SOCIALIZAREA

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

Ce este socializarea. Tipuri de socializare

Conceptul de socializare este definit în sens larg drept un proces prin

intermediul căruia o fiinţă umană devine membră a unei societăţi. Acest proces de
învăţare face posibilă acumularea de cunoştinţe, abilităţi, norme, valori, tradiţii etc. de
către un individ uman. Grupul acţionează asupra individului de la o vârstă foarte
fragedă, încă din primii ani de viaţă. Astfel, prin interacţiunea cu ceilalţi, părinţi, rude,
prieteni ai acestora etc., copilul devine treptat conştient de sine ca individualitate, fiind
capabil să gândească şi să acţioneze după propria voinţă. Iar reflecţia asupra sinelui
este fără-ndoială cea mai importantă componentă a procesului de formare a unui copil
în cadrul familiei/societăţii, altfel spus, etapele prin care acesta devine o persoană sunt
esenţiale pentru conturarea profilului cultural al fiecărui om. Interacţiunea cu ceilalţi
este o premisă esenţială pentru dezvoltarea capacităţii de comunicare şi înţelegere.
O distincţie importantă trebuie operată între două tipuri de socializare şi anume:
socializarea primară şi socializarea secundară. Socializarea primară, pe de o parte, are
loc în perioada infantilă şi în copilărie şi se referă în principal la familie sau la celelalte
persoane care se ocupă cu îngrijirea copilului. Acest tip de socializare constituie baza pe
care se sprijină întregul proces de formare al copiilor. Familia şi cei apropiaţi sunt un fel
de societate în miniatură, un ochean răsturnat, care reproduce în variantă miniaturală
felul de a fi al societăţii. Comparaţia nu este totuşi fidelă în sens absolut; specificitatea
acestui tip de socializare stă în faptul că afectivitatea/iubirea (în principal a părinţilor
faţă de copii) este dominantă, nu există propriu-zis nici-un conflict de interese între
părinţi şi copii, în timp ce, ulterior, în momentul în care copilul trebuie să se integreze
într-o comunitate formată din alţi membri decât familia, de tipul celei preşcolare sau
şcolare, cuvântul de ordine nu va mai fi iubirea necondiţionată, ci mai degrabă
adaptarea la o situaţie în care fiecare copil în parte îşi urmăreşte propriul interes. Cu
alte cuvinte, se poate constata o ruptură semnificativă între tipul de socializare oferit de
familie, în cadrul căreia copilul este privit ca pe un centru al universului şi momentul
desprinderii relative de familie şi a integrarii într-o nouă structură socială de tipul şcolii,
unde fiecare copil în parte constituie un centru al lumii, expresie cu o evidentă miză
simbolică.
Socializarea secundară se referă la acea perioadă din copilărie în care un copil
începe să interacţioneze în mod puternic şi cu alte medii sociale decât cea strict
familială. Contactul cu alţi copii, dar şi cu adulţii diferiţi de proprii părinţi îl ajută pe
copil să înţeleagă că mai există şi un alt univers social în afara familiei. În plus, pe
măsură ce creşte, copilul se va desprinde treptat de controlul direct exercitat de părinţi
şi va căuta să se integreze într-un grup format din colegi/prieteni/cunoscuţi, acel grup
fiind un foarte important agent de socializare. Acest tip de socializare funcţionează în
acelaşi sens cu activităţile de tip formal, de ex. şcoala sau job-ul, însă, adesea, ea are un
ritm şi o intensitate mai mare decât aceste activităţi.
Un alt concept major este acela de resocializare, ce se referă la un proces prin
care o persoană trebuie să înveţe noi roluri corespunzătoare unui status nou, după ce,
anterior aceasta adoptase un comportament deviant. Altfel spus, resocializarea
presupune în acelaşi timp nu numai învăţarea unor roluri noi, ci şi
abandonarea/uitarea/ignorarea unor deprinderi vechi. Deşi poate fi specific tuturor
vârstelor, totuşi acest fenomen social este cel mai frecvent întâlnit la vârsta maturităţii.
Exemplele cele mai des întâlnite sunt acelea ale persoanelor care urmează să-şi
ispăşească pedeapsa penală în închisoare, tinerii care se înrolează în armată, persoanele
care aderă la o nouă mişcare religioasă sau acelea care sunt internate la azil sau ospiciu
etc. Într-o asemenea situaţie se produce un fenomen de schimbare a identităţii, ce
presupune încadrarea/incluziunea într-un status nou şi adoptarea unui tip special de
comportament şi a unei modalităţi noi de a interacţiona cu ceilalţi, în cadrul căreia se
pune accentul pe latura instituţionalizată a relaţiilor cu semenii. Sociologul Erving
Goffman, a cărui perspectivă asupra socializării va fi expusă mai jos, a iniţiat, în
lucrarea sa Aziluri (1961), una dintre cele mai faimoase abordări asupra fenomenului
resocializării. Pentru a descrie acest fenomen, Goffman introduce sintagma instituţii
totale, ce desemnează un tip de instituţie în cadrul căreia contactul dintre cei aflaţi
înăuntru şi lumea din afară nu este direct, ci prezintă anumite bariere, obstacole şi de
unde nu se poate ieşi prin simpla voinţă a unei persoane şi aceasta deoarece instituţia în
cauză este dotată cu încuietori la uşi, ziduri înalte, sârmă ghimpată şi diverse alte
obstacole de natură fizică. Există cinci categorii importante de instituţii totale. Mai
întâi, se încadrează în această categorie acele instituţii al căror obiectiv major este acela
de a-i îngriji pe acei oameni care nu sunt capabili să aibă singuri grijă de ei: azilurile
pentru bătrâni, orbi, copii orfani sau pentru cei sărmani. În al doilea rând, sunt incluse
instituţiile care se ocupă de persoanele care nu sunt capabile să aibă grijă de ele, dar
care reprezintă în acelaşi timp şi o ameninţare pentru ceilalţi, pentru întreaga
comunitate: sanatoriile pentru bolnavii de tuberculoză, cele pentru bolnavii mintali, sau
leprozeriile. Cel de-al treilea tip de instituţie totală este definit de Goffman ca fiind
organizat cu scopul de a apăra comunitatea împotriva acelora care sunt văzuţi ca
reprezentând pericole la adresa sa: puşcăriile, lagărele cu prizonieri de război, lagărele
de concentrare. Următorul tip de instituţie totală include garnizoanele, internatele
şcolare, taberele de muncă, coloniile de diverse tipuri etc. O ultimă categorie de
instituţie totală are în vedere acele forme de organizare tipic religioasă, create cu scopul
de a-i izola pe membrii lor de lume: mănăstiri, abaţii şi alte asemenea lăcaşe dedicate
sihăstriei colective, nu singulare.
În interiorul unei instituţii totale, mediul este profund controlat, fiecare individ
este atent supravegheat, identitatea socială a oamenilor din interior fiind anulată.
Obiceiurile specifice vieţii cotidiene a fiecărei persoane obişnuite sunt, de asemenea,
puse între paranteze. Instituţiile totale sunt incompatibile cu unul dintre elementele
esenţiale ale societăţii şi anume familia sau viaţa din cadrul familiei. De altfel, ele au la
bază un regim strict reglementat de reguli/regulamente, al căror fundament este
alcătuit dintr-un sistem complex de sancţiuni şi pedepse atât de natură fizică, cât şi
psihică, precum şi o ierarhie strictă. Există şi recompense, ele sunt obţinute de către
aceia care reuşesc să se integreze cel mai bine în noul mediu social, să adopte
comportamente şi atitudini specifice instituţiei totale în care se află. În esenţă, instituţiile
totale sunt caracterizate de Goffman ca fiind un hibrid social, ceea ce înseamnă atât o
comunitate cu bază rezidenţială, cât şi organizaţie formală. Intrarea în cadrul acestora
reprezintă un adevărat ritual a cărui miză este umilirea/degradarea şi ceea ce Goffman
numeşte procesele de mortificare: individul este dezbrăcat în pielea goală – simbol al
situaţiei umilitoare în care a ajuns – , şi obligat să se îmbrace cu o uniformă străină,
impersonală; prin aceasta, el este deposedat de propriul eu, urmărindu-se crearea unui
individ nou, radical diferit de cel din viaţa socială anterioară intrării în instituţia totală
corespunzătoare. Se urmăreşte, de asemenea, schimbarea din temelii a sistemului de
valori al fiecărei persoane în parte şi înlocuirea acestuia cu o atitudine obedientă în
raport cu autoritatea recunoscută în cadrul instituţiei. Iar în anumite situaţii, precum în
penitenciare/puşcării/lagăre etc., numele fiecărui individ este înlocuit cu un număr,
ceea ce accentuează ideea pierderii identităţii de sine şi a intimităţii/spaţiului privat şi
aceasta deoarece individul este încorporat într-o masă de oameni, împreună cu care
trebuie să convieţuiască şi să-şi desfăşoare toate activităţile, fără excepţie. El trebuie să
respecte anumite reguli, fără a fi însă consultat în privinţa legitimităţii acestora. În fine,
o ultimă observaţie mai trebuie făcută: scopurile individuale sunt întotdeauna
secundare în raport cu obiective majore ale instituţiei totale, viaţa fiecărui om din
interiorul acesteia fiind orientată în vederea acestor obiective. De exemplu, într-o
companie/unitate militară, activitatea esenţială este antrenamentul pentru a deveni un
cât mai bun soldat (ceea ce unii autori au numit tehnica de a-i ucide pe alţii înainte să fii
tu însuţi ucis), într-o mănăstire, activitatea primordială este rugăciunea şi ritualurile
prin care fiecare arată devotament faţă de Dumnezeu.

Agenţii socializării

Procesul socializării nu se realizează dintr-o dată, ci în mod treptat, fiind

influenţat de anumiţi factori, a căror importanţă variază de la o societate la alta. Cei mai
importanţi asemenea factori sunt: familia, şcoala, grupul de prieteni, locul de muncă,
religia, mass media etc.
În cadrul societăţilor europene şi nu numai, familia este fără-ndoială cel mai
important agent al socializării. Procesul socializării se află în legătură directă cu una
dintre funcţiile esenţiale ale familiei şi anume creşterea şi educarea copiilor. Contactul
primar al omului cu semenii săi are loc în cadrul familiei, acesta fiind mai întâi bebeluş
şi ulterior copil, ceea ce presupune o serie de interacţiuni cu ceilalţi membri ai familiei.
În literatura sociologică consacrată familiei, aceasta este privită drept un grup de
indivizi, în cadrul acesteia existând o conexiune între generaţii diferite (Day 2010).
Relaţia cea mai frecventă este aceea dintre părinte şi copil. O altă trăsătură de bază a
familiei este faptul că membrii acesteia stabilesc contacte intime, bazate pe angajamente
reciproce, încredere, respect şi un profund sentiment de obligaţie ce se poate întinde pe
parcursul întregii vieţi. Între părinţi se stabilesc relaţii de natură sexuală, iar toate
persoanele din cadrul familiei se orientează către atingerea unor obiective prin
intermediul „achiziţionării, alocării şi distribuirii resurselor (de exemplu, timp, bani,
spaţiu şi contact direct, personal)”. În anumite situaţii, există în unele familii un
sentiment puternic de apartenenţă, care-i uneşte pe membrii acesteia şi le conferă un
sens mai cuprinzător decât acela al identităţii de sine; în acest caz, valorile, normele,
convingerile, scopurile etc. specifice familiei sunt interiorizate într-un grad foarte înalt.
Există însă şi situaţii în care între unii membri ai familiei apare un sentiment de
dezagregare; legăturile dintre aceştia nu au dispărut cu totul, însă ele au căpătat un
caracter formal accentuat, ei comunică, dar lipsesc entuziasmul şi aşteptările reciproce.
O componentă importantă a procesului socializării este socializarea de gen. În
timp ce sexul fiecarei persoane este un dat, este primit de fiecare individ încă de la
naştere, în schimb, problema apartenenţei la un anumit gen presupune un lung şi
elaborat proces de învăţare. Socializarea de gen se referă la modalitatea în care fetele şi
băieţii învaţă cum să acţioneze, cum să se comporte în societatea în care s-au născut şi
trăiesc. Socializarea de gen se produce atât la nivel direct/explicit, cât şi
indirect/implicit. De exemplu, fetele sunt învăţate de către adulţi să adopte un anumit
comportament, să fie sensibile şi neconflictuale, în timp ce băieţilor li se transmite că e
bine să aibă un temperament mai dur, că ei nu trebuie să plângă şi să-şi expună de faţă
cu ceilalţi latura sensibilă a personalităţii lor. Socializarea de gen presupune alegerea
unor tipuri de haine specifice fiecărui sex, sau a unor culori potrivite fetelor, spre
deosebire de cele potrivite băieţilor – culoarea roz este pentru fete, iar cea albastră
pentru băieţi etc. – , sau a anumitor tipuri de jucării – fetele se joacă întotdeauna cu
păpuşile, iar băieţii cu maşinuţele sau roboţii – , dar şi a activităţilor fizice diferite –
fetele sunt orientate încă de la o vârstă fragedă către dans sau pictură, în timp ce băieţii
sunt îndrumaţi către sporturi ce presupun efort fizic intens. Ceea ce duce adesea la
crearea unor adevărate stereotipuri, care însă nu sunt conştientizate cu adevărat de
părinţi. De altfel, sociologii au efectuat nenumărate cercetări de teren pentru a
demonstra importanţa socializării de gen. De exemplu, un studiu efectuat asupra unor
copii din Australia cu vârste între 6 şi 7 ani a arătat faptul că băieţii sunt implicaţi în
activităţi sportive, în timp ce fetele sunt preocupate de balet şi dans (Ember, Ember
2003). În Senegal, jocurile preferate ale fetelor au legătură cu activitatea casnică şi se
desfăşoară de-a lungul întregii copilării, în timp ce băieţii au un mod similar de joacă,
dar numai până la vârsta de doi ani, după care joaca lor include imitarea activităţii
tatălui, respectiv activităţi precum vânătoarea sau părăsirea locuinţei pentru un timp
mai îndelungat. De asemenea, mamele din aceeaşi ţară le pretind fiicelor lor să
muncească mai mult decât băieţii, precum şi să se implice în activităţi care presupun un
grad mai mare de responsabilitate.
Acest tip de socializare are însă şi anumite consecinţe, care au fost analizate
amănunţit de către sociologi. Mai întâi, se fac diferenţe între copii în ceea ce priveşte
sarcinile care li alocă (Day 2010). Fetele sunt îndrumate pentru a se implica în
activităţi/jocuri asemănătoare cu activităţile casnice şi sociale ale mamei, precum şi de a
o ajuta pe aceasta în treburile gospodăriei, în timp ce băieţii sunt orientaţi către un cu
totul alt gen de activităţi. În al doilea rând, chiar şi atunci când copiii desfăşoară
activităţi similare, acestea sunt etichetate de către adulţi în funcţie de genul copilului.
Astfel, dacă o fată practică un anumit sport mai dur împreună cu băieţii, ea va fi
caracterizată drept agresivă şi neadecvată, în timp ce partenerii ei de joacă de sex
masculin vor fi priviţi ca şi cum nu ar fi făcut nimic excepţional, ci sunt doar plini de
energie şi foarte activi – adulţii nu au nimic împotrivă ca un băiat să-şi consume
energia, ceea ce, atunci când vine vorba despre fete, devine foarte discutabil. În final,
trebuie remarcat că părinţii şi adulţii în general se poartă diferit cu copiii încă de la
naştere şi aceasta datorită genului acestora; fetelor li se repetă că sunt foarte frumoase,
adevărate prinţese, li se vorbeşte pe un ton scăzut şi cu multă delicateţe; în timp ce
băieţii nu au parte de acelaşi tratament din partea persoanelor adulte, expresia cea mai
frecventă pe care persoanele mature o folosesc în prezenţa lor este aceea de a creşte
mari şi de a deveni bărbaţi adevăraţi, ca şi cum copilăria nu ar fi pentru ei decât o
simplă etapă de trecere, ceea ce este cu adevărat important în viaţa lor urmând să se
petreacă abia din clipa când nu vor mai fi copii. Recapitulând, stereotipurile sociale
legate de gen cer ca activităţile/comportamentele specifice fetelor să fie strict
diferenţiate de acelea ale băieţilor; în general, oamenii consideră că, fără această
delimitare, viaţa socială ar fi cuprinsă de haos.

Însă familia nu este singurul agent al socializării. Şcoala reprezintă un alt factor,
a cărui influenţă în cadrul acestui proces nu poate fi pusă la îndoială. Diferenţa esenţială
dintre familie în calitatea sa de agent al socializării şi şcoală stă în caracterul
instituţionalizat, pronunţat formal al acesteia din urmă. De aici rezultă faptul că şcoala
reprezintă un pas esenţial în vederea dobândirii abilităţilor de integrare şi convieţuire
cu ceilalţi în cadrul unei societăţi. Sarcina esenţială a şcolii din acest punct de vedere
este nu numai aceea de a-i învăţa pe copii diverse abilităţi sau de a le furniza o
multitudine de informaţii şi cunoştinţe, ci, mai ales, de a-i pregăti pe aceştia pentru
viaţa în societate, de a-i forma în sensul asimilării valorilor şi normelor specifice lumii
sociale în care s-au născut şi urmează să-şi trăiască viaţa de adult. Experienţa socializării
prin intermediul şcolii îl obligă pe copil să se confrunte cu situaţii inedite, imposibil de
întâlnit în viaţa în familie. Este vorba mai întâi de supunerea în faţa unui nou tip de
autoritate, reprezentată de învăţător(oare) şi ulterior de profesor(oară), în speţă o
persoană străină, din afara familiei sau cercului de prieteni ai acesteia. Ceea ce
înseamnă în mod evident un nou tip de abordare a relaţiilor cu adulţii, din care
lipseşte acea unică determinare şi orientare pe care o arată părintele copilui său. Pe de
altă parte, copilul se confruntă acum cu existenţa unui regulament impersonal, ce nu
ţine cont de caracteristicile fiecărui copil în parte, sau de nevoile particulare ale acestuia,
ci îi tratează pe toţi copiii la fel, impunându-le diverse obligaţii, dintre care cea mai
importantă este aceea de a se comporta la fel ca şi ceilalţi, de a lăsa deoparte ceea ce îi
dictează bunul plac şi de a participa alături de colegi la activităţile comune.
Şcoala modernă pune accentul pe evaluare, o tendinţă din ce în ce mai accentuată
a sistemului educaţional fiind aceea de a universaliza criteriile de apreciere şi evaluare,
de a le standardiza la maximum. Această standardizare pune însă anumite probleme
care au fost semnalate de diverse studii efectuate de antropologi şi sociologi. De pildă,
unul dintre testele celebre de inteligenţă este testul labirintului lui Porteus, în cadrul
căruia subiectul trebuie să traseze o linie printr-un labirint (sau o serie de labirinturi din
ce în ce mai complexe) astfel încât să reuşească să iasă din labirint într-un timp cât mai
scurt. Creatorul testului consideră că nivelul inteligenţei se află în relaţie invers
proporţională cu durata necesară rezolvării testului: cu cât durata este mai mică, cu atât
este mai mare nivelul I.Q.-ului persoanei care încearcă să rezolve acest test. Însă, atunci
când acest test a fost administrat aborigenilor din Australia, s-a constatat că aceştia
aveau nevoie de un timp foarte îndelungat pentru a rezolva testul, ceea ce sugera un
nivel al inteligenţei foarte scăzut (Lindholm 2007). Însă lentoarea de care ei dădeau
dovadă nu era nici pe departe un semn al lipsei de inteligenţă, ci se explica prin faptul
că aborigenii nu se grăbiseră niciodată în viaţa lor şi nici nu fuseseră vreodată grăbiţi de
altcineva. De aici rezultă faptul că administrarea unor asemenea teste nu trebuie să fie
făcută nediferenţiat; antropologii au demonstrat că, în realitate, ele nu măsoară
inteligenţa nativă a unei persoane, ci doar gradul în care un individ împărtăşeşte
aceleaşi valori şi norme – aceeaşi cultură – cu persoana care a realizat respectivul test de
inteligenţă.
Mai departe, studiile efectuate de antropologi au evidenţiat faptul că trebuie
operată distincţia dintre practicile corespunzătoare socializării moderne şi cele ale
socializării premoderne. Astfel:
- învăţarea premodernă are caracter esenţialmente practic, contextual, fiind
profund personalizată. Modalitatea de învăţare cea mai frecvent utilizată de către copii
este imitaţia.
- învăţarea modernă este abstractă, formală, manifestând tendinţe profunde de
generalizare. Copiii învaţă prin intermediul şcolii.
O ilustrare a modului în care funcţionează modul de gândire premodern,
primitiv în raport cu cel modern este reprezentată de cercetările efectuate de psihologul
sovietic Alexander Luria (1902-1977) în regiunile Uzbekistan şi Kirghistan (apud.
Lindholm 2007). Astfel, Luria le cerea diverselor persoane cu care se întâlnea în aceste
zone să finalizeze unele raţionamente de tipul: În nordul îndepărtat, acolo unde totul
este acoperit de zăpadă, toţi urşii au culoarea albă. Novaia Zemlia se află în nordul
îndepărtat. Ce culoare au urşii care trăiesc acolo? Psihologul a constatat că există două
tipuri de răspunsuri la acest silogism. Persoanele care aveau o minimă pregătire şcolară
au răspuns imediat „albă”, spre deosebire de aceia care nu frecventaseră niciodată
şcoala şi care au răspuns invariabil: „Nu am fost niciodată la Novaia Zemlia. De unde
să ştiu eu ce culoare au urşii acolo?”. Un alt exemplu furnizat de acelaşi cercetător se
referă la situaţia în care localnicilor li se arată fotografii ce reprezintă un topor, un
ciocan, un fierăstrău şi un butuc/o bucată de lemn, fiind întrebaţi care dintre obiecte nu
se încadrează în aceeaşi categorie cu celelalte. Respondenţii care nu fuseseră niciodată la
şcoală au răspuns că toate obiectele aparţin aceleiaşi categorii. Luria a încercat totuşi să
le sugereze respondenţilor săi lipsiţi de educaţie şcolară că butucul nu se încadrează,
însă ceilalţi au replicat pe un ton vehement că e nevoie de butuc, în caz contrar atât
toporul, cât şi ciocanul şi fierăstrăul nu se pot utiliza, devin inutile în absenţa butucului
de lemn. În schimb, oamenii care aveau fie şi o minimă educaţie şcolară au recunoscut
imediat butucul ca făcând notă discordantă în raport cu celelalte trei obiecte, ceea ce ne
arată că aceştia reuşeau să-şi reprezinte categoria abstractă de „unelte”. Nu trebuie uitat
faptul că în experienţa lor cotidiană, practică oamenii nu utilizează „unelte” – termen ce
desemnează o categorie abstractă de obiecte – , ci topoare, ciocane sau fierăstraie. De
altfel, înseşi formele geometrice erau percepute de respectivii respondenţi lipsiţi de
educaţie şcolară nu ca forme abstracte, ci prin intermediul similitudinilor dintre acestea
şi diverse obiecte din viaţa curentă. Astfel, cercul nu era înţeles ca o figură geometrică
distinctă, ci prin analogie cu obiectele a căror formă este rotundă – o farfurie, o găleată,
un ceas sau luna; pătratul era o oglindă, o uşă sau o casă. În concluzie, reprezentările
acestor oameni sunt strâns legate nu de diverse principii abstracte, ci de activităţile din
viaţa de zi cu zi. Ei erau, într-un fel, prizonierii absoluţi ai acestei vieţi cotidiene.
Experienţa personală era astfel trăită/valorizată la nivel maxim; logica şi
raţionamentele abstracte nu reuşeau să pătrundă dincolo de această legătură imposibil
de desfăcut cu viaţa şi mai ales cu abordarea practică a vieţii.

Un alt factor important în procesul socializării este şi grupul de prieteni sau ceea
ce este denumit în limbajul cotidian drept anturaj. Pe măsură ce copilul creşte, el va
manifesta tendinţa de a deveni tot mai independent în raport cu părinţii săi sau cu
familia din care face parte. Iar această dorinţă de independenţă este canalizată în
direcţia asocierii cu alţi copii/tineri cu vârstă apropiată de a sa. Grupul de prieteni şi
tipul de socializare pe care acesta îl presupune ocupă un rol esenţial cu precădere la
vârsta copilăriei sau a adolescenţei, după care influenţa sa începe treptat să se
estompeze. În contextul socializării, grupul de prieteni/anturajul are anumite
caracteristici definitorii (Borgatta, Montgomery 2000). Mai întâi, el reprezintă prin
excelenţă o asociaţie voluntară, fiind, de altfel, prima asociaţie de acest gen la care
participă cei mai mulţi dintre copii. Liberatea de alegere are deci un grad foarte ridicat,
deşi, de multe ori, ea nu este propriu-zis conştientizată; copiii devin membrii unui grup
nu prin exercitarea neîngrădită a acestei libertăţi de alegere, ci se lasă mai degrabă
purtaţi de un anumit instinct de asociere cu cei de-o seamă cu ei. O altă caracteristică a
grupului de prieteni este faptul că asocierea are loc între persoane care au un acelaşi
status social. De aici nu rezultă că există o egalitate absolută între toţi copiii/tinerii care
fac parte dintr-un grup; există, fără-ndoială, unele diferenţe de status în ceea ce priveşte
poziţia ocupată de fiecare în cadrul grupului, însă această poziţie nu se stabileşte pe
baze ierarhice, ci pe baza prestigiului sau prin negociere. Prin urmare, relaţiile din
interiorul grupului au la bază legături profunde de prietenie, grijă faţă de celălalt şi o
relativă egalitate. A treia caracteristică a grupului de prieteni se referă la faptul că el
constituie cel mai potrivit loc în care copilul îşi manifestă independenţa faţă de adulţi şi
faţă de controlul exercitat de aceştia. Ceea ce uneori se traduce în practicarea de către
acesta a unui comportament deviant; delicvenţă juvenilă a constituit dintotdeauna o
preocupare centrală pentru cercetările sociologice, ce au arătat că anturajul constituie
una dintre cauzele cele mai importante care generează acest tip de delicvenţă. O a patra
caracteristică a grupului de prieteni în relaţie cu procesul socializării este faptul că este
marcat de o separare a grupurilor de copii în funcţie de sexul acestora. Acest fapt
implică apariţia unor diferenţe vizibile între modurile de organizare ale grupurilor de
fete în raport cu acelea alcătuite din băieţi, dar şi o identificare din ce în ce mai
accentuată cu copiii care aparţin aceluiaşi sex, precum şi dezvoltarea unor atitudini
oarecum ostile şi stereotipe faţă de membrii sexului opus. Din toate observaţiile
referitoare la grupul de prieteni rezultă că acesta sa află în strânsă legătură cu problema
identităţii de sine şi aceea a încrederii în sine. Numai aşa se explică faptul că, în
anumite situaţii, ataşamentul faţă de prieteni/anturaj poate fi chiar mai puternic decât
acela faţă de membrii propriei familii, situaţie întâlnită cel mai frecvent în cazul
adolescenţilor, vârstă la care se poate constata, de altfel, o acutizare tot mai accentuată a
„conflictului între generaţii”.
De altfel, anturajul se manifestă diferit în ceea ce priveşte socializarea specifică
copiilor/tinerilor în raport cu accea a persoanelor adulte şi aceasta în triplu sens
(Haralambos, Holborn 2008):
1. În interiorul grupului, copiii se implică în mod direct în stabilirea regulilor,
nemulţumindu-se să respecte reguli stabilite de alţii pentru ei.
2. Grupurile de tineri tind să caute în permanenţă obţinerea unor avantaje
imediate, în raport cu alţi agenţi ai socializării, ce urmăresc ajustarea pe termen lung cu
diversele cerinţe ale societăţii.
3. Grupul de prieteni furnizează o alternativă în raport cu standardele impuse de
adulţi, valorile pe care un asemenea grup le promovează fiind adesea substanţial
diferite de acelea impuse de părinţi sau de şcoală. De aici poată să apară un conflict al
socializării, ce este agravat de situaţiile în care cerinţele anturajului intră în contradicţie
cu regulile stabilite de părinţi. Ceea ce părinţii interzic, poate fi permis sau chiar
recomandat de anturaj.
 Locul de muncă reprezintă, de asemenea, un agent important al socializării. El
serveşte în primul rând pentru a defini şi configura statusul social al unei persoane
adulte, ceea ce arată că vârsta adolescenţei a fost lăsată în urmă. Una dintre problemele
cele mai importante pe care le aduce cu sine locul de muncă în viaţa unei persoane este
responsabilitatea; cu toate că şcoala este primul agent al socializării care introduce acest
gen de preocupare, totuşi responsabilităţile pe care le presupune activitatea de la locul
de muncă au un caracter mult mai pronunţat, o sferă de aplicare mult mai largă decât
cele corespunzătoare şcolii. Se poate vorbi despre un prim contact direct, nemediat de
părinţi, cu realitatea; locul de muncă îl plasează pe fiecare om faţă în faţă cu nevoia şi
preocuparea de a-şi asigura traiul zilnic, de a câştiga prin forţele proprii o anumită
sumă de bani, ce sunt necesari pentru a se întreţine. Dar locul de muncă nu trebuie
privit doar din perspectiva constrângerilor pe care le presupune, ci el poate reprezenta
şi împlinirea unor dorinţe şi/sau ambiţii personale. Noţiunea de socializare
anticipativă are un rol foarte important în acest sens: copiii sunt familiarizaţi încă de la
vârste foarte fragede cu faptul că părinţii lor au un loc de muncă şi nu de puţine ori ei
imită comportamentul acestora corespunzător unui anumit status. Şi nu este vorba
numai de părinţi; copiii întâlnesc diverse persoane adulte în contexte instituţionalizate,
în care acestea îşi exercită rolurile ocupaţionale, de exemplu medici, profesori, poliţişti
etc. Se produce astfel o profundă influenţă asupra copiilor, cărora li se transmite în mod
indirect că maturitatea este sinonimă cu deţinerea unei anumite profesii şi practicarea
unei activităţi specifice.
Socializarea secundară este trăsătura esenţială a locului de muncă în calitatea sa
de agent al socializării. Cercetările efectuate de sociologi şi psihologi au evidenţiat
faptul că sarcinile pe care le presupune fiecare tip de activitate profesională au un
impact nu numai asupra nivelului de cunoaştere şi competenţelor fiecărui angajat, ci şi
asupra modului de socializare sau dezvoltării personalităţii acestuia. Astfel, o activitate
care presupune foarte multă rutină, supraveghere strictă din partea conducătorilor,
precum şi executarea unor sarcini de o complexitate foarte scăzută generează un grad
mare de conformare, în timp ce realizarea unor activităţi complexe, ce încurajează
adoptarea unor soluţii/intervenţii personale, are rolul de a stimula creativitatea şi
autonomia angajaţilor, precum şi modalitatea în care aceştia îşi integrează valorile
specifice locului de muncă pe care-l ocupă şi organizaţiei în interiorul căreia îşi
desfăşoară activitatea (Borgatta, Montgomery 2000).
 Sociologul Wilbert Moore a susţinut că socializarea ocupaţională nu este un
proces uniform, ci unul divizat în patru etape fundamentale (apud. Schaefer, Lamm
1995). Prima etapă este aceea a alegerii carierei, în cadrul căreia are loc selecţia acelor
categorii de studii necesare pentru a practica profesia care este dorită de către o
persoană. Pentru a deveni medic, de exemplu, nu este suficientă simpla dorinţă, ci ea
trebuie dublată de studii medicale cu caracter universitar, precum şi de obţinerea unei
calificări în acest sens. A doua etapă este intitulată socializare anticipativă, noţiune la
care am mai făcut referire şi care va fi detaliată mai jos. Aceasta poate dura câteva luni
sau se poate întinde pe o perioadă mult mai îndelungată, respectiv câţiva ani. În
anumite situaţii, copiii preiau de la părinţii lor tipul de ocupaţie sau profesie pe care
aceştia îl posedă. De pildă, atunci când părinţii au o aşa-numită afacere de familie,
copilul sau copiii acestora pot continua să lucreze pentru a dezvolta respectiva afacere
şi a-şi asigura în continuare o anumită prosperitate. Există însă şi alte situaţii în care
profesia este aleasă la o vârstă foarte fragedă, precum acelea în care copiii se decid să
devină muzicieni sau sportivi; adolescenţa acestora este marcată de efortul intens de a
reuşi să-şi împlinească visul legat de dezvoltarea propriei cariere. Etapa a treia este
dedicată condiţionării şi angajamentului şi are loc în perioada în care o persoană are o
anumită ocupaţie profesională. Condiţionarea constă în acceptarea lipsită de entuziasm
a acelor aspecte neplăcute pe care le presupune activitatea în cadrul unui job. Deşi
aşteptările sunt aproape întotdeauna mari sau foarte mari, totuşi, de cele mai multe ori,
realitatea ne arată că activitatea zilnică, curentă pe care o desfăşurăm la locul de muncă
nu este întotdeauna incitantă, nu deschide în permanenţă noi oportunităţi, ci poate fi
uneori plictisitoare, neatractivă, lipsită de farmec. Angajamentul se referă la atitudinea
de acceptare entuziastă a sarcinilor, în virtutea faptului că persoana a ales să privească
aspectele pozitive care derivă din ocuparea unei anumite profesii sau meserii. În cele
din urmă, dacă o persoană este mulţumită de ceea ce îi oferă un anumit job, aceasta
trece într-o nouă etapă a procesului de socializare ocupaţională şi anume angajamentul
continuu. Este faza în care se crează o legătură foarte puternică între un individ şi
statusul său profesional, astfel încât acesta din urmă devine o parte integrantă a
identităţii-de-sine a persoanei în cauză.
 Socializarea în raport cu vârstele omului

Psihologul de orientare psihanalistă Erik Erikson (1902-1994) a elaborat, pornind

de la teoria freudiană despre etapele dezvoltării psihosexuale, o perspectivă asupra
ciclului vieţii alcătuită din opt stadii de dezvoltare. Deşi a fost puternic influenţat de
Freud (a studiat la Viena alături de Ana Freud, fiica lui Sigmund Freud), totuşi există o
puternică linie de demarcaţie între viziunile celor doi, ce constă în principal în
caracterul psihosocial al teoriei lui Erikson, spre deosebire de cel psihosexual al teoriei
freudiene. În plus, Erikson a introdus atât în vocabularul ştiinţific, cât şi în cel cotidian
sintagma de criză de identitate, ce se referă la existenţa unor tulburări care conduc la
eşecul asumării identităţii de sine în timpul adolescenţei. Cele opt stadii de dezvoltare
sunt caracterizate de existenţa unui conflict interior în cadrul căruia nevoile şi dorinţele
individului se află în opoziţie cu cerinţele societăţii. Ele sunt următoarele:
1. Stadiul infantil (naştere-1 an) este dominat de conflictul dintre încredere şi
neîncredere;
2. Copilăria timpurie (1-3 ani) este structurată pe baza opoziţiei dintre autonomie,
pe de o parte, şi ruşine şi îndoială, pe de altă parte.
3. Stadiul jocului, al grădiniţei (3-6 ani) – iniţiativă vs. vinovăţie.
4. Stadiul şcolar (7-11 ani) – sârguinciozitate vs. inferioritate.
5. Adolescenţa (12-18 ani) – identitate vs. criza identităţii.
6. Tinereţea (18-35 ani) – intimitate vs. izolare.
7. Maturitate (35-60 ani) – productivitate vs. stagnare.
8. Bătrâneţe (peste 60 de ani) – integritatea eului vs. disperare.

Vârsta copilăriei umane este circumscrisă în mod dominant socializării primare.

Aceasta are un rol decisiv în ceea ce priveşte, pe de o parte, conturarea propriei
personalităţi, a sinelui, ce presupune acumularea de cunoştinţe, abilităţi etc, precum şi a
unui limbaj propriu şi a unor modalităţi de operare cognitivă, iar, pe de altă parte,
interiorizarea unor norme, valori corespunzătoare mediului social în care copilul se
formează. Una dintre experienţele fundamentale pe care copilul şi le însuşeşte în cadrul
socializării primare este faptul că întotdeauna ceilalţi aşteaptă din partea sa să se
conformeze regulilor şi normelor sociale pentru a putea fi acceptat şi pentru a primi
iubirea celorlalţi, în primă instanţă a familiei, iar ulterior a oamenilor din afara cercului
familial. Nevoia de a fi iubit şi acceptat generează astfel de la bun început o puternică
presiune asupra copilului, pentru ca acesta să reuşească să corespundă aşteptărilor
investite de ceilalţi în sine însuşi. Acesta este un moment puternic încărcat de
semnificaţii şi care se poate dovedi decisiv în ceea ce priveşte puterea de adaptare şi de
conformare la imperativele impuse de societate; dacă acest lucru nu este învăţat în
perioada copilăriei, atunci există un grad foarte redus de probabilitate ca mai târziu
persoana aflată în asemenea situaţie să mai reuşească să se conformeze sau integreze
într-o anumită societate (Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz 2002).
Aşa cum s-a putut vedea, Erikson a împărţit perioada copilăriei în patru etape
principale. Mai întâi, în primul an de viaţă, copilul este dependent la nivel absolut de
părinţii săi sau de persoanele care îl îngrijesc. Valoarea fundamentală pe care o
dobândeşte bebeluşul în această perioadă este speranţa că va fi îngrijit în mod
corespunzător. Pasul următor aduce cu sine noi experienţe, dintre care una ce prezintă o
mare importanţă este învăţatul mersului cu propriile picioare. Acum copilul nu mai are
nevoie să fie transportat de părinţi, ci într-o oarecare măsură se poate descurca singur,
cel puţin în privinţa explorării locuinţei. Problema este însă faptul că el nu are conştiinţa
pericolului; dezvoltarea voinţei copilului se poate îndrepta în două direcţii: dacă părinţii
îi lasă un grad oarecare de libertate de mişcare, el îşi va dezvolta autonomia, în caz
contrar, dacă va fi sufocat de către părinţi cu o grijă excesivă, va deveni foarte ruşinos.
În etapa următoare, copilul începe să deţină un bun control asupra mişcărilor sale, deci
va fi tentat să-şi asume diverse iniţiative. Va avea anumite scopuri, iar grădiniţa va
reprezenta o oportunitate în sensul atingerii unor obiective diferite faţă de cele din
cadrul familiei. Această posibilitate se oferă însă în mod real odată cu începerea
activităţii şcolare, în preajma vârstei de şapte ani, în cadrul căreia apare un nou tip de
recunoaştere socială, ce este oferită pe baza cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le deţine
fiecare copil. Dacă acesta este încurajat şi susţinut de persoanele adulte implicate în
educaţia sa, atunci el va depune un efort sporit, devenind mai sârguincios; în caz
contrar, se va interioriza tot mai mult şi va refuza modelul de competiţie pe care-l
propune şcoala (Bassis, Gelles, Levine 1991).

Adolescenţa este privită cel mai adesea ca o punte între copilărie şi maturitate. În
acelaşi timp, se poate afirma că ea este o invenţie a modernităţii. În societăţile
preindustriale, tranziţia de la copilărie la vârsta adultă nu se face în mod natural, firesc,
ci pe baza unor rituri de trecere. Ele debutează cu separarea de grup a persoanei care
urmează să fie subiectul ceremoniei, precum şi cu marcarea acesteia în mai multe
modalităţi: împodobirea cu diverse obiecte – trofee de vânătoare, cunună din pene etc. –
, tatuarea anumitor zone ale corpului, colorarea feţei în diverse nuanţe etc. Statutul
social al persoanei este în această fază incert, ca şi cum s-ar afla între două lumi, însă nu
aparţine niciuneia dintre ele; nu mai este copil, dar nu a devenit încă adult; nu este
căsătorit, dar nici necăsătorit; nu aparţine lumii profane şi nici celei sacre etc. Mai mult
decât atât, această perioadă intermediară este înconjurată de nenumărate tabuuri şi
chiar suferinţe de natură fizică: tânărul este izolat de trib, nu are voie să intre în
compania adulţilor de sex diferit, trebuie să suporte diverse umilinţe, sau să probeze
faptul că este plin de curaj, fiind rezistent în faţa durerilor fizice. Orice rit de trecere
implică într-un fel sau altul ideea morţii ritualice, copilul a murit, iar din el se naşte o
nouă fiinţă, matură, pe deplin integrată în colectivitate. Mai trebuie adăugat faptul că
aceste rituri de trecere care se bazează pe relaţia dintre moarte şi viaţă devin în acelaşi
timp rituri de iniţiere, trecerea de la copilărie la maturitate fiind asimilată unei
schimbări de natură ontologică şi gnoseologică. În plus, există anumite diferenţe între
iniţierile feminine şi cele masculine (Eliade 1995):
- iniţierile feminine de pubertate sunt mai puţin răspândite decât acelea ale
băieţilor;
- riturile feminine sunt mai puţin dramatice;
- iniţierile fetelor sunt individuale.
De exemplu, în cadrul populaţiei aborigene din Australia, fata este izolată în
timpul celor trei zile de menstruaţie într-o colibă unde nu are voie să consume diferite
alimente. După această perioadă, este vopsită cu ocru şi frumos împodobită de femei, şi
condusă de către acestea la un râu, unde are loc spălarea ritualică. Abia după această
baie, fetei i se recunoaşte statusul social de femeie. La tribul african Pangwe, ritualul
iniţiatic adresat băieţilor debutează cu însemnarea acestora cu patru zile înainte de
ceremonie, semnul fiind intitulat închinare morţii. În ziua dedicată ritualului, li se dă să
bea o băutură cu un gust foarte greţos, iar acela care vomită este urmărit prin sat, fiind
ameninţat cu moartea. Ulterior, băieţii sunt duşi într-o casă plină de muşuroaie de
furnici şi lăsaţi acolo pentru a locui o anumită perioadă de timp. Înţepăturile provocate
de furnici sunt, de altfel, foarte dureroase, iar atmosfera sumbră este amplificată de
supraveghetori, care le strigă tinerilor neofiţi: „Veţi fi omorâţi, acum trebuie să muriţi!”.
Iniţierea nu se termină însă aici; moartea ritualică presupune abandonarea novicilor
într-o colibă aflată în junglă, colibă numită „a morţii”, unde, timp de o lună întreagă,
aceştia trăiesc complet goi şi într-o singurătate totală. Pentru ca nu cumva să se
întâlnească din întâmplare cu cineva, ei trebuie să-şi anunţe prezenţa bătând cu putere
într-un xilofon. La sfârşitul lunii, sunt vopsiţi în alb, după care li se permite să vină în
sat, dar trebuie să doarmă noaptea în colibă. După alte trei luni, sunt recuperaţi total de
către ceilalţi membri ai tribului, fiindu-le conferite identităţi, precum şi statusuri noi
(Ibid.).
Din punct de vedere sociologic, principala caracteristică a adolescenţei este
reprezentată de dorinţa de diferenţiere faţă de părinţi, simptom al apariţiei nevoii de
independenţă. În această perioadă se poate vorbi despre înlocuirea socializării primare
cu socializarea anticipativă, în cadrul căreia are loc pregătirea şi învăţarea unor roluri
sociale care sunt dorite şi este de presupus că vor fi asumate în perioada maturităţii.
Prin urmare, socializarea anticipativă ne pregăteşte pentru rolurile pe care urmează să
le îndeplinim în viitor în cadrul societăţii. Exemplul cel mai frecvent întâlnit al acestui
tip de socializare este acela în care copiii îmbracă hainele părinţilor sau împrumută
diverse obiecte ale acestora – trusa de farduri, geanta cu care părintele pleacă la
serviciu, cheile de la maşină etc. – pentru a mima activităţile acestora; în acest caz, ei
experimentează anumite roluri specifice adulţilor, roluri pe care le vor exercita în mod
real mult mai târziu (Johnson 2007). Socializarea anticipativă nu se manifestă însă
numai la vârsta copilăriei sau adolescenţei, ci, într-o formă relativ diferită, ea este
practicată de-a lungul întregii vieţi. În acest context, un exemplu sugestiv al modului în
care acţionează socializarea secundară este acela al familiilor de îmblânzitori de şerpi
din India (Schaefer, Lamm 1995). Băiatul îmblinzitorului de şerpi se află într-un
permanent contact vizual cu şarpele, iar la vârsta de 5 sau 6 ani el începe să-l atingă
uşor, folosind mişcări lente. Ulterior, el va învăţa cum să prindă şerpi şi unde se află
zonele în care trăiesc diferitele specii de şerpi. De altfel, copilul care reuşeşte să continue
tradiţia tatălui, bunicului ş.am.d. în ceea ce priveşte îmblânzirea şerpilor se bucură de
un deosebit respect din partea celorlalţi. Revenind la modelul propus de Erikson, se
poate observa faptul că sarcina cea mai importantă a adolescenţei este conturarea unei
identităţi proprii; în timp ce în societăţile de tip tradiţional, această identitate era
transmisă în mod automat prin afilierea la grupul persoanelor adulte, în societăţile
contemporane fiecare tânăr trebuie să-şi construiască singur această identitate de sine.
Se petrece astfel o reorientare a adolescenţilor; dinspre familie către prietenii de aceeaşi
vârstă, cu care împărtăşesc probleme similare şi au interese comune. În plus, această
identitate de sine devine mai accentuată din momentul în care tânărul devine o
persoană activă pe piaţa muncii şi îşi poate manifesta aptitudinile într-un cadru
instituţionalizat.
O altă componentă de bază a adolescenţei privită ca o etapă esenţială a
procesului de socializare este prietenia. Ea presupune interacţiunea dintre oameni axată
pe stabilirea unor relaţii intime, în care secretele sunt dezvăluite şi comunicarea se poate
realiza adeseori fără să fie nevoie de cuvinte şi explicitări inutile, unde sentimentele
prevalează de multe ori în dauna interesului personal. Adolescenţa este o perioadă
marcată de o puternică orientare socială, unde tinerii se influenţează reciproc, opinia
grupului având o greutate mult mai ridicată decât opiniile individuale. De altfel,
aceasta a fost în mod tradiţional perspectiva din care sociologia de factură clasică a
analizat adolescenţa. Ea s-a preocupat în principal de factorul extern, rolul pe care-l
joacă ceilalţi în apariţia problemelor de comportament în general şi a celor legate de
mediul şcolar în special (Ritzer 2007). De aici a rezultat un concept cu o puternică
încărcătură negativă şi anume presiunea de grup, ce sugerează destul de explicit că o
cauză fundamentală a comportamentului deviant specific unora dintre tineri este
asocierea sa cu un grup de delicvenţi. Iar această noţiune a fost aplicată cu precădere
persoanelor care consumă droguri de la o vârstă fragedă. Există deci o latură întunecată
a relaţiilor de prietenie dintre adolescenţi, iar sociologii nu au pregetat să o
analizeze/conceptualizeze. Însă această perspectivă nu este singulară; spre deosebire
sau, mai exact spus, în contrast ferm cu această viziune sociologică, a apărut o direcţie
nouă, în cadrul căreia se insistă asupra implicaţiilor pozitive pe care le are prietenia
dintre adolescenţi în ansamblul procesului de formare/socializare. Întâlnirile dintre
tineri şi procesul de dezvoltare a grupurilor de prieteni nu sunt sinonime din start cu
adoptarea unor comportamente antisociale; reciproca poate fi întâlnită cu o frecvenţă
mult mai mare. Astfel, poate fi stimulat comportamentul prosocial, asimilarea unor
valori şi deprinderea unor abilităţi ce au rol social integrator, iar confruntarea
neduşmănoasă cu ideile altora poată să stimuleze adoptarea unui comportament
tolerant, precum şi receptivitatea faţă de diversitatea pe care o oferă viaţa socială.
 Maturitatea este legată nu numai de încadrarea într-un anumit segment de
vârstă, ci, mai ales, ea este acea perioadă din viaţa oamenilor în care aceştia îşi asumă
rolurile specifice adulţilor. Socializarea anticipativă este în mare măsură înlocuită cu
socializarea profesională, al cărei obiectiv nu este doar acela de a poseda cunoştinţe cât
mai aprofundate, ci de a-şi însuşi cultura unei profesii (Brinkerhoff, White, Ortega, Weitz
2002). Adulţii trebuie să asimileze acele deprinderi şi abilităţi necesare pentru
exercitarea rolurilor specifice profesiei. În acest caz, se pune problema atingerii unor
standarde specifice fiecărei profesii în parte, în raport cu care se poate stabili gradul de
profesionalism al fiecărei persoane în parte. Adesea, cu precădere în societatea
occidentală, aceste standarde nu sunt suficiente, ci se face apel şi la respectarea
anumitor norme de natură etică, ceea ce face ca acest tip de socializare să aibă o latură
formală pronunţată, în cadrul căreia se pune accentul pe respectarea unor reguli de
conduită şi a unui limbaj adecvat. La care se adaugă urmărirea propriilor interese,
precum şi o permanentă competiţie, ceea ce face ca relaţiile de prietenie dintre
persoanle adulte să difere în mod substanţial de acelea care se stabilesc între
adolescenţi, ce au un caracter strict dezinteresat. Socializarea profesională este, prin
urmare, un proces de lungă durată, aflat în relaţie directă cu transformările de pe piaţa
muncii şi cu utilizarea noilor tehnologii. Acest caracter dinamic al socializării
profesionale este asigurat şi de specificul carierei în lumea actuală, ce este alcătuită
dintr-o varietate din ce în ce mai mare de locuri de muncă prin care trece un individ de-
a lungul unei vieţi profesionale. Spre deosebire de situaţia existentă în urmă cu câteva
decenii, când stabilitatea era una dintre trăsăturile fundamentale ale unei cariere ideale,
nu arareori oamenii fiind obişnuiţi să iasă la pensie din aceeaşi întreprindere în care se
angajaseră în imediat după absolvirea studiilor, dinamica pieţei forţei de muncă actuale
impune schimbări structurale atât la nivel instituţional, cât şi în ceea ce priveşte fiecare
persoană adultă în parte. În afara abordărilor referitoare la socializarea profesională ca
fiind o dominantă a maturităţii, mai trebuie subliniat rolul pe care îl are întemeierea şi
dezvoltarea propriei familii de-a lungul acestei vârste a omului. Viaţa profesională şi
cea familială sunt cele două repere majore ale maturităţii. În literatura sociologică, se
face distincţia între familia de orientare, cea în care se naşte fiecare om şi unde statusul
este acela de copil şi familia de procreere, care apare ca urmare a căsătoriei dintre
adulţi, unde statusul este acela de soţ/soţie, putând fi dublat de statusul de părinte. O
analiză detaliată a familiei din perspectivele sociologiei poate fi însă lecturată la
capitolul dedicat acesteia.
Psihologul David Levinson susţine în lucrarea publicată în 1978 The Seasons of
Man`s Life că viaţa unei persoane adulte nu este nici pe departe uniformă şi stabilă, ci
dimpotrivă, ea este caracterizată de un lung şir de crize. Cercetările sale efectuate pe un
număr de 40 de adulţi a căror condiţie socială era foarte variată au arătat că vîrsta
maturităţii nu este deloc liniară, ci este segmentată în 6 etape distincte. Levinson a
susţinut, de altfel, că aceste momente de dezvoltare au un caracter universal. Astfel,
intervalul cuprins între 22 şi 28 de ani este dominat de sentimentul de eliberare faţă de
lumea copilăriei, de pregătirea în vederea începerii unei cariere, precum şi de stabilirea
unor relaţii cu caracter intim. Între 28 şi 33 de ani are loc o urgentă reconsiderare a
alegerilor făcute în jurul vârstei de douăzeci de ani. În acelaşi timp, marea majoritate a
oamenilor se reevaluează pe sine, reproiectându-şi obiectivele propuse pentru a fi
realizate. Următorul interval este acela dintre 33 şi 40 ani, în care domină stabilitatea,
atât în ceea ce priveşte preocuparea pentru dezvoltarea propriei cariere, cât şi pentru a
avea o viaţă de familie netensionată, calmă. Între 40 şi 45 de ani are loc o profundă
evaluare, în cadrul căreia persoana adultă analizează tot ceea ce a reuşit să realizeze de-
a lungul vieţii sale mature. Aceasta este vârsta în care iluziile încep să fie lăsate
deoparte; ele nu mai au nici-un efect, deoarece se profilează sentimentul de prea târziu. De
asemenea, tot acum apare şi conştiinţa faptului că este ultima şansă de a face ceva cu
adevărat important pentru a se simţi împăcat cu sine. De la 45 la 60 de ani continuă din
ce în ce mai intens procesul de abandonare a iluziilor. Este momentul unei încercări de a
exprima sau de a dezvolta acele părţi din sine care au fost până acum neglijate, apariţia
nevoii de a lăsa ceva în urmă, precum şi asumarea unui rol inedit, acela de a avea grijă
de ceva sau de cineva, de a fi mentorul unei persoane tinere. Dincolo de vârsta de 60 de
ani este acceptată decăderea trupească, apare conştiinţa faptului că nu mai eşti stăpân
pe de-a-ntregul pe propriul corp. Acesta este momentul în care are loc retragerea nu
numai din activitatea profesională, dar şi, mai important decât atât, retragerea din
competiţia bazată pe recompense şi recunoaştere din partea societăţii. Vrând-nevrând,
interesul se deplasează dinspre societate/exterior către sine; are loc deci o reorientare
către resursele propriului sine.
 Bătrâneţea apare la omul contemporan în pragul vârstei de 65 de ani, fiind
caracterizată de încetarea activităţii profesionale – prin pensionare – , precum şi de
pierderea unor abilităţi de natură fizică. Specific acestei vârste este conceptul de rol de
ieşire (role exit), ce desemnează acele procese prin intermediul cărora individul
părăseşte rolurile sale sociale. Pentru a demonstra faptul că percepţia asupra bătrâneţii
este cel mai adesea deformată de diverse stereotipuri, sociologul William C. Levin a
realizat un experiment în cadrul căruia unii tineri care studiau la diverse colegii din
California, Massachusetts şi Tennessee au fost rugaţi să caracterizeze, pe baza unor
fotografii care le erau prezentate, trăsăturile de personalitate ale unor bărbaţi a căror
vârstă părea să fie de 25, 52 şi 73 de ani. „Cum ţi se pare această persoană: competentă
sau incompetentă?”, „Generoasă sau egoistă?”, „Bogată sau săracă?”, „Atractivă sau
mai puţin atractivă?” ş.a.m.d. erau câteva dintre întrebările la care trebuiau să răspundă
tinerii (apud. Schaefer, Lamm 1995). Ceea ce respondenţii nu ştiau însă, era faptul că
cele trei fotografii nu reprezentau trei bărbaţi diferiţi, ci erau ale aceleiaşi persoane în
diferite momente ale vieţii sale. Ele au fost atent retuşate încât să dea impresia că au fost
realizate în aceeaşi perioadă de timp. Intenţia iniţială a lui Levin a fost aceea de a realiza
un experiment nu cu fotografiile unui bărbat, ci ale unei femei, însă dificultăţile de
natură tehnică au făcut imposibilă punerea în practică a acestei intenţii. Şi aceasta
deoarece schimbările în ceea ce priveşte moda sau stilul de coafură sunt infinit mai mari
în cazul femeilor decât al bărbaţilor, astfel încât este foarte dificil ca o fotografie a unei
doamne din anul 1940 să pară că a fost făcută cincizeci de ani mai târziu. În ceea ce
priveşte răspunsurile oferite de respondenţii la întrebările puse de Levin, aceştia au
apreciat că bărbatul de 25 de ani este activ, puternic, rapid, sănătos, atractiv, plin de
energie, implicat din punct de vedere social. Persoana de 52 de ani a fost descrisă ca
având un nivel mare de inteligenţă, fiind în acelaşi timp demnă de încredere. Bărbatul
în vârstă, însă, a fost caracterizat ca fiind inactiv, slab, lipsit de energie, bolnav,
ineficient, greoi, neimplicat, izolat din punct de vedere social, având un nivel coborât de
inteligenţă şi o memorie slabă, foarte puţin flexibil etc. Prin urmare, percepţia
publicului american asupra bătrâneţii abundă în stereotipuri de natură negativă,
consecinţele acestora fiind încurajarea discriminării în ceea ce priveşte retribuţia forţei
de muncă sau a altor drepturi sociale.
Experimentul lui William Levin a demonstrat faptul că există stereotipuri foarte
puternice legate de diferitele vârste ale omului. Iar bătrâneţea este înconjurată de
multe asemenea stereotipuri negative. Iata câteva dintre cele mai frecvente: Bătrânii
sunt toţi la fel. Dacă persoanele tinere şi cele adulte sunt receptate mai ales prin prisma
diferenţelor semnificative care există de la un individ la altul, în schimb, persoanele în
vârstă sunt privite ca având trăsături comune. Ceea ce nu este nimic altceva decât o
imagine complet eronată asupra unei întregi categorii de oameni; persoanele în vârstă
sunt la fel de diferenţiate unele în raport cu celelalte la fel ca şi cele aparţinând oricărei
alte categorii de vârstă. Nu trebuie uitat faptul că bătrânii nu s-au născut bătrâni, ci au
fost la rândul lor tineri, iar oamenii au tendinţa de a-şi conserva trăsăturile proprii de
personalitate până la vârstele cele mai înaintate (Neubeck, Neubeck 1997). În plus,
fiecare om poartă cu sine de-a lungul vieţii experienţele sale de viaţă, ceea ce înseamnă
că oamenii în vârstă devin cu atât mai diferiţi unii de ceilalţi cu cât experienţele lor
personale sunt mai diferite şi mai numeroase. Persoanele în vârstă sunt neproductive.
Argumentele aduse în favoarea acestui stereotip se referă la faptul că persoanele cu
vârste de peste 65 de ani s-au retras din activitate şi s-au pensionat, ei nu mai pot avea
copii, iar uneori apar ca o povară atât în ceea ce priveşte propria familie, cât şi societatea
în ansamblu. Aceasta nu este însă decât o viziune foarte îngustă asupra vieţii; în
realitate, majoritatea persoanelor ce aparţin vârstei a treia sunt foarte productive. Chiar
dacă ele nu mai întreprind o activitate remunerată, totuşi nu trebuie ignorată implicarea
acestor oameni în domeniul politic, în special sub forma participării la vot, precum şi la
diverse manifestări religioase, culturale sau sociale. Cel puţin sub aceste aspecte,
contribuţia acestora la viaţa socială este semnificativă, iar în cazul domeniului politic se
poate afirma că grupul persoanelor în vârstă este cel mai activ dintre toate. Şi aceasta
deoarece persoanele în vârstă participă într-un procent ridicat la fiecare scrutin
electoral, ceea ce generează o situaţie aparent paradoxală; datorită gradului scăzut de
participare la alegeri al tinerilor, voturile peroanelor în vârstă devin decisive pentru
desemnarea partidului sau candidatului câştigător. Astfel, într-un regim democratic,
indiferenţa făţişă a tinerilor faţă de domeniul politic are drept consecinţă faptul că
destinul politic al unei ţări este decis de persoanele în vârstă. Bătrânii sunt senili.
Punctul de plecare al acestui stereotip este faptul că unele persoane în vârstă manifestă
anumite devieri de natură psihologică sau comportamentală în raport cu ceea ce se
consideră îndeobşte a fi normal. Statistic însă, senilitatea nu este caracteristică decât unui
procent relativ redus dintre persoanele în vârstă, în plus, în anumite situaţii, ea este o
afecţiune reversibilă, care poate fi tratată (Ibid.). O altă maladie specifică în general
bătrâneţii este boala Alzheimer, ce presupune diminuarea sau chiar pierderea
capacităţilor intelectuale ale omului, precum şi diverse tulburări de comportament.
Însă, această maladie este specifică cu precădere vârstei foarte înaintate (persoanele care
au peste 82-84 de ani), iar frecvenţa tot mai ridicată a acestei boli se află în relaţie directă
cu fenomenul de creştere a longevităţii, fenomen specific societăţilor contemporane.
Persoanele în vârstă se află într-o stare permanentă de degradare şi declin. Acest
stereotip are la bază mai multe surse. Mai întâi, cei cu vârstă înaintată sunt priviţi ca
aflându-se într-o totală stare de dependenţă şi aceasta mai ales din motive de natură
medicală. Însă, în realitate, numărul persoanelor de 65 de ani a căror sănătate se află
într-o fază avansată de degradare este mult mai redus decât se ne-am putea aştepta. Pe
de altă parte, persoanele care au ajuns la o vârstă înaintată sunt receptate ca aflându-se
într-o stare de declin intelectual. Numai că, în realitate, lucrurile nu stau deloc aşa.
Studii recente arată însă că inteligenţa umană creşte în timp, ea se dezvoltă odată cu
experienţa de viaţă şi cu procesul socializării. În fine, bătrâneţea este privită ca fiind
similară cu pierderea interesului şi a activităţii sexuale. Observaţia este corectă, însă nu
trebuie generalizată, în anumite cazuri, unele persoane în vârstă sunt active din punct
de vedere sexual până la vârste foarte înaintate şi asta în ciuda diferitelor probleme de
sănătate sau dificultăţii de a găsi un partener sexual (Ibid.).
Există însă şi societăţi care valorizează bătrâneţea, considerând-o vârsta cea mai
importantă dintre toate celelalte. Gerontocraţia desemnează un tip de organizare
socială în cadrul căreia puterea politică, bogăţia şi prestigiul social aparţin bătrânilor.
Aceştia au rolul de a conduce, ei sunt priviţi de ceilalţi membri ai societăţii ca fiind
posesorii unei înţelepciuni ancestrale, prin urmare, lor le revine sarcina de a lua
deciziile importante care privesc soarta comunităţii. Principala sarcină a bătrânilor este
în acest context faptul de a menţine vii tradiţiile, obiceiurile, normele şi valorile
strămoşeşti – cultura comunităţii. Cel mai adesea, tinerii îi privesc cu un sentiment
amestecat de teamă şi respect. De altfel, idealizarea bătrâneţii este un fenomen destul de
răspândit, chiar şi în acele societăţi în care nu se poate vorbi despre existenţa unei
gerontocraţii autentice. Exemplele sunt nenumărate: societatea tradiţională japoneză,
şerpaşii, locuitorii din zonele muntoase din Nepal, precum şi acele state care păstrează
o consistentă componentă tradiţionalistă. Un caz special este acela al Sardiniei, unul
dintre puţinele locuri din lume în care poate fi întâlnit un număr mare de oameni cu
vârste de 100 sau peste 100 de ani. În anul 2002 se înregistra un număr de 220 de
persoane cu vârste de 100 de ani sau peste, iar această constatare trebuie raportată la
numărul relativ mic de locuitori ai regiunii (Macionis 2005). Sardinia nu este însă un caz
singular în privinţa numărului mare de persoane care reuşesc să ajungă la vârste
impresionante; insula japoneză Okinawa sau regiunea Caucazului de Nord sunt alte
asemenea locuri, unde trăiesc multe persoane a căror vârstă oscilează în jurul a 100 de
ani. Explicaţiile care stau la baza acestei longevităţi neobişnuite nu au legătură cu
tehnica medicală avansată, iar acest lucru este uşor de demonstrat, întrucât majoritatea
locuitorilor în vârstă din Sardinia nu au intrat niciodată pe poarta unui spital. Analizele
întreprinse de sociologi au arătat că factorul cel mai important care stă la baza acestui
fenomen ţine de modul de viaţă specific locului; mai întâi, probleme legate de dietă,
respectiv consumul de fructe, legume, degustarea unui pahar din vinul local în fiecare
zi; pe de altă parte, întrucât nu au televizor şi nici alte ehipamente moderne care să le
asigure un confort ieşit din comun, acei oameni sunt obişnuiţi să depună un efort fizic
în fiecare zi; viaţa lor este dedicată acestor activităţi fizice, care le asigură un grad mare
de sănătate fizică şi mentală.
Vârsta bătrâneţii impune trei tipuri majore de socializare şi anume: pregătirea
pentru pensionare, văduvia şi perceperea inevitabilităţii morţii (DiRenzo 1990). În
privinţa rolurilor implicate de statutul de pensionar, societatea nu pare încă pregătită să
le definească cu rigurozitate, acestea fiind lăsate la îndemâna fiecărei persoane în parte,
indiferent că este vorba despre implicarea în creşterea nepoţilor, diverse activităţi
casnice sau participarea la activităţi cu caracter socializator precum jocul de şah
practicat în unele locuri publice, în parcuri de exemplu. Gerontologul Robert Atchley a
suţinut că pensionarea este un proces care nu se realizează dintr-o dată, ci presupune
mai multe etape (apud. Schaefer, Lamm 1995):
- Etapa care precede pensionarea este faza în care are loc socializarea anticipativă, în
cadrul căreia o persoană se pregăteşte pentru pensionare.
- Momentul apropiat pensionării – atunci când individul stabileşte în mod ferm,
lipsit de orice dubiu data exactă a pensionării sale.
- Luna de miere a pensionării – o perioadă euforică în care cu precădere se stabilesc
planurile de realizare a acelor activităţi pe care ea sau el nu a avut timp niciodată să le
facă în perioadele anterioare.
 - Etapa dezvrăjirii, în cadrul căreia pensionarul are un sentiment profund de
lehamite sau depresie provocată de noul status dobândit, în care pot fi incluse suferinţe
provocate de boală sau sărăcie.
- Etapa reorientării se produce atunci când entuziasmul este înlocuit de o
perspectivă mult mai realistă asupra a ceea ce înseamnă statusul de pensionar.
- Etapa stabilităţii presupune că persoana în cauză a deprins faptul că e nevoită să-
şi tempereze aşteptările de la propria viaţă, obişnuindu-se să privească pensionarea
dintr-o perspectivă rezonabilă şi care presupune un anumit confort de a trăi.
- Etapa terminală începe atunci când o persoană în vârstă nu mai poate să
realizeze activităţi curente, de fiecare zi, cum ar fi îngrijirea neasistată a propriei
persoane – spălat, bărbierit, îmbrăcat, diverse necesităţi fiziologice etc – sau
desfăşurarea unor activităţi casnice curente.
O experienţă foarte dureroasă este pierderea partenerului de viaţă, fapt care
poate avea consecinţe majore asupra celui rămas în viaţă. Din punct de vedere statistic,
această situaţie este întâlnită mai frecvent în cazul femeilor şi aceasta deoarece media
duratei vieţii este mai mare la femei decât la bărbaţi. În ceea ce priveşte pregătirea
pentru moarte, o analiză foarte detaliată a fost întreprinsă de psihologul american de
origine elveţiană Elisabeth Kübler-Ross (1926-2004), în lucrarea publicată în anul 1969
On Death and Dying. Demersul autoarei nu vizează conturarea unei perspective
speculative referitoare la atitudinea omului în faţa morţii, ci analiza s-a bazat pe
experienţa personală a autoarea ca psiholog şi pe contactul său specializat, de natură
medicală cu 200 de persoane bolnave de cancer. În multe privinţe, perspectiva pe care
ea o inaugurează nu este doar una de pionierat, ci şi profund inovatoare; moartea nu
este receptată unilateral de către oameni, ci există cinci etape ale pregătirii pentru
moarte. Altfel spus, confruntarea cu iminenţa morţii generează o suită de stări
emoţionale ambivalente, de natură psihologică şi anume:
1. Negarea – atunci când o persoană conştientizează că urmează să moară într-un
timp relativ scurt, prima reacţie este aceea de şoc profund. Însă, pacienţii nu se pot încă
împăca cu această idee, prin urmare ei neagă că nu se mai poate face nimic şi încearcă să
apeleze la o sumedenie de mijloace, pentru a se asigura de veridicitatea verdictului
medical. Unii oameni manifestă serioase dificultăţi în a depăşi acest moment şi caută cu
disperare alţi medici care să le dea iluzia că există totuşi un tratament ce îi poate salva
(Cassell, Salinas, Winn 2005).
 2. Furia – frustrarea şi iritarea pacientului ating cote maxime, cu atât mai mult cu
cât acesta se simte nedreptăţit de faptul că el moare, în timp ce toţi ceilalţi oameni
continuă să trăiască. În mintea lui revine obsesiv întrebarea De ce eu? Iar sentimentul de
furie nemărginită pe care bolnavul îl resimte se fixează asupra medicilor, asistentelor
medicale, spitalului, sau propriei familii. Dar pot exista situaţii în care această supărare
fără margini să fie direcţionată către sine însuşi, la baza acestui atitudini de mânie faţă
de propria pesoană aflându-se convingerea că boala de care suferă nu a apărut în mod
întâmplător, ci este o consecinţă a unor fapte rele pe care le-a săvârşit. Iar această boală
nu este altceva decât o pedeapsă din partea divinităţii, a sorţii sau a unei alte forţe
supranaturale.
3. Negocierea – pe măsură ce furia scade în intensitate şi pacientul începe treptat
să conştientizeze situaţia grea în care se află, el mai face o ultimă tentativă de a se opune
morţii; încearcă astfel să negocieze în mod real sau imaginar cu medicii, cu familia, cu
prietenii, cu Dumnezeu însuşi. Dacă cineva îi va îndeplini promisiunea şi va reuşi să se
vindece sau cel puţin să scape din ghearele morţii şi să rămână în viaţă, chiar bolnav
fiind în continuare, atunci el îi va îndeplini respectivului salvator toate dorinţele, fără
excepţie, va merge la Biserică, îşi va arăta recunoştinţa faţă de Dumnezeu, va fi generos
cu semenii săi etc. Va da totul, numai să se ofere cineva să-l salveze sau măcar să-i mai
acorde puţin timp. Negocierea vizează în cele din urmă nu sănătatea, ci timpul; fiecare
om se arată în acest moment al confruntării cu moartea nemulţumit de timpul pe care
viaţa i l-a pus la dispoziţie şi dispus să facă orice pentru a mai câştiga puţin timp.
4. Depresia – când speranţele investite în stadiul negocierii – cu precădere aceea
care-l vizează pe Dumnezeu – încep să se risipească, atunci pacientul intră într-o stare
avansată de depresie; el se retrage în sine, îşi pierde definitiv speranţa şi devine din ce
în ce mai puţin comunicativ.
5. Acceptarea – este conştientizată iminenţa şi inevitabilitatea morţii, se ajunge la
un grad mare de acceptare a ei, chiar dacă pacientul mai păstrează încă o urmă de
speranţă că se va întâmpla un miracol şi ceea ce părea ineluctabil s-a dovedit a fi doar o
eroare medicală. S-a ajuns totuşi la un anumit grad de împăcare cu destinul, deşi nimeni
nu se poate declara mulţumit de situaţia în care se află. Sentimentul de ostilitate este
acum abandonat; de altfel, Kübler-Ross descrie acest moment ca fiind stadiul ideal al
atitudinii în faţa morţii. Seninătatea este un simptom al faptului că pacientul consideră
că şi-a finalizat într-un fel onorabil şi demn activităţile din timpul vieţii.
 În ciuda succesului şi a popularităţii foarte mari de care s-a bucurat acest studiu
cu precădere în S.U.A., totuşi nu au lipsit şi criticile. Ele au vizat, pe de o parte, faptul că
modelul propus de Kübler-Ross nu poate fi aplicat în mod universal, în diversele culturi
ale umanităţii, ci doar în societatea americană. Pe de altă parte, au existat voci care au
susţinut că modelul în speţă nu este aplicabil la nivel global nici măcar în S.U.A. Astfel,
presupoziţia de la care pleacă analiza întreprinsă de Kübler-Ross este aceea că oamenii
sunt conştienţi de faptul că urmează să moară, astfel încât ei adoptă o anumită atitudine
în faţa morţii descompusă în cinci momente diferite. În realitate însă, există foarte multe
situaţii în care moartea intervine oarecum prin surprindere, ea apare pe nepregătite în
acele situaţii în care un om moare fără să sufere neapărat de cancer sau de o altă boală
incurabilă.
 EVOLUŢIA SOCIETĂŢII: DE LA TRIBURILE ARHAICE
LA SOCIETATEA INDUSTRIALĂ

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

În sens general, societatea e definită ca fiind un grup/colectivitate care ocupă un

anumit teritoriu, membrii săi aparţinând aceleiaşi culturi. Ea reprezintă deci un sistem
de relaţii ce se stabilesc între indivizi. O primă distincţie ce trebuie operată este aceea
dintre societate şi stat, ultimul fiind înţeles drept o organizaţie ce deţine monopolul
utilizării forţei, fiind legitimat să intervină (inclusiv prin intermediul violenţei) în
situaţiile în care legile sunt încălcate. Mai trebuie adăugat faptul că societăţile omeneşti
se dezvoltă în timp, fiind marcate de evoluţia lor istorică. Istoria societăţii este văzută de
unii sociologi drept un proces de evoluţie socio-culturală, de la formele cele mai simple
până la forme complexe de dezvoltare culturală în general şi tehnologică în special. Nu
este vorba în acest caz de o evoluţie de tip liniar, ce implică un referenţial valoric, în
sensul că societatea actuală, denumită îndeobşte cu termenul de globalizare ar fi „mai
bună” decât celelalte, ci se face mai degrabă referire la un aspect de ordin cantitativ, în
speţă tehnologiile actuale permit societăţii să încorporeze un număr mare de oameni,
ceea ce face necesară recurgerea la modalităţi tot mai complexe de organizare.
Pentru a descrie această evoluţie social-tehnologică, este nevoie de departajarea a
două concepte importante: conceptul de tehnologie de subzistenţă şi acela de surplus
social/economic. Tehnologia de subzistenţă se referă la ansamblul de unelte,
procese/activităţi şi cunoştinţe de care are nevoie o societate pentru a-şi satisface
nevoile de bază necesare supravieţuirii sale (Schaefer, Lamm 1995). Surplusul social are
în vedere acel mod de producţie realizat de un grup de oameni, ce serveşte atât pentru
satisfacerea nevoilor acestora, cât şi ale altora, ce nu sunt implicaţi în mod direct în
realizarea acelor activităţi specifice – de exemplu, activităţile agricole. Dacă iniţial
noţiunea de surpus social se referea strict la activităţile agricole, ulterior, ea a cuprins
toate tipurile de activităţi de producţie sau servicii. Pe cale de consecinţă, surplusul
social include o diviziune a muncii tot mai sofisticată, precum şi noi oportunităţi, ce se
află în legătură directă cu prosperitatea, atât de ordin individual/familial, cât şi a
societăţii în ansamblu. De asemenea, surplusul social a făcut posibilă apariţia unei mari
varietăţi de produse şi servicii, eliminarea dependenţei stricte a omului faţă de mediul
fizic, dar şi apariţia unei diferenţieri sociale majore şi a inegalităţilor sociale şi
ocupaţionale. S- a impus astfel o împărţire a membrilor societăţii în diverse clase
sociale, dominate de inegalităţi socio-economico-culturale.
În istoria umanităţii, sociologii au identificat existenţa a patru tipuri esenţiale de
societăţi, fără a include în această dezbatere globalizarea, căreia îi va dedicată o analiză
separată, şi anume: triburile arhaice de vânători şi culegători, comunităţile pastorale,
statele agrare şi societăţile industrializate. Diferenţele reprezentative dintre acestea se
referă la volumul populaţiei, dezvoltarea tehnologică, organizarea internă etc.

I. Societăţile arhaice: triburile de vânători şi culegători

Sunt alcătuite dintr-un număr mic de membri, ce îşi asigură traiul zilnic din
vânat, pescuit sau culegerea plantelor din natură. Dezvoltarea tehnologică este
minimală, diviziunea muncii fiind ca şi inexistentă. Prin urmare, inegalităţile sociale nu
sunt deloc pronunţate, singurele diferenţe esenţiale având legătură cu vârsta şi sexul:
bărbaţii sunt vânători, iar femeile culeg plante şi cresc copiii. În general însă, se poate
afirma că, în afara acestor statusuri clar precizate şi a rolurilor ce derivă din ele şi
anume cel de vânător specific bărbaţilor, respectiv acela de culegător propriu femeilor,
bărbaţii au un status social mai important decât femeile, ei participă la adunările
tribului şi la ceremoniile religioase. Deciziile importante sunt luate de cei în vârstă, însă
modalitatea de impunere a unui lider este exclusiv una informală. În cadrul acestor
societăţi, familia ocupă un rol esenţial, legăturile de rudenie fiind sursa cea mai
importantă de autoritate şi influenţă socială.
Triburile sunt aşezate pe un teritoriu stabil, migrând adesea în interiorul
acestuia. Membrii acestor societăţi nu sunt atraşi de bogăţiile materiale, ci sunt
preocupaţi doar de asigurarea nevoilor de bază. Preocuparea lor esenţială este legată de
religie, de practicarea ritualurilor şi ceremoniilor religioase. Accentul în aceste societăţi
se pune pe cooperare şi nu pe competiţie, vânătorii pot vâna solitar, dar ei împart hrana
cu restul comunităţii. Ceea ce înseamnă că nu se poate vorbi despre existenţa unui
sistem economic, decât într-o formă extrem de primitivă, schimburile de produse au un
caracter exclusiv informal. Mai mult decât atât, deoarece resursele naturale se află într-o
relativă abundenţă în raport cu numărul mic de oameni care le doreşte, se poate afirma
că în acest tip de societate nu există războaie. Atunci când resursele naturale tind să se
împuţineze, indivizii se mută pur şi simplu într-un alt loc, în care găsesc resurse noi.
În zilele noastre, mai există câteva asemenea societăţi răspândite în diverse
colţuri ale lumii, cu excepţia continentului european: în zona centrală şi în cea sudică a
Africii mai există cinci asemenea tipuri de societăţi (boşimanii în Namibia, Africa de
Sud etc., Koroca în Angola, pigmeii în Rwanda, Burundi, Uganda, Camerun, Namibia
etc., vânătorii Africii de Est şi vânătorii etiopieni), în Asia (vânătorii siberieni, cei din
India, pigmeii asiatici denumiţi Negritos, ce se găsesc în Filipine, Noua Guinee etc.,
vânătorii din Asia de Sud-Est), în Australia (aborigenii), în America de Nord
(eschimoşii, popoarele aborigene din Canada, din Alaska, din California, triburile
indigene nord-americane din Marele Bazin, apaşii, populaţia Seri din Mexic etc.), iar în
America de Sud există alte asemenea societăţi (triburile de vânători şi triburile Warao
din Venezuela, vânătorii amazonieni, vânătorii din estul Braziliei, din regiunea Gran
Chaco, populaţia băştinaşă din Ţara de Foc etc.) (Gelles, Levine 1995).

II. Societăţile pastorale

Societăţile pastorale (şi cele agrare) au fost iniţial tot de tipul vânătorilor şi
culegătorilor, ele transformându-se în momentul în care anumite grupuri de vânători au
învăţat cum să cultive plante şi să domesticească diverse specii de animale, după care s-
au ocupat de creşterea lor. Acest element care nouă celor de astăzi ni se pare o
banalitate oarecare a reprezentat o adevărată revoluţie în dezvoltarea umanităţii, fiind
similară metamorfozei simplului consumator al produselor oferite de natură în ceva
mult mai complex şi anume producător al unor bunuri necesare satisfacerii nevoilor
vitale ale omului. O altă consecinţă importantă a faptului că oamenii au renunţat la
vânătoare şi cules în favoarea practicării agriculturii şi a creşterii animalelor a fost aceea
că ei s-au putut stabili în anumite locuri determinate, întemeind mici comunităţi după
modelul celor rurale. Ceea ce nu înseamnă că au renunţat cu totul la practicarea
nomadismului, însă, în cazul lor putem vorbi de existenţa unui fenomen nou, cel de
migraţie, în funcţie de schimbările anotimpurilor, care este însă impus de practica
creşterii animalelor. Prin urmare, societăţile pastorale se bazează pe creşterea turmelor
de animale (vite, oi, capre, cai, cămile etc.). Ele sunt concentrate în zone unde se află
păşuni bogate, dar şi în munţi sau deşerturi.
În cadrul societăţilor pastorale, putem vorbi despre existenţa inegalităţilor
sociale. Conducerea este asumată în acest caz de indivizi distincţi, relaţiile de rudenie
sunt mult mai bine conturate decât în cazul vânătorilor. Din faptul că ele au încă în
stăpânire suprafeţe mari de teritoriu, necesare creşterii animalelor, rezultă apariţia unui
nou fenomen economico-social: relaţiile bazate pe comerţ. Acestea au la bază trocul,
schimbul nemediat de produse agricole/de origine animală. Dar nu numai comerţul
reprezintă o caracteristică nouă a acestor societăţi, ci şi apariţia conflictelor, a
războaielor între diferitele clanuri şi aceasta deoarece acumulările materiale încep să se
facă simţite, iar resursele nu mai sunt privite ca fiind din abundenţă şi la îndemâna
tuturor. Cooperarea lasă treptat locul conflictului, iar inegalităţile dintre bărbaţi şi femei
devin şi mai accentuate, cu atât mai mult cu cât bărbaţilor le este rezervat acum un nou
tip de ocupaţie, cea de războinic şi apărător al clanului.

III. Societăţile agrare

Societăţile agrare au apărut ca urmare a cultivării pământului cu diverse tipuri
de cereale sau legume, astfel încât cantităţile produse erau mai mari decât nevoile de
autoconsum ale oamenilor, ceea ce a generat surplus social. Preocuparea de a cultiva
pământul a avut mai multe consecinţe esenţiale asupra modului de a trăi al oamenilor.
În primul rând, ei au renunţat aproape definitiv la nomadism, aşezându-se în mod
temeinic în locuri prielnice practicării agriculturii. O altă consecinţă este dezvoltarea
unor noi tehnologii de producţie; inventarea roţii, a plugului de lemn, tehnica olăritului
etc. sunt doar câteva dintre elementele lumii materiale care vor modifica definitiv
modul de viaţă al oamenilor. Prin urmare, acumulările materiale sunt mai pronunţate în
acest tip de societate decât în cele pastorale, iar numărul de membri este acum
considerabil mai mare în comparaţie cu triburile de vânători sau cu modestele
comunităţi pastorale. Aria de răspândire a societăţilor agrare a devenit foarte vastă,
precum şi rezistenţa lor în timp. De exemplu, se poate spune că Egiptul antic, China
antică, Imperiul Roman, dar şi statele feudale europene pot fi caracterizate drept
societăţi agrare. Războaiele a căror miză o reprezenta stăpânirea de noi teritorii şi noi
resurse sunt o trăsătură comună a acestui tip de societate. Pe de altă parte, aceste
societăţi au lăsat în urmă construcţii de diverse tipuri (construite cu precădere din
raţiuni religioase, dar şi militare sau destinate suveranului) ce au rezistat până astăzi,
fiind exemple vii ale dorinţei oamenilor din cadrul acestor societăţi de a clădi ceva care
să fie mai presus decât fragilitatea vieţii lor.
Există patru tipuri de diferenţe majore care se pot stabili între societăţile agrare şi
celelalte tipuri care le preced pe acestea (Gelles, Levine 1995):
- organizarea politică este bazată mai curând pe posesia asupra terenului decât
pe legăturile de rudenie.
- un număr restrâns de oameni – nu de puţine ori, un singur om sau o familie –
alcătuiesc elita politică, ce deţine controlul asupra resurselor cele mai importante.
- activităţile politice şi economice sunt administrate de persoane care au un rol de
tip birocratic, bine reglementat din punct de vedere formal.
- societatea este divizată în mai multe clase sociale, relaţiile dintre acestea fiind
dominate de mai multe tipuri de inegalităţi. Aceste inegalităţi sunt, de altfel,
constitutive societăţilor agrare, apartenenţa la o anumită clasă socială fiind o consecinţă
a obârşiei fiecărei persoane în parte. Altfel spus, statusul unui individ era prescris încă
de la naştere şi dura până la moartea acestuia. Inegalităţile sociale existente în cadrul
societăţilor agrare erau impuse şi ca urmare a împărţirii stricte a societăţii într-un sistem
de caste, precum cea a conducătorilor (formată din cei ce aparţineau clasei
nobiliare/boiereşti), preoţilor, războinicilor, învăţaţilor, meşteşugarilor, ţăranilor sau
sclavilor.

IV. Societăţile industriale

Aşa cum am mai spus, România continuă să fie un stat preponderent agricol
până în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ceea ce ne arată o dezvoltare precară atât
din punct de vedere tehnologic, cât şi în ceea ce priveşte mentalitatea dominantă, marea
majoritate a populaţiei fiind caracterizată de sărăcie. Economistul Mihail Manoilescu
constata în anul 1940 acest caracter de rămânere în urmă, acest decalaj între suprafaţa
de teren agricolă şi numărul mult prea mare de oameni care trăiesc exclusiv din munca
pământului. „Astăzi, populaţia României este de cca. 20.000.000 de locuitori, din care
cca. 80%, adică 16.000.000 trăiesc la ţară. Densitatea populaţiei agricole pe km. pătrat de
pământ cultivabil este la noi de 82 locuitori, în timp ce în Germania este de 48. De aici se
desprinde concluzia paradoxală că avem aproape de două ori mai mulţi ţărani decât ne
trebuie pentru o agricultură raţională. Circa şase milioane de ţărani prea mult! Iată de ce
nu se poate găsi soluţia chestiei ţărăneşti dacă se menţine actuala proporţie dintre sat şi
oraş. Cu orice preţ trebuie ca o mare parte a populaţiei ţărăneşti să părăsească
agricultura şi să-şi găsească, fie în sate, fie la oraş, o întrebuinţare în industrie sau în
meserii. Aceasta presupune o industrializare masivă a României şi o schimbare totală a
actualei ei structuri economice” (Manoilescu 1940).
Apariţia societăţilor industriale a fost determinată de revoluţia industrială,
fenomen care a avut loc în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului
al XIX-lea. Revoluţia industrială este considerată a fi un complex de fenomene de natură
tehnologică, economică şi socială, manifestat printr-o serie de îmbunătăţiri aduse
utilajelor şi maşinăriilor utilizate în procesul de fabricaţie a produselor (industriale) – cu
precădere cele textile, a motorului cu aburi, utilizarea cărbunelui în topirea fierului etc
(Flanagan 2010). Acest fenomen s-a bazat deci pe producţia cu ajutorul maşinilor,
mecanismelor, pe utilizarea unor resurse de putere neînsufleţite, de tipul aburului,
electricităţii etc.
Producţia industrială a implicat schimbări majore şi la nivelul organizării vieţii
sociale, în sensul dezvoltării fără precedent a oraşelor şi, mai ales, în ceea ce priveşte
organizarea socială a locului de muncă. Majoritatea populaţiei îşi desfăşoară activitatea
în diverse fabrici/uzine/instituţii etc. şi nu în agricultură. Mai mult de 80% din
populaţia unei ţări locuieşte la oraş, unde viaţa socială este mai impersonală şi anonimă
în raport cu vechile aşezări rurale de dinainte. Diviziunea muncii s-a dezvoltat la rândul
ei, cu atât mai mult cu cât s-a ajuns la producţia de bunuri în serie, ceea ce presupune
producerea unor cantităţi mari de bunuri de acelaşi fel.
În general, o societate industrială este definită ca fiind acel tip de societate ce se
bazează în mod predominant pe producţia mecanizată de bunuri economice şi
servicii. Ea are ca specific schimbarea, precum şi existenţa diversităţii. Are loc o creştere
semnificativă a volumului populaţiei. În acest tip de societate, indivizii îşi aleg
partenerii de viaţă în mod liber, fără intervenţii externe; de asemenea, ei au libertatea de
a-şi alege profesia şi ocupaţia. La nivel social, familia este privată de poziţia sa
dominantă de sursă a puterii şi autorităţii. În plus, familia încetează să fie mediul
privilegiat în interiorul căruia copiii primesc educaţie, cunoştinţele şi abilităţile lor fiind
dependente de ceea ce le furnizează părinţii sau celelalte rude; în societatea industrială,
educaţia devine din ce în ce mai formalizată, fiind privită ca o instituţie socială diferită
de familie (Schaefer, Lamm 1995).
Sistemul politic al acestor societăţi este mult mai dezvoltat, inegalităţile sociale
sunt pronunţate, însă într-o măsură mai mică decât în societăţile tradiţionale. Însă, în
lumea contemporană procesul industrializării a generat o inegalitate majoră la nivel
global între statele puternic industrializate, caracterizate de prosperitate şi cele slab sau
deloc industrializate, în care populaţia este foarte săracă. Prăpastia dintre aceste două
tipuri de state este mult mai evidentă acum decât înainte de apariţia fenomenului
industrializării. Dezvoltarea mijloacelor de comunicaţie a făcut posibilă stabilirea de
contacte între diverse state ale lumii, unele aflate la o distanţă considerabilă în raport cu
altele. În concluzie, se poate spune că industrializarea a accelerat aproape fără măsură
ritmul dezvoltării vieţii sociale a oamenilor, fapt exprimat şi în tabelul de mai jos
(Bassis, Levine 1995).

TOATE ACESTEA ÎN DOAR 200 DE ANI!

1. Populaţia lumii s-a multiplicat de nouă ori (de la 725 de milioane de oameni în
anul 1750 la aproape 7 miliarde în anul 2011). Rata aceasta fabuloasă de creştere este de
aproape 20 de ori mai mare decât rata creşterii populaţiei globale din perioada cuprinsă
între începutul erei noastre şi anul 1750.
2. Raportul rural-urban în statele industrializate s-a inversat cu totul; dacă în
societăţile agrare, populaţia rurală măsura peste 90% din cea totală, în unele state
industrializate din prezent, populaţia urbană se apropie de 90% din totalul populaţiei.
3. Cea mai mare comunitate urbană dintr-o societate industrială este de peste 50
de ori mai mare decât cea similară din societatea agrară.
4. Femeile din societatea industrială dau naştere unui număr de copii de trei ori
mai mic decât copiii născuţi de femeile din societăţile preindustriale.
5. Speranţa de viaţă la naştere este de trei ori mai mare în societăţile industriale
decât în cele agrare.
6. Pentru prima dată în istorie, familia nu mai este o unitate de producţie
semnificativă în economie.
7. Rolul femeilor în economie şi în societate în general s-a schimbat fundamental.
 8. Rolul tinerilor s-a schimbat, de asemenea, cultura specifică acestora a devenit
un factor foarte important în viaţa societăţilor industriale.
9. Producţia şi consumul de bunuri şi servicii pe cap de locuitor este de cel puţin
10 ori mai mare în societăţile industriale decât în cele agrare.
10. Diviziunea muncii a devenit infinit mai complexă.
11. Guvernarea de tipul monarhiei ereditare a dispărut în societăţile industriale,
ea se mai păstrează doar la nivel ceremonial şi al funcţiilor de ordin simbolic.
12. Funcţiile guvernării au fost mult extinse.
13. În societatea industrială, s-au pus bazele sistemului de educaţie publică, iar
analfabetismul este aproape eliminat.
14. Noi ideologii de factură politică s-au răspândit pe scară largă (cu precădere
capitalismul, socialismul şi naţionalismul), în timp ce ideologiile moştenite din epoca
agrară fie au suferit modificări substanţiale, fie au dispărut definitiv.
15. Dezvoltarea fără precedent a sistemelor de comunicaţie şi a reţelele de
transport din întreaga lume, ce a fost realizată cu precădere datorită unor raţiuni de
ordin practic, a micşorat în asemenea măsură întrega noastră planetă încât ea pare
astăzi mai mică decât era Anglia în epoca agrară.
16. Se dezvoltă din ce în ce mai evident o cultură globală, această tendinţă fiind
vizibilă mai ales în ceea ce priveşte stilul de îmbrăcăminte, adoptarea unui limbaj
comun, preferinţele muzicale, interesul faţă de anumite tehnologii, sau modele de ordin
organizaţional, precum şcolile sau fabricile etc.
17. Pentru prima dată în istorie, au apărut unele instituţii politice şi economice
globale, de exemplu O.N.U. sau F.M.I.
18. Unele state foarte dezvoltate din punct de vedere militar au posibilitatea de a
distruge întreaga populaţie a lumii.
 Ionuţ Anastasiu

CULTURĂ ŞI DIVERSITATE
INTRODUCERE ÎN SOCIOLOGIE

Capitolul 2

Cultura

2.1.Definiţia noţiunii de cultură

Cuvântul cultură apare în limbajul cotidian în nenumărate sensuri, dintre care

unele par să nu aibă nici-o legătură directă cu altele. Uneori, el este utilizat cu referire la
preocupările artistice sau intelectuale ale unei persoane, cu precădere atunci când
utilizăm sintagma „om de cultură”; în alte situaţii avem în vedere cultura specifică a
unei ţări sau a unui popor, respectiv totalitatea creaţiilor, a patrimoniului artistic
specifice acestora; nu arareori spunem despre o persoană că „nu are cultură”, prin
aceasta noi înţelegând că respectivul are un nivel redus de informaţii/cunoştinţe;
cuvântul cultură mai este utilizat adesea pentru a desemna anumite tendinţe în modă,
artă culinară, muzică etc. În concluzie, domeniul de referinţă al acestei noţiuni are o
sferă de proporţii nelimitate: ea cuprinde atât indivizii în ceea ce au ei mai particular,
cât şi grupurile şi orientările de moment ale acestora, precum şi caracteristicile generale
ale diverselor societăţi (se spune adesea cultura franceză, germană, americană, chineză,
indiană etc., prin aceasta fiind vizate tradiţiile acestor societăţi).
În încercarea de a pune pe cât se poate în ordine această multitudine de sensuri
ale termenului de cultură, unii sociologi au stabilit faptul că există şase asemenea
sensuri dominante (Matsumoto, Juang 2003):
 1. Sensul descriptiv este utilizat pentru a evidenţia diferitele tipuri de activităţi sau
comportamente asociate unei anumite culturi.
2. Sensul istoric are în vedere patrimoniul şi tradiţiile asociate unui anumit grup
de oameni.
3. Sensul normativ priveşte componenta normativă a conceptului, respectiv
descrierea regulilor şi a normelor dintr-un anumit grup.
4. Sensul psihologic se referă la acele aspecte ale culturii aflate în legătură cu
învăţarea, rezolvarea de probleme şi cele legate de comportament.
5. Sensul structural evidenţiază elementele sociale şi organizaţionale implicate în
noţiunea de cultură.
6. Sensul genetic se raportează la originea sau originile unei culturi.
În istoria ştiinţelor sociale, cu precădere din a doua jumătate a secolului al XIX-
lea, noţiunea de cultură a fost definită în diverse modalităţi. Antropologul englez
Edward Burnett Tylor (1832-1917) definea cultura ca fiind totalitatea capacităţilor şi a
obiceiurilor învăţate de membrii unei societăţi. Antropologul american Ralph Linton
(1893-1953) defineşte cultura drept mod de viaţă al unei societăţi. Alţi teoreticieni
diferenţiază între aspectele obiective ale culturii, precum un set de diverse instrumente
şi aspectele subiective, de tipul cuvintelor utilizate de o persoană, credinţelor,
atitudinilor, rolurilor, valorilor etc. individuale.
Cultura este definită, din punct de vedere sociologic, drept un mod de viaţă
specific oamenilor, ce cuprinde totalitatea comportamentelor învăţate şi transmise de
la o generaţie la alta prin intermediul societăţii. Cultura include convingerile,
credinţele, valorile şi comportamentele specifice unui grup de oameni, unei
colectivităţi/societăţi. Mai precis, în noţiunea de cultură sunt incluse acele strategii
create de om, cu scopul de a se adapta cât mai bine la mediul înconjurător. Strategiile pe
care omul le creează şi le dezvoltă în contact cu mediul din care face parte sunt
eleborate pe un număr infinit de paliere, ele incluzând, printre altele, utilizarea
limbajului ca strategie de comunicare cu ceilalţi, învăţarea ca o strategie de a dobândi
cunoştinţele şi abilităţile necesare într-o anumită profesie, ridicarea unei case ca
strategie de locuire, automobilul sau trenul ca strategie de a transporta oameni şi
diverse lucruri dintr-un loc în altul, internetul ca pe o strategie de informare, petrecere a
timpului liber sau comunicare cu prietenii etc. Din toate acestea, se poate deduce faptul
că noţiunea de cultură nu poate exista în afara societăţii, ea este inseparabilă de
grupuri/comunităţi/societăţi, ce sunt alcătuite din persoane care interacţionează, prin
această interacţiune oamenii ajungând să creeze, să împărtăşească şi să perpetueze
cultura. Cultura se referă la ceea ce gândim, modalităţile în care acţionăm şi ceea ce
deţinem. (Ferrante 2011, Macionis 2005).
Antropologul Ralph Linton, pe care l-am amintit mai sus, punctează apăsat
faptul că pentru ştiinţele sociale cuvântul cultură nu are o conotaţie apreciativă, aşa cum
este el utilizat în limbajul cotidian. Atunci când afirmăm că noţiunea de cultură se referă
la modul de viaţă al unei societăţi, noi nu dorim sub nici-un motiv să sugerăm prin
aceasta că sunt vizaţi doar acei oameni ce au preocupări intelectuale sau artistice ieşite
din comun. Cultura nu se referă la audiţia simfoniilor lui Beethoven, Brahms sau
Mahler şi nici la lectura operelor literare ale lui Tolstoi sau Dostoievski. Acestea sunt
doar unele dintre elementele unor diverse culturi, aşa cum utilizarea la masă a cuţitului
sau furculiţei sunt, la rândul lor, elemente ale unei culturi. Din punctul de vedere al
ştiinţelor sociale, audierea unui simfonii nu este cu nimic superioară spălatului vaselor
şi aceasta deoarece sociologul sau antropologul etc. nu analizează aceste
comportamente pentru a furniza judecăţi de valoare. În concluzie, „orice societate are o
cultură, oricât de simplă ar fi ea, şi fiecare fiinţă umană este culturală, în sensul că
participă la o anumită cultură” (Linton 1968).

2.2. Problema universaliilor culturale. Fenomenul de difuzie culturală

Cultura ne ajută în primul rând să ne definim pe noi înşine în funcţie de grupul

căruia îi aparţinem. Indiferent de mărimea acestuia, un grup face posibilă transmiterea
socială a unei anumite culturi. În ciuda diferenţelor semnificative care există între
diversele culturi, unii antropologi au evidenţiat existenţa unor universalii culturale, a
unor practici ce pot fi întâlnite în marea majoritate a culturilor. Antropologul american
George Murdock (1897-1985) a alcătuit o listă cu asemenea universalii, dintre care
amintim (apud. DiRenzo 1990): împărţirea oamenilor pe vârste, limbajul, jocurile,
muzica, sporturile atletice, împodobirea corpului, calendarele, cooperarea, cosmologia,
gătitul alimentelor, curtarea fetelor, complimentele, dansul, divinaţia, arta decorativă,
interpretarea viselor, familia, folclorul, tabuuri legate de mâncare, ceremoniile funerare,
doliul, gesturile, darurile, coafura, construcţia de locuinţe, căsătoria, educaţia, etica,
eshatologia, credinţa în vindecare, medicina, igiena, reguli de moştenire, norocul şi
superstiţiile, magia, miturile, guvernământul, numerele, numele fiecărei persoane,
drepturile de proprietate, religia, ritualurile religioase, concepţii despre suflet, tabuurile
sexuale, chirurgia, fabricarea uneltelor, comerţul, ospitalitatea, vizitele etc. Multe dintre
aceste universalii identificate de Murdock derivă din procesul de adaptare al oamenilor
la mediul natural şi aici ne referim la nevoile de bază ale omului, precum hrana,
locuinţa sau hainele, în timp ce altele apar ca o consecinţa a nevoii omului de a se
diferenţia de natură, de a-şi crea o lume proprie, categorie în care putem include
împodobirea corpului, arta decorativă, folclorul, miturile, religia, ceremoniile funerare
etc.
În altă ordine de idei, o alternativă culturală se referă la un element al culturii ce
le oferă oamenilor dintr-o anumită societate posibilitatea de alegere a modalităţii
adecvate pentru a-şi satisface atât nevoile personale, cât şi pe cele sociale. Alternativele
culturale trebuie să poată fi la îndemâna tuturor membrilor unei societăţi, chiar dacă ele
nu vor fi adoptate decât de unii dintre aceştia. Asemenea alternative pot fi diferitele
stiluri muzicale, diversele religii sau stiluri de îmbrăcăminte. Analiza comparativă a
societăţilor a scos în evidenţă faptul că, pe măsură ce creşte gradul de complexitate al
societăţii studiate, cu atât este mai mare varietatea de alternative culturale oferite.
În ceea ce priveşte relaţiile pe care le stabilesc grupurile între ele, un concept
esenţial care descrie respectivele relaţii este acela de difuzie culturală, ce este definit
drept un proces prin care un element cultural specific unei anumite societăţi se
răspândeşte în interiorul altor societăţi. Împrumuturile culturale sunt fenomene
frecvent întâlnite, ele se pot produce într-un timp foarte îndelungat, devenind ulterior
atât de bine integrate în cultura adoptivă, încât oamenii nu mai sunt conştienţi de faptul
că ele nu au fost la origine elemente originare, ci asimilate pe parcurs. Estimarea lui
Murdock că 90% din conţinutul fiecărei culturi este obţinut de la alte societăţi poate să
pară exagerată, însă, la o analiză mai detaliată, ea ne apare ca fiind mult mai apropiată
de adevăr decât am fi bănuit iniţial. Majoritatea obiectelor pe care le utilizăm în viaţa
cotidiană nu au apărut în interiorul culturii noastre, ci au fost împrumutate din alte
culturi. Astfel, ceasul este o invenţie medievală europeană, sticla a fost inventată în
Egiptul antic, porţelanul în China etc. (DiRenzo 1990). Însă, acest lucru nu este valabil
numai în cazul obiectelor, ci şi în ceea ce priveşte sfera ideilor, a credinţelor sau a
valorilor, este suficient să ne amintim faptul că, în spaţiul european şi în cel american, o
mare parte a populaţiei, în speţă creştinii şi-au investit credinţa într-o divinitate de
origine evreiască, deşi trăiesc într-o cultură diferită de aceasta.

2.3. Cultura materială şi cea nonmaterială. Elementele culturii

Sociologul american William Ogburn (1886-1959) a operat distincţia dintre

cultura materială şi cultura nonmaterială. Cultura materială se referă la acele obiecte
naturale sau artificiale, cărora oamenii le-au dat anumite întrebuinţări şi anumite
semnificaţii. Sunt incluse în această categorie toate lucrurile cu caracter tangibil. De aici
rezultă faptul că acest tip de cultură vizează în principal aspectul practic, susceptibil de
a îmbunătăţi în mod direct calitatea vieţii oamenilor. Pe de altă parte, cultura
nonmaterială are în vedere creaţiile umane intangibile, ce au legătură cu sfera ideilor, a
principiilor, a sistemelor de valori şi de credinţe. De altfel, toate culturile au
următoarele elemente nonmateriale: simboluri, limbaj, norme şi valori.

2.3.1. Simbolurile
Un simbol este ceva care reprezintă în mod semnificativ altceva, care este
purtător de sens, are un anumit înţeles. Acest sens este inteligibil de către majoritatea
oamenilor ce aparţin unei culturi. Simbolurile ne ajută să înţelem mai bine realitatea în
care trăim, să putem stabili diferite categorii şi distincţii, să generalizăm observaţiile
noastre şi ale altora. Ele sunt strâns legate de modul nostru de a gândi, facilitând
comunicarea cu ceilalţi. Procesul mental pe care noi îl utilizăm atunci când operăm cu
simboluri este abstractizarea. Ea se referă la capacitatea de a raţiona, de a utiliza idei cu
un grad sporit de generalitate. Nu există disciplină ştiinţifică care să nu se bazeze pe un
set de simboluri riguros definite, de exemplu, matematica, fizica, chimia etc. Prin
urmare, simbolurile au legătură directă cu modul în care oamenii se raportează la
lumea în care trăiesc.
Pentru a înţelege mai bine omniprezenţa simbolurilor în viaţa omului, trebuie
operată o distincţie importantă între simbolurile publice şi simbolurile private
(Rosman, Rubel, Weisgrau 2009). Simbolurile publice sunt acea categorie de simboluri
ce constituie sistemul cultural al unei societăţi. De cele mai multe ori, aceste simboluri
culturale au un referenţial universal, fiind cunoscute de toată lumea. Simbolurile
referitoare la traficul auto, la faptul că în anumite spaţii închise fumatul este interzis, că
fotografiatul sau vorbitul la telefonul mobil într-o anumită zonă sau în cadrul unui
eveniment sunt de asemenea interzise etc. sunt accesibile înţelegerii majorităţii
oamenilor. Însă există şi anumite simboluri publice, a căror semnificaţie nu este
destinată înţelegerii tuturor oamenilor, ci numai unei părţi dintre aceştia, precum
simbolurile religioase, ştiinţifice etc. În cazul simbolurilor religioase, de exemplu, ele
nu-i vizează în mod direct decât pe adepţii şi pe practicanţii religiei în cauză. Pe de altă
parte, simbolurile private sunt create de fiecare individ în parte, ele nefiind receptate
de ceilalţi. Aceste simboluri sunt construite pe baza experienţei personale a fiecărui om,
a dorinţelor, speranţelor şi realizărilor fiecăruia. Ele au legătură directă cu planul
artistic, creativ al omului.
Un simbol poate avea însă semnificaţii profund diferite de la o cultură la alta. De
exemplu, simbolistica uneia dintre cele mai comune acţiuni umane şi anume faptul de a
mânca este uimitor de variată, aşa cum vom vedea imediat. În general vorbind, oamenii
au nevoie de hrană pentru a putea supravieţui. Alimentele sunt alcătuite din calorii,
proteine, grăsimi, minerale şi carbohidraţi necesare funcţionării adecvate a
organismului. Însă aici ne referim doar la planul fiziologic, în ceea ce priveşte nivelul
simbolic al hranei, al actului de a mânca lucrurile stau diferit (ibid.). O primă
semnificaţie a acestuia are legătură cu contactul sexual. Deşi nu există nici-o legătură
fiziologică între cele două acte, totuşi în unele culturi, inclusiv în cea occidentală,
„foamea”este asimilată în sens figurat dorinţei sexuale. Pentru societatea Mehinako din
Brazilia, a face sex înseamnă „a mânca până la saturaţie”. Unii sociologi au remarcat
faptul că această identificare dintre a mânca şi a face sex este întâlnită şi în S.U.A. sau
Australia. În alte culturi, a mânca este o metaforă pentru căsătorie. În unele societăţi din
Noua Guinee, precum cea din Insulele Trobriand aflate în Marea Solomon, căsătoria
este simbolizată printr-un cuplu de adolescenţi sau de tineri ce mănâncă împreună
pentru prima dată. Semnificaţia acestei acţiuni echivalează cu anunţul public al
căsătoriei. În alte societăţi din Papua Noua Guinee, precum Wogeo, dar şi în unele zone
din China, dacă un bărbat mănâncă alături de o femeie, atunci ei vor fi precum o soră şi
un frate şi nu se vor putea căsători niciodată. De asemenea, în anumite zone din
Pakistan, căsătoriile dintre rude sunt aranjate de familie, soţul şi soţia nemâncând
niciodată împreună. În schimb, în relaţiile de adulter dintre o femeie şi un bărbat, nu
este nimic neobi;nuit ca cei doi s[ mănânce împreună, acest act fiind privit drept o
expresie a iubirii dintre cei doi. De altfel, în multe culturi situate în Orientul Apropiat,
bărbaţii obişnuiesc să mănânce cu alţi bărbaţi, iar femeile cu alte femei. În multe
societăţi, este de neimaginat faptul de a mânca alături de duşmani. Şi aceasta în
principal deoarece în marea majoritate a culturilor mâncatul împreună este un semn al
bucuriei şi al relaţiilor de prietenie. Vom continua mai jos prezentarea diversităţii
culturale legate de actul de mânca, atunci când vom vorbi despre şocul cultural.

2.3.2. Limbajul
Limbajul este un sistem de semne şi de simboluri prin intermediul cărora
oamenii comunică unii cu alţii. Acest sistem de semne nu are caracter haotic, ci el se
bazează pe anumite reguli riguros stabilite; semnele pot fi orale sau scrise. Limbajul
articulat este o trăsătură specific umană, deşi emit diverse sunete, animalele nu au
dezvoltat un sistem propriu de limbaj. Limbajul nu are legătură doar cu faptul
comunicării, ci el este un factor major ce contribuie la transmiterea culturală, un proces
ce este definit în analiza sociologică drept modalitatea de a transmite cultura de la o
generaţie la alta.
Pentru a explica structura limbajului, lingviştii stabilesc o distincţie esenţială
între foneme şi morfeme. Fonemele sunt cele mai mici unităţi sonore ale limbii, una
dintre funcţiile lor fiind aceea de a diferenţia cuvintele între ele, iar morfemele sunt cele
mai mici unităţi ce conferă sens unei anumite limbi. Din această perspectivă, limba are
cinci funcţii majore, ce apar în toate culturile analizate de lingvişti (Matsumoto, Juang
2003):
1. Vocabularul este alcătuit din toate cuvintele conţinute într-o limbă. De
exemplu, cuvinte precum student, oraş, carte etc. aparţin vocabularului limbii române.
2. Sintaxa şi gramatica unei limbi se referă la sistemul de reguli ce
reglementează forma cuvintelor, precum şi modalitatea de aşezare a acestora în
propoziţii sau fraze, astfel încât să alcătuiască enunţuri care să fie inteligibile, să poată fi
înţelese de fiecare persoană în parte. De exemplu, gramatica limbii române specifică
faptul că substantivele au trei genuri, masculin, feminin şi neutru sau faptul că într-un
enunţ scris nu trebuie să existe virgulă între subiect şi predicat.
3. Fonologia se bazează pe sistemul de reguli care reglementează modul de
pronunţie al cuvintelor; în limba română, cuvintele se pronunţă în general aşa cum se
scriu, dar acest fapt nu este valabil în toate limbile, unde există reguli stricte de
pronunţie.
4. Semantica se referă la înţelesul cuvintelor. De exemplu, câine este un cuvânt ce
desemnează un animal domestic, ce aparţine clasei mamiferelor, familia canidelor, ce
este carnivor şi are dimensiune medie, fiind folosit adesea de oameni cu scopul de a
păzi sau la vânătoare.
5. Pragmatica surprinde sistemul de reguli ce reglementează modul în care este
utilizată o limbă în diverse contexte sociale. De exemplu, o replică dintr-o conversaţie
de tipul „Ce frumos te-ai îmbrăcat astăzi!” poate să capete înţelesuri diferite în funcţie
de mediul social în care este rostită; mai întâi, în situaţia în care persoana în cauză este
cu adevărat îmbrăcată elegant, ea poate să însemne faptul că o persoană doreşte să facă
un compliment altei persoane, în timp ce, dimpotrivă, dacă acea persoană este
îmbrăcată fistichiu, scopul acestei aprecieri este unul profund ironic, ce doreşte să pună
şi mai mult în evidenţă prostul gust al acelei persoane.
Există o legătură foarte strânsă între limbă şi cultură. Sociologii consideră că
influenţele sunt reciproce; cultura influenţează atât structura, cât şi modul în care este
utilizat limbajul, el fiind în acest caz o manifestare a culturii, însă modalitatea de
percepere a oamenilor este dependentă de limbajul pe care ei îl posedă. Într-un roman
celebru scris de George Orwell, 1984, este subliniată această ideee, prin faptul că
oamenilor care trăiau într-un regim totalitar ficţional li se impune învăţarea şi utilizarea
exclusivă a unor cuvinte inventate special de conducătorul acelui regim, cu scopul de a
avea un control total nu numai asupra acţiunilor oamenilor, ci şi asupra gândirii
acestora. Controlul limbajului înseamnă controlul gândirii, ne sugerează Orwell, cartea
sa, deşi o operă de ficţiune, fiind una dintre analizele cele mai profunde asupra modului
în care oamenii pot să devină captivi într-o lume supusă unui control nelimitat, fără să
aibă nici cea mai mică posibilitate de scăpare, cu atât mai mult cu cât ei ajung să nu mai
conştientizeze absenţa libertăţii.
Ipoteza Sapir-Whorf, lansată de lingvişti americani Edward Sapir (1884-1939) şi
Benjamin Worf (1897-1941), căreia i se mai spune adesea şi fondatoarea relativităţii
lingvistice, susţine că modul de percepere al realităţii specific fiecărei persoane este
dependent de limba pe care aceasta o vorbeşte. Din moment ce singura modalitate de a
conceptualiza realitatea este aceea prin intermediul limbii, înseamnă că aceasta precede
gândirea. De aici rezultă că oamenii care vorbesc limbi diferite, care aparţin unor culturi
diferite privesc realitatea în mod diferit, au moduri de percepţie diferite. Din această
perspectivă, diferenţele culturale nu se originează în modalităţile diferite de gândire şi
de comportament ale diverselor grupuri/societăţi, ci în diferenţe de natură lingvistică.
Simbolurile şi structurile gramaticale au puterea de a organiza lumea după
regulile lor interne, de a prezenta nu realitatea aşa cum este ea, ci o realitate
modificată/alterată din punct de vedere lingvistic. Limba este determinată în mod
cultural, diferenţele existente între diversele limbi datorându-se în principal tipului de
atenţie acordată unor fenomene din realitate. Unii dintre criticii acestei ipoteze au
sugerat, de altfel, că atunci când o persoană vorbeşte mai multe limbi, gândirea acesteia
se schimbă de fiecare dată în funcţie de limba vorbită, idee care poată să conţină o mică
doză de adevăr dacă este utilizată în mod figurat, ca o metaforă, însă dacă e preluată
întocmai, ea se dovedeşte a nu mai fi nimic altceva decât o evidentă exagerare.
De-a lungul timpului, ipoteza Sapir-Whorf a avut deopotrivă susţinători şi critici.
Unii sociologi au încercat să verifice justeţea acestei ipoteze, realizând în acest sens o
serie de experimente. Lingvistul american Henry Allan Gleason (1917-2007) observa că
„gradaţia continuă a culorii ce există în natură este reprezentată la nivelul limbajului
printr-o serie de categorii discrete. Nu există nimic intrinsec nici în ceea ce priveşte
spectrul culorii, nici în percepţia umană a acestuia care să impună această diviziune.
Metoda specifică de diviziune este parte a limbii engleze” (apud Matsumoto, Juang
2003). Pornind de la aserţiunile lingvistului american, antropologii şi lingviştii
americani Brent Berlin şi Paul Kay au realizat un studiu devenit clasic despre
denumirile culorilor în 20 de limbi diferite, studiu ce va fi publicat în lucrarea Condiţiile
de bază ale culorii: universalitatea lor şi evoluţia (1969). Studenţii străini din diverse
universităţi americane au fost rugaţi să întocmească o listă cu cuvintele din limba lor de
provenienţă ce desemnează culorile de bază. După care, fiecare cuvânt a fost ataşat unui
jeton a cărui culoare corespundea cât mai exact respectivului cuvânt. S-a evidenţiat
astfel faptul că în orice limbă există un număr limitat de cuvinte ce desemnează culorile
de bază; în fiecare dintre cele 20 de limbi luate în considerare, există termeni ce
desemnează culorile de bază, precum negru, alb, roşu, verde, galben şi albastru.
Ierarhia cuvintelor referitoare la culori în diversele limbi şi culturi poate fi exprimată
astfel (ibid.):
1. Toate limbile conţin termeni pentru culorile alb şi negru.
 2. Dacă o limbă conţine trei termeni pentru culori, aceasta conţine un cuvânt
pentru roşu.
3. Dacă o limbă conţine patru termeni pentru culori, ea are un termen fie pentru
verde, fie pentru galben, nu însă pentru ambele.
4. Dacă o limbă conţine cinci termeni pentru culori, ea are cuvinte atât pentru
verde, cât şi pentru galben.
5. Dacă o limbă conţine şase termeni pentru culori, atunci aceasta conţine un
termen pentru albastru.
6. Dacă o limbă conţine şapte termeni pentru culori, atunci ea are un termen
pentru maro.
7. Dacă o limbă conţine opt sau mai mulţi termeni pentru culori, atunci ea
conţine de asemenea termeni pentru violet, roz, portocaliu, gri sau o combinaţie a
acestora.
Se deduce de aici faptul că oamenii aparţinând unor culturi diferite şi care
vorbesc limbi diferite percep culorile într-un mod foarte asemănător, prin urmare
percepţia unei anumite culori depinde în mod esenţial nu de limba vorbită, ci de modul
în care este alcătuită retina ochiului la oameni, ea este o chestiune care ţine de aspectul
biologic, nu de cel lingvistico-cultural. După părerea noastră, studiul efectuat de Berlin
şi Kay nu demonstrează lipsa totală de fundament a ipotezei Sapir-Whorf, ceea ce, de
altfel, nici nu pretind cei doi cercetători americani, ci doar faptul că presupoziţia
conform căreia limbajul este singurul factor ce acţionează asupra percepţiei umane este
eronată şi ea trebuie nuanţată. Astfel, rolul limbajului nu trebuie să fie nici anulat în
mod definitiv, dar nici nu trebuie să fie supradimensionat. Există, fără-ndoială, o
influenţă pe care limbajul o exercită asupra modalităţii omului de percepere a lumii şi a
cărei importanţă nu poate fi subestimată, însă, aşa cum am mai spus, acesta nu este
singurul element determinant ce acţionează asupra culturii.

2.3.3. Normele
Cuvântul normă provine din limba latină (norma), unde desemna un instrument
de formă pătrată, utilizat de dulgheri sau de zidari în activitatea lor. Din perspectivă
sociologică, normele reprezintă un sistem de reguli şi de standarde, prin intermediul
cărora o societate impune oamenilor cum anume să se comporte. Rezultă de aici faptul
că normele diferă de la o societate la alta, aceste diferenţe putând fi uneori chiar
contradictorii atunci când analizăm două culturi în paralel. De exemplu, în România şi
în spaţiul cultural european culoarea asociată doliului este negrul, în timp ce în unele
ţări din Asia, albul este culoarea asimilată doliului. De asemenea, dacă unii tineri de sex
opus se sărută în public, acest gest este considerat la noi ca nefiind ieşit din comun, ci
doar o modalitate a celor doi de a-şi exprima afecţiunea unul pentru celălalt, în timp ce
în alte culturi acest gest este considerat ca fiind de neacceptat, motivele care impun
această neacceptare fiind de mai multe tipuri: probleme de igienă, lipsa respectului faţă
de ceilalţi, nerespectarea normelor sociale ce impun ca femeile şi bărbaţii să aparţină
unor clase sociale diferite etc.
Normele se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii. Un prim criteriu are în
vedere caracterul intern al normelor, conţinutul acestora, mai exact stabilirea a ceea ce
trebuie/nu trebuie să facă o persoană ce aparţine unei anumite societăţi:
- norme proscriptive, care specifică ceea ce nu trebuie să facem, de exemplu, în
societatea noastră, normele religioase impun ca în perioadele de post să nu aibă loc
căsătorii;
- norme prescriptive, ce precizează ce anume trebuie să facem, de exemplu
faptul că studenţii şi profesorii trebuie să vină îmbrăcaţi în mod decent la universitate şi
să nu utilizeze un limbaj pornografic.
Un alt criteriu după care pot fi clasificate normele este acela privitor la forma sau
caracterul lor extern:
- norme formale – se referă la sistemul de reguli şi de legi, ce au caracter explicit
şi se adresează tuturor membrilor unei societăţi, fără excepţie. De exemplu, violenţa,
violul, crima etc. sunt considerate în mod explicit comportamente sociale deviante,
persoanele care recurg la asemenea comportamente fiind supuse unor sancţiuni
prevăzute de legislaţia statului în cauză. Legile, de altfel, pot fi considerate ca fiind
norme formale, în această categorie mai putând fi incluse diversele regulamente sau
reguli, precum aceea care impune unei persoane care doreşte să conducă un automobil,
să posede în prealabil un permis de conducere, ceea ce înseamnă că respectiva persoană
trebuie să probeze faptul că are anumite cunoştinţe din domeniul respectiv şi că posedă
anumite aptitudini fizice şi psihologice necesare conducerii automobilului.
- norme informale – sunt acelea care, deşi sunt cunoscute de majoritatea
membrilor unei culturi, totuşi ele nu au un caracter oficial, nu apar într-un cod de legi,
nu sunt înregistrate ca atare. Un exemplu comun de normă informală este aceea
referitoare la modul în care trebuie să ne îmbrăcăm atunci când mergem la şcoală sau la
serviciu. Deşi nu există nici-o regulă explicită referitoare la îmbrăcăminte, este totuşi de
presupus că persoanele care adoptă ţinute vestimentare radical diferite de acelea ale
majorităţii, nu vor trece neobservate, iar implicaţiile acestui fapt pot să fie minore sau
ceva mai grave, în funcţie de caz. De exemplu, un elev care vine la şcoală îmbrăcat altfel
decât ceilalţi colegi de-ai săi, poate avea surpriza să nu fie primit de paznicul şcolii, ceea
ce nu constituie nici-o tragedie, se poate duce acasă şi reveni la şcoală în alte haine; dacă
însă, o persoană merge la un interviu de angajare îmbrăcată radical diferit de normele
informale impuse de societate, atunci poate avea surpriza de a nu reuşi să se angajeze,
în ciuda cunoştinţelor şi abilităţilor pe care le posedă.
Un alt criteriu de clasificare al normelor are în vedere gradul lor de importanţă
în raport cu ceea ce impune o anumită cultură:
- moravurile – au o înaltă semnificaţie morală. Ele „sunt idei, afirmaţii puternice
cu privire la ceea ce este drept şi greşit şi, în raport cu aceasta, permis şi interzis în
situaţii date. Moravurile sunt norme cărora oamenii le acordă o mare importanţă şi faţă
de care pretind o conformare strictă” (Mihăilescu 2003). În interiorul fiecărei societăţi, se
pretinde ca moravurile să fie respectate; în caz contrar, se poate ajunge la sancţiuni
foarte drastice. Aceste norme cu caracter moral fac distincţia între ceea ce este bine şi
ceea ce este rău, precizând şi sacţiunile corespunzătoare acţiunilor considerate a fi rele.
Există şi o ierarhie a acestor sancţiuni, aşa cum există şi o ierarhie a moravurilor;
îndeobşte, se consideră că pedofilia, crima sau violul sunt printre cele mai grave
asemenea acţiuni, deci pedepsele corespunzătoare lor sunt mai mari decât în cazul
altora.
- cutumele – nu au o componentă morală puternică, fiind norme ce
reglementează comportamentul cotidian al oamenilor. Încălcarea lor nu aduce
prejudicii deosebite. Exemplele cele mai frecvente sunt acelea referitoare la obişnuinţa
de a saluta persoanele cu care te intersectezi în activitatea de zi cu zi, de a fi punctual la
întâlnirile cu prietenii sau cu alţi oameni, de a-ţi respecta promisiunile făcute altora etc.;
toate aceste acţiuni sunt parte a interacţiunii sociale curente, iar nerespectarea lor nu
aduce un oprobiu general, nu transformă o persoană într-un criminal sau într-un pericol
public. „Este nepoliticos să nu te saluţi cu prietenii, dar mult mai grav este să nu le
restitui banii pe care ţi i-au împrumutat” (ibid.).
 2.3.4. Valorile
Valorile sunt definite, din punct de vedere sociologic, ca reprezentând un set de
idei colective despre ceea ce este adevărat sau fals, bun sau rău, drept sau nedrept,
demn de a fi dorit sau nu etc. într-o anumită cultură (Kendall 2011). Ele au o
componentă ideală, abstractă. Valorile sunt standarde prin intermediul cărora oamenii
apreciază propriul lor mod de viaţă. Componenta principală a valorilor este
reprezentată de convingeri, ce reprezintă concepţiile oamenilor despre lumea în care
trăiesc, despre ceilalţi oameni şi despre ei înşişi.
Sociologul american Robin Williams a întreprins o analiză relativ vastă a
societăţii americane, ajungând la concluzia că, în ciuda diversităţii culturale care îşi face
simţită prezenţa la tot pasul pe tărâmul american, există totuşi zece valori comune
majorităţii americanilor (Macionis 2005, Kendall 2011). Acestea sunt:
1. Egalitatea oportunităţilor. Încă din primii ani ai săi de existenţă ca stat
independent, S.U.A. s-a manifestat împotriva existenţei unui sistem social închis,
structurat pe verticală în diverse caste, fiind promotoarea unui sistem social deschis, în
care, fiecărui om i se oferă oportunităţi egale de a reuşi în ceea ce îşi propune să
realizeze.
2. Individualismul. Fiecare american în parte este responsabil pentru propriile
reuşite sau eşecuri. Metoda cea mai potrivită de a avea succes este efortul susţinut,
precum şi abilităţile individuale.
3. Dorinţa de a reuşi, de a avea succes. Încă din timpul şcolii, modul de viaţă
american încurajează competiţia, aceasta fiind privită drept calea cea mai potrivită a
unei persoane de a reuşi în viaţă. Americanii pun un mare preţ pe „faptul de a fi mereu
un învingător”, de a fi mai bun decât ceilalţi, de a-ţi măsura capacităţile fizice şi
intelectuale în competiţie cu ceilalţi.
4. Activitate continuă şi muncă. În cultura americană, acţiunea este valorizată
infinit superior în raport cu reflecţia, cu meditaţia. De aici rezultă o atitudine foarte
decisă a oamenilor în faţa încercărilor şi greutăţilor vieţii, americanii fiind întotdeauna
mai tentaţi să controleze evenimentele decât să se supună în mod pasiv şi să se
autoconsoleze că aşa a fost să fie, că totul ţine de soarta fiecăruia.
5. Eficienţă şi accent pus pe latura practică. Latura practică este superioară
celei teoretice, cunoştinţele nu au nici-o valoare dacă nu sunt puse în practică. Orice
demers se traduce în bani, orice acţiune este tradusă în termeni de eficienţă. Americanii
doresc întotdeauna ca totul să fie mai mare (bigger), mai bun (better) şi mai rapid (faster).
6. Progres şi confort material. Prin confort material, americanii nu înţeleg
numai satisfacerea nevoilor de bază, precum hrana, o locuinţă oarecare şi îngrijire
medicală, ci acele lucruri care fac viaţa să merite să fie trăită. A avea cât mai mulţi bani este
un ideal american explicit, oamenilor nu le este ruşine de faptul că au reuşit să devină
foarte bogaţi şi nimeni nu doreşte sub nici-o formă să-şi ascundă acest status de om
bogat. În general vorbind, cultura americană este una optimistă, orientată spre viitor, noul
fiind considerat întotdeauna ca fiind superior vechiului.
7. Democraţie şi încurajarea liberei iniţiative. Fiecare individ are anumite
drepturi fundamentale, pe care statul nu trebuie să le încalce. Sistemul politic american
este unul de tip democratic, în cadrul căruia conducătorii sunt aleşi prin vot popular.
Economia americană este în aşa fel alcătuită, încât fiecare persoană este încurajată să
participe în mod activ la viaţa economică.
8. Libertate. Este privită ca o valoare aflată în strânsă relaţie cu ideea de
responsabilitate. Americanii sunt liberi să-şi caute fericirea, să-şi atingă obiectivele pe
care le urmăreşte, fără ca statul să îi pună diverse obstacole inutile. Amestecul statului
în drepturile individuale trebuie să fie nul.
9. Ştiinţă şi tehnologie. Americanii se consideră a fi o naţiune raţională, ce
priveşte cu încredere ştiinţa şi tehnologia, considerându-le pe acestea capabile să le
schimbe viaţa în bine. Cunoaşterea ştiinţifică nu trebuie să fie ruptă însă de realitate, nu
trebuie să devină o abstracţie şi o speculaţie lipsită de contact cu latura practică a vieţii.
Spiritul american afirmă astfel supremaţia raţiunii şi a cunoaşterii ştiinţifice în raport cu
credinţa.
10. Rasism şi superioritate afişată manifest a unor grupuri faţă de altele. Există
în S.U.A. o tendinţă puternică a oamenilor de a valoriza excesiv grupul din care fac
parte, precum şi de a considera că celelalte grupuri sunt calitativ inferioare. Această
valorizare excesivă atinge paliere diferite; ea se referă, mai întâi, la valorizarea grupului
rasial sau etnic; în alt sens, valorizarea are legătură cu probleme ce ţin de gen/sex; nu în
ultimul rând, se întâlnesc frecvent situaţii de valorizarea clasei sociale. În capitolul ce
tratează problemele specifice ale grupului în sens sociologic, va fi abordată distincţia
introdusă de sociologul american W. G. Sumner între in-groups şi out-groups. Probabil că
nu este întâmplător faptul că tocmai un sociolog american a stabilit această distincţie, ce
se referă la tendinţa oamenilor de a-i discrimina pe aceia care nu aparţin grupului lor, ci
unui alt grup, ce este privit în termeni de rivalitate. În general, cultura americană
valorizează mai degrabă albii în defavoarea persoanelor de culoare sau a asiaticilor,
bărbaţii în dauna femeilor şi bogaţii în defavoarea săracilor. Putem adăuga, în
concluzie, că, deşi americanii se descriu pe ei înşişi ca pe o naţiune egalitaristă, totuşi
unii sunt mai egali decât alţii (Macionis 2005).
Se pune întrebarea acum dacă valorile descrise mai sus pot fi considerate drept
repere pentru majoritatea oamenilor, indiferent de cultura căreia îi aparţin. Este greu
însă de afirmat că aceste valori sunt împărtăşite cu adevărat de toţi oamenii, indiferent
dacă ei fac sau nu parte dintr-o societate cu un grad înalt de dezvoltare tehnologică.
Pentru nenumăraţi semeni de-ai noştri, credinţa, idealurile religioase stau mai presus
decât cunoaşterea de tip raţional; adesea, ei nu manifestă nici-o aplecare pentru nici-un
domeniu al cunoaşterii ştiinţifice, mulţumindu-se cu frânturi de cunoaştere religioasă.
Pentru oamenii din alte societăţi, individualismul nu poate fi tratat ca pe o valoare în
sine; cu adevărat importante sunt valorile colective, nu cele individuale.
De exemplu, în spaţiul cultural japonez, setul dominant de valori este profund
diferit de cel specific americanilor. Deşi Japonia este, ca şi S.U.A., o societate profund
industrializată, în care tehnologia joacă un rol fundamental şi unde majoritatea
populaţiei locuieşte în mediul urban, totuşi există diferenţe considerabile între valorile
specific americane şi cele japoneze. Aceste diferenţe se explică prin faptul că istoria şi
tradiţia Japoniei au contribuit din plin la cristalizarea unui set de valori specific acestei
culturi (Sullivan 2004). Valorile cele mai importante ale culturii japoneze sunt
următoarele:
1. Colectivitatea, comunitatea, grupul sau familia sunt valori mai importante
decât individualismul. Există o legătură foarte puternică între japonez şi familia din
care el face parte, dar şi între acesta şi locul de muncă căruia îi aparţine. Fiecare individ
înţelege faptul că trebuie să fie responsabil faţă de ceilalţi, recunoaşterea pe care grupul
o conferă fiind infinit mai importantă decât încercările fiecăruia de a se diferenţia, de a
urma propriul mod de viaţă în sens individual.
2. Autocontrolul, refuzul de a avea orice fel de dispute cu ceilalţi cu scopul de
a fi mereu armonie între cei apropiaţi. Încă din copilărie, copiii sunt educaţi de părinţii
lor în spiritul ajutorării semenilor, al respectului aproape necondiţionat faţă de aceştia.
Ei nu trebuie să fie conflictuali, ideile/convingerile proprii sunt mai puţin importante
decât faptul de a trăi în armonie cu ceilalţi.
3. Tradiţia şi autoritatea. Japonezii acordă un foarte mare respect legilor,
regulilor, tradiţiilor etc. Motivul acestui respect necondiţionat în faţa autorităţii nu are
legătură cu frica, cultura japoneză nu este o cultură a fricii, a obedienţei bazată pe
spaimă, ci pe faptul că respectul datorat autorităţii face parte din obligaţiile
fundamentale civice, este o condiţie de bază a existenţei armoniei sociale. Această
armonie nu este impusă din afară, ci este asumată din interior de majoritatea
japonezilor.

2.4. Diversitatea culturală

Cultura are o structură eminamente socială. Datorită acestui fapt, ea nu se poate

transmite de la o generaţie la alta prin intermediul geneticii. Modalităţile proprii de
transmitere a culturii sunt învăţarea şi interacţiunea cu ceilalţi. Ceea ce înseamnă că nu
există nimic aprioric în analiza acestui fenomen; cultura poate fi dobândită doar după
ce copilul se naşte şi intră în relaţie cu cei din jurul său. Procesul prin care un individ
asimilează/interiorizează valorile, normele, comportamentele etc. grupului în cadrul
căruia trăieşte, sau, în limbaj sociologic, cultura acelui grup, se numeşte enculturaţie.
Astfel, un băiat care s-a născut în România în mediul urban în jurul anului 2000, cel mai
probabil şi-a petrecut o parte din copilărie jucându-se cu jucăriile cumpărate de părinţii
săi sau de alţi adulţi, s-a uitat la televizor la desene animate, s-a jucat la calculator, a
mers la grădiniţă unde a deprins primele elemente ale socializării secundare, a înţeles că
grădiniţa/şcoala fac parte din formarea sa, iar ele se bazează pe un personal specializat
(educator, învăţător sau profesor), cărţile fiind parte esenţială a acestei formări, precum
şi deprinderea scrisului, cititului sau a efectuării de operaţii matematice etc. Toate
acestea alcătuiesc firescul însuşi pentru un asemenea copil născut şi crescut într-o
cultură în care educaţia are aceste coordonate; dimpotrivă, pentru un copil care s-a
născut în aceeaşi perioadă în comunitatea Jie din Uganda, copilăria înseamnă joaca cu
vacile, iar învăţătura presupune asimilarea informaţiilor pe care i le furnizează ceilalţi
membri ai tribului, căci profesori şi şcoală în sensul uzual nu există sau el nu are acces
la acestea. Când ajunge la vârsta maturităţii, el va trebui să se supună unei ceremonii de
iniţiere, ce presupune că va fi uns cu conţinutul nedigerat al stomacului unui bou
sacrificat special pentru această ocazie (Ferraro, Andreata 2010). Ulterior, va avea trei
sau patru soţii simultan. În concluzie, ambii copii aparţin unor societăţi cu o cultură
specifică, în cadrul căreia sunt integraţi şi al cărei stil de viaţă îl vor asimila puţin câte
puţin.
Etnocentrismul este acea tendinţă de a utiliza normele şi valorile specifice unei
anumite culturi drept standarde prin intermediul cărora sunt judecate practici sau
comportamente ale oamenilor ce aparţin unei alte culturi. De exemplu, în unele culturi
unde preceptele religioase sunt dominante, se consideră că avortul este o practică
profund imorală, fiind similar crimei. În societăţile europene laice, însă, avortul este
privit ca fiind un lucru firesc, singurii care pot decide în acest sens fiind părinţii
biologici, ce, din varii motive, nu îşi asumă responsabilitatea naşterii şi creşterii unui
copil. Vorbim în acest caz de o responsabilitate care ţine exclusiv de propria conştiinţă,
responsabilitatea socială sau juridică este nulă. Etnocentrismul conţine, în acelaşi timp,
convingerea că principiile/normele/judecăţile de valoare proprii sunt superioare în
raport cu acelea aparţinând unei alte culturi. Într-un studiu realizat în anul 2007, s-a
evidenţiat faptul că nivelul etnocentrismului este diferit de la o societate la alta, cele mai
scăzute valori fiind înregistrate în anumite state occidentale (apud. Brinkerhoff, White,
Ortega, Weitz 2011). Astfel, la întrebarea „Cultura noastră este superioară celorlalte?”,
gradul de adeziune al oamenilor a atins următoarele valori: Suedia 21%, Marea Britanie
31%, Germania 42%, Canada 52%, S.U.A. 55%, Iordania 59%, Brazilia 62%, Japonia 69%,
China 71%, Mexic 73%, Ghana 73%, India 93%.
Atitudinea opusă etnocentrismului este relativismul cultural, ce se referă la
convingerea că fiecare cultură are un anumit set de norme şi valori, ce-i conferă acesteia
o identitate aparte. Toate comportamentele sociale trebuie evaluate în funcţie de
contextul, de cultura în care are loc. De aici rezultă faptul că nu există nici-un criteriu
universal, general de evaluare a comportamentelor umane; nici-un comportament nu
este bun în sine sau rău în sine. Moralitatea nu este altceva decât o convenţie; ceea ce
este considerat a fi bun într-o anumită societate, este privit ca fiind rău în alta. Şi totuşi,
adepţii acestei perspective se confruntă cu o reală dificultate atunci când sunt nevoiţi să
evalueze moralitatea unor acţiuni precum uciderea sau violarea unor copii, tortura sau
schilodirea unor oameni care nu au comis nici-o crimă sau vreun act de violenţă şi nici
nu au incitat pe nimeni la crimă sau violenţă etc. Este imposibil să apreciezi că
asemenea comportamente ar putea fi vreodată, în cadrul oricărei societăţi, apreciate ca
fiind bune. De asemenea, este greu de identificat, dacă nu imposibil, o cultură în cadrul
căreia familia să nu fie privită ca o valoare în sine, sau în care moartea să nu fie
înconjurată de o aură asemănătoare unei taine, indiferent dacă unii oameni cred sau nu
în nemurirea sufletului. Prin urmare, aşa cum se poate vedea şi mai sus, susţinătorii
relativismului cultural se confruntă cu evidenţa existenţei unor universalii culturale, ce
fac imposibilă susţinerea fără rezerve a acestei perspective asupra culturii.
Relativismul cultural a dat naştere unei tendinţe aparent paradoxale, dar care are
o bază foarte largă de aplicare în diverse culturi ale lumii actuale. Este vorba despre
xenocentrism, ce reprezintă convingerea că operele
artistice/ideile/produsele/tehnologiile/serviciile etc. aparţinând unei culturi străine
sunt superioare celor din interiorul propriei culturi. Xenocentrismul este prin urmare
un tip de convingere aflată în opoziţie cu etnocentrismul. De exemplu, unii dintre noi
sunt convinşi că produsele alimentare străine sunt superioare celor româneşti, deşi o
analiză atât cantitativă, cât şi calitativă poate să demonstreze contrariul. De asemenea,
unii oameni preferă să achiziţioneze anumite produse de îmbrăcăminte străine, al căror
preţ este mai mare decât al celor autohtone, deşi calitatea acestora este similară.

Subculturile sunt parte a culturii globale a unei societăţi, dar, în acelaşi timp, ele
păstrează un caracter distinct, ce se exprimă prin cristalizarea unui set de valori proprii,
a unor norme şi moduri de viaţă specifice. Uneori, ele adoptă şi un limbaj propriu,
denumit argou, ce permite membrilor unei subculturi să confere un înţeles special
anumitor cuvinte sau expresii. Unul dintre cele mai cunoscute tipuri de argou este cel
utilizat în interiorul puşcăriilor sau de membrii diverselor găşti. Trăsătura
fundamentală a argoului în aceste cazuri este faptul că nu poate fi înţeles de persoanele
din afara găştii, în acest sens el având şi rolul de a furniza şi de a menţine coeziunea
specifică grupului. Dar şi de a-i da acestuia identitatea specifică. Societăţile alcătuite
dintr-un număr mare de subculturi sunt denumite adesea societăţi pluralistice. Trebuie
însă reţinut faptul că subculturile, deşi diferă substanţial de cultura dominantă a unei
societăţi, totuşi ele nu se află în contradicţie cu aceasta. Spre deosebire de subculturi,
contraculturile au drept caracteristică esenţială tendinţa permanentă şi manifestă de a
intra în conflict cu cultura dominantă. De exemplu, o sectă religioasă ce propune o
credinţă de tip creştin diferită de cea ortodoxă este o subcultură dacă setul de
convingeri religioase ale adepţilor respectivei secte nu contrazice flagrant dogma
ortodoxă, propunându-şi să o submineze şi să-i distrugă autoritatea. În acelaşi timp, o
grupare anarhistă nu poate fi privită ca fiind o subcultură, ci o contracultură şi aceasta
deoarece ea respinge principiile fundamentale după care funcţionează o societate
democratică.
Studiile efectuate de sociologi au arătat nu numai că oamenii împărtăşesc valori,
norme şi comportamente diferite, ci şi că reperele fundamentale după care se
structurează percepţia umană, spaţiul şi timpul, sunt receptate nu numai subiectiv, de
către fiecare individ în parte, ci şi social. Altfel spus, percepţia asupra timpului şi
spaţiului sunt, deci, determinate cultural. Antropologul american Edward T. Hall (1914-
2009) a susţinut faptul că percepţia timpului este diferită de la o cultură la alta,
introducând, în acest sens, o distincţie relevantă între culturile monocrone şi culturile
policrone. Oamenii care aparţin unor culturi monocrone, de exemplu cei din mediul
urban european sau american, receptează timpul în mod liniar, organizându-se într-o
manieră conformă acestei perspective monocrone. Activitatea întreprinsă de aceştia
presupune realizarea unei singure sarcini şi nu a mai multora concomitent, precum şi
fixarea unui program strict, abaterile de la program fiind permise doar în situaţiile de
maximă urgenţă; de asemenea, punctualităţii i se acordă o reală consideraţie, timpul
care se scurge în vederea aşteptării unei persoane fiind considerat irosit. Presiunea pe
care timpul o efectuează asupra psihicului indivizilor este enormă; aceştia trăiesc în
permanenţă cu obsesia că timpul nu le ajunge, atât în ceea ce priveşte realizarea
activităţilor profesionale, cât şi a celor de natură familială. Culturile policrone se
raportează la timp într-un mod fundamental diferit; oamenii sunt obişnuiţi să deruleze
mai multe activităţi în acelaşi timp, ei neacordând punctualităţii o importanţă majoră.
Preocuparea dominantă a oamenilor din aceste culturi este aceea de a iniţia şi de a
menţine relaţiile sociale, pe a căror importanţă mizează chiar mai mult decât pe
finalizarea unei sarcini la termenul convenit. Graba şi tendinţa neîntreruptă de a efectua
cât mai multe sarcini într-un timp cât mai scurt, dar nu cu scopul de a le face cât mai
temeinic, ci mai degrabă în vederea multiplicării lor, specifice culturii monocrone, sunt
privite de aceia care trăiesc într-o cultură policronă ca un pas esenţial spre
dezumanizarea/robotizarea/alienarea omului.

Priveliştea oferită de un magazin în care sunt expuşi la vânzare câini şi pisici nu

pare să conţină în sine nimic ieşit din comun; în fiecare oraş important din România
există cel puţin un pet shop în care sunt oferite amatorilor spre achiziţionare diverse
animale de companie. Totul însă se schimbă radical dacă respectivul magazin nu este
situat în interiorul unui mall, ci într-o piaţă unde se comercializează produse alimentare,
iar câinii şi/sau pisicile jupuiţi şi pârliţi atârnă de o funie într-un galantar. Acestă
imagine poate să reprezinte pentru un european obişnuit un adevărat şoc cultural. Ştim
cu toţii că în China câinii şi pisicile sunt considerate animale comestibile, însă, cu toate
acestea, şocul pe care-l avem atunci când vedem cu proprii ochi un asemenea obicei
culinar este foarte mare. Şi aceasta nu este singura situaţie în care trăirile noastre,
manifestate cu precădere prin sentimente de respingere, sunt extrem de intense.
Şocul cultural desemnează acest complex de trăiri, indus de contactul cu o
cultură ale cărei obiceiuri/comportamente sunt profund diferite de cele specifice
propriei culturi; în aceste situaţii, oamenii se simt dezorientaţi, revoltaţi, nesiguri, chiar
cuprinşi de spaimă. Aşa cum am sugerat şi mai înainte, arta culinară este unul dintre
cele mai mari furnizori de diversitate culturală, dar şi provocatoare de şocuri culturale.
Oricât ar putea părea de bizar, probabil că nu există vreun produs de natură animală
sau vegetală – cu excepţia, binenţeles, a celor care prezintă trăsături nocive evidente,
fiind otrăvitoare – care să nu fie consumat în interiorul unei anumite culturi. Caii,
şobolanii, broaştele, termitele, păianjenii, diversele specii de gândaci şi alte asemenea
animale pe care noi le considerăm de neatins sub aspect culinar, pot fi parte a meniului
cotidian al unor oameni din alte societăţi, cu menţiunea că aceştia nu le consumă doar
din strictă necesitate, fiindcă nu au altceva de mâncare, ci mai ales datorită culturii în
care trăiesc. Şi nu e vorba doar de anumite specii de animale, ci şi de anumite organe ale
acestora, sau chiar de excentricităţi precum prepararea fătului de vacă sau oaie etc. De
altfel, unele dintre acestea sunt considerate adevărate delicatese, preţurile pe care unii
oameni sunt dispuşi să le plătească pentru ele fiind exorbitante.
Este uşor de înţeles faptul că nu numai obiceiurile culinare ale oamenilor pot
provoca şocuri culturale. Pentru o persoană în vârstă, un concert de muzică heavy-
metal poate fi un adevărat şoc cultural; acelaşi sentiment îl poate avea un european la
vederea acelor rituri de iniţiere din alte culturi, în care curge mult sânge, sau în care
oamenii merg pe cărbuni încinşi, ori unii tineri sunt puşi să vâneze cu mâinile goale un
animal foarte periculos, punându-şi viaţa în pericol etc. – toate acestea sunt doar câteva
exemple de situaţii ce pot provoca şocuri culturale. Vom încheia expunerea despre
diversitatea culturală cu observaţia că acest contact între culturi produce, la un nivel
mai mult sau mai puţin profund, un şoc cultural, ce inspiră adesea atât o reacţie de
teamă sau de respingere, cât şi o fascinaţie irezistibilă; altfel spus, alteritatea intrigă,
naşte întrebări, îi trezeşte omului dorinţa de cunoaştere, arătându-i feţe nevăzute ale lui
însuşi. Iar cel mai bine se poate vedea acest lucru în atracţia irezistibilă pe care o
manifestă oamenii faţă de istorisirile narate de cei care au intrat în contact cu alte
culturi, care au fost martorii unor comportamente/obiceiuri etc. diferite în raport cu
acelea practicate în interiorul propriei culturi. În acest sens, antropologul Ralph Linton
(1968) remarca: „Istorisirile despre obiceiuri străine au fost dintotdeauna o preocupare a
noastră şi sunt ascultate cu acelaşi amestec de mulţumire de sine şi de invidie
nemărturisită, care constituie elementul de atracţie chiar şi al celor mai mici bârfe. Cel
mai vestit dintre toţi povestitorii despre alte popoare, Herodot, dedică o bună parte din
istoria lui la ceea ce am numi astăzi descrieri de cultură. El merge chiar atât de departe,
încât precizează unele dintre diferenţele cele mai izbitoare dintre greci şi egipteni sub
raportul obiceiurilor, exprimându-şi mirarea reală că aceşti barbari se retrăgeau în casă
pentru funcţia excretoare, în loc de a ieşi în stradă, cum procedau grecii civilizaţi”.
 STATUS ŞI ROL. GRUPURILE

Autor: Conf. univ. dr. Ionuţ Anastasiu

6.1. Ce este structura socială. Elementele structurii sociale

Structura socială este definită ca un cadru al societăţii, de natură generală, care

există dincolo de nivelul existenţei fiecărui individ şi asigură condiţiile necesare vieţii
sociale; în interiorul structurii sociale este posibilă interacţiunea dintre indivizi, cu
scopul de a crea şi a dezvolta relaţii umane. În cadrul acestui concept, societatea este
văzută ca un întreg ce imprimă felul său de a fi componentelor sale şi anume:
organizaţiile, grupurile, statusurile şi rolurile, cultura/tradiţiile, valorile, normele de
comportament.
Postularea existenţei structurii sociale elimină posibilitatea ca în societate să se
instaureze un haos generalizat; ordinea şi nu hazardul este cuvântul-cheie ce
caracterizează societatăţile umane, indiferent de modul de alcătuire al acestora.
Paradoxul impus de această noţiune stă în faptul că, deşi este creată şi (re)actualizată de
oameni în fiecare moment al vieţii lor, totuşi, nu de puţine ori, oamenii o resimt de
parcă le-ar fi impusă de undeva din afară, ca şi cum nu le-ar aparţine şi n-ar trebui să şi-
o asume. Stabilitatea vieţii sociale, regularitatea/repetabilitatea ce caracterizează viaţa
cotidiană în ansamblu sunt unele dintre semnele existenţei acestei structuri. Dar ea nu
se traduce numai prin simptomul acalmiei şi al fixităţii, al ceea ce e destinat să se
conserve pe un termen nedefinit în societatea umană; dimpotrivă, structura socială
poate să fie caracterizată de conflict, ea poate fi generatoare de dispute şi de schimbări
radicale.
În teoria sociologică, instituţiile au fost privite ca fiind:
1. Structuri sociale cu un grad mare de mobilitate;
 2. Sisteme sociale compuse din elemente cultural-cognitive, normative şi
reglatoare, a căror activitate şi consum de resurse furnizează stabilitate şi semnificaţie
vieţii sociale
3. Caracteristica lor esenţială o reprezintă faptul că se transmit prin intermediul
unor factori foarte diverşi, ce includ sisteme relaţionale, simbolice, de rutină etc.
4. O altă caracteristică de bază este aceea că instituţiile „operează la niveluri
multiple de autoritate, de la sistemul global la relaţiile locale interpersonale” (Scott 2004).
5. În fine, instituţiile manifestă un oarecare caracter paradoxal, dat fiind faptul
că, deşi presupun o mare stabilitate, totuşi nu întorc în mod complet şi radical spatele
noului, schimbărilor, atât cele bazate pe creştere, cât şi acelea dominate de
discontinuitate.
În esenţă, se poate afirma că instituţiile sunt alcătuite din elemente simbolice,
activităţi sociale şi resurse materiale, fiind caracterizate de durabilitate socială şi
rezistenţă relativă la schimbare. De asemenea, instituţiile au tendinţa de a-şi transmite
sistemele de valori din generaţie în generaţie. Aşa cum afirma Anthony Giddens,
„instituţiile sunt prin definiţie elementele cele mai stabile ale vieţii sociale, conferind
soliditate sistemelor sociale în timp şi spaţiu”.
Orice instituţie este fundamentată pe trei tipuri de sisteme: de reglementare,
normative şi cultural-cognitive. Pe scurt, sistemul de reglementare se referă la faptul că
instituţiile impun un set de constrângeri şi reglementează comportamentul, sistemul
normativ pune accentul pe reguli, norme şi valori sociale, iar cel cultural-cognitiv
evidenţiază rolul simbolurilor, al concepţiilor dominante într-un sistem social.
Pentru a exemplifica modul în care funcţionează componentele esenţiale ale
structurii sociale (Newman 2010), am ales o instituţie ce are ca obiect de activitate
domeniul medical. Această instituţie este alcătuită din:
- Organizaţii – spitalele de stat/private, policlinicile de stat/private, Colegiul
Medicilor din România etc.
- Grupuri – medicii, asistenţii medicali, cercetătorii ştiinţifici în domeniul
medical, studenţii sau medicii rezidenţi, persoanele care lucrează în domeniul
comercializării produselor medicale etc.
- Statusurile – medic, profesor, asistent, student la universitatea de medicină,
rezident etc.
 - Rolurile – practicarea medicinei, administrarea unor tratamente adecvate
bolnavilor, corectitudinea profesională, buna pregătire în domeniu, utilizarea corectă a
materialelor/instrumentelor de lucru, prevenirea producerii altor boli ca urmare a
administrării unui tratament etc.
- Valorile culturale – ideea conform căreia oamenii săraci sau cei cu posibilităţi
materiale reduse nu trebuie să fie abandonaţi, ci pot să beneficieze de un tratament
medical corect, evidenţa faptului că tratamentul medical în sensul cel mai general nu
este o practică malefică, prin care ne îndepărtăm de preceptele divine etc.
- Setul de norme – este de aşteptat ca, atât medicul/asitentul medical, cât şi
pacientul să adopte un comportament pe care oamenii îl caracterizează îndeobşte ca
fiind decent. Astfel, dacă o operaţie nu reuşeşte, deşi medicul a făcut tot ceea ce i-a stat
în putinţă pentru a evita deznodământul nefericit, nu înseamnă că el trebuie luat la
bătaie; pe de altă parte, există aşteptări şi din partea comportamentului medicilor, care
nu trebuie să-şi insulte/jignească pacieţii sau să refuze să-i trateze din motive strict
particulare.

6.2. Noţiunile de status şi rol

În cadrul societăţii, se poate spune că indivizii deţin anumite statusuri şi joacă

anumite roluri. Conceptul de status are în vedere poziţia socială sau rangul unui
individ în cadrul unui grup sau al societăţii în genere. Un individ nu deţine însă un
singur status, nu este permanent fixat într-o anumită poziţie socială, ci el poate avea mai
multe statusuri concomitent; de asemenea, fiecare individ îşi poate schimba statusul. Un
tânăr care frecventează cursurile unei universităţi este în acelaşi timp copil în raport cu
părinţii săi, frate/văr/nepot etc. prin raportare la alte persoane din cadrul familiei,
prieten pentru un alt membru al grupului social din care face parte, student în contextul
educaţional sau coleg în cadrul Cercului de matematică. Aşa cum se poate vedea din
această enumerare pur aleatoare, statusurile unei persoane se modifică în timp; de-a
lungul vieţii, fiecare dintre noi câştigă şi pierde o multitudine de statusuri.
În funcţie de criteriul modalităţii în care sunt obţinute, statusurile se diferenţiază
în două tipuri: statusuri prescrise şi statusuri dobândite. În general, statusul prescris
are în vedere acea poziţie socială care îi revine unui individ în momentul naşterii sale
sau care i se atribuie ulterior, independent de voinţa sa. Statusurile prescrise nu pot fi
alese, ele sunt date fiecărei persoane. De cele mai multe ori, ele au legătură directă cu
genul şi vârsta, însă pot să includă şi rasa, naţionalitatea sau religia. În acest sens, există
o serie de caracteristici corespunzătoare fiecărui status prescris în parte. De exemplu, în
privinţa statusurilor legate de gen, se consideră în general că există anumite ocupaţii
sau profesii specifice fiecărui gen în parte: meseriile de secretar(ă) sau educator(oare)
sunt ocupate în majoritatea cazurilor de femei, în timp ce activităţile ce presupun forţă
fizică intensă aparţin bărbaţilor. De asemenea, fiecărei categorii de vârstă îi corespunde
un set de statusuri specifice. De pildă, în societăţile moderne accentul se pune cu
precădere asupra trecerii de la copilărie la maturitate, moment marcat de diverse
evenimente precum finalizarea studiilor şi obţinerea unui job, căsătorie sau obţinerea
dreptului de vot. Însă, nu toate statusurile prescrise sunt fixate odată pentru totdeauna.
Dacă în cazul statusului referitor la gen sau rasă, modificările ulterioare sunt foarte greu
de realizat, dacă nu imposibil, în ceea ce priveşte naţionalitatea sau religia este dificil de
afirmat că ele sunt exclusiv statusuri prescrise. În primă instanţă, atât religia cât şi
naţionalitatea depind în mod esenţial de religia şi naţionalitatea părinţilor, însă, ulterior,
adulţii pot să le schimbe în funcţie de propria conştiinţă sau de interesele fiecăruia. În
acest caz, un status prescris se transformă într-unul dobândit. Pe de altă parte,
statusurile dobândite sunt realizate de fiecare individ pe parcursul vieţii sale sociale.
Ele depind în mod esenţial de alegerea fiecărui individ şi de abilităţile sau efortul depus
pentru a le dobândi. Astel, statusul de femeie este prescris, în timp ce acela de soţie este
dobândit.
Noţiunea de rol are în vedere ansamblul de comportamente sau de
atitudini/drepturi/obligaţii/îndatoriri aşteptate din partea celui care deţine un anumit
status. Rolurile sunt circumscrise în raport cu contextele în care se exercită şi cu alte
roluri. De exemplu, rolul de profesor presupune un anumit tip de comportament,
definit prin relaţie cu studenţii, colegii etc., dar şi anumite exigenţe de ordin educaţional
şi academic. Fiecare individ îndeplineşte în acelaşi timp mai multe roluri, fapt care
derivă din posibilitatea de a deţine mai multe statusuri. Sociologul american Robert K.
Merton a operat o distincţie fundamentală între situaţia în care mai multe roluri sunt
ataşate unui singur status, definită drept roluri stabilite, şi rolurile multiple,
corespunzătoare unor statusuri sociale diferite. O persoană de sex feminin poate avea
patru statusuri în acelaşi timp, fiecare dintre acestea fiind legat de roluri specifice
(Macionis, 2005). Mai întâi, în calitate de profesor, persoana în cauză exercită rolurile
specifice asociate acestei profesii - rolul de profesor – , prin intermediul interacţiunii cu
studenţii, dar şi prin contactul cu ceilalţi profesori, respectiv rolul de coleg. Pe de altă
parte, în ceea ce priveşte activitatea sa de cercetare, ea propune anumite ipoteze/teorii
etc. ştiinţifice şi analizează o multitudine de date – rolul de cercetător – , rezultatele
cercetărilor sale le publică în diverse reviste ştiinţifice – rolul de autor al unor studii. În
al treilea rând, femeia îndeplineşte şi statusul de soţie, căruia îi sunt asociate rolul
conjugal, de partener sexual sau confident al soţului, împreună cu care împarte rolul
casnic, ce presupune grija faţă de propria gospodărie. În fine, aceeaşi persoană are şi
statusul de mamă, ce implică o sumedenie de responsabilităţi faţă de proprii copii – rol
maternal – , dar şi faţă de alte instituţii, precum şcoala pe care o frecventează copii săi
etc. – rol civic. Aşa cum se poate vedea din această enumerare, în interiorul spaţiului
social un individ este circumscris unei varietăţi infinite de statusuri şi roluri.
Atât statusurile, cât şi rolurile pot să varieze în funcţie de tipul de
societate/cultură în care sunt practicate. Există societăţi care permit manifestarea unui
grad mare de libertate în exercitarea rolurilor, în timp ce altele au un rol inhibator,
punând accentul pe respectarea strictă a unor reguli/tipuri de comportament.
Prezentarea structurii sociale după modelul unei reţele de statusuri, în cadrul
cărora indivizii joacă o multitudine de roluri prezintă avantajul reflectării minuţioase a
diversităţii existente în cadrul societăţii umane. Însă, cu toate acestea, ea tinde uneori
să devină o oglindă deformată a realităţii, si aceasta deoarece o fixează într-o schemă
lipsită de dinamism. Accentul exclusiv pus pe rolurile sau poziţiile ocupate de fiecare
individ în cadrul societăţii dă iluzia că viaţa socială este oarecum încremenită; familiile
dau naştere unor noi generaţii, şcoala produce tineri perfect educaţi,
instituţiile/organizaţiile dezvoltă angajaţi model, grupul de prieteni are întotdeauna
rolul de a conferi siguranţă şi bună-dispoziţie. Dar, lucrurile nu stau întotdeauna aşa. În
cadrul multor familii, din păcate, violenţa conjugală este dominantă, ea ducând uneori
până la crimă şi/sau suicid, nu toţi absolvenţii unei şcoli au acelaşi nivel superior de
pregătire, anumite instituţii promovează incompetenţa şi supunerea oarbă în faţa
superiorilor, iar prietenii nu oferă întotdeauna suportul afectiv sau moral pe care-l
aşteptăm din partea lor. Aceste exemple, dar şi nenumărate altele, sunt un indiciu al
faptului că viaţa socială este adesea bântuită de eşec în raport cu aşteptările pe care ea le
impune. Există mai mulţi factori ai acestei devieri de la reglementările impuse de
statusurile sociale (Brinkerhoff, White, 1988):
 - compatibilitatea cererilor.
- comunicare adecvată.
- adecvarea resurselor proprii/personale.
- nivelul motivaţiei.
- adecvarea resurselor de mediu/externe.
Le vom analiza pe rând.
1. Compatibilitatea cererilor are în vedere situaţiile în care, deşi oamenii depun
un efort considerabil, totuşi ei nu reuşesc să îndeplinească în mod integral sau pe deplin
satisfăcător sarcinile impuse de statusul sau statusurile lor sociale.
În acest sens, un concept care s-a impus din ce în ce mai intens în analiza
sociologică a structurii sociale este acela de conflict de rol. El desemnează o fractură ce
intervine între rolurile corespunzătoare a două sau mai multe statusuri, referindu-se la
situaţii în care oamenii se confruntă cu o stare tensionată, datorată încercării de a face
faţă unor roluri incompatibile. De exemplu, o mamă poate resimţi acest conflict dintre
roluri atunci când, pe de o parte, este solicitată să participe la un training foarte
important pentru dezvoltarea propriei cariere în domeniul economic (statusul de
economist), iar, în aceeaşi perioadă, are loc recitalul de pian al copilului său (statusul de
părinte). Sau, în cazul unor inundaţii devastatoare, şeful poliţiei resimte tensiunea
dintre exercitarea statusului său de poliţist, respectiv salvarea oamenilor fără deosebire
şi statusul său de soţ sau de părinte, care-l solicită să alerge pentru a-şi ajuta în primul
rând propria familie aflată în pericol.
O situaţie aparent asemănătoare, însă profund diferită are în vedere noţiunea de
conflict intrastatus, ce se referă la neputinţa de a face faţă tuturor rolurilor
corespunzătoare deţinerii unui anumit status. Altfel spus, sarcinile impuse de
multitudinea de roluri corespunzătoare unui statut sunt „prea greu de gestionat de
către un individ” (Borlandi, Boudon, Cherkaoui, Valade 2009). Într-o asemenea situaţie
se poate afla un părinte care nu dispune de resursele financiare necesare pentru a le
asigura copiilor săi concomitent hrana, îmbrăcămintea, o locuinţă confortabilă şi cărţile
necesare pentru şcoală.
2. Comunicarea adecvată se referă la situaţiile în care oamenii nu reuşesc să
corespundă aşteptărilor impuse de rolurile sociale, datorită faptului că nu
conştientizează gradul de aşteptare al celorlalţi/societăţii faţă de ei. Acest fapt de a nu
înţelege sau de a înţelege eronat tipul de aşteptare pe care îl generează statusul social se
întâlneşte în situaţii foarte diferite, de exemplu în cazul comunicării dintre manageri şi
subordonaţi sau între profesori şu studenţi; un manager care mimează stilul democratic
poate să sugereze unui angajat nou că punctualitatea sau ţinuta sobră la serviciu nu
sunt obligatorii, de aici nu rezultă însă că întârzierile dese de la program sau costumaţia
fistichie vor fi tolerate de către respectivul manager. În ceea ce priveşte relaţiile dintre
profesori şi studenţi, un mesaj de tipul „la acest curs prezenţa nu e obligatorie” nu
trebuie preluat în mod textual şi nici nu trebuie să inducă în eroare şi aceasta deoarece
nici-un profesor din univers nu este încântat la vederea unui amfiteatru pustiu.
3. O altă cauză a eşecului în îndeplinirea rolului social este insuficienţa
resurselor proprii. Anumite roluri solicită nu numai cunoştinţe de nivel teoretic, ci şi
anumite abilităţi. Eşecul, în acest caz, are consecinţe dureroase, deoarece, în general,
oamenii nu îşi conştientizează propriile limite şi tind aproape întotdeauna să se
supraaprecieze.
4. Rolurile sociale nu pot fi adecvat îndeplinite în absenţa motivaţiei. Orice rol
presupune asumarea unui set de obligaţii necesare pentru realizarea unor activităţi
specifice. În absenţa motivaţiei, respectiv a unui sistem bine reglementat de recompense
şi de sancţiuni, oamenii manifestă tendinţa de a nu-şi mai îndeplini sarcinile aşa cum se
aşteaptă din partea lor. De exemplu, în absenţa unor sancţiuni severe, chiar şi
elevii/studenţii care s-au pregătit pentru un examen vor fi tentaţi să copieze, deoarece
nu doresc să obţină o notă mai mică decât cei care nu s-au pregătit, dar apelează la
copiat.
5. În fine, în anumite contexte sociale, marcate de sărăcie sau de tradiţionalism
(excesiv), exercitarea anumitor roluri nu poate fi realizată la un standard corespunzător.
De pildă, într-o societate de tip religios educaţia va avea un caracter predominant
religios; este de aşteptat ca acele teorii ştiinţifice care contrazic dogmele religioase să fie
complet eliminate din sistemul de învăţământ respectiv. Într-un asemenea sistem social,
ce nu permite şi alte puncte de vedere în afara celor canonice, este aproape imposibilă
exercitarea unor roluri legate de activitatea ştiinţifică neconvenţională, laică.

6.3.Definiţia noţiunii de grup

Accepţiunea uzuală a termenului grup se referă la „un ansamblu de fiinţe sau de

lucruri asemănătoare, aflate împreună sau în vecinătate” (conform DEX). Dacă ne
referim la un grup social, acesta este definit în acelaşi dicţionar drept o „colectivitate de
indivizi între care există relaţii sociale determinate, se supun aceloraşi norme de
comportament şi urmăresc un ţel comun”. Din punct de vedere sociologic, un grup este
privit ca fiind alcătuit dintr-un număr oarecare de persoane ce au în comun valori,
norme şi aşteptări similare şi care interacţionează în mod regulat unii cu ceilalţi. Dar cea
mai importantă caracteristică a grupului în sens strict sociologic este sentimentul de
apartenenţă. De exemplu, componenţii unui club sportiv, membrii unei asociaţii de
voluntariat, asociaţiile şi reuniunile studenţeşti etc. sunt privite drept grupuri. De aici
rezultă că noţiunea de grup nu trebuie confundată cu acele situaţii care plasează oameni
laolaltă, fără însă ca aceştia să aibă ceva relevant în comun, de exemplu călătorii dintr-
un anumit tren sau clienţii unui supermarket etc. şi nici cu anumite categorii de oameni,
precum aceea a pensionarilor, care, deşi au o caracteristică comună, şi anume faptul de
a se fi retras din activitate, totuşi nu activează împreună. Nici persoanele care au un
status comun, precum medicii, profesorii, economiştii, femeile, catolicii etc. nu pot fi
consideraţi un grup, ci, la fel ca şi în cazul pensionarilor, ei alcătuiesc o categorie
socială.
Grupurile sunt caracterizate atât de o structură formală, cât şi de una informală.
În cadrul lor, anumite persoane sunt desemnate să deţină funcţia de lider. Nu
întotdeauna însă liderul din punct de vedere formal coincide cu liderul din punct de
vedere informal. Într-o asociaţie studenţească, de exemplu, se pot întâlni situaţii în care
persoana aleasă de către majoritatea studenţilor să conducă din punct de vedere formal
să nu fie şi un adevărat lider din punct de vedere informal; alţi studenţi, ce nu fac parte
din structura oficială de conducere, sunt aceia care se ocupă de recrutarea unor membri
noi, lansează iniţiative, precum şi direcţii de acţiune, caută să atragă resurse şi să
sporească eficienţa acţiunilor asociaţiei.

6.4. Clasificarea grupurilor

În istoria sociologiei, au fost stabilite mai multe tipuri de grupuri. O primă

distincţie, stabilită de sociologul american Charles Cooley (1864-1929), vizează
grupurile primare şi cele secundare. Grupul primar este înţeles ca fiind un grup de
dimensiuni reduse, caracterizat de raporturi faţă-în-faţă, grad mare de intimitate şi o
cooperare extinsă. O familie care trăieşte în aceeaşi locuinţă, un grup de copii care se
joacă, o „gaşcă” de prieteni, grupul de elevi din ciclul gimnazial care stau împreună la
internatul şcolii etc. sunt câteva exemple ale acestui tip de grup. Ele au un rol esenţial în
ceea ce priveşte procesul de socializare, precum şi în crearea laturii morale în individ, a
sentimentelor, idealurilor, dar şi în dezvoltarea statusurilor şi rolurilor. Altfel spus,
grupurile primare sunt absolut necesare în procesul de formare al copiilor şi în ceea ce
priveşte înzestrarea lor cu un set de abilităţi necesare integrării/participării în societate.
Este vorba despre limbaj, deprinderi sociale de bază şi diverse tipuri de valori –
interiorizarea culturii unei societăţi. Existenţa cotidiană a oamenilor este modelată de
aceste grupuri primare, sentimentul de apartenenţă şi încrederea manifestându-se în
principal faţă de acest tip de grup. Pentru a studia grupurile primare, nu este suficientă
atitudinea de spectator indiferent, ci este nevoie de o participare emoţională, de
empatie. Pe de altă parte, grupurile secundare au în vedere dimensiunea strict formală,
impersonală, de dimensiuni vaste a unui grup. Ele nu sunt caracterizate de relaţii
strânse de prietenie şi nici de o implicare afectivă ieşită din comun. Relaţiile dintre
membri au un caracter superficial, ele fiind specifice în principal locului de muncă.
Caracterul dominant al acestui grup este esenţialmente raţional; interacţiunile dintre
membrii vizează cel mai adesea atingerea unor obiective comune şi au o structură
explicit contractuală: sunt îndeplinite anumite activităţi, achiziţionate diverse bunuri
sau frecventate diferite locuri. Prin urmare, interacţiunea este formală, temporară şi
impersonală, având la bază reguli cu caracter general. În anumite situaţii, totuşi,
distincţia dintre aceste două tipuri de grupuri este dificil de delimitat, precum în acele
cluburi ce sunt alcătuite dintr-un număr foarte mare de membri, încât relaţiile sociale
informale sunt înlocuite de cele formale. Diferenţele esenţiale dintre cele două tipuri de
grupuri sunt sintetizate în următorul tabel:

Grupul Primar Grupul Secundar

În general, este de dimensiuni mici Aproape întotdeauna are dimensiuni mari
Presupune o perioadă lungă de Durata interacţiunii este cel mai adesea
interacţiune cu ceilalţi temporară
Relaţii personale, intime, comunicare faţă- Relaţii impersonale, intimitate socială
în-faţă redusă, precum şi slabă înţelegere mutuală
Relaţii caracterizate de trăiri emoţionale Relaţii în general superficiale
profunde
Durată permanentă Durată temporară
Coeziune puternică, loialitate Coeziune slabă, domină interesul personal
Cooperare, prietenie Caracter formal, competiţie
Deciziile au la bază tradiţia sau Decizii cu caracter raţional, întemeiate pe
sentimentele personale reguli

(adaptat după Schaefer 2008)

Percepţia asupra grupului primar nu este însă similară toate societăţile. În

Japonia, de exemplu, modalitatea de a privi relaţiile de prietenie este profund diferită
de ceea ce înţelegem noi prin noţiunea de „prieten”. Astfel, în spaţiul nipon, prietenia
este înconjurată de obligaţii şi responsabilitate. A fi prietenul cuiva înseamnă a-ţi asuma
în mod foarte serios obligaţia de a fi alături de persoana respectivă în toate momentele
dificile prin care aceasta trece. Iar această obligaţie este într-o asemenea măsură
asumată, încât japonezii sunt foarte reticenţi în a-şi face noi prietenii. Ei sunt conştienţi
de greutăţile pe care le presupune prietenia, şi de aceea se limitează la un număr
restrâns de prieteni, în timp ce în societăţile occidentale oamenii privesc această
problemă în termenii „cu cât mai mulţi prieteni, cu atât mai bine”. Ca o parte din
povara impusă de prietenie, japonezii privesc prietenia ca pe o relaţie de lungă durată,
cu conexiuni şi responsabilităţi pe parcursul întregii vieţi. Sfârşitul unei prietenii este
privit în Japonia ca pe ceva fundamental rău, în timp ce pentru societatea occidentală el
este ceva obişnuit şi câteodată necesar...Chiar şi atunci când sunt separaţi de distanţe
geografice foarte mari, prietenii japonezi nu cred că relaţia lor s-a sfârşit.
Prietenii în Japonia evită, pe cât se poate, orice formă de conflict, chiar şi cele ce
apar în conversaţiile curente. Americanii şi europenii consideră cearta/conflictul ca pe o
manieră onestă de a-ţi arăta sentimentele care te animă, iar părerea lor despre japonezi
este aceea că aceştia dau dovadă de lipsă de sinceritate deoarece nu le mărturisesc
prietenilor lor ce anume cred ei cu adevărat. Numai că aceasta nu este o problemă de
lipsă de onestitate, ci de a menţine în deplină armonie relaţiile sociale. Iar pentru un
japonez, această armonie este mult mai importantă decât ceea ce ei consideră a fi o
manifestare egoistă de exprimare a sentimentelor. De altfel, identitatea unui japonez
este mult mai ancorată şi întemeiată pe relaţiile sociale decât în Occident, unde accentul
se pune pe eul solitar. În plus, japonezii evită adesea agravarea unui conflict până în
punctul în care relaţia de prietenie este ameninţată. Însă, odată despărţiţi, foştii prieteni
ajung foarte rar să se reconcilieze (Sullivan 2004).
O altă distincţie întâlnită în teoria sociologică se referă la disocierea dintre In-
Groups şi Out-Groups. Se constată în acest sens că un grup poate să confere un sens
special membrilor săi şi aceasta cu precădere datorită relaţiilor pe care grupul le
întreţine cu alte grupuri. În principal în situaţiile de tip antagonic, atunci când
diferenţele ce ţin de rasă, etnie, religie sau valori culturale sunt foarte pronunţate,
sentimentul de apartenenţă este structurat nu numai prin raportare la sine, ci mai ales
prin intermediul opoziţiei faţă de celelalte grupuri al căror specific este diferit faţă de
grupul de referinţă. Se face astfel o diferenţă esenţială între „noi” şi „ei”, între
valorile „noastre” şi cele ale „lor”, între ceea ce credem „noi” şi ceea ce cred „ei”. În
acest caz, sentimentul de disociere/diferenţiere faţă de exterior poate fi un factor major
în menţinerea coeziunii interne a grupului. Nu sunt rare situaţiile în care un suporter al
unei echipe de fotbal suferă mai intens dacă echipa rivală este victorioasă în faţa unei
alte echipe, eventual dintr-o altă ţară, decât în faţa eşecului propriei echipe; altfel spus,
el este mai degrabă anti-adversar, decât pro-echipa favorită. Distincţia amintită a fost
introdusă de către sociologul american William Graham Sumner (1840-1910), acesta
fiind, de altfel, primul profesor universitar de sociologie din America (la Universitatea
Yale). Sumner defineşte un in-group ca fiind orice formă de grup, în cadrul căruia
oamenii simt că-i aparţin, că sunt legaţi de acesta; un in-group cuprinde pe oricine este
privit ca fiind parte din „noi” sau „al nostru”. În acest caz, mărimea grupului nu are
nici-un fel de importanţă; in-group se poate referi atât la un grup restrâns de prieteni,
cât şi la o întreagă comunitate sau societate. Spre deosebire de in-group, un out-group
este acel tip de grup în raport cu care oamenii nu au un sentiment de apartenenţă, nu
simt că sunt incluşi în acesta. Cuvintele uzuale prin intermediul cărora ei îl descriu sunt:
„ei”, „al lor” etc.
De cele mai multe ori, insiderii, în calitatea lor de membri ai in-group-ului, au
despre sine o imagine foarte favorabilă, se privesc ca fiind într-un fel superiori, radical
diferiţi – în sens pozitiv – în raport cu outsiderii şi aceasta datorită simplului fapt că
aceştia nu sunt incluşi în grupul lor, ci aparţin unui out-group. Universul sociologic
descris aici este o lume de oglinzi; comportamentul considerat drept adecvat de către
cei din in-group este considerat inadecvat pentru aceia care aparţin unui out-group.
Rezultatele acestei stări-de-fapt pot fi însă dezastruoase, opoziţia dintre cele două tipuri
de grupuri creează adesea ostilitate, conflicte locale şi chiar războaie. Poate lua naştere
astfel un conflict social ale cărui consecinţe sunt greu de evaluat şi care poate fi ţinut în
frâu doar dacă sentimentul de apartenenţă faţă de propriul grup nu exclude din start
dreptul celuilalt de a fi diferit, dacă loialitatea nu este dublată de ură şi atitudini
duşmănoase.

Grupul de referinţă este definit în teoria sociologică drept un grup „ale cărui
caracteristici – atitudini, comportamente sau credinţe – sunt adoptate de un individ
pentru a evalua sau acţiona. El poate fi un grup, un individ sau chiar o idee” (Borlandi,
Boudon, Cherkaoui, Valade 2009). Grupul de referinţă e folosit deci de individ ca un
standard în funcţie de care acesta se autoevaluează şi îşi reglează comportamentul.
Acest tip de grup este orientat către două scopuri majore; mai întâi, el are o funcţie
normativă, stabilind anumite standarde de comportament/conduită ce trebuie să fie
adoptate de către indivizi, precum şi un set de valori bine structurat. Dar, acelaşi grup
de referinţă poate servi ca un punct de reper necesar pentru a realiza comparaţii, sau a
servi ca unitate de măsură atât pentru sine, cât şi pentru alţii.
Grupurile de referinţă sunt necesare pentru a stabili ce tip de comportament este
necesar să adopt într-o anumită situaţie, cum să mă îmbrac, ce tip de limbaj să utilizez
în conversaţiile cu ceilalţi, în plus, acest grup poate servi ca „sursă de modele pe care
adesea le imităm anticipând că vom deveni membri ai lor; şi ca sursă de aşteptări pe
care le putem folosi pentru a judeca cât de potrivite ne sunt ţinuta şi comportamentul”
(Johnson 2007). Adesea suntem însă influenţaţi simultan de mai multe grupuri de
referinţă. Un student, de exemplu, are ca principale grupuri de referinţă
comportamentul/atitudinile colegilor săi, dar şi acelea ale asociaţiilor studenţeşti unde
este înscris sau ale grupului ascultătorilor/pasionaţilor de muzică rock, de exemplu.
Dar pot fi luate ca grupuri de referinţă şi grupurile cărora studentul nu le aparţine.
Dacă el vrea să profeseze în domeniul economic, grupul său de referinţă poate fi
constituit din presa/site-urile cu caracter economic pe care el le lecturează sau din
rapoartele economice ale unor companii economice semnificative etc., ceea ce înseamnă
că grupul experţilor din domeniul economic este privit ca un grup de referinţă.

6.5. Coeziunea de grup

 Coeziunea de grup este una dintre cele mai importante caracteristici ale
grupului. Ea este definită drept gradul în care grupurile sunt unite, membrii acestora
simţindu-se legaţi atât unul faţă de celălalt, cât şi în raport cu grupul însuşi. Coeziunea
este aceea care ţine grupul laolaltă chiar şi în condiţii exterioare vitrege, în timp ce alte
grupuri, aflate în aceleaşi condiţii de presiune externă, ajung să se dezintegreaze
datorită unei coeziuni scăzute.
Eficienţa cu care grupurile cu grad mare de coeziune reuşesc să-şi atingă
obiectivele propuse imprimă membrilor acestora un moral foarte ridicat. Însă,
coeziunea unui grup nu este neapărat o consecinţă a succesului; există situaţii în care ea
se manifestă chiar şi în condiţii în care totul pare să fie pierdut, precum într-o bătălie în
care şansele de reuşită sunt nule şi totuşi soldaţii continuă să lupte, deşi ştiu că
rezistenţa lor este inutilă. De altfel, unul dintre momentele de analiză sociologică a
coeziunii de grup cel mai intens studiate este acela al comportamentului soldaţilor
implicaţi în războaie. O luptă este prin definiţie un mediu nociv, în fiecare moment,
asupra fiecărui combatant se exercită o mulţime de constrângeri şi de privaţiuni, la care
se adaugă experienţa covârşitoare a morţii ca simplă rutină. Cercetările sociologice
efectuate în timpul celui de-al doilea război mondial şi ulterior au arătat faptul că
solidaritatea de grup este un factor-cheie în ceea ce priveşte reuşita unei campanii
militare.
Factorii care duc la creşterea gradului de coeziune a grupului sunt:
- grupul are dimensiuni reduse.
- interacţiunile dintre membrii grupului sunt frecvente şi au un caracter profund,
informal.
- se cunosc de mult timp şi întreţin relaţii de natură personală.
- caracteristici similare de personalitate ale membrilor grupului.
- existenţa unor diferenţe esenţiale între cei care aparţin grupului şi cei care nu
aparţin (Sullivan 2004).
Coeziunea de grup are la bază sentimentul de siguranţă pe care grupul îl oferă
membrilor săi, precum şi sprijinul/receptivitatea pe care aceştia le acordă unii altora. În
lipsa acestor elemente, coeziunea nu este posibilă, şi aceasta deoarece fiecare membru al
grupului trebuie să fie convins de faptul că personalitatea sa nu are de suferit în ceea ce
priveşte posibilităţile de exprimare, ba, mai mult, singura modalitate de exprimare
autentică este aceea din interiorul grupului. Gradul de coeziune creşte invers
proporţional cu convingerea individului că îşi este suficient lui însuşi, că obiectivele
pe care doreşte să le atingă nu pot fi realizate împreună cu ceilalţi.

6.6. Conformarea

Este definită în teoria sociologică drept o schimbare de comportament sau a

convingerilor unei persoane în raport cu un standard, ca urmare a influenţei exercitată
de grup. Conceptul de conformare aplicat teoriei grupurilor are în vedere faptul că, în
anumite grupuri, accentul nu se pune pe legăturile puternice, profunde, dominate de
cooperare, ci controlul şi constrângerile sunt elementele cheie ale acestora. Prin urmare,
una dintre modalităţile pe care grupurile le au la dispoziţie pentru a influenţa în mod
direct comportamentul membrilor este conformarea.
Însă presiunea exercitată de grup asupra indivizilor poate să genereze
nenumărate neplăceri, un control foarte strict, ceea ce dă naştere unei conformări sau
unei supuneri fără limite. Tendinţa oamenilor de a se conforma, de a se supune în faţa
presiunii grupului a fost scoasă la iveală în cadrul unor experimente celebre efectuate
de sociologi şi psihologi americani.

I. Experimentul lui Muzafer Sherif

Muzafer Sherif (1906-1988) este unul dintre principalii fondatori ai psihologiei
sociale. Lucrarea sa, The Psychology of Social Norms, publicată în 1936, a reprezentat un
moment de referinţă în constituirea psihologiei sociale ca ştiinţă. Tema acestei lucrări
devenită clasică este influenţa socială asupra percepţiei, respectiv modalitatea în care
normele se dezvoltă în cadrul grupurilor. În cadrul experimentului realizat de
psihologul de origine turcă (apud Brehm, Kassin 1990), unii studenţi de sex masculin au
fost introduşi într-o cameră cufundată în întuneric. Acestora li s-a spus că participă la
un experiment despre percepţia vizuală. La o distanţă de circa cinci metri în faţa lor,
apărea timp de două secunde un mic punct luminos. Participanţii la experiment erau
rugaţi să estimeze cât de departe se deplasa punctul luminos pe care ei îl vedeau. În
realitate, punctul de lumină rămânea întotdeauna nemişcat. Mişcarea pe care subiecţii
credeau că o văd nu era altceva decât o iluzie optică numită efect autokinetic, ce constă
în faptul că, în întuneric, un punct de lumină static dă iluzia mişcării în diferite
direcţii.
La început, fiecare subiect stătea de unul singur în camera aflată în beznă,
comunicând opiniile sale realizatorului experimentului. După mai multe sesiuni, în
cadrul cărora procedura se repeta, subiecţii începeau să-şi stabilizeze opiniile despre
punctul luminos, distanţa raportată aflându-se în intervalul 0,5 şi 3 metri (o singură
persoană a oferit un răspuns năucitor: 26 de metri!).
În etapa următoare a cercetării, subiecţii au alcătuit grupe formate din trei
membri şi, după trei zile, fiecare grupă îşi stabilise propriul sistem de răspunsuri. În
timp ce, în faza precedentă, fiecare dintre participanţii luaţi individual oferiseră
răspunsuri foarte variate, după numai trei întâlniri ei au ajuns să se pună de acord
asupra unui răspuns comun. Prin urmare, în mod gradual, fiecare grup şi-a stabilit
propriul sistem de norme. Astfel, deşi lumina rămânea la fel de nemişcată ca în prima zi
a experimentului, părerile participanţilor se schimbau în mod rapid, modelându-se
reciproc, ceea ce evidenţiază derularea unui întreg proces de influenţă socială.

II. Experimentul lui Solomon Asch

Sociologul american născut la Varşovia, Solomon Asch (1907-1996) a efectuat un
experiment devenit celebru, în cadrul căruia au fost selectaţi 123 de persoane de sex
masculin pentru a răspunde la anumite întrebări legate de percepţia vizuală. Însă nu
acesta era obiectivul real al cercetării, ci studiul impactului presiunii de grup asupra
individului. Fiecare participant a fost plasat în interiorul unui grup unde se mai aflau 5
persoane, care ştiau însă care este scopul real al experimentului. Participanţilor li s-au
arătat două desene, pe unul dintre acestea era trasată o linie având o anumită lungime,
iar pe celălalt trei linii de mărimi diferite, notate fiecare cu o literă A, B şi C. După ce
vedeau cele două imagini, fiecare membru al grupului trebuia să spună care dintre cele
trei linii – A sau B sau C – din desenul al doilea are aceeaşi mărime cu linia din primul
desen. Pentru absolut orice persoană care nu are probleme de vedere liniei din primul
desen îi corespundea o linie de aceleaşi dimensiuni din cel de-al doilea desen.
Într-o primă fază, aşa cum fusese planificat, toţi participanţii la experiment au
răspuns corect. Ulterior, însă, în cadrul fiecărei grupe, alcătuită, aşa cum am mai spus
dintr-un singur participant real şi între 5 şi 8 persoane care ştiau la ce se referă
experimentul, au fost invitaţi să răspundă mai întâi complicii sociologului, şi abia la
sfărşit subiectul propriu-zis al experimentului. Primii respondenţi au început să ofere în
ordine răspunsuri eronate, fapt care îl dezorientează complet pe subiect. În cele din
urmă, în cele mai multe dintre cazurile analizate, acesta se hotărăşte să răspundă în
acelaşi mod ca şi ceilalţi.
Astfel, de-a lungul tuturor etapelor cercetării, aproximativ o treime dintre
participanţi s-au conformat de fiecare dată răspunsurilor incorecte oferite de ceilalţi, în
timp ce un sfert dintre ei au refuzat să se conformeze în fiecare moment în care au fost
„testaţi”. Restul participanţilor s-au conformat în funcţie de diverse contexte, dar nu în
mod constant.
În concluzie, o treime dintre participanţi au răspuns incorect, adică s-au
conformat în faţa presiunii grupului/majorităţii exercitate asupra lor, în timp ce două
treimi au răspuns corect, păstrându-şi independenţa faţă de părerea dominantă din
cadrul grupului. Ulterior, atunci când au fost întrebaţi de ce au ales variantele eronate,
unii dintre oamenii care au participat la experiment au răspuns că nu doreau să apară
într-o ipostază ridicolă, caraghioasă în faţa celorlalţi. Alţi subiecţi au afirmat că „nu
puteau să creadă ochilor”, aşa că au admis că afirmaţiile celorlalţi din grup sunt corecte.
Chiar şi aceia care au reuşit să îşi exprime propria părere, rămânând independenţi, s-au
simţit inconfortabil şi au încercat, la finalul experimentului, să găsească modalităţi de
reconciliere cu judecăţile emise de ceilalţi.
Experimentele realizate de Sherif şi Asch demonstrează influenţa majoră pe care
ceilalţi o au asupra percepţiilor fiecăruia dintre noi. În ciuda similarităţilor existente
între cele două experimente, există totuşi un mare număr de diferenţe. În experimentul
lui Sherif, subiecţii nu au la dispoziţie nici-un reper, ei se află într-o cameră complet
lipsită de lumină, prin urmare apelul la opinia celorlalţi se face într-un mod oarecum
natural. Oamenii aflaţi în acea ipostază, într-un mediu autocinetic, nu au la dispoziţie
nici-o informaţie sigură, aşa că ceilalţi pot fi consideraţi o sursă de apreciere foarte utilă,
un punct de reper care nu poate fi ignorat. Pe de altă parte, subiecţii din experimentul
lui Asch se află într-o poziţie diferită şi aceasta deoarece, deşi sarcina nu este deloc
dificilă, aprecierea având la bază repere certe, căci liniile pot fi văzute cu ochiul liber,
totuşi ei recurg la opinia dominantă, deşi uneori nu sunt convinşi de justeţea acestei
opinii.

III. Experimentul lui Stanley Milgram

 Sub influenţa evenimentelor evenimentelor legate de Holocaustul nazist şi a
procesului lui Adolf Eichmann – supranumit „arhitectul Holocaustului” - , capturat în
1960 în Buenos Aires de către o grupare a Mossad, serviciul israelian de informaţii,
judecat şi ulterior condamnat la moarte pentru crime împotriva umanităţii, sociologul
american Stanley Milgram (1933-1984), a cărui mamă era de origine română, a realizat
un experiment referitor la obedienţa în faţa autorităţii – titlul lucrării sale publicată în
1974 este Obedience to Authority – , care avea să fie denumit mai târziu experimentul
Milgram. El a fost realizat în perioada 1960-1963 în laboratorul Universităţii Yale şi are
ca punct de plecare două persoane: subiectul are rol de profesor, iar o altă persoană –
complicele lui Milgram – îndeplineşte rolul de learner (cursant/student). De altfel, totul
începe cu o farsă: celor două persoane, subiectul şi complicele, li se dau două bucăţi de
hârtie pe care este scris rolul cuvenit fiecăruia. Subiectul trebuie să citească primul ce
anume se află scris pe bileţelul său; numai că, pe ambele bilete este scris acelaşi lucru şi
anume „Profesor”, astfel încât, indiferent ce bilet ar extrage, subiectul nu poate juca
decât rolul de profesor în cadrul acestui experiment. Scopul oficial al experimentului
este reprezentat de efectele pedepsei asupra învăţatului, altfel spus, dacă pedeapsa
fizică are sau nu un rol în stimularea actului de învăţare. Scopul real este, binenţeles, cu
totul altul. Studentul trebuie să memoreze o listă de cuvinte pereche. În calitatea sa de
profesor, subiectul testează memoria celuilalt, iar dacă acesta oferă răspunsuri greşite,
profesorul îi administrează şocuri electrice a căror intensitate este din ce în ce mai mare.
Cei doi se află în camere diferite, ei pot comunica, dar nu se pot vedea unul pe celălalt.
Cursantul este legat de un scaun, iar electrozii sunt fixaţi de mâinile acestuia,
astfel încât subiectul să fie convins că experimentul ar putea să eşueze dacă nu sunt
îndeplinite aceste condiţii. Pentru a-şi forma o părere despre stările prin care trece
cursantul, subiectului i se administrează un electroşoc de 45 de volţi, pe care majoritatea
participanţilor la experiment l-au caracterizat ca fiind surprinzător de dureros.
Subiectul-Profesor stă în faţa unui generator electric, iar dacă studentul oferă un
răspuns eronat, atunci el trebuie să-i spună că a greşit, după care îi comunică acestuia
numărul de volţi cu care urmează să fie electrocutat. Tensiunea şocurilor electrice pe
care el le administrează celuilalt creşte cu 15 volţi la fiecare răspuns greşit al
studentului; subiectul nu are nici-un motiv de suspiciune, fiind sigur că şocurile
electrice sunt cât se poate de reale. De fapt, ele sunt simulate. La fiecare răspuns greşit,
un dispozitiv audio redă fidel sunetele înregistrate ale respectivelor şocuri electrice,
corespunzătoare fiecărui nivel de intensitate. Pe măsură ce intensitatea electroşocurilor
devine din ce în ce mai mare, subiectul aude sporadic gemete de durere din partea
cursantului. La 120 de volţi, acesta începe să plângă, să se roage pentru a fi lăsat să
plece, după care începe să protesteze. Protestele şi rugăminţile acestuia continuă până la
valoarea de 300 de volţi. Începând cu 315 volţi, el nu mai răspunde. În această situaţie,
deoarece studentul refuză să mai răspundă la întrebări, din cealaltă cameră
nemaiauzindu-se nici-un sunet, experimentatorul îi spune Profesorului să continue
procedura de a pune întrebări, după fiecare întrebare să aştepte câteva secunde, iar dacă
nu primeşte nici-un răspuns, să-l considere greşit şi să-i aplice pedeapsa fără a opri
experimentul.
Auzind gemetele, strigătele de durere şi protestele elevului, subiectul se uită
întrebător la coordonatorul experimentului, care se află în apropierea sa. Acesta îl
îndeamnă să continue, afişând progresiv nişte pancarte pe care scrie:
1. „Te rog să continui.”
2. „Experimentul cere ca tu să continui”.
3. „Este absolut necesar să continui”.
4. „Nu ai altă opţiune: trebuie să continui”.
Aceste mesaje de încurajare au avut un succes foarte mare în ceea ce priveşte
determinarea participanţilor de a continua. Milgram a fost interesat să vadă cât de
departe sunt dispuşi subiecţii să meargă în interiorul acestui experiment, altfel spus, cât
sunt de determinaţi în a provoca durere semenilor săi. Rezultatele acestui experiment
au fost incredibile, întrecând orice aşteptări; în primul dintre experimente, 65% dintre
subiecţi au continuat să aplice electroşocuri până la valoarea de 450 de volţi şi nici-un
participant nu a refuzat să mai participe la experiment înainte de 300 de volţi.
Scopul acestui experiment a fost relevarea efectelor devestatoare pe care le poate
avea structura socială asupra membrilor săi; nivelul foarte mare de conformare al
oamenilor se datorează tendinţei spre obedienţă/ascultare totală, ce are la bază trei
factori importanţi: autoritatea celui care încurajează un anumit tip de comportament,
gradul de apropiere al victimei şi procedura de realizare a experimentului. De unde
rezultă că puterea implicată în noţiunile de autoritate şi obedienţă poate să îi împingă
pe unii oameni consideraţi drept normali/perfect sănătoşi din punct de vedere
psihiatric după orice standarde medii să facă mult rău semenilor lor.
 Ulterior, Milgram a utilizat concluziile cercetărilor sale pentru a explica masacrul
de la My Lai din martie 1968, comis de o unitate a armatei americane împotriva a câteva
sute – numărul exact al victimelor nu este cunoscut, fiind estimat între 400 şi 500 de
persoane – de civili vietnamezi. Marea majoritate a lor erau femei, copii şi bătrâni.
Multe victime au fost bătute, torturate, violate, după care au fost împuşcate. Motivele
pentru care soldaţii au acţionat în acest mod, ascultând orbeşte ordinele superiorilor de
a-i ucide pe civili, sunt diverse, implicând frica, faptul că armate are o structură şi o
ierarhie foarte rigidă, în cadrul căreia neascultarea ordinelor aduce după sine
nenumărate sancţiuni/pedepse, dar şi faptul că războiul din Vietnam nu a fost un
conflict armat în sens tradiţional, ci un război de gherilă, unde civilii au participat din
plin, ajutând prin toate mijloacele trupele vietnameze. În asemenea condiţii de
incertitudine, oamenii manifestă tendinţa de a se conforma acţiunilor celorlalţi. Însă,
indiferent de aceste explicaţii, nu există o justificare reală şi credibilă a faptelor comise
de nazişti sau de soldaţii americani în cazul My Lai.
Casatoria Anastasiu

Casatoria este procesul prin intermediul caruia se intemeiaza o noua familie.

O prima observatie in ceea ce priveste problematica casatoriei in societatea actuala are legatura cu
faptul ca oamenii se casatoresc la o varsta mult mai inaintata decat in urma cu cateva decenii. O alta
noutate in raport cu situatia din urma cu cateva decenii are legatura cu modalitatea de alegere a
partenerului de viata. In sensul ca in trecut, acesta facea parte din colegii de scoala sau de la locul de
munca sau prin intermediul unei recomandari, insa astazi exista un mediu nou prin intermediul
caruia oamenii isi pot gasi partener de viata si anume, internetul.

In societatea actuala, moderna, la baza căsătoriei se află sentimentul de iubire altfel spus, prin
intermediul acestuia apar relațiile bazate pe dragoste.

Spre deosebire de căsătoria întemeiată pe sentimentul de iubire dintre soți, în alte societăți, de
exemplu în Uzbekistan, este practicată căsătoria aranjată, ce reprezintă o formă de alianță dintre
două familii extinse ce aparțin aceleiași clase sociale. În cazul căsătoriei aranjate, sunt luate în
considerare atât aspecte de ordin familial cât și de natură economică, matrială sau religioasă (uneori
politică).

Sociologul Shu Cing Lee a analizat familia tradițională Chineză arătând faptul că aceasta este
construită după un model patriarhal în cadrul căreia familia extinsă are o importanță foarte ridicată
cu precădere proveniența din partea tatălui. Viața familiei tradiționale chineze are la bază
respectarea tradițiilor de familie, bărbatul/soțul cu vârsta cea mai înaintată din cadrul familiei
ocupând o poziție de lider.

Componentele fundamentale ale familiei tradiționale chineze sunt:

⁃ stabilitatea

⁃ Continuitatea

⁃ Perpetuarea de-a lungul generațiilor

Educația copiiilor pe de altă parte, are loc în interiorul familiei iar principala obligație a acestora este
să se supună regulilor din cadrul familiei. Altfel, oricine încalcă aceste reguli va suporta diverse
pedepse/sancțiuni de natură fizică ce includ: biciuirea, schinguirea, înfometarea, izolarea de
comunitate și uneori chiar pedeapsa cu moartea. În cadrul acestei familii tradiționale accentul nu se
pune pe individ ci pe rolurile ce revin fiecărui membru al familiei; Rolul dominant luat de către tată,
ce trebuie să se asigure că membrii familiei respectă tradițiile, manifestarea sentimentelor, la acesta
fiind foarte rar întâlnită. Din acest punct de vedere se poate spune că tatăl este respectat dar e
destul de rare ori iubit de către copiii săi, în timp ce mama este aceea către care se manifestă
afecțiunea copiiilor. În ce privește poziția femeii în cazul familiei tradiționale chineze, aceasta trebuie
să se rupă definitiv de familia în care s-a născut și să se conformeze tradițiilor noii sale familii. Iar
dacă nu o va face, atunci, va fi repudiată de către soțul ei.

Divorțul - reprezintă procesul în urma căruia o familie se destramă.

În același timp divorțul este un fenomen social care a recunoscut o creștere semnificativă începând
din a doua jumătate a secolului XX, țara în care rata divorțului este cea mai ridicată, la nivel global,
fiind SUA. În SUA pe de altă parte, rata căsătoriei este extrem de ridicată. Peste 90% dintre americani
fiind căsătoriți cel puțin o dată până la vârsta de 45 de ani. Însă o rată a căsătoriei foarte ridicată
presupune pentru america și o rată foarte crescută a divorțului, în jur de 40% sin totalul căsătoriei.

Cauzele principale care au determinat creșterea fenomenului divorțului:

⁃ Accentul pus pe individualism

⁃ Dispariția sentimentului de iubire

⁃ Femeile din societatea actuală, în marea lor majoritate au o anumită

profesie/meserie, nu mai sunt prin urmare casnice, și astfel nu mai sunt strict dependente de
veniturile soților lor. In societatea actuala si mai ales in mediul urban, divorțul a devenit un fenomen
social acceptat, care nu mai atrage dezaprobarea celorlalți.

⁃ Stresul vieții casnice

⁃ Simplificarea procedurilor legale juridice privitoare la divorț.

În ceea ce privește persoanele care recurg la divorț, aici pot fi mai multe situații, de exemplu o
situație frecvent întâlnită este aceea în care oamenii s-au căsătorit la o vârstă fragedă; Atunci când
apare pe neașteptate un copil; unii sociologi au introdus conceptul de defect de modelare al rolului
ce susține faptul că recurg la divorț acele persoane care provin din familii cu părinți divorțați;
Autoculpabilizarea copilului reprezintă acel sentiment al copilului/copiilor ce se consideră vinovat
sau vinovați de faptul că părinții lui sau ai lor au divorțat. Însă concluzia sociologilor este că divorțul
reprezintă o alternativă de luat în calcul mult mai bună deci decât o viață de familie violentă,
traumatizantă etc.

Violența domestică

Este definită ca fiind acea violență verbală, fizică, emoțională sau care presupune un abuz sexual ce
este săvârșită de un membru al familiei în dauna unui alt membru al familiei. Sociologul American
Richard Gills a argumentat faptul că familia este cel mai violent grup din cadrul societății, cu excepția
poliției și armatei, cu mențiunea că poliția și armata au fost create în mod direct pentru a provoca
violență.

Tipurile de violenta domestica:

 • Violenta obisnuita din viata de familie

• Terorismul intim - instaurarea unui sentiment de teroare fizica permanenta dublat

de unul dintre parteneri sa detina control asupra celuilalt/celuilalti.

• Rezistența violentă este o comsecinta a terorismului intim în sensul în care victima se

decide sa riposteze.

Cu cat nivelul inegalitatii dintre sexe difera, cu atat creste frecventa situatiilor in care este predenta
violenta domestica.