Arta redă paradisul – un exercițiu ecumenic

Ecumenism
Camelia Luncan
19 aprilie 2021

Se poate să apară ca un lucru curios faptul că, pentru tema ecumenismului, mi-am găsit să
recomand o carte despre artă, însă, la o privire mai atentă, s-ar putea să vedeți că legătura
există, chiar dacă mai subtilă, și poate chiar într-un mod mai puternic. Arta redă paradisul.
Scrieri despre artă, de filosoful catolic francez Jacques Maritain, mi-a atras atenția din mai
multe motive care nu m-au lăsat să trec indiferentă pe lângă ea.

Consider că arta poate fi o formă de ecumenism, un tip de dialog interconfesional, la care

participă și în care se întâlnesc creștini de diverse confesiuni, și nu numai creștini, cu
siguranță.

Consider că arta poate fi o formă de ecumenism, un tip de dialog interconfesional, la care

participă și în care se întâlnesc creștini de diverse confesiuni (și nu numai creștini, cu
siguranță, dar la aceștia mă gândesc acum în primul rând) și în care pot avea comuniune cu
Dumnezeu și între ei, așa cum avem în rugăciune. Dacă ne gândim doar la operele de artă pe
tema nașterii, morții și învierii lui Isus – cele mai mari sărbători creștine – și deja avem
numeroase ilustrări. Cu toate că și obiectul de artă poate purta și poartă însemne ale
confesiunii creatorului operei, ne găsim admirându-le în ciuda sau chiar datorită lor – când nu
facem abstracție cu totul și apreciem doar măiestria artistică. În ceea ce mă privește, arta este
un teritoriu ce găzduiește și aduce laolaltă oameni diferiți cu anumite pasiuni și sensibilități
comune. Un alt argument pentru alegerea subiectului și pentru recomandarea acestui titlu este
că însăși această carte este rezultatul unei colaborări interconfesionale prin oamenii care și-au
dat concursul pentru publicarea ei. Și chiar demersul meu, care scriu despre un catolic
francez, este în sine un gest ecumenic, un exercițiu de admirație și de învățare.

Aici trebuie adăugat faptul că Jacques Maritain însuși este un exemplu de personaj ecumenic,
atât prin parcursul vieții sale, cât și prin activitatea sa. Crescut într-un mediu protestant, dar
identificându-se mai degrabă ca agnostic, se căsătorește cu rusoaica-evreică Raïssa
Oumansoff, crescută în tradiția mozaică. După o deziluzie comună legată de scientism,
intrând în contact cu scrierile lui Toma de Aquino prin lecturile Raïssei, cei doi găsesc
drumul catolicismului. În activitatea sa din timpul celui de-al Doilea Război Mondial,
Jacques Maritain va depune eforturi să ajute evrei să emigreze în SUA pentru a supraviețui.
Și nu mai puțin important e faptul că Maritain a fost un susținător al ecumenismului, mai ales
în cadrul elaborării documentelor pentru Conciliul Ecumenic Vatican II, privitoare la dialogul
creștinilor catolici cu creștinii de alte confesiuni, la deschiderea față de evrei și în general la
deschiderea creștinului spre comunitate, spre ceilalți, exercitând o influență puternică și
benefică asupra papei Paul al VI-lea, cu care dezvoltase o prietenie de pe vremea în care
acesta din urmă era doar clericul Giovanni Battista Montini.

Maritain observă că opera de artă joacă rolul unei oglinzi în ambele sensuri: ea reflectă atât
subiectul despre care vorbește, cât și creatorul ei.
În primul rând, scrierea mea nu va fi una din perspectiva specialistului în domeniul filosofiei
artei – în care s-ar încadra această carte – ci din afara domeniului, și anume din cea a
simplului iubitor de artă, de poezie, care consumă și uneori cunoaște ce înseamnă strădaniile
de a încerca să produci poezie. Astfel că adesea am simțit că Maritain înțelege și ordonează în
cuvinte în mod nimerit ceva ce am simțit.

Găsesc ingenioasă și poetică alegerea editorului de a lua câteva scrieri ale lui Maritain din
care apoi să extragă fragmente revelatoare și cărora să le dea un nume în funcție de tema
prezentă punctual în fiecare fragment, iar apoi să le organizeze în patru categorii mari: I.
Arta, frumusețea, artistul, II. Poetul și lumea, III. Arta modernă: infinitul „în fața unei mări
imense și pustii” și IV. Dante. „Deconstruirea” aceasta de fragmente și reconstruirea
ulterioară permit cititorului să se orienteze mai ușor în text și să găsească ulterior locul în care
vrea să revină.

Mai multe teme și abordări mi s-au părut interesante și mai ales modul în care le exprimă.
Bunăoară, Maritain observă că opera de artă joacă rolul unei oglinzi în ambele sensuri: ea
reflectă atât subiectul despre care vorbește, cât și creatorul ei. Artistul nu poate să nu se
comunice și pe sine atunci când creează: „Orice operă de artă este o mărturisire, însă doar
descoperind secretele ființei (ghicite cu prețul pătimirii lucrurilor de jos) ea mărturisește
secretul poetului.” (p.15) Instrumentele cu care lucrează creatorul de pe pământ sunt
„lucrurile de jos”; așa cum Dumnezeu este Creatorul suprem, ce creează din nimic, omul, pe
pământ, este un creator terestru, alcătuit după chipul Său, care lucrează cu realitatea în care
trăiește și cu propria subiectivitate, prin care privește, înțelege și simte această realitate.
Cuvintele, culorile, sunetele sunt instrumentele – limitative – cu care el va încerca să
transmită această subiectivitate în urma unei experiențe poetice: „Poetul nu poate să-și
exprime propria substanță într-o operă decît cu condiția ca lucrurile să rezoneze în el și ca în
el, într-o asemenea trezire, încât ele și el să iasă împreună din somn” (p. 45). Experiența
poetică este definită de Maritain ca o fuziune totală între artist și lucrurile despre care scrie,
ce are loc în urma contemplării tăcute, în care zgomotele și conceptele se așază, se
temperează, iar pasiunea, emoția și inteligența pot crea opera. Iar opera pe care o produce nici
nu poate fi numită, la modul corect, o creație, ci o transformare a universului după chipul său:
„Arta transformă, deplasează, apropie, transfigurează, dar nu creează. […] De fiecare dată, el
recompune o lume mai reală decît realul oferit simțurilor, o lume în sfîrșit schimbată de
poezie” (p.20), cu care dorește să „cîștige imediat, chiar pe acest pămînt, paradisul revelat”
(p. 18).

Un lucru finit cu totul perfect nu este fidel naturii transcendente a frumuseții. Și nimic nu este
mai prețios decît o anumită slăbiciune sacră și acest mod de imperfecțiune prin care infinitul
afectează finitul. (Jacques Maritain)

Spre deosebire de multele prejudecăți sau slabele judecăți asupra poeziei cum că ea ar fi doar
rezultatul unei emoții pure, lipsite de luciditate, de rațiune, și că ea nu poate fi înțeleasă, ci
doar simțită, Maritain subliniază inerența inteligenței în opera de artă: „Nu putem reduce
poezia la o pură țîșnire de imagini separate de inteligență, cu atît mai mult la un discurs al
rațiunii logice” (p. 42). „Inspirația cere așadar în mod necesar atenția susținută a unui spirit
purificat. Dar întrucît ea nu are decît puterea unui izvor, ea are nevoie la fel de necesar, ca de
un mijloc, de lucrul rațional dat de virtutea artei și întreaga logică și înțelepciuine, măiestria
și stăpînirea de sine a inteligenței lucrătoare. A pretinde că inspirația ucide inteligența și își ia
singură răspunderea operei, aceasta este o iluzie asemănătoare celei a iluminaților în
domeniul misticismului” (p.44). Inteligența împreună cu intuiția creatoare clădesc edificiul
artei.

Frumusețea, căutată în opera de artă, nu neapărat cea aparentă, este veșnic imperfectă și în
veșnică goană după perfecțiune, ca pentru a atinge perfecțiunea Creatorului. Frumusețea fiind
infinită, nu poate fi cuprinsă complet de opera artistică: „Un lucru finit cu totul perfect nu
este fidel naturii transcendente a frumuseții. Și nimic nu este mai prețios decît o anumită
slăbiciune sacră și acest mod de imperfecțiune prin care infinitul afectează finitul” (p. 23).

Despre Baudelaire, pe care îl consideră un punct de cotitură în poezia modernității, spune că:
„știa că frumusețea este unul dintre Numele divine. […] acum acest Nume divin este detașat
de Dumnezeu și domnește separat în cerul nostru omenesc. Acolo unde Toma d’Aquino a
spus: «Existența tuturor lucrurilor derivă din frumusețea lui Dumnezeu», Baudelaire spune:
«Că vii din cer sau din infern, ce contează?»” (p. 98) și subliniază depărtarea artiștilor din
modernitate și ulterior modernității de unitatea dintre frumusețe și Dumnezeu, acordând artei
calități superioare celor pe care le avea, echivalând-o cu divinul. „Suprarealiștii au căzut în
capcană. […] Și ei nu doar au confundat poezia cu metafizica; au confundat-o cu morala și au
confundat-o cu sfințenia. Au încărcat-o astfel cu o sarcină pe care nu o putea purta.” (p. 96).

Suprarealiștii au căzut în capcană. […] Și ei nu doar au confundat poezia cu metafizica; au

confundat-o cu morala și au confundat-o cu sfințenia. Au încărcat-o astfel cu o sarcină pe
care nu o putea purta. (Jacques Maritain)

Ce mi s-a părut de remarcat la Maritain e faptul că, cel puțin în aceste fragmente, vorbește
despre artă într-un mod extrem de poetic, e o poezie atât conținutul, cât și forma textului.
Precis și vag în același timp, concret și abstract, sensibil și ferm. Pentru a-l înțelege, nu e
suficient să-l citești pur și simplu. E nevoie să-l citești în liniște, într-o anumită dispoziție
deschisă spre metafore, dar și spre concepte, și să revii asupra lui ca să permiți textului să-și
creeze sensul deplin în interior. A trece în grabă peste textele lui ar însemna să survolezi țara
fără să simți mirosul grădinilor înflorite primăvara pentru că textele sale poartă cu ele două
efecte asupra cititorului care ajung la el aproape simultan, cu un mic decalaj: muzicalitatea
lor lovește prima dată, iar apoi sensul se construiește solid.

Dincolo de iubitorii de filosofie și de filosofia artei, cred că lectura cărții se potrivește oricui
s-a identificat la un moment dat cu măcar o poezie sau o secvență de versuri, a admirat
secunde sau minute măcar o pictură anume, un vitraliu anume. „Arta restituie paradisul în
figură: nu în viață, nu în om, ci în opera realizată. «Acolo totul nu este decît ordine și
frumusețe»; acolo, dincolo de discordie, simțurile și spiritul sînt reconciliate, întreaga
voluptate se revarsă în lumină, întreaga căldură a trupului se revarsă în inteligență, întreg
omenescul conspiră către cer” (p. 24).

Textele lui Maritain despre artă ne transmit, indirect, faptul că aceasta transcende granițele
confesionale, că arta se află deasupra lor; el compară poezia cu arta, spunând că „poezia este
față de artă așa cum harul este față de viața morală” (p. 17). Dacă este adevărat că existența
lucrurilor derivă din frumusețea lui Dumnezeu, înseamnă că această frumusețe a lui
Dumnezeu poate fi văzută de oameni din diverse confesiuni și aceștia pot fi aduși laolaltă
tocmai prin faptul că admiră același lucru și îl iubesc pe Același Dumnezeu în trei Persoane.