Învierea – Praznicul Unităţii şi al Iertării

Predică la Praznicul Învierii Domnului

( Ioan 1, 1-17)

HRISTOS A ÎNVIAT!
În această noapte de har şi de lumină ne aflăm în pridvorul bisericilor noastre pentru a primi
binecuvântarea lui Dumnezeu. Acest fapt arată că este ceva sau, mai bine spus, că este Cineva - Care ne
cheamă. Simţim nevoia unui răspuns, avem trebuinţă de lumină şi intuim că în lumina de Paşti
descoperim pe Cineva Care ne poate călăuzi, hrăni şi ajuta. Este lumina lui Hristos, este Hristos Însuşi
Care vine spre noi, Care ne cheamă, Care ne aşteaptă, Care ne iartă, Care ne îmbrăţişează şi Care ne
iubeşte. Spre El ne îndreptăm paşii în această noapte de Înviere şi nădăjduim ca lumina Lui, El Însuşi, să
rămână cu noi şi în noi pentru veşnicie.
Sărbătoarea Sfintelor Paşti este momentul potrivit pentru a cugeta la taina legăturii omului cu
Dumnezeu, legătură care constituie şi fundamentul real al relaţiei dintre oameni. Dumnezeu ne-a creat pe
noi, oamenii, pentru a fi împreună cu noi, pentru a ne dărui viaţa şi slava Sa. În momentul în care primii
oameni au ales să vieţuiască fără Dumnezeu şi, uneori, împotriva lui Dumnezeu, ei s-au rupt de Izvorul
vieţii. Moartea a pătruns atunci în om şi în lume, un zid despărţitor aşezându-se între acesta şi Dumnezeu.
Îndepărtându-se de Dumnezeu, oamenii s-au îndepărtat şi unii de alţii. Au apărut, astfel, dezbinări, lupte
între fraţi, războaie şi multă ură.
Însă Dumnezeu „aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în
El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”. Ioan 3, 16. Aşadar, Fiul lui Dumnezeu coboară pe pământ la
oamenii zidiţi de El, pentru a le oferi acestora puterea întoarcerii la Dumnezeu şi a unirii între ei.
„Domnul S-a întrupat, spune Părintele Dumitru Stăniloae, S-a răstignit şi a înviat ca om ca să adune pe
toţi cei dezbinaţi în Sine, în infinitatea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El”.
Înainte de Răstignirea şi Învierea Sa, Hristos înfăţişează Tatălui, în rugăciune, dorinţa Sa cea mai
arzătoare – oamenii să fie uniţi între ei: „Mă rog, spune Hristos, ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte,
întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una (...) precum Noi una suntem: Eu întru ei şi Tu
întru Mine, ca şi ei să fie desăvârşiţi întru unime”. Ioan 17, 20-23
Prin vieţuirea Sa printre oameni, prin Moartea şi Învierea Sa, Hristos îl vindecă pe om, înlătură
peretele despărţitor dintre om şi Dumnezeu şi dăruieşte puterea unirii între oameni. În sărbătoarea
Sfintelor Paşti conştientizăm în mod deosebit acest adevăr şi exclamăm: „Acum toate s-au umplut de
lumină: şi cerul, şi pământul, şi cele de dedesubt” Canonul Utreniei Învierii, cântarea a 3-a. „Cerurile
după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea
nevăzută; că a înviat Hristos, Bucuria cea veşnică.” Canonul Utreniei Învierii, cântarea 1, stihirea a 3-a.
Adunaţi în jurul sfintelor altare şi purtând făclii în mâini, ne simţim sufletul cuprins de lumină:
este o bucurie pe care – fie că o înţelegem în profunzimea ei, fie că nu – o trăim în aceste clipe. Suntem
parcă mai aproape de Dumnezeu; descoperim în inimile noastre mai multă bunătate, mai multă deschidere
şi mai multă dragoste faţă de cei de lânga noi. 
În această noapte de Înviere, zidurile de despărţire dintre oameni nu mai sunt atât de puternice.
Punţi de legătură se stabilesc între persoane învrăjbite de multă vreme. Este un har unificator în taina
învierii şi acest adevăr oferă o strălucire aparte zilelor de Paşti. „Ziua învierii!” exclamăm în această
perioadă, „să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne imbrăţisăm. Să zicem: «fraţilor» şi celor ce
ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru înviere, şi aşa să strigăm: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe
moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le.”
De unde acest simţământ al unităţii dintre oameni? De unde aceasta putere ca oameni cu păreri
contrare şi preocupări felurite să fie împreună? Cine îi adună pe toţi sub aceeaşi lumină? Ce îi atrage
pentru a depăşi, chiar şi numai pentru o clipa, contrele dintre ei? În numele cui şi pentru ce motiv
milioane de oameni se strâng în faţa a zeci de mii de biserici în aceeaşi noapte?
Se va raspunde – şi nu întotdeauna fără dreptate – că această şedere împreună, această părtăşie la
acelaşi Eveniment şi, eventual, cu aceeaşi motivaţie, este o unire de moment, fără adâncime şi fără
continut. După slujbă, după momentul de frăţietate trăit cu mai multă sau mai puţină intensitate, omul
revine la starea cea veche, la obişnuinţele de dinainte, în care armonia, buna înţelegere, unirea pentru un
ţel comun nu-şi mai găsesc de cele mai multe ori locul.
Da! O privire onestă asupra stării lucrurilor arată faptul că nu toţi participanţii la slujba de Paşti
sunt pătrunşi de adevărul Învierii până la ultima fibră a fiinţei lor. În pofida acestei situaţii, ceea ce se
petrece acum pastrează ceva din bogaţia de har şi binecuvântare pe care numai Dumnezeu o poate dărui.
Se realizează, dacă nu o adevărată unire între oameni, cel putin o icoană, un chip, o pregustare a acestei
uniri în duh şi adevăr.
Iubiţi Fraţi şi iubite Surori,
Imaginea care se înfăţisează ochilor nostri în noaptea de Paşti este mult diferită de ceea ce se
întâmplă în viaţa de zi cu zi. Dacă Învierea Domnului este izvor de lumină, bucurie, pace şi unire între
oameni, acest izvor nu este totdeauna sesizat în viata obişnuită. Aici, adeseori, în multe inimi domină
întunericul, ura, conflictul şi dezbinarea. Dezbinarea este adusă, înainte de toate, de egoismul omului:
lupta pentru propria imagine, pentru apărarea demnităţii, înteleasă în sensul rău al cuvântului, pentru
interesul propriu, pentru cariera, succesul sau viitorul propriu este acerbă şi face nenumarate victime.
„Dezbinarea”, spune Parintele Dumitru Stăniloae, „este lupta tuturor împotriva tuturor pentru lucruri
singulare şi vremelnice.”
În imaginea de mai sus, descrisa astfel de cel mai mare teolog român, regăsim şi chipul societăţii
româneşti actuale, definită printr-o acută dezbinare. Cum se poate găsi calea depăşirii acestei situatii?
Care sunt mijloacele prin care ea să se realizeze? Cine să facă acest lucru? Răspunsul obişnuit la cauzele
care au generat aceasta situatie este, în general, legat de corupţie, sărăcie, moştenirea trecutului, contextul
european sau mondial. O analiză atentă şi în profunzime a societăţilor definite prin corectitudine, bună-
stare materialp si fără sechele datorate perioadei anterioare arată, cu toate acestea, o mare lipsa de sens în
viaţă, un sentiment intens de neliniste, confuzie şi disperare.
Unde poate fi găsit totuşi răspunsul?
„Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi”, zice Hristos, pentru că: „ Eu sunt Calea, Adevărul
şi Viaţa.” Da! Răspunsul este unul singur: Hristos-Dumnezeu. În Hristos, omenirea descoperă unitatea,
sensul existenţei, pacea lăuntrică. „În afară de Dumnezeu nu e cu putinţă unitatea, deci nici mântuirea.
Hristos Se extinde cu trupul Sau jertfit şi înviat în noi, ca să ne unească şi să ne facă asemenea Lui,
umplându-ne de aceeaşi iubire a Lui faţă de Dumnezeu Tatăl şi de a lui Dumnezeu Tatăl faţă de El, care
este în El. Iar aceasta e Biserica.”- spune părintele Dumitru Stăniloae
În Hristos se depăşesc toate despărţirile dintre oameni, chiar dacă aceştia au convingeri politice
diferite, concepţii economice sau culturale deosebite. „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob,
nici liber; nu mai este parte barbatească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus ”
Galateni 3, 28, spune Apostolul Pavel, adresând, în acelaşi timp, îndemnul: „Siliţi-vă să păziţi unitatea
Duhului, întru legatura păcii. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nadejde a
chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate
şi prin toate şi întru toţi ” Efeseni 4, 3-6. Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, împărtăşirea cu Trupul şi
Sângele Domnului în duh de „frică de Dumnezeu, credinţă şi dragoste” este calea adevărată a unirii între
oameni şi a acestora cu Dumnezeu.
În această noapte de taină a Sfintelor Paşti inimile noastre se unesc pentru o clipă şi văzduhul se
umple de strigarea că „ Hristos a înviat!” şi că „Adevărat a înviat Hristos! ” Avem, oare, forţă lăuntrică
pentru a prelungi în casele noastre, în adunările noastre şi la locul nostru de muncă acest duh al unităţii
între noi, care, parcă, ne cuprinde în această noapte? Lumina lumânărilor care străluceşte pe chipurile
noastre se va menţine şi se va prelungi în suflete? Există vreo şansă de a înţelege că iubirea zideşte
unitatea dintre noi, în timp ce trufia egoistă o dărâmă? Avem noi capacitatea să acceptăm adevărul
evanghelic că fericirea poate fi gasită în a fi smerit, blând, paşnic şi chiar în răbdarea necazurilor?
Este foarte greu, desigur, mai ales în lumea de azi. Greu, dar nu imposibil. Sunt între noi fraţi sau surori,
pe langă care trecem adesea cu nebăgare de seamă, oameni care trăiesc în ritmul „vieţii în Hristos” Cel
mort şi înviat. Bucuria de a sluji, nu de a fi slujit, bucuria de a dărui, nu de a primi, bucuria de a preţui
viaţa altora mai mult decât propria viaţă, bucuria de a fi cel din urmă pentru ca semenul să creasca, să fie
primul, sunt atitudini care creează centre de unitate, de putere spirituală susţinătoare a lumii.
Vă adresez îndemnul de a păstra lumina Învierii cât mai adânc în suflete, de a dărui această
lumină celor din jur şi de a fi bucurie şi nădejde unii pentru alţii şi toţi pentru Dumnezeu, Biserică, Oastea
Domnului şi Neam. În viaţa Bisericii, atmosfera praznicului Învierii - reflectată în slujbele bisericeşti şi în
imnele liturgice - păstrează şi transmite iradierea irezistibilă a darului iertării lui Dumnezeu spre toţi şi
spre toate. Cuvântul pascal al celui întru Sfinţi Părintelui nostru Ioan Gură de Aur, rânduit de Biserica a
se citi în Noaptea Învierii, înainte de începerea Dumnezeieştii Liturghii, ne cheamă pe toţi la bucuria
iertării generale şi universale: „ împărtăşiţi-vă toţi din bogaţia bunătăţii! Nimeni să nu se mai tânguiască
pentru păcate, că din mormânt a izvorât iertarea!” Nu mai există nici un motiv de întristare, nu mai este
nici un motiv de ezitare, nici un păcat nu este prea mare şi nici toată mulţimea păcatelor nu poate
împiedica revărsarea iertării, a milostivirii şi a iubirii dumnezeieşti. Să nu se îndoiască nimeni, să nu fie
nimeni reţinut de vreo neputinţă personală. Atât de mare este darul iertării în noaptea Învierii încât
Dumnezeu cheamă şi primeşte pe toţi oamenii, fără deosebire, la bucurie şi la prăznuire.
În această unică noapte a Învierii, Dumnezeu ne dă încă o dată, copleşitor de convingător, lecţia
cea mare a iertării, pe care o dădea continuu Mântuitorul contemporanilor Săi, făcându-Se „prietenul
păcătoşilor”: miluind pe cel venit abia în ceasul al unsprezecelea cu darul plătit celui venit în ceasul
dintâi, dăruind pe cel care nu a ajuns să facă nimic, dar a avut în gând să facă ceva ca şi pe cel care a
făptuit din plin, primind în bucuria fără de margini a împărăţiei Domnului pe leneşi, ca şi pe cei care s-au
nevoit cu înfrânarea, pe cei care nu au postit ca şi pe cei care au postit, fără nici o deosebire. Aceasta este
esenţa: fără nici o deosebire!
Sărbătoarea Învierii Domnului a fost, de-a lungul veacurilor, moment de bucurie aleasă pentru
românii ortodocşi, oriunde s-ar fi aflat ei. Graniţe nedrepte i-au ţinut despărţiţi unii de alţii, dar limba lor
comună şi, îndeosebi, aceeaşi credinţă i-au menţinut în unitate de cuget. Hrăniţi din tainele credinţei în
Hristos înlăuntrul aceleiaşi Biserici Ortodoxe, românii şi-au văzut împlinită dorinţa de a fi împreună într-o
ţară care să-i cuprindă pe toţi.
Un mare duhovnic al Bisericii noastre, Părintele Sofian Boghiu, spunea că „rostul nostru pe
pământ este să ne umplem de Dumnezeu”. Toate planurile noastre, strădania noastră, lupta noastră, ştiinţa
sau banii, armele sau diplomaţia nu duc nicăieri dacă suntem goi de Dumnezeu, goi de Înviere, goi de
veşnicie. „Căutaţi, mai întâi, Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”
Matei 6, 33, ne spune Hristos. Nu se poate vorbi de unitate pe nici un plan al existenţei dacă este absent
Dumnezeu, dacă nu există stare de pocăinţă şi focul rugăciunii nu arde. Atât armonia puterilor sufleteşti
din om, cât şi coeziunea din sânul familiei, al adunărilor Oastei Domnului sau a neamului nostru
românesc nu pot fi dobândite în afara raportării noastre la Dumnezeu, la Taina Învierii, la cultura inimii şi
a minţii deschise spre suferinţa oamenilor şi spre veşnicie.
În sensul celor mărturisite, se cuvine, în aceste zile de Paşti, să privim la noi înşine şi la lumea din
jurul nostru şi să le vedem pe toate în lumina Învierii lui Hristos. Aşezându-ne pe noi, pe cei ce ne sunt
aproape şi pe toţi oamenii în legătură cu Taina Învierii, dobândim răspuns la multe nedumeriri şi
rezolvare în multe situaţii grele. Altoiţi pe lumina Învierii, dobândim, mai înainte de toate, convingerea că
moartea nu are ultimul cuvânt în existenţa noastră. „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îți este,
moarte, biruinţa ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” 1 Corinteni 15, 55, se întreabă Sfântul Apostol
Pavel. Iar dacă moartea nu este definitivă, totul este văzut într-o lumină care oferă sens şi adâncime
pentru tot ce există: om, natură, familie, neam, univers.
Lumina Învierii lui Hristos, aşezată în centrul vieţii oamenilor, oferă acestora atât un unic centru
de referinţă, precum şi calea de apropiere între ei. Cu cât creşte apropierea oamenilor de Dumnezeu, cu
atât capătă consistenţă unirea între ei. În această perspectivă, toţi şi toate dobândesc folos: Familia se
întăreşte, Neamul românesc este unit, duşmanii se risipesc, Oastea Domnului rămâne statornică, Biserica
se bucură şi Dumnezeu este întru toate slăvit. Dacă Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, El pentru noi S-a
întrupat ca să ne arate puterea smereniei celei dumnezeieşti; dacă şi-a dat sufletul prin Jertfa de pe Cruce,
El pentru noi a murit spre a ne învăţa că omul cel nou nu se naşte până nu moare omul cel vechi al
păcatului şi dacă a înviat, El pentru noi a ieşit din mormânt să ne arate starea pe care o vom dobândi cu
toţii prin credinţa cea întru El. Toată lucrarea Fiului lui Dumnezeu în lume, de la Întrupare şi până la
Înălţare, a fost îndreptată spre toţi oamenii din toate timpurile, iar sfintirea firii Sale omeneşti, împlinită
prin jertfă şi înviere, este o sfinţire a noastră a tuturor, la care suntem chemaţi spre a o primi, în Biserică,
prin Sfintele Taine.
Apropierea noastră de acest praznic al praznicelor trebuie să fie pe masura importanţei lui. Cu
toţii vorbim în aceste zile de lumina Învierii, de bucuria adusă de Hristos prin biruinţa asupra morţii, dar
la aceasta lumină aducătoare de bucurie nu se poate ajunge decât trecând mai întâi prin întunericul morţii.
Dacă pentru Hristos acest întuneric a însemnat coborârea cu sufletul la iad şi sfărâmarea puterii lui, pentru
noi, moartea înseamnă lucrarea duhovnicească de a omorî pe omul cel vechi din noi, omul păcatului.
Hristos a omorât prin moartea Lui moartea ca şi noi să putem, prin El şi cu El, sa omorâm păcatul în noi
ca izvorâtor al morţii. Acesta este şi motivul pentru care Învierea este precedată de Postul Mare, o
perioadă în care creştinul trebuie ca prin post, rugăciune şi milostenie să simtă puterea Jertfei aducătoare
de viaţă a lui Hristos.
Cuvântul emoţionant şi impresionant al Sfântului Ioan Gură de Aur, de o frumuseţe
duhovnicească inegalabilă, ne adresează acelaşi îndemn la dobândirea bucuriei lăuntrice, pentru că
„aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea”. „ Pentru aceasta -
scria Sfântul Părinte - intraţi toţi întru bucuria Domnului nostru; şi cei dintâi şi cei de al doilea, luaţi plata.
Bogaţii şi săracii împreună bucuraţi-vă… Cei ce aţi postit şi cei ce n-ati postit, veseliţi-vă astăzi…Înviat-a
Hristos şi se bucură îngerii…”.
Să ne bucurăm, aşadar, cu inimă curată, plină de iubire şi de iertare, Învierea lui Hristos să fie şi
învierea noastră, iar biruinţa Lui să fie şi biruinţa noastră, atunci când vom cânta: „ Ziua Învierii, să ne
luminăm, popoare, Paştile Domnului, Paştile! Că din moarte la viaţă şi de pe pamânt la cer, Hristos
Dumnezeu ne-a trecut pe noi, cei ce-I cântăm cantare de biruinţă. Amin”