, dacă o persoană este mulţumită de ceea ce îi oferă un anumit job, aceasta
trece într-o nouă etapă a procesului de socializare ocupaţională şi anume angajamentul
continuu. Este faza în care se crează o legătură foarte puternică între un individ şi
statusul său profesional, astfel încât acesta din urmă devine o parte integrantă a
identităţii-de-sine a persoanei în cauză.
Socializarea în raport cu vârstele omului
Adolescenţa este privită cel mai adesea ca o punte între copilărie şi maturitate. În
acelaşi timp, se poate afirma că ea este o invenţie a modernităţii. În societăţile
preindustriale, tranziţia de la copilărie la vârsta adultă nu se face în mod natural, firesc,
ci pe baza unor rituri de trecere. Ele debutează cu separarea de grup a persoanei care
urmează să fie subiectul ceremoniei, precum şi cu marcarea acesteia în mai multe
modalităţi: împodobirea cu diverse obiecte – trofee de vânătoare, cunună din pene etc. –
, tatuarea anumitor zone ale corpului, colorarea feţei în diverse nuanţe etc. Statutul
social al persoanei este în această fază incert, ca şi cum s-ar afla între două lumi, însă nu
aparţine niciuneia dintre ele; nu mai este copil, dar nu a devenit încă adult; nu este
căsătorit, dar nici necăsătorit; nu aparţine lumii profane şi nici celei sacre etc. Mai mult
decât atât, această perioadă intermediară este înconjurată de nenumărate tabuuri şi
chiar suferinţe de natură fizică: tânărul este izolat de trib, nu are voie să intre în
compania adulţilor de sex diferit, trebuie să suporte diverse umilinţe, sau să probeze
faptul că este plin de curaj, fiind rezistent în faţa durerilor fizice. Orice rit de trecere
implică într-un fel sau altul ideea morţii ritualice, copilul a murit, iar din el se naşte o
nouă fiinţă, matură, pe deplin integrată în colectivitate. Mai trebuie adăugat faptul că
aceste rituri de trecere care se bazează pe relaţia dintre moarte şi viaţă devin în acelaşi
timp rituri de iniţiere, trecerea de la copilărie la maturitate fiind asimilată unei
schimbări de natură ontologică şi gnoseologică. În plus, există anumite diferenţe între
iniţierile feminine şi cele masculine (Eliade 1995):
- iniţierile feminine de pubertate sunt mai puţin răspândite decât acelea ale
băieţilor;
- riturile feminine sunt mai puţin dramatice;
- iniţierile fetelor sunt individuale.
De exemplu, în cadrul populaţiei aborigene din Australia, fata este izolată în
timpul celor trei zile de menstruaţie într-o colibă unde nu are voie să consume diferite
alimente. După această perioadă, este vopsită cu ocru şi frumos împodobită de femei, şi
condusă de către acestea la un râu, unde are loc spălarea ritualică. Abia după această
baie, fetei i se recunoaşte statusul social de femeie. La tribul african Pangwe, ritualul
iniţiatic adresat băieţilor debutează cu însemnarea acestora cu patru zile înainte de
ceremonie, semnul fiind intitulat închinare morţii. În ziua dedicată ritualului, li se dă să
bea o băutură cu un gust foarte greţos, iar acela care vomită este urmărit prin sat, fiind
ameninţat cu moartea. Ulterior, băieţii sunt duşi într-o casă plină de muşuroaie de
furnici şi lăsaţi acolo pentru a locui o anumită perioadă de timp. Înţepăturile provocate
de furnici sunt, de altfel, foarte dureroase, iar atmosfera sumbră este amplificată de
supraveghetori, care le strigă tinerilor neofiţi: „Veţi fi omorâţi, acum trebuie să muriţi!”.
Iniţierea nu se termină însă aici; moartea ritualică presupune abandonarea novicilor
într-o colibă aflată în junglă, colibă numită „a morţii”, unde, timp de o lună întreagă,
aceştia trăiesc complet goi şi într-o singurătate totală. Pentru ca nu cumva să se
întâlnească din întâmplare cu cineva, ei trebuie să-şi anunţe prezenţa bătând cu putere
într-un xilofon. La sfârşitul lunii, sunt vopsiţi în alb, după care li se permite să vină în
sat, dar trebuie să doarmă noaptea în colibă. După alte trei luni, sunt recuperaţi total de
către ceilalţi membri ai tribului, fiindu-le conferite identităţi, precum şi statusuri noi
(Ibid.).
Din punct de vedere sociologic, principala caracteristică a adolescenţei este
reprezentată de dorinţa de diferenţiere faţă de părinţi, simptom al apariţiei nevoii de
independenţă. În această perioadă se poate vorbi despre înlocuirea socializării primare
cu socializarea anticipativă, în cadrul căreia are loc pregătirea şi învăţarea unor roluri
sociale care sunt dorite şi este de presupus că vor fi asumate în perioada maturităţii.
Prin urmare, socializarea anticipativă ne pregăteşte pentru rolurile pe care urmează să
le îndeplinim în viitor în cadrul societăţii. Exemplul cel mai frecvent întâlnit al acestui
tip de socializare este acela în care copiii îmbracă hainele părinţilor sau împrumută
diverse obiecte ale acestora – trusa de farduri, geanta cu care părintele pleacă la
serviciu, cheile de la maşină etc. – pentru a mima activităţile acestora; în acest caz, ei
experimentează anumite roluri specifice adulţilor, roluri pe care le vor exercita în mod
real mult mai târziu (Johnson 2007). Socializarea anticipativă nu se manifestă însă
numai la vârsta copilăriei sau adolescenţei, ci, într-o formă relativ diferită, ea este
practicată de-a lungul întregii vieţi. În acest context, un exemplu sugestiv al modului în
care acţionează socializarea secundară este acela al familiilor de îmblânzitori de şerpi
din India (Schaefer, Lamm 1995). Băiatul îmblinzitorului de şerpi se află într-un
permanent contact vizual cu şarpele, iar la vârsta de 5 sau 6 ani el începe să-l atingă
uşor, folosind mişcări lente. Ulterior, el va învăţa cum să prindă şerpi şi unde se află
zonele în care trăiesc diferitele specii de şerpi. De altfel, copilul care reuşeşte să continue
tradiţia tatălui, bunicului ş.am.d. în ceea ce priveşte îmblânzirea şerpilor se bucură de
un deosebit respect din partea celorlalţi. Revenind la modelul propus de Erikson, se
poate observa faptul că sarcina cea mai importantă a adolescenţei este conturarea unei
identităţi proprii; în timp ce în societăţile de tip tradiţional, această identitate era
transmisă în mod automat prin afilierea la grupul persoanelor adulte, în societăţile
contemporane fiecare tânăr trebuie să-şi construiască singur această identitate de sine.
Se petrece astfel o reorientare a adolescenţilor; dinspre familie către prietenii de aceeaşi
vârstă, cu care împărtăşesc probleme similare şi au interese comune. În plus, această
identitate de sine devine mai accentuată din momentul în care tânărul devine o
persoană activă pe piaţa muncii şi îşi poate manifesta aptitudinile într-un cadru
instituţionalizat.
O altă componentă de bază a adolescenţei privită ca o etapă esenţială a
procesului de socializare este prietenia. Ea presupune interacţiunea dintre oameni axată
pe stabilirea unor relaţii intime, în care secretele sunt dezvăluite şi comunicarea se poate
realiza adeseori fără să fie nevoie de cuvinte şi explicitări inutile, unde sentimentele
prevalează de multe ori în dauna interesului personal. Adolescenţa este o perioadă
marcată de o puternică orientare socială, unde tinerii se influenţează reciproc, opinia
grupului având o greutate mult mai ridicată decât opiniile individuale. De altfel,
aceasta a fost în mod tradiţional perspectiva din care sociologia de factură clasică a
analizat adolescenţa. Ea s-a preocupat în principal de factorul extern, rolul pe care-l
joacă ceilalţi în apariţia problemelor de comportament în general şi a celor legate de
mediul şcolar în special (Ritzer 2007). De aici a rezultat un concept cu o puternică
încărcătură negativă şi anume presiunea de grup, ce sugerează destul de explicit că o
cauză fundamentală a comportamentului deviant specific unora dintre tineri este
asocierea sa cu un grup de delicvenţi. Iar această noţiune a fost aplicată cu precădere
persoanelor care consumă droguri de la o vârstă fragedă. Există deci o latură întunecată
a relaţiilor de prietenie dintre adolescenţi, iar sociologii nu au pregetat să o
analizeze/conceptualizeze. Însă această perspectivă nu este singulară; spre deosebire
sau, mai exact spus, în contrast ferm cu această viziune sociologică, a apărut o direcţie
nouă, în cadrul căreia se insistă asupra implicaţiilor pozitive pe care le are prietenia
dintre adolescenţi în ansamblul procesului de formare/socializare. Întâlnirile dintre
tineri şi procesul de dezvoltare a grupurilor de prieteni nu sunt sinonime din start cu
adoptarea unor comportamente antisociale; reciproca poate fi întâlnită cu o frecvenţă
mult mai mare. Astfel, poate fi stimulat comportamentul prosocial, asimilarea unor
valori şi deprinderea unor abilităţi ce au rol social integrator, iar confruntarea
neduşmănoasă cu ideile altora poată să stimuleze adoptarea unui comportament
tolerant, precum şi receptivitatea faţă de diversitatea pe care o oferă viaţa socială.
Maturitatea este legată nu numai de încadrarea într-un anumit segment de
vârstă, ci, mai ales, ea este acea perioadă din viaţa oamenilor în care aceştia îşi asumă
rolurile specifice adulţilor. Socializarea anticipativă este în mare măsură înlocuită cu
socializarea profesională, al cărei obiectiv nu este doar acela de a poseda cunoştinţe cât
mai aprofundate, ci de a-şi însuşi cultura unei profesii (Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz
2002). Adulţii trebuie să asimileze acele deprinderi şi abilităţi necesare pentru
exercitarea rolurilor specifice profesiei. În acest caz, se pune problema atingerii unor
standarde specifice fiecărei profesii în parte, în raport cu care se poate stabili gradul de
profesionalism al fiecărei persoane în parte. Adesea, cu precădere în societatea
occidentală, aceste standarde nu sunt suficiente, ci se face apel şi la respectarea
anumitor norme de natură etică, ceea ce face ca acest tip de socializare să aibă o latură
formală pronunţată, în cadrul căreia se pune accentul pe respectarea unor reguli de
conduită şi a unui limbaj adecvat. La care se adaugă urmărirea propriilor interese,
precum şi o permanentă competiţie, ceea ce face ca relaţiile de prietenie dintre
persoanle adulte să difere în mod substanţial de acelea care se stabilesc între
adolescenţi, ce au un caracter strict dezinteresat. Socializarea profesională este, prin
urmare, un proces de lungă durată, aflat în relaţie directă cu transformările de pe piaţa
muncii şi cu utilizarea noilor tehnologii. Acest caracter dinamic al socializării
profesionale este asigurat şi de specificul carierei în lumea actuală, ce este alcătuită
dintr-o varietate din ce în ce mai mare de locuri de muncă prin care trece un individ de-
a lungul unei vieţi profesionale. Spre deosebire de situaţia existentă în urmă cu câteva
decenii, când stabilitatea era una dintre trăsăturile fundamentale ale unei cariere ideale,
nu arareori oamenii fiind obişnuiţi să iasă la pensie din aceeaşi întreprindere în care se
angajaseră în imediat după absolvirea studiilor, dinamica pieţei forţei de muncă actuale
impune schimbări structurale atât la nivel instituţional, cât şi în ceea ce priveşte fiecare
persoană adultă în parte. În afara abordărilor referitoare la socializarea profesională ca
fiind o dominantă a maturităţii, mai trebuie subliniat rolul pe care îl are întemeierea şi
dezvoltarea propriei familii de-a lungul acestei vârste a omului. Viaţa profesională şi
cea familială sunt cele două repere majore ale maturităţii. În literatura sociologică, se
face distincţia între familia de orientare, cea în care se naşte fiecare om şi unde statusul
este acela de copil şi familia de procreere, care apare ca urmare a căsătoriei dintre
adulţi, unde statusul este acela de soţ/soţie, putând fi dublat de statusul de părinte. O
analiză detaliată a familiei din perspectivele sociologiei poate fi însă lecturată la
capitolul dedicat acesteia.
Psihologul David Levinson susţine în lucrarea publicată în 1978 The Seasons of
Man`s Life că viaţa unei persoane adulte nu este nici pe departe uniformă şi stabilă, ci
dimpotrivă, ea este caracterizată de un lung şir de crize. Cercetările sale efectuate pe un
număr de 40 de adulţi a căror condiţie socială era foarte variată au arătat că vîrsta
maturităţii nu este deloc liniară, ci este segmentată în 6 etape distincte. Levinson a
susţinut, de altfel, că aceste momente de dezvoltare au un caracter universal. Astfel,
intervalul cuprins între 22 şi 28 de ani este dominat de sentimentul de eliberare faţă de
lumea copilăriei, de pregătirea în vederea începerii unei cariere, precum şi de stabilirea
unor relaţii cu caracter intim. Între 28 şi 33 de ani are loc o urgentă reconsiderare a
alegerilor făcute în jurul vârstei de douăzeci de ani. În acelaşi timp, marea majoritate a
oamenilor se reevaluează pe sine, reproiectându-şi obiectivele propuse pentru a fi
realizate. Următorul interval este acela dintre 33 şi 40 ani, în care domină stabilitatea,
atât în ceea ce priveşte preocuparea pentru dezvoltarea propriei cariere, cât şi pentru a
avea o viaţă de familie netensionată, calmă. Între 40 şi 45 de ani are loc o profundă
evaluare, în cadrul căreia persoana adultă analizează tot ceea ce a reuşit să realizeze de-
a lungul vieţii sale mature. Aceasta este vârsta în care iluziile încep să fie lăsate
deoparte; ele nu mai au nici-un efect, deoarece se profilează sentimentul de prea târziu. De
asemenea, tot acum apare şi conştiinţa faptului că este ultima şansă de a face ceva cu
adevărat important pentru a se simţi împăcat cu sine. De la 45 la 60 de ani continuă din
ce în ce mai intens procesul de abandonare a iluziilor. Este momentul unei încercări de a
exprima sau de a dezvolta acele părţi din sine care au fost până acum neglijate, apariţia
nevoii de a lăsa ceva în urmă, precum şi asumarea unui rol inedit, acela de a avea grijă
de ceva sau de cineva, de a fi mentorul unei persoane tinere. Dincolo de vârsta de 60 de
ani este acceptată decăderea trupească, apare conştiinţa faptului că nu mai eşti stăpân
pe de-a-ntregul pe propriul corp. Acesta este momentul în care are loc retragerea nu
numai din activitatea profesională, dar şi, mai important decât atât, retragerea din
competiţia bazată pe recompense şi recunoaştere din partea societăţii. Vrând-nevrând,
interesul se deplasează dinspre societate/exterior către sine; are loc deci o reorientare
către resursele propriului sine.
Bătrâneţea apare la omul contemporan în pragul vârstei de 65 de ani, fiind
caracterizată de încetarea activităţii profesionale – prin pensionare – , precum şi de
pierderea unor abilităţi de natură fizică. Specific acestei vârste este conceptul de rol de
ieşire (role exit), ce desemnează acele procese prin intermediul cărora individul
părăseşte rolurile sale sociale. Pentru a demonstra faptul că percepţia asupra bătrâneţii
este cel mai adesea deformată de diverse stereotipuri, sociologul William C. Levin a
realizat un experiment în cadrul căruia unii tineri care studiau la diverse colegii din
California, Massachusetts şi Tennessee au fost rugaţi să caracterizeze, pe baza unor
fotografii care le erau prezentate, trăsăturile de personalitate ale unor bărbaţi a căror
vârstă părea să fie de 25, 52 şi 73 de ani. „Cum ţi se pare această persoană: competentă
sau incompetentă?”, „Generoasă sau egoistă?”, „Bogată sau săracă?”, „Atractivă sau
mai puţin atractivă?” ş.a.m.d. erau câteva dintre întrebările la care trebuiau să răspundă
tinerii (apud. Schaefer, Lamm 1995). Ceea ce respondenţii nu ştiau însă, era faptul că
cele trei fotografii nu reprezentau trei bărbaţi diferiţi, ci erau ale aceleiaşi persoane în
diferite momente ale vieţii sale. Ele au fost atent retuşate încât să dea impresia că au fost
realizate în aceeaşi perioadă de timp. Intenţia iniţială a lui Levin a fost aceea de a realiza
un experiment nu cu fotografiile unui bărbat, ci ale unei femei, însă dificultăţile de
natură tehnică au făcut imposibilă punerea în practică a acestei intenţii. Şi aceasta
deoarece schimbările în ceea ce priveşte moda sau stilul de coafură sunt infinit mai mari
în cazul femeilor decât al bărbaţilor, astfel încât este foarte dificil ca o fotografie a unei
doamne din anul 1940 să pară că a fost făcută cincizeci de ani mai târziu. În ceea ce
priveşte răspunsurile oferite de respondenţii la întrebările puse de Levin, aceştia au
apreciat că bărbatul de 25 de ani este activ, puternic, rapid, sănătos, atractiv, plin de
energie, implicat din punct de vedere social. Persoana de 52 de ani a fost descrisă ca
având un nivel mare de inteligenţă, fiind în acelaşi timp demnă de încredere. Bărbatul
în vârstă, însă, a fost caracterizat ca fiind inactiv, slab, lipsit de energie, bolnav,
ineficient, greoi, neimplicat, izolat din punct de vedere social, având un nivel coborât de
inteligenţă şi o memorie slabă, foarte puţin flexibil etc. Prin urmare, percepţia
publicului american asupra bătrâneţii abundă în stereotipuri de natură negativă,
consecinţele acestora fiind încurajarea discriminării în ceea ce priveşte retribuţia forţei
de muncă sau a altor drepturi sociale.
Experimentul lui William Levin a demonstrat faptul că există stereotipuri foarte
puternice legate de diferitele vârste ale omului. Iar bătrâneţea este înconjurată de
multe asemenea stereotipuri negative. Iata câteva dintre cele mai frecvente: Bătrânii
sunt toţi la fel. Dacă persoanele tinere şi cele adulte sunt receptate mai ales prin prisma
diferenţelor semnificative care există de la un individ la altul, în schimb, persoanele în
vârstă sunt privite ca având trăsături comune. Ceea ce nu este nimic altceva decât o
imagine complet eronată asupra unei întregi categorii de oameni; persoanele în vârstă
sunt la fel de diferenţiate unele în raport cu celelalte la fel ca şi cele aparţinând oricărei
alte categorii de vârstă. Nu trebuie uitat faptul că bătrânii nu s-au născut bătrâni, ci au
fost la rândul lor tineri, iar oamenii au tendinţa de a-şi conserva trăsăturile proprii de
personalitate până la vârstele cele mai înaintate (Neubeck, Neubeck 1997). În plus,
fiecare om poartă cu sine de-a lungul vieţii experienţele sale de viaţă, ceea ce înseamnă
că oamenii în vârstă devin cu atât mai diferiţi unii de ceilalţi cu cât experienţele lor
personale sunt mai diferite şi mai numeroase. Persoanele în vârstă sunt neproductive.
Argumentele aduse în favoarea acestui stereotip se referă la faptul că persoanele cu
vârste de peste 65 de ani s-au retras din activitate şi s-au pensionat, ei nu mai pot avea
copii, iar uneori apar ca o povară atât în ceea ce priveşte propria familie, cât şi societatea
în ansamblu. Aceasta nu este însă decât o viziune foarte îngustă asupra vieţii; în
realitate, majoritatea persoanelor ce aparţin vârstei a treia sunt foarte productive. Chiar
dacă ele nu mai întreprind o activitate remunerată, totuşi nu trebuie ignorată implicarea
acestor oameni în domeniul politic, în special sub forma participării la vot, precum şi la
diverse manifestări religioase, culturale sau sociale. Cel puţin sub aceste aspecte,
contribuţia acestora la viaţa socială este semnificativă, iar în cazul domeniului politic se
poate afirma că grupul persoanelor în vârstă este cel mai activ dintre toate. Şi aceasta
deoarece persoanele în vârstă participă într-un procent ridicat la fiecare scrutin
electoral, ceea ce generează o situaţie aparent paradoxală; datorită gradului scăzut de
participare la alegeri al tinerilor, voturile peroanelor în vârstă devin decisive pentru
desemnarea partidului sau candidatului câştigător. Astfel, într-un regim democratic,
indiferenţa făţişă a tinerilor faţă de domeniul politic are drept consecinţă faptul că
destinul politic al unei ţări este decis de persoanele în vârstă. Bătrânii sunt senili.
Punctul de plecare al acestui stereotip este faptul că unele persoane în vârstă manifestă
anumite devieri de natură psihologică sau comportamentală în raport cu ceea ce se
consideră îndeobşte a fi normal. Statistic însă, senilitatea nu este caracteristică decât unui
procent relativ redus dintre persoanele în vârstă, în plus, în anumite situaţii, ea este o
afecţiune reversibilă, care poate fi tratată (Ibid.). O altă maladie specifică în general
bătrâneţii este boala Alzheimer, ce presupune diminuarea sau chiar pierderea
capacităţilor intelectuale ale omului, precum şi diverse tulburări de comportament.
Însă, această maladie este specifică cu precădere vârstei foarte înaintate (persoanele care
au peste 82-84 de ani), iar frecvenţa tot mai ridicată a acestei boli se află în relaţie directă
cu fenomenul de creştere a longevităţii, fenomen specific societăţilor contemporane.
Persoanele în vârstă se află într-o stare permanentă de degradare şi declin. Acest
stereotip are la bază mai multe surse. Mai întâi, cei cu vârstă înaintată sunt priviţi ca
aflându-se într-o totală stare de dependenţă şi aceasta mai ales din motive de natură
medicală. Însă, în realitate, numărul persoanelor de 65 de ani a căror sănătate se află
într-o fază avansată de degradare este mult mai redus decât se ne-am putea aştepta. Pe
de altă parte, persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată sunt receptate ca aflându-se
într-o stare de declin intelectual. Numai că, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa.
Studii recente arată însă că inteligenţa umană creşte în timp, ea se dezvoltă odată cu
experienţa de viaţă şi cu procesul socializării. În fine, bătrâneţea este privită ca fiind
similară cu pierderea interesului şi a activităţii sexuale. Observaţia este corectă, însă nu
trebuie generalizată, în anumite cazuri, unele persoane în vârstă sunt active din punct
de vedere sexual până la vârste foarte înaintate şi asta în ciuda diferitelor probleme de
sănătate sau dificultăţii de a găsi un partener sexual (Ibid.).
Există însă şi societăţi care valorizează bătrâneţea, considerând-o vârsta cea mai
importantă dintre toate celelalte. Gerontocraţia desemnează un tip de organizare
socială în cadrul căreia puterea politică, bogăţia şi prestigiul social aparţin bătrânilor.
Aceştia au rolul de a conduce, ei sunt priviţi de ceilalţi membri ai societăţii ca fiind
posesorii unei înţelepciuni ancestrale, prin urmare, lor le revine sarcina de a lua
deciziile importante care privesc soarta comunităţii. Principala sarcină a bătrânilor este
în acest context faptul de a menţine vii tradiţiile, obiceiurile, normele şi valorile
strămoşeşti – cultura comunităţii. Cel mai adesea, tinerii îi privesc cu un sentiment
amestecat de teamă şi respect. De altfel, idealizarea bătrâneţii este un fenomen destul de
răspândit, chiar şi în acele societăţi în care nu se poate vorbi despre existenţa unei
gerontocraţii autentice. Exemplele sunt nenumărate: societatea tradiţională japoneză,
şerpaşii, locuitorii din zonele muntoase din Nepal, precum şi acele state care păstrează
o consistentă componentă tradiţionalistă. Un caz special este acela al Sardiniei, unul
dintre puţinele locuri din lume în care poate fi întâlnit un număr mare de oameni cu
vârste de 100 sau peste 100 de ani. În anul 2002 se înregistra un număr de 220 de
persoane cu vârste de 100 de ani sau peste, iar această constatare trebuie raportată la
numărul relativ mic de locuitori ai regiunii (Macionis 2005). Sardinia nu este însă un caz
singular în privinţa numărului mare de persoane care reuşesc să ajungă la vârste
impresionante; insula japoneză Okinawa sau regiunea Caucazului de Nord sunt alte
asemenea locuri, unde trăiesc multe persoane a căror vârstă oscilează în jurul a 100 de
ani. Explicaţiile care stau la baza acestei longevităţi neobişnuite nu au legătură cu
tehnica medicală avansată, iar acest lucru este uşor de demonstrat, întrucât majoritatea
locuitorilor în vârstă din Sardinia nu au intrat niciodată pe poarta unui spital. Analizele
întreprinse de sociologi au arătat că factorul cel mai important care stă la baza acestui
fenomen ţine de modul de viaţă specific locului; mai întâi, probleme legate de dietă,
respectiv consumul de fructe, legume, degustarea unui pahar din vinul local în fiecare
zi; pe de altă parte, întrucât nu au televizor şi nici alte ehipamente moderne care să le
asigure un confort ieşit din comun, acei oameni sunt obişnuiţi să depună un efort fizic
în fiecare zi; viaţa lor este dedicată acestor activităţi fizice, care le asigură un grad mare
de sănătate fizică şi mentală.
Vârsta bătrâneţii impune trei tipuri majore de socializare şi anume: pregătirea
pentru pensionare, văduvia şi perceperea inevitabilităţii morţii (DiRenzo 1990). În
privinţa rolurilor implicate de statutul de pensionar, societatea nu pare încă pregătită să
le definească cu rigurozitate, acestea fiind lăsate la îndemâna fiecărei persoane în parte,
indiferent că este vorba despre implicarea în creşterea nepoţilor, diverse activităţi
casnice sau participarea la activităţi cu caracter socializator precum jocul de şah
practicat în unele locuri publice, în parcuri de exemplu. Gerontologul Robert Atchley a
suţinut că pensionarea este un proces care nu se realizează dintr-o dată, ci presupune
mai multe etape (apud. Schaefer, Lamm 1995):
- Etapa care precede pensionarea este faza în care are loc socializarea anticipativă, în
cadrul căreia o persoană se pregăteşte pentru pensionare.
- Momentul apropiat pensionării – atunci când individul stabileşte în mod ferm,
lipsit de orice dubiu data exactă a pensionării sale.
- Luna de miere a pensionării – o perioadă euforică în care cu precădere se stabilesc
planurile de realizare a acelor activităţi pe care ea sau el nu a avut timp niciodată să le
facă în perioadele anterioare.
- Etapa dezvrăjirii, în cadrul căreia pensionarul are un sentiment profund de
lehamite sau depresie provocată de noul status dobândit, în care pot fi incluse suferinţe
provocate de boală sau sărăcie.
- Etapa reorientării se produce atunci când entuziasmul este înlocuit de o
perspectivă mult mai realistă asupra a ceea ce înseamnă statusul de pensionar.
- Etapa stabilităţii presupune că persoana în cauză a deprins faptul că e nevoită să-
şi tempereze aşteptările de la propria viaţă, obişnuindu-se să privească pensionarea
dintr-o perspectivă rezonabilă şi care presupune un anumit confort de a trăi.
- Etapa terminală începe atunci când o persoană în vârstă nu mai poate să
realizeze activităţi curente, de fiecare zi, cum ar fi îngrijirea neasistată a propriei
persoane – spălat, bărbierit, îmbrăcat, diverse necesităţi fiziologice etc – sau
desfăşurarea unor activităţi casnice curente.
O experienţă foarte dureroasă este pierderea partenerului de viaţă, fapt care
poate avea consecinţe majore asupra celui rămas în viaţă. Din punct de vedere statistic,
această situaţie este întâlnită mai frecvent în cazul femeilor şi aceasta deoarece media
duratei vieţii este mai mare la femei decât la bărbaţi. În ceea ce priveşte pregătirea
pentru moarte, o analiză foarte detaliată a fost întreprinsă de psihologul american de
origine elveţiană Elisabeth Kübler-Ross (1926-2004), în lucrarea publicată în anul 1969
On Death and Dying. Demersul autoarei nu vizează conturarea unei perspective
speculative referitoare la atitudinea omului în faţa morţii, ci analiza s-a bazat pe
experienţa personală a autoarea ca psiholog şi pe contactul său specializat, de natură
medicală cu 200 de persoane bolnave de cancer. În multe privinţe, perspectiva pe care
ea o inaugurează nu este doar una de pionierat, ci şi profund inovatoare; moartea nu
este receptată unilateral de către oameni, ci există cinci etape ale pregătirii pentru
moarte. Altfel spus, confruntarea cu iminenţa morţii generează o suită de stări
emoţionale ambivalente, de natură psihologică şi anume:
1. Negarea – atunci când o persoană conştientizează că urmează să moară într-un
timp relativ scurt, prima reacţie este aceea de şoc profund. Însă, pacienţii nu se pot încă
împăca cu această idee, prin urmare ei neagă că nu se mai poate face nimic şi încearcă să
apeleze la o sumedenie de mijloace, pentru a se asigura de veridicitatea verdictului
medical. Unii oameni manifestă serioase dificultăţi în a depăşi acest moment şi caută cu
disperare alţi medici care să le dea iluzia că există totuşi un tratament ce îi poate salva
(Cassell, Salinas, Winn 2005).
2. Furia – frustrarea şi iritarea pacientului ating cote maxime, cu atât mai mult cu
cât acesta se simte nedreptăţit de faptul că el moare, în timp ce toţi ceilalţi oameni
continuă să trăiască. În mintea lui revine obsesiv întrebarea De ce eu? Iar sentimentul de
furie nemărginită pe care bolnavul îl resimte se fixează asupra medicilor, asistentelor
medicale, spitalului, sau propriei familii. Dar pot exista situaţii în care această supărare
fără margini să fie direcţionată către sine însuşi, la baza acestui atitudini de mânie faţă
de propria pesoană aflându-se convingerea că boala de care suferă nu a apărut în mod
întâmplător, ci este o consecinţă a unor fapte rele pe care le-a săvârşit. Iar această boală
nu este altceva decât o pedeapsă din partea divinităţii, a sorţii sau a unei alte forţe
supranaturale.
3. Negocierea – pe măsură ce furia scade în intensitate şi pacientul începe treptat
să conştientizeze situaţia grea în care se află, el mai face o ultimă tentativă de a se opune
morţii; încearcă astfel să negocieze în mod real sau imaginar cu medicii, cu familia, cu
prietenii, cu Dumnezeu însuşi. Dacă cineva îi va îndeplini promisiunea şi va reuşi să se
vindece sau cel puţin să scape din ghearele morţii şi să rămână în viaţă, chiar bolnav
fiind în continuare, atunci el îi va îndeplini respectivului salvator toate dorinţele, fără
excepţie, va merge la Biserică, îşi va arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu, va fi generos
cu semenii săi etc. Va da totul, numai să se ofere cineva să-l salveze sau măcar să-i mai
acorde puţin timp. Negocierea vizează în cele din urmă nu sănătatea, ci timpul; fiecare
om se arată în acest moment al confruntării cu moartea nemulţumit de timpul pe care
viaţa i l-a pus la dispoziţie şi dispus să facă orice pentru a mai câştiga puţin timp.
4. Depresia – când speranţele investite în stadiul negocierii – cu precădere aceea
care-l vizează pe Dumnezeu – încep să se risipească, atunci pacientul intră într-o stare
avansată de depresie; el se retrage în sine, îşi pierde definitiv speranţa şi devine din ce
în ce mai puţin comunicativ.
5. Acceptarea – este conştientizată iminenţa şi inevitabilitatea morţii, se ajunge la
un grad mare de acceptare a ei, chiar dacă pacientul mai păstrează încă o urmă de
speranţă că se va întâmpla un miracol şi ceea ce părea ineluctabil s-a dovedit a fi doar o
eroare medicală. S-a ajuns totuşi la un anumit grad de împăcare cu destinul, deşi nimeni
nu se poate declara mulţumit de situaţia în care se află. Sentimentul de ostilitate este
acum abandonat; de altfel, Kübler-Ross descrie acest moment ca fiind stadiul ideal al
atitudinii în faţa morţii. Seninătatea este un simptom al faptului că pacientul consideră
că şi-a finalizat într-un fel onorabil şi demn activităţile din timpul vieţii.
În ciuda succesului şi a popularităţii foarte mari de care s-a bucurat acest studiu
cu precădere în S.U.A., totuşi nu au lipsit şi criticile. Ele au vizat, pe de o parte, faptul că
modelul propus de Kübler-Ross nu poate fi aplicat în mod universal, în diversele culturi
ale umanităţii, ci doar în societatea americană. Pe de altă parte, au existat voci care au
susţinut că modelul în speţă nu este aplicabil la nivel global nici măcar în S.U.A. Astfel,
presupoziţia de la care pleacă analiza întreprinsă de Kübler-Ross este aceea că oamenii
sunt conştienţi de faptul că urmează să moară, astfel încât ei adoptă o anumită atitudine
în faţa morţii descompusă în cinci momente diferite. În realitate însă, există foarte multe
situaţii în care moartea intervine oarecum prin surprindere, ea apare pe nepregătite în
acele situaţii în care un om moare fără să sufere neapărat de cancer sau de o altă boală
incurabilă.
EVOLUŢIA SOCIETĂŢII: DE LA TRIBURILE ARHAICE
LA SOCIETATEA INDUSTRIALĂ
1. Populaţia lumii s-a multiplicat de nouă ori (de la 725 de milioane de oameni în
anul 1750 la aproape 7 miliarde în anul 2011). Rata aceasta fabuloasă de creştere este de
aproape 20 de ori mai mare decât rata creşterii populaţiei globale din perioada cuprinsă
între începutul erei noastre şi anul 1750.
2. Raportul rural-urban în statele industrializate s-a inversat cu totul; dacă în
societăţile agrare, populaţia rurală măsura peste 90% din cea totală, în unele state
industrializate din prezent, populaţia urbană se apropie de 90% din totalul populaţiei.
3. Cea mai mare comunitate urbană dintr-o societate industrială este de peste 50
de ori mai mare decât cea similară din societatea agrară.
4. Femeile din societatea industrială dau naştere unui număr de copii de trei ori
mai mic decât copiii născuţi de femeile din societăţile preindustriale.
5. Speranţa de viaţă la naştere este de trei ori mai mare în societăţile industriale
decât în cele agrare.
6. Pentru prima dată în istorie, familia nu mai este o unitate de producţie
semnificativă în economie.
7. Rolul femeilor în economie şi în societate în general s-a schimbat fundamental.
8. Rolul tinerilor s-a schimbat, de asemenea, cultura specifică acestora a devenit
un factor foarte important în viaţa societăţilor industriale.
9. Producţia şi consumul de bunuri şi servicii pe cap de locuitor este de cel puţin
10 ori mai mare în societăţile industriale decât în cele agrare.
10. Diviziunea muncii a devenit infinit mai complexă.
11. Guvernarea de tipul monarhiei ereditare a dispărut în societăţile industriale,
ea se mai păstrează doar la nivel ceremonial şi al funcţiilor de ordin simbolic.
12. Funcţiile guvernării au fost mult extinse.
13. În societatea industrială, s-au pus bazele sistemului de educaţie publică, iar
analfabetismul este aproape eliminat.
14. Noi ideologii de factură politică s-au răspândit pe scară largă (cu precădere
capitalismul, socialismul şi naţionalismul), în timp ce ideologiile moştenite din epoca
agrară fie au suferit modificări substanţiale, fie au dispărut definitiv.
15. Dezvoltarea fără precedent a sistemelor de comunicaţie şi a reţelele de
transport din întreaga lume, ce a fost realizată cu precădere datorită unor raţiuni de
ordin practic, a micşorat în asemenea măsură întrega noastră planetă încât ea pare
astăzi mai mică decât era Anglia în epoca agrară.
16. Se dezvoltă din ce în ce mai evident o cultură globală, această tendinţă fiind
vizibilă mai ales în ceea ce priveşte stilul de îmbrăcăminte, adoptarea unui limbaj
comun, preferinţele muzicale, interesul faţă de anumite tehnologii, sau modele de ordin
organizaţional, precum şcolile sau fabricile etc.
17. Pentru prima dată în istorie, au apărut unele instituţii politice şi economice
globale, de exemplu O.N.U. sau F.M.I.
18. Unele state foarte dezvoltate din punct de vedere militar au posibilitatea de a
distruge întreaga populaţie a lumii.
Ionuţ Anastasiu
CULTURĂ ŞI DIVERSITATE
INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE
Capitolul 2
Cultura
2.3.1. Simbolurile
Un simbol este ceva care reprezintă în mod semnificativ altceva, care este
purtător de sens, are un anumit înţeles. Acest sens este inteligibil de către majoritatea
oamenilor ce aparţin unei culturi. Simbolurile ne ajută să înţelem mai bine realitatea în
care trăim, să putem stabili diferite categorii şi distincţii, să generalizăm observaţiile
noastre şi ale altora. Ele sunt strâns legate de modul nostru de a gândi, facilitând
comunicarea cu ceilalţi. Procesul mental pe care noi îl utilizăm atunci când operăm cu
simboluri este abstractizarea. Ea se referă la capacitatea de a raţiona, de a utiliza idei cu
un grad sporit de generalitate. Nu există disciplină ştiinţifică care să nu se bazeze pe un
set de simboluri riguros definite, de exemplu, matematica, fizica, chimia etc. Prin
urmare, simbolurile au legătură directă cu modul în care oamenii se raportează la
lumea în care trăiesc.
Pentru a înţelege mai bine omniprezenţa simbolurilor în viaţa omului, trebuie
operată o distincţie importantă între simbolurile publice şi simbolurile private
(Rosman, Rubel, Weisgrau 2009). Simbolurile publice sunt acea categorie de simboluri
ce constituie sistemul cultural al unei societăţi. De cele mai multe ori, aceste simboluri
culturale au un referenţial universal, fiind cunoscute de toată lumea. Simbolurile
referitoare la traficul auto, la faptul că în anumite spaţii închise fumatul este interzis, că
fotografiatul sau vorbitul la telefonul mobil într-o anumită zonă sau în cadrul unui
eveniment sunt de asemenea interzise etc. sunt accesibile înţelegerii majorităţii
oamenilor. Însă există şi anumite simboluri publice, a căror semnificaţie nu este
destinată înţelegerii tuturor oamenilor, ci numai unei părţi dintre aceştia, precum
simbolurile religioase, ştiinţifice etc. În cazul simbolurilor religioase, de exemplu, ele
nu-i vizează în mod direct decât pe adepţii şi pe practicanţii religiei în cauză. Pe de altă
parte, simbolurile private sunt create de fiecare individ în parte, ele nefiind receptate
de ceilalţi. Aceste simboluri sunt construite pe baza experienţei personale a fiecărui om,
a dorinţelor, speranţelor şi realizărilor fiecăruia. Ele au legătură directă cu planul
artistic, creativ al omului.
Un simbol poate avea însă semnificaţii profund diferite de la o cultură la alta. De
exemplu, simbolistica uneia dintre cele mai comune acţiuni umane şi anume faptul de a
mânca este uimitor de variată, aşa cum vom vedea imediat. În general vorbind, oamenii
au nevoie de hrană pentru a putea supravieţui. Alimentele sunt alcătuite din calorii,
proteine, grăsimi, minerale şi carbohidraţi necesare funcţionării adecvate a
organismului. Însă aici ne referim doar la planul fiziologic, în ceea ce priveşte nivelul
simbolic al hranei, al actului de a mânca lucrurile stau diferit (ibid.). O primă
semnificaţie a acestuia are legătură cu contactul sexual. Deşi nu există nici-o legătură
fiziologică între cele două acte, totuşi în unele culturi, inclusiv în cea occidentală,
„foamea”este asimilată în sens figurat dorinţei sexuale. Pentru societatea Mehinako din
Brazilia, a face sex înseamnă „a mânca până la saturaţie”. Unii sociologi au remarcat
faptul că această identificare dintre a mânca şi a face sex este întâlnită şi în S.U.A. sau
Australia. În alte culturi, a mânca este o metaforă pentru căsătorie. În unele societăţi din
Noua Guinee, precum cea din Insulele Trobriand aflate în Marea Solomon, căsătoria
este simbolizată printr-un cuplu de adolescenţi sau de tineri ce mănâncă împreună
pentru prima dată. Semnificaţia acestei acţiuni echivalează cu anunţul public al
căsătoriei. În alte societăţi din Papua Noua Guinee, precum Wogeo, dar şi în unele zone
din China, dacă un bărbat mănâncă alături de o femeie, atunci ei vor fi precum o soră şi
un frate şi nu se vor putea căsători niciodată. De asemenea, în anumite zone din
Pakistan, căsătoriile dintre rude sunt aranjate de familie, soţul şi soţia nemâncând
niciodată împreună. În schimb, în relaţiile de adulter dintre o femeie şi un bărbat, nu
este nimic neobi;nuit ca cei doi s[ mănânce împreună, acest act fiind privit drept o
expresie a iubirii dintre cei doi. De altfel, în multe culturi situate în Orientul Apropiat,
bărbaţii obişnuiesc să mănânce cu alţi bărbaţi, iar femeile cu alte femei. În multe
societăţi, este de neimaginat faptul de a mânca alături de duşmani. Şi aceasta în
principal deoarece în marea majoritate a culturilor mâncatul împreună este un semn al
bucuriei şi al relaţiilor de prietenie. Vom continua mai jos prezentarea diversităţii
culturale legate de actul de mânca, atunci când vom vorbi despre şocul cultural.
2.3.2. Limbajul
Limbajul este un sistem de semne şi de simboluri prin intermediul cărora
oamenii comunică unii cu alţii. Acest sistem de semne nu are caracter haotic, ci el se
bazează pe anumite reguli riguros stabilite; semnele pot fi orale sau scrise. Limbajul
articulat este o trăsătură specific umană, deşi emit diverse sunete, animalele nu au
dezvoltat un sistem propriu de limbaj. Limbajul nu are legătură doar cu faptul
comunicării, ci el este un factor major ce contribuie la transmiterea culturală, un proces
ce este definit în analiza sociologică drept modalitatea de a transmite cultura de la o
generaţie la alta.
Pentru a explica structura limbajului, lingviştii stabilesc o distincţie esenţială
între foneme şi morfeme. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore ale limbii, una
dintre funcţiile lor fiind aceea de a diferenţia cuvintele între ele, iar morfemele sunt cele
mai mici unităţi ce conferă sens unei anumite limbi. Din această perspectivă, limba are
cinci funcţii majore, ce apar în toate culturile analizate de lingvişti (Matsumoto, Juang
2003):
1. Vocabularul este alcătuit din toate cuvintele conţinute într-o limbă. De
exemplu, cuvinte precum student, oraş, carte etc. aparţin vocabularului limbii române.
2. Sintaxa şi gramatica unei limbi se referă la sistemul de reguli ce
reglementează forma cuvintelor, precum şi modalitatea de aşezare a acestora în
propoziţii sau fraze, astfel încât să alcătuiască enunţuri care să fie inteligibile, să poată fi
înţelese de fiecare persoană în parte. De exemplu, gramatica limbii române specifică
faptul că substantivele au trei genuri, masculin, feminin şi neutru sau faptul că într-un
enunţ scris nu trebuie să existe virgulă între subiect şi predicat.
3. Fonologia se bazează pe sistemul de reguli care reglementează modul de
pronunţie al cuvintelor; în limba română, cuvintele se pronunţă în general aşa cum se
scriu, dar acest fapt nu este valabil în toate limbile, unde există reguli stricte de
pronunţie.
4. Semantica se referă la înţelesul cuvintelor. De exemplu, câine este un cuvânt ce
desemnează un animal domestic, ce aparţine clasei mamiferelor, familia canidelor, ce
este carnivor şi are dimensiune medie, fiind folosit adesea de oameni cu scopul de a
păzi sau la vânătoare.
5. Pragmatica surprinde sistemul de reguli ce reglementează modul în care este
utilizată o limbă în diverse contexte sociale. De exemplu, o replică dintr-o conversaţie
de tipul „Ce frumos te-ai îmbrăcat astăzi!” poate să capete înţelesuri diferite în funcţie
de mediul social în care este rostită; mai întâi, în situaţia în care persoana în cauză este
cu adevărat îmbrăcată elegant, ea poate să însemne faptul că o persoană doreşte să facă
un compliment altei persoane, în timp ce, dimpotrivă, dacă acea persoană este
îmbrăcată fistichiu, scopul acestei aprecieri este unul profund ironic, ce doreşte să pună
şi mai mult în evidenţă prostul gust al acelei persoane.
Există o legătură foarte strânsă între limbă şi cultură. Sociologii consideră că
influenţele sunt reciproce; cultura influenţează atât structura, cât şi modul în care este
utilizat limbajul, el fiind în acest caz o manifestare a culturii, însă modalitatea de
percepere a oamenilor este dependentă de limbajul pe care ei îl posedă. Într-un roman
celebru scris de George Orwell, 1984, este subliniată această ideee, prin faptul că
oamenilor care trăiau într-un regim totalitar ficţional li se impune învăţarea şi utilizarea
exclusivă a unor cuvinte inventate special de conducătorul acelui regim, cu scopul de a
avea un control total nu numai asupra acţiunilor oamenilor, ci şi asupra gândirii
acestora. Controlul limbajului înseamnă controlul gândirii, ne sugerează Orwell, cartea
sa, deşi o operă de ficţiune, fiind una dintre analizele cele mai profunde asupra modului
în care oamenii pot să devină captivi într-o lume supusă unui control nelimitat, fără să
aibă nici cea mai mică posibilitate de scăpare, cu atât mai mult cu cât ei ajung să nu mai
conştientizeze absenţa libertăţii.
Ipoteza Sapir-Whorf, lansată de lingvişti americani Edward Sapir (1884-1939) şi
Benjamin Worf (1897-1941), căreia i se mai spune adesea şi fondatoarea relativităţii
lingvistice, susţine că modul de percepere al realităţii specific fiecărei persoane este
dependent de limba pe care aceasta o vorbeşte. Din moment ce singura modalitate de a
conceptualiza realitatea este aceea prin intermediul limbii, înseamnă că aceasta precede
gândirea. De aici rezultă că oamenii care vorbesc limbi diferite, care aparţin unor culturi
diferite privesc realitatea în mod diferit, au moduri de percepţie diferite. Din această
perspectivă, diferenţele culturale nu se originează în modalităţile diferite de gândire şi
de comportament ale diverselor grupuri/societăţi, ci în diferenţe de natură lingvistică.
Simbolurile şi structurile gramaticale au puterea de a organiza lumea după
regulile lor interne, de a prezenta nu realitatea aşa cum este ea, ci o realitate
modificată/alterată din punct de vedere lingvistic. Limba este determinată în mod
cultural, diferenţele existente între diversele limbi datorându-se în principal tipului de
atenţie acordată unor fenomene din realitate. Unii dintre criticii acestei ipoteze au
sugerat, de altfel, că atunci când o persoană vorbeşte mai multe limbi, gândirea acesteia
se schimbă de fiecare dată în funcţie de limba vorbită, idee care poată să conţină o mică
doză de adevăr dacă este utilizată în mod figurat, ca o metaforă, însă dacă e preluată
întocmai, ea se dovedeşte a nu mai fi nimic altceva decât o evidentă exagerare.
De-a lungul timpului, ipoteza Sapir-Whorf a avut deopotrivă susţinători şi critici.
Unii sociologi au încercat să verifice justeţea acestei ipoteze, realizând în acest sens o
serie de experimente. Lingvistul american Henry Allan Gleason (1917-2007) observa că
„gradaţia continuă a culorii ce există în natură este reprezentată la nivelul limbajului
printr-o serie de categorii discrete. Nu există nimic intrinsec nici în ceea ce priveşte
spectrul culorii, nici în percepţia umană a acestuia care să impună această diviziune.
Metoda specifică de diviziune este parte a limbii engleze” (apud Matsumoto, Juang
2003). Pornind de la aserţiunile lingvistului american, antropologii şi lingviştii
americani Brent Berlin şi Paul Kay au realizat un studiu devenit clasic despre
denumirile culorilor în 20 de limbi diferite, studiu ce va fi publicat în lucrarea Condiţiile
de bază ale culorii: universalitatea lor şi evoluţia (1969). Studenţii străini din diverse
universităţi americane au fost rugaţi să întocmească o listă cu cuvintele din limba lor de
provenienţă ce desemnează culorile de bază. După care, fiecare cuvânt a fost ataşat unui
jeton a cărui culoare corespundea cât mai exact respectivului cuvânt. S-a evidenţiat
astfel faptul că în orice limbă există un număr limitat de cuvinte ce desemnează culorile
de bază; în fiecare dintre cele 20 de limbi luate în considerare, există termeni ce
desemnează culorile de bază, precum negru, alb, roşu, verde, galben şi albastru.
Ierarhia cuvintelor referitoare la culori în diversele limbi şi culturi poate fi exprimată
astfel (ibid.):
1. Toate limbile conţin termeni pentru culorile alb şi negru.
2. Dacă o limbă conţine trei termeni pentru culori, aceasta conţine un cuvânt
pentru roşu.
3. Dacă o limbă conţine patru termeni pentru culori, ea are un termen fie pentru
verde, fie pentru galben, nu însă pentru ambele.
4. Dacă o limbă conţine cinci termeni pentru culori, ea are cuvinte atât pentru
verde, cât şi pentru galben.
5. Dacă o limbă conţine şase termeni pentru culori, atunci aceasta conţine un
termen pentru albastru.
6. Dacă o limbă conţine şapte termeni pentru culori, atunci ea are un termen
pentru maro.
7. Dacă o limbă conţine opt sau mai mulţi termeni pentru culori, atunci ea
conţine de asemenea termeni pentru violet, roz, portocaliu, gri sau o combinaţie a
acestora.
Se deduce de aici faptul că oamenii aparţinând unor culturi diferite şi care
vorbesc limbi diferite percep culorile într-un mod foarte asemănător, prin urmare
percepţia unei anumite culori depinde în mod esenţial nu de limba vorbită, ci de modul
în care este alcătuită retina ochiului la oameni, ea este o chestiune care ţine de aspectul
biologic, nu de cel lingvistico-cultural. După părerea noastră, studiul efectuat de Berlin
şi Kay nu demonstrează lipsa totală de fundament a ipotezei Sapir-Whorf, ceea ce, de
altfel, nici nu pretind cei doi cercetători americani, ci doar faptul că presupoziţia
conform căreia limbajul este singurul factor ce acţionează asupra percepţiei umane este
eronată şi ea trebuie nuanţată. Astfel, rolul limbajului nu trebuie să fie nici anulat în
mod definitiv, dar nici nu trebuie să fie supradimensionat. Există, fără-ndoială, o
influenţă pe care limbajul o exercită asupra modalităţii omului de percepere a lumii şi a
cărei importanţă nu poate fi subestimată, însă, aşa cum am mai spus, acesta nu este
singurul element determinant ce acţionează asupra culturii.
2.3.3. Normele
Cuvântul normă provine din limba latină (norma), unde desemna un instrument
de formă pătrată, utilizat de dulgheri sau de zidari în activitatea lor. Din perspectivă
sociologică, normele reprezintă un sistem de reguli şi de standarde, prin intermediul
cărora o societate impune oamenilor cum anume să se comporte. Rezultă de aici faptul
că normele diferă de la o societate la alta, aceste diferenţe putând fi uneori chiar
contradictorii atunci când analizăm două culturi în paralel. De exemplu, în România şi
în spaţiul cultural european culoarea asociată doliului este negrul, în timp ce în unele
ţări din Asia, albul este culoarea asimilată doliului. De asemenea, dacă unii tineri de sex
opus se sărută în public, acest gest este considerat la noi ca nefiind ieşit din comun, ci
doar o modalitate a celor doi de a-şi exprima afecţiunea unul pentru celălalt, în timp ce
în alte culturi acest gest este considerat ca fiind de neacceptat, motivele care impun
această neacceptare fiind de mai multe tipuri: probleme de igienă, lipsa respectului faţă
de ceilalţi, nerespectarea normelor sociale ce impun ca femeile şi bărbaţii să aparţină
unor clase sociale diferite etc.
Normele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Un prim criteriu are în
vedere caracterul intern al normelor, conţinutul acestora, mai exact stabilirea a ceea ce
trebuie/nu trebuie să facă o persoană ce aparţine unei anumite societăţi:
- norme proscriptive, care specifică ceea ce nu trebuie să facem, de exemplu, în
societatea noastră, normele religioase impun ca în perioadele de post să nu aibă loc
căsătorii;
- norme prescriptive, ce precizează ce anume trebuie să facem, de exemplu
faptul că studenţii şi profesorii trebuie să vină îmbrăcaţi în mod decent la universitate şi
să nu utilizeze un limbaj pornografic.
Un alt criteriu după care pot fi clasificate normele este acela privitor la forma sau
caracterul lor extern:
- norme formale – se referă la sistemul de reguli şi de legi, ce au caracter explicit
şi se adresează tuturor membrilor unei societăţi, fără excepţie. De exemplu, violenţa,
violul, crima etc. sunt considerate în mod explicit comportamente sociale deviante,
persoanele care recurg la asemenea comportamente fiind supuse unor sancţiuni
prevăzute de legislaţia statului în cauză. Legile, de altfel, pot fi considerate ca fiind
norme formale, în această categorie mai putând fi incluse diversele regulamente sau
reguli, precum aceea care impune unei persoane care doreşte să conducă un automobil,
să posede în prealabil un permis de conducere, ceea ce înseamnă că respectiva persoană
trebuie să probeze faptul că are anumite cunoştinţe din domeniul respectiv şi că posedă
anumite aptitudini fizice şi psihologice necesare conducerii automobilului.
- norme informale – sunt acelea care, deşi sunt cunoscute de majoritatea
membrilor unei culturi, totuşi ele nu au un caracter oficial, nu apar într-un cod de legi,
nu sunt înregistrate ca atare. Un exemplu comun de normă informală este aceea
referitoare la modul în care trebuie să ne îmbrăcăm atunci când mergem la şcoală sau la
serviciu. Deşi nu există nici-o regulă explicită referitoare la îmbrăcăminte, este totuşi de
presupus că persoanele care adoptă ţinute vestimentare radical diferite de acelea ale
majorităţii, nu vor trece neobservate, iar implicaţiile acestui fapt pot să fie minore sau
ceva mai grave, în funcţie de caz. De exemplu, un elev care vine la şcoală îmbrăcat altfel
decât ceilalţi colegi de-ai săi, poate avea surpriza să nu fie primit de paznicul şcolii, ceea
ce nu constituie nici-o tragedie, se poate duce acasă şi reveni la şcoală în alte haine; dacă
însă, o persoană merge la un interviu de angajare îmbrăcată radical diferit de normele
informale impuse de societate, atunci poate avea surpriza de a nu reuşi să se angajeze,
în ciuda cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le posedă.
Un alt criteriu de clasificare al normelor are în vedere gradul lor de importanţă
în raport cu ceea ce impune o anumită cultură:
- moravurile – au o înaltă semnificaţie morală. Ele „sunt idei, afirmaţii puternice
cu privire la ceea ce este drept şi greşit şi, în raport cu aceasta, permis şi interzis în
situaţii date. Moravurile sunt norme cărora oamenii le acordă o mare importanţă şi faţă
de care pretind o conformare strictă” (Mihăilescu 2003). În interiorul fiecărei societăţi, se
pretinde ca moravurile să fie respectate; în caz contrar, se poate ajunge la sancţiuni
foarte drastice. Aceste norme cu caracter moral fac distincţia între ceea ce este bine şi
ceea ce este rău, precizând şi sacţiunile corespunzătoare acţiunilor considerate a fi rele.
Există şi o ierarhie a acestor sancţiuni, aşa cum există şi o ierarhie a moravurilor;
îndeobşte, se consideră că pedofilia, crima sau violul sunt printre cele mai grave
asemenea acţiuni, deci pedepsele corespunzătoare lor sunt mai mari decât în cazul
altora.
- cutumele – nu au o componentă morală puternică, fiind norme ce
reglementează comportamentul cotidian al oamenilor. Încălcarea lor nu aduce
prejudicii deosebite. Exemplele cele mai frecvente sunt acelea referitoare la obişnuinţa
de a saluta persoanele cu care te intersectezi în activitatea de zi cu zi, de a fi punctual la
întâlnirile cu prietenii sau cu alţi oameni, de a-ţi respecta promisiunile făcute altora etc.;
toate aceste acţiuni sunt parte a interacţiunii sociale curente, iar nerespectarea lor nu
aduce un oprobiu general, nu transformă o persoană într-un criminal sau într-un pericol
public. „Este nepoliticos să nu te saluţi cu prietenii, dar mult mai grav este să nu le
restitui banii pe care ţi i-au împrumutat” (ibid.).
2.3.4. Valorile
Valorile sunt definite, din punct de vedere sociologic, ca reprezentând un set de
idei colective despre ceea ce este adevărat sau fals, bun sau rău, drept sau nedrept,
demn de a fi dorit sau nu etc. într-o anumită cultură (Kendall 2011). Ele au o
componentă ideală, abstractă. Valorile sunt standarde prin intermediul cărora oamenii
apreciază propriul lor mod de viaţă. Componenta principală a valorilor este
reprezentată de convingeri, ce reprezintă concepţiile oamenilor despre lumea în care
trăiesc, despre ceilalţi oameni şi despre ei înşişi.
Sociologul american Robin Williams a întreprins o analiză relativ vastă a
societăţii americane, ajungând la concluzia că, în ciuda diversităţii culturale care îşi face
simţită prezenţa la tot pasul pe tărâmul american, există totuşi zece valori comune
majorităţii americanilor (Macionis 2005, Kendall 2011). Acestea sunt:
1. Egalitatea oportunităţilor. Încă din primii ani ai săi de existenţă ca stat
independent, S.U.A. s-a manifestat împotriva existenţei unui sistem social închis,
structurat pe verticală în diverse caste, fiind promotoarea unui sistem social deschis, în
care, fiecărui om i se oferă oportunităţi egale de a reuşi în ceea ce îşi propune să
realizeze.
2. Individualismul. Fiecare american în parte este responsabil pentru propriile
reuşite sau eşecuri. Metoda cea mai potrivită de a avea succes este efortul susţinut,
precum şi abilităţile individuale.
3. Dorinţa de a reuşi, de a avea succes. Încă din timpul şcolii, modul de viaţă
american încurajează competiţia, aceasta fiind privită drept calea cea mai potrivită a
unei persoane de a reuşi în viaţă. Americanii pun un mare preţ pe „faptul de a fi mereu
un învingător”, de a fi mai bun decât ceilalţi, de a-ţi măsura capacităţile fizice şi
intelectuale în competiţie cu ceilalţi.
4. Activitate continuă şi muncă. În cultura americană, acţiunea este valorizată
infinit superior în raport cu reflecţia, cu meditaţia. De aici rezultă o atitudine foarte
decisă a oamenilor în faţa încercărilor şi greutăţilor vieţii, americanii fiind întotdeauna
mai tentaţi să controleze evenimentele decât să se supună în mod pasiv şi să se
autoconsoleze că aşa a fost să fie, că totul ţine de soarta fiecăruia.
5. Eficienţă şi accent pus pe latura practică. Latura practică este superioară
celei teoretice, cunoştinţele nu au nici-o valoare dacă nu sunt puse în practică. Orice
demers se traduce în bani, orice acţiune este tradusă în termeni de eficienţă. Americanii
doresc întotdeauna ca totul să fie mai mare (bigger), mai bun (better) şi mai rapid (faster).
6. Progres şi confort material. Prin confort material, americanii nu înţeleg
numai satisfacerea nevoilor de bază, precum hrana, o locuinţă oarecare şi îngrijire
medicală, ci acele lucruri care fac viaţa să merite să fie trăită. A avea cât mai mulţi bani este
un ideal american explicit, oamenilor nu le este ruşine de faptul că au reuşit să devină
foarte bogaţi şi nimeni nu doreşte sub nici-o formă să-şi ascundă acest status de om
bogat. În general vorbind, cultura americană este una optimistă, orientată spre viitor, noul
fiind considerat întotdeauna ca fiind superior vechiului.
7. Democraţie şi încurajarea liberei iniţiative. Fiecare individ are anumite
drepturi fundamentale, pe care statul nu trebuie să le încalce. Sistemul politic american
este unul de tip democratic, în cadrul căruia conducătorii sunt aleşi prin vot popular.
Economia americană este în aşa fel alcătuită, încât fiecare persoană este încurajată să
participe în mod activ la viaţa economică.
8. Libertate. Este privită ca o valoare aflată în strânsă relaţie cu ideea de
responsabilitate. Americanii sunt liberi să-şi caute fericirea, să-şi atingă obiectivele pe
care le urmăreşte, fără ca statul să îi pună diverse obstacole inutile. Amestecul statului
în drepturile individuale trebuie să fie nul.
9. Ştiinţă şi tehnologie. Americanii se consideră a fi o naţiune raţională, ce
priveşte cu încredere ştiinţa şi tehnologia, considerându-le pe acestea capabile să le
schimbe viaţa în bine. Cunoaşterea ştiinţifică nu trebuie să fie ruptă însă de realitate, nu
trebuie să devină o abstracţie şi o speculaţie lipsită de contact cu latura practică a vieţii.
Spiritul american afirmă astfel supremaţia raţiunii şi a cunoaşterii ştiinţifice în raport cu
credinţa.
10. Rasism şi superioritate afişată manifest a unor grupuri faţă de altele. Există
în S.U.A. o tendinţă puternică a oamenilor de a valoriza excesiv grupul din care fac
parte, precum şi de a considera că celelalte grupuri sunt calitativ inferioare. Această
valorizare excesivă atinge paliere diferite; ea se referă, mai întâi, la valorizarea grupului
rasial sau etnic; în alt sens, valorizarea are legătură cu probleme ce ţin de gen/sex; nu în
ultimul rând, se întâlnesc frecvent situaţii de valorizarea clasei sociale. În capitolul ce
tratează problemele specifice ale grupului în sens sociologic, va fi abordată distincţia
introdusă de sociologul american W. G. Sumner între in-groups şi out-groups. Probabil că
nu este întâmplător faptul că tocmai un sociolog american a stabilit această distincţie, ce
se referă la tendinţa oamenilor de a-i discrimina pe aceia care nu aparţin grupului lor, ci
unui alt grup, ce este privit în termeni de rivalitate. În general, cultura americană
valorizează mai degrabă albii în defavoarea persoanelor de culoare sau a asiaticilor,
bărbaţii în dauna femeilor şi bogaţii în defavoarea săracilor. Putem adăuga, în
concluzie, că, deşi americanii se descriu pe ei înşişi ca pe o naţiune egalitaristă, totuşi
unii sunt mai egali decât alţii (Macionis 2005).
Se pune întrebarea acum dacă valorile descrise mai sus pot fi considerate drept
repere pentru majoritatea oamenilor, indiferent de cultura căreia îi aparţin. Este greu
însă de afirmat că aceste valori sunt împărtăşite cu adevărat de toţi oamenii, indiferent
dacă ei fac sau nu parte dintr-o societate cu un grad înalt de dezvoltare tehnologică.
Pentru nenumăraţi semeni de-ai noştri, credinţa, idealurile religioase stau mai presus
decât cunoaşterea de tip raţional; adesea, ei nu manifestă nici-o aplecare pentru nici-un
domeniu al cunoaşterii ştiinţifice, mulţumindu-se cu frânturi de cunoaştere religioasă.
Pentru oamenii din alte societăţi, individualismul nu poate fi tratat ca pe o valoare în
sine; cu adevărat importante sunt valorile colective, nu cele individuale.
De exemplu, în spaţiul cultural japonez, setul dominant de valori este profund
diferit de cel specific americanilor. Deşi Japonia este, ca şi S.U.A., o societate profund
industrializată, în care tehnologia joacă un rol fundamental şi unde majoritatea
populaţiei locuieşte în mediul urban, totuşi există diferenţe considerabile între valorile
specific americane şi cele japoneze. Aceste diferenţe se explică prin faptul că istoria şi
tradiţia Japoniei au contribuit din plin la cristalizarea unui set de valori specific acestei
culturi (Sullivan 2004). Valorile cele mai importante ale culturii japoneze sunt
următoarele:
1. Colectivitatea, comunitatea, grupul sau familia sunt valori mai importante
decât individualismul. Există o legătură foarte puternică între japonez şi familia din
care el face parte, dar şi între acesta şi locul de muncă căruia îi aparţine. Fiecare individ
înţelege faptul că trebuie să fie responsabil faţă de ceilalţi, recunoaşterea pe care grupul
o conferă fiind infinit mai importantă decât încercările fiecăruia de a se diferenţia, de a
urma propriul mod de viaţă în sens individual.
2. Autocontrolul, refuzul de a avea orice fel de dispute cu ceilalţi cu scopul de
a fi mereu armonie între cei apropiaţi. Încă din copilărie, copiii sunt educaţi de părinţii
lor în spiritul ajutorării semenilor, al respectului aproape necondiţionat faţă de aceştia.
Ei nu trebuie să fie conflictuali, ideile/convingerile proprii sunt mai puţin importante
decât faptul de a trăi în armonie cu ceilalţi.
3. Tradiţia şi autoritatea. Japonezii acordă un foarte mare respect legilor,
regulilor, tradiţiilor etc. Motivul acestui respect necondiţionat în faţa autorităţii nu are
legătură cu frica, cultura japoneză nu este o cultură a fricii, a obedienţei bazată pe
spaimă, ci pe faptul că respectul datorat autorităţii face parte din obligaţiile
fundamentale civice, este o condiţie de bază a existenţei armoniei sociale. Această
armonie nu este impusă din afară, ci este asumată din interior de majoritatea
japonezilor.
Subculturile sunt parte a culturii globale a unei societăţi, dar, în acelaşi timp, ele
păstrează un caracter distinct, ce se exprimă prin cristalizarea unui set de valori proprii,
a unor norme şi moduri de viaţă specifice. Uneori, ele adoptă şi un limbaj propriu,
denumit argou, ce permite membrilor unei subculturi să confere un înţeles special
anumitor cuvinte sau expresii. Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de argou este cel
utilizat în interiorul puşcăriilor sau de membrii diverselor găşti. Trăsătura
fundamentală a argoului în aceste cazuri este faptul că nu poate fi înţeles de persoanele
din afara găştii, în acest sens el având şi rolul de a furniza şi de a menţine coeziunea
specifică grupului. Dar şi de a-i da acestuia identitatea specifică. Societăţile alcătuite
dintr-un număr mare de subculturi sunt denumite adesea societăţi pluralistice. Trebuie
însă reţinut faptul că subculturile, deşi diferă substanţial de cultura dominantă a unei
societăţi, totuşi ele nu se află în contradicţie cu aceasta. Spre deosebire de subculturi,
contraculturile au drept caracteristică esenţială tendinţa permanentă şi manifestă de a
intra în conflict cu cultura dominantă. De exemplu, o sectă religioasă ce propune o
credinţă de tip creştin diferită de cea ortodoxă este o subcultură dacă setul de
convingeri religioase ale adepţilor respectivei secte nu contrazice flagrant dogma
ortodoxă, propunându-şi să o submineze şi să-i distrugă autoritatea. În acelaşi timp, o
grupare anarhistă nu poate fi privită ca fiind o subcultură, ci o contracultură şi aceasta
deoarece ea respinge principiile fundamentale după care funcţionează o societate
democratică.
Studiile efectuate de sociologi au arătat nu numai că oamenii împărtăşesc valori,
norme şi comportamente diferite, ci şi că reperele fundamentale după care se
structurează percepţia umană, spaţiul şi timpul, sunt receptate nu numai subiectiv, de
către fiecare individ în parte, ci şi social. Altfel spus, percepţia asupra timpului şi
spaţiului sunt, deci, determinate cultural. Antropologul american Edward T. Hall (1914-
2009) a susţinut faptul că percepţia timpului este diferită de la o cultură la alta,
introducând, în acest sens, o distincţie relevantă între culturile monocrone şi culturile
policrone. Oamenii care aparţin unor culturi monocrone, de exemplu cei din mediul
urban european sau american, receptează timpul în mod liniar, organizându-se într-o
manieră conformă acestei perspective monocrone. Activitatea întreprinsă de aceştia
presupune realizarea unei singure sarcini şi nu a mai multora concomitent, precum şi
fixarea unui program strict, abaterile de la program fiind permise doar în situaţiile de
maximă urgenţă; de asemenea, punctualităţii i se acordă o reală consideraţie, timpul
care se scurge în vederea aşteptării unei persoane fiind considerat irosit. Presiunea pe
care timpul o efectuează asupra psihicului indivizilor este enormă; aceştia trăiesc în
permanenţă cu obsesia că timpul nu le ajunge, atât în ceea ce priveşte realizarea
activităţilor profesionale, cât şi a celor de natură familială. Culturile policrone se
raportează la timp într-un mod fundamental diferit; oamenii sunt obişnuiţi să deruleze
mai multe activităţi în acelaşi timp, ei neacordând punctualităţii o importanţă majoră.
Preocuparea dominantă a oamenilor din aceste culturi este aceea de a iniţia şi de a
menţine relaţiile sociale, pe a căror importanţă mizează chiar mai mult decât pe
finalizarea unei sarcini la termenul convenit. Graba şi tendinţa neîntreruptă de a efectua
cât mai multe sarcini într-un timp cât mai scurt, dar nu cu scopul de a le face cât mai
temeinic, ci mai degrabă în vederea multiplicării lor, specifice culturii monocrone, sunt
privite de aceia care trăiesc într-o cultură policronă ca un pas esenţial spre
dezumanizarea/robotizarea/alienarea omului.
Grupul de referinţă este definit în teoria sociologică drept un grup „ale cărui
caracteristici – atitudini, comportamente sau credinţe – sunt adoptate de un individ
pentru a evalua sau acţiona. El poate fi un grup, un individ sau chiar o idee” (Borlandi,
Boudon, Cherkaoui, Valade 2009). Grupul de referinţă e folosit deci de individ ca un
standard în funcţie de care acesta se autoevaluează şi îşi reglează comportamentul.
Acest tip de grup este orientat către două scopuri majore; mai întâi, el are o funcţie
normativă, stabilind anumite standarde de comportament/conduită ce trebuie să fie
adoptate de către indivizi, precum şi un set de valori bine structurat. Dar, acelaşi grup
de referinţă poate servi ca un punct de reper necesar pentru a realiza comparaţii, sau a
servi ca unitate de măsură atât pentru sine, cât şi pentru alţii.
Grupurile de referinţă sunt necesare pentru a stabili ce tip de comportament este
necesar să adopt într-o anumită situaţie, cum să mă îmbrac, ce tip de limbaj să utilizez
în conversaţiile cu ceilalţi, în plus, acest grup poate servi ca „sursă de modele pe care
adesea le imităm anticipând că vom deveni membri ai lor; şi ca sursă de aşteptări pe
care le putem folosi pentru a judeca cât de potrivite ne sunt ţinuta şi comportamentul”
(Johnson 2007). Adesea suntem însă influenţaţi simultan de mai multe grupuri de
referinţă. Un student, de exemplu, are ca principale grupuri de referinţă
comportamentul/atitudinile colegilor săi, dar şi acelea ale asociaţiilor studenţeşti unde
este înscris sau ale grupului ascultătorilor/pasionaţilor de muzică rock, de exemplu.
Dar pot fi luate ca grupuri de referinţă şi grupurile cărora studentul nu le aparţine.
Dacă el vrea să profeseze în domeniul economic, grupul său de referinţă poate fi
constituit din presa/site-urile cu caracter economic pe care el le lecturează sau din
rapoartele economice ale unor companii economice semnificative etc., ceea ce înseamnă
că grupul experţilor din domeniul economic este privit ca un grup de referinţă.
6.6. Conformarea
O prima observatie in ceea ce priveste problematica casatoriei in societatea actuala are legatura cu
faptul ca oamenii se casatoresc la o varsta mult mai inaintata decat in urma cu cateva decenii. O alta
noutate in raport cu situatia din urma cu cateva decenii are legatura cu modalitatea de alegere a
partenerului de viata. In sensul ca in trecut, acesta facea parte din colegii de scoala sau de la locul de
munca sau prin intermediul unei recomandari, insa astazi exista un mediu nou prin intermediul
caruia oamenii isi pot gasi partener de viata si anume, internetul.
In societatea actuala, moderna, la baza căsătoriei se află sentimentul de iubire altfel spus, prin
intermediul acestuia apar relațiile bazate pe dragoste.
Spre deosebire de căsătoria întemeiată pe sentimentul de iubire dintre soți, în alte societăți, de
exemplu în Uzbekistan, este practicată căsătoria aranjată, ce reprezintă o formă de alianță dintre
două familii extinse ce aparțin aceleiași clase sociale. În cazul căsătoriei aranjate, sunt luate în
considerare atât aspecte de ordin familial cât și de natură economică, matrială sau religioasă (uneori
politică).
Sociologul Shu Cing Lee a analizat familia tradițională Chineză arătând faptul că aceasta este
construită după un model patriarhal în cadrul căreia familia extinsă are o importanță foarte ridicată
cu precădere proveniența din partea tatălui. Viața familiei tradiționale chineze are la bază
respectarea tradițiilor de familie, bărbatul/soțul cu vârsta cea mai înaintată din cadrul familiei
ocupând o poziție de lider.
⁃ stabilitatea
⁃ Continuitatea
Educația copiiilor pe de altă parte, are loc în interiorul familiei iar principala obligație a acestora este
să se supună regulilor din cadrul familiei. Altfel, oricine încalcă aceste reguli va suporta diverse
pedepse/sancțiuni de natură fizică ce includ: biciuirea, schinguirea, înfometarea, izolarea de
comunitate și uneori chiar pedeapsa cu moartea. În cadrul acestei familii tradiționale accentul nu se
pune pe individ ci pe rolurile ce revin fiecărui membru al familiei; Rolul dominant luat de către tată,
ce trebuie să se asigure că membrii familiei respectă tradițiile, manifestarea sentimentelor, la acesta
fiind foarte rar întâlnită. Din acest punct de vedere se poate spune că tatăl este respectat dar e
destul de rare ori iubit de către copiii săi, în timp ce mama este aceea către care se manifestă
afecțiunea copiiilor. În ce privește poziția femeii în cazul familiei tradiționale chineze, aceasta trebuie
să se rupă definitiv de familia în care s-a născut și să se conformeze tradițiilor noii sale familii. Iar
dacă nu o va face, atunci, va fi repudiată de către soțul ei.
În același timp divorțul este un fenomen social care a recunoscut o creștere semnificativă începând
din a doua jumătate a secolului XX, țara în care rata divorțului este cea mai ridicată, la nivel global,
fiind SUA. În SUA pe de altă parte, rata căsătoriei este extrem de ridicată. Peste 90% dintre americani
fiind căsătoriți cel puțin o dată până la vârsta de 45 de ani. Însă o rată a căsătoriei foarte ridicată
presupune pentru america și o rată foarte crescută a divorțului, în jur de 40% sin totalul căsătoriei.
În ceea ce privește persoanele care recurg la divorț, aici pot fi mai multe situații, de exemplu o
situație frecvent întâlnită este aceea în care oamenii s-au căsătorit la o vârstă fragedă; Atunci când
apare pe neașteptate un copil; unii sociologi au introdus conceptul de defect de modelare al rolului
ce susține faptul că recurg la divorț acele persoane care provin din familii cu părinți divorțați;
Autoculpabilizarea copilului reprezintă acel sentiment al copilului/copiilor ce se consideră vinovat
sau vinovați de faptul că părinții lui sau ai lor au divorțat. Însă concluzia sociologilor este că divorțul
reprezintă o alternativă de luat în calcul mult mai bună deci decât o viață de familie violentă,
traumatizantă etc.
Violența domestică
Este definită ca fiind acea violență verbală, fizică, emoțională sau care presupune un abuz sexual ce
este săvârșită de un membru al familiei în dauna unui alt membru al familiei. Sociologul American
Richard Gills a argumentat faptul că familia este cel mai violent grup din cadrul societății, cu excepția
poliției și armatei, cu mențiunea că poliția și armata au fost create în mod direct pentru a provoca
violență.
Cu cat nivelul inegalitatii dintre sexe difera, cu atat creste frecventa situatiilor in care este predenta
violenta domestica.