Joi, "Cererea în numele lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu" ( Ioan 16, 23 - 33 )

„În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am, biruit lumea” – versetul 33.

Fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos vorbeşte
ucenicilor şi nouă mai pe faţă, pentru că timpul misiunii Sale se apropia de final şi tot ce avea de
îndeplinit era pe cale să se finalizeze. Dintre toţi cei care auziseră de El, toţi cei care voiau să
creadă, să-şi argumenteze, să-şi dezvolte credinţa avuseseră ocazia să se apropie de Izvorul cel
pururea dătător de viaţă.

Urmează îndemnul apropierii, pe căile iubirii filiale, de Tatăl: „Orice veţi cere de la Tatăl
în numele Meu El vă va da vouă” – versetul 23. Suntem îndemnaţi să cerem orice de la Tatăl,
bineînţeles, în virtutea adâncirii relaţiilor cu Dumnezeu. Acest orice se focalizează, se
concentrează pe domeniul necesităţilor mântuitoare, investiţiilor cu perspectivă în veşnicie, iar
Duhul Sfânt – Dumnezeu se implică profund în aceste cereri.

Pe de altă parte, tot cerând, chiar şi „orice”, înmulţim, până la permanentizare, gândul
rugăciunii, continuitatea rugăciunii, dând priveghere, trezvie. Îndemnul de a cere, în rugăciune,
de la Dumnezeu, cele ce ne sunt necesare vieţii şi mântuirii este şi în versetul 24. Scopul acestor
cereri este întărirea credinţei, văzând că cele cerute, în numele lui Hristos, se împlinesc.

Credinţa se naşte în inimă, se argumentează prin cuvânt, dar se întăreşte prin fapte.
Mântuitorul arată ucenicilor şi urcuşul acesta duhovnicesc al lor către apropierea de Dumnezeu-
Tatăl. La început, le-a vorbit în pilde, care făceau legătura aperceptivă între situaţia lor concretă
şi nivelul de luminare în cunoştinţă la care trebuiau să ajungă. Şi le arată Mântuitorul că semnele
şi minunile cu care le ieşea înainte erau, de afapt, pentru începătorii în credinţă, pentru primii
paşi, îngreunaţi de îndoială, pentru a deprinde gustul şi a învăţa fericirea comuniunii cu
Dumnezeu, în cuvânt şi rugăciune.

Principala punte de legătură în această relaţie Dumnezeu-om rămâne Iisus Hristos şi, în
sens ascendent, cine iubeşte şi ascultă pe Dumnezeu Iisus Hristos, pe Tatăl ascultă şi iubeşte, dar
şi în sens descendent, de la Dumnezeu-Tatăl la om căci „Însuşi Tatăl vă iubeşte pe voi, fiindcă
voi M-aţi iubit pe Mine şi aţi crezut că de la Dumnezeu am ieşit”, spune versetul 27. Astfel, sub
toate aspectele, Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, rămâne modelul, prototipul uman.

Ce mult progres, ce multă fericire, prosperitate, împlinire a pierdut omenirea că n-a vrut
să accepte această realitate!

1
 De câtă rătăcire s-a îmbătat, căutând alte căi şi altă rezolvare!

Dacă am fi căutat în Hristos Iisus răspuns la toate întrebările umane, alta ar fi fost faţa
omenirii astăzi, alta conştiinţa noastră, alta ar fi fost istoria şi altele ar fi fost relaţiile între
oameni şi, de ce nu, cred că şi faţa planetei ar fi fost alta.

Vine vremea când oricare om rămâne singur, cu problemele conştiinţei sale, toate
necazurile, încercările trec. Singura problemă care rămâne nerezolvată, în viaţa omului, este
conştiiţa sa. Dar cel care are nădejde în Dumnezeu, Iisus Hristos, spune Mântuitorul nostru, nu
rămâne singur.

„vine ceasul, şi a venit, ca să vă risipiţi fiecare la ale voastre şi pe Mine să mă lăsaţi

singur. Dar nu sunt singur, pentru că Tatăl este cu Mine” – spune versetul 32. Viaţa este o şcoală,
scopul ei este să învăţăm a stăpâni, cum am fost îndemnaţi la creaţie, în Facere 1:28. A stăpâni
înseamnă a cunoaşte, a crede, a iubi, a purta de grijă, a suspina, a te dărui, a te jertfi, a muri,
uneori, a răbda. A stăpâni nu înseamnă a ucide, în nici un caz.

Viaţa este în sânge, acesta nu trebuie risipit pe faţa pământului, că-l facem răspunzător de
acest blestem şi suferă... Ştiinţa ecologiei, astăzi, cuantifică suferinţa planetei, determinată de
nelegiuirea oamenilor, stăpânilor ei. Orice hemoragie este un eşec, o pierdere de energie vitală.
Ura, invidia, bârfa, mânia, uitarea, mândria, slava deşartă, vedetismul actual, deznădejdea sunt
forme de ucidere. Lipsa rugăciunii, absenţa milei, pervertirea iubirii, răcirea, slăbirea voinţei
pozitive, a relaţiilor interumane, întunecarea minţii sunt forme ale morţii. Suflete moarte într-o
natură moartă, adică fără Dumnezeu.

Căci numai El este viu, are viaţă în Sine. În rest, toată creaţia poartă viaţă prin conectare
la Dumnezeu. Noi suntem purtători de viaţă, „vase alese”, cum spune Scriptura. Dumnezeu, Iisus
Hristos, este izvor de viaţă.

Lumea este plină de încercări, dar nu trebuie să deznădăjduim. Hristos Iisus este aproape
şi ne umple inima cu pace de un gust divin. Pacea lui Hristos este hrană pentru veşnicie. Ceea ce
trebuie, din partea noastră, este puţină credinţă, cât un grăunte de muştar, puţină iubire, cât poate
încăpea într-o inimă, puţină îndrăzneală, cât să ne vedem lungul nasului, puţină nebunie, nu mult,
un cot, cât să ne depăşim pe noi înşine.

Nu suntem singuri. Hristos, Mântuitorul nostru, este mai aproape de noi decât noi înşine.
„Îndrăzniţi, ne spune, Eu am biruit lumea!” – versetul 33.

Fraţi creştini, să luăm aminte!