Marti, "Cinstirea omului în creatie este functie de ascultarea cuvântului lui Dumnezeu" (

Ioan 8, 51 - 59 )

„ Dacă Mă slăvesc Eu pe Mine însumi, slava Mea nimic nu este. Tatăl Meu este Cel care
Mă slăveşte” – versetul 54.

Fraţi creştini, în Sfânta Evanghelie de astăzi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos aduce
lămuriri în trei aspecte foarte importante.

Un aspect reiese din textul citat şi are în vedere slava pe care o are orice creatură,
componentă la creaţia lui Dumnezeu. Înţelegem, prin slavă, autoritatea pe care o are sau, dacă
vreţi, modul cum îşi îndeplineşte misiunea ce-i revine în cadrul acestui mare angrenaj, care este
creaţia lui Dumnezeu. Sunt unii care se supun autorităţii primite, îşi duc crucea mântuirii sau
misiunii lor, alţii îşi iau autoritate după bunul plac sau după conjunctură istorică, politică,
socială, neconformă cu cea a misiunii lor şi, de aici, în general, încep să dospească, ulterior,
motivele, cauzele căderii lor.

În această problemă, însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos spune că, dacă s-ar slăvi pe
Sine însuşi, dacă şi-ar lua autoritate, stăpânit de patimi, aprecieri personale egoiste, nimic n-ar fi.
Dar El păstra slava autorităţii pe care i-a dat-o Dumnezeu-Tatăl, în cadrul ei mişcându-se lejer şi
armonios, în credinţă că Dumnezeu-Tatăl Îi va da totul, pe măsură şi la timp. Aici avem dovada
hristică a smereniei Sale, smerenie practică, reală şi efectivă şi nu numai teorie retorică, în
virtutea căreia rămâne Fiu iubit al Tatălui şi pivotul întregii creaţii şi recreaţii a mântuirii noastre.

Aspectul al doilea, subliniat în versetul 58, când spune iudeilor că El, Iisus Hristos, este
mai înainte de a fi fost Avraam; este o realitate că Dumnezeu, prin El, a creat toate câte s-au
creat, dar aceasta era foarte greu de înţeles şi de acceptat de mândria celor din jur. Nu era de
ajuns că, deşi relativ tânăr, vorbea înţelepţilor, bătrânilor poporului, într-un mod în care nu aveau
răspuns? Şi asta nu le aducea bucurie; că găseau răspuns la întrebările lor, ei nu voiau răspuns, ci
voiau slavă deşartă. Voiau să-i arate lumea cu degetul, că sunt înţelepţi şi că au cuvânt cu putere,
de care se ascultă fără cârtire.

Dar Dumnezeu se pare că voia altfel şi asta nu-i odihnea, ci-i îmbolnăvea şi mai tare de
mânie şi furie, împingându-i, ulterior, chiar până la crimă cu premeditare. În cazul de faţă,
tensiunea a mers până la a lua pietre, ca să arunce în Iisus Hristos, deşi erau în templu.

1
Mântuitorul, însă, n-a ezitat să se ferească, trecând printre ei. Nu era încă momentul jertfei, mai
avea încă multe de împlinit, câteva aspecte ale misiunii Sale.

În felul acesta, a mai conturat un aspect al portretului de martir creştin. Nu căuta moartea
cu oricare chip, nu era un apologet al morţii, ci era un mărturisitor al Învierii. De aspectul morţii
au grijă să se ocupe alţii. Dar, când moartea v deveni singura cale, nu va ezita s-o înfrunte.

Suferinţa şi durerea nu se vindecă prin apologia plăcerii, ca în filosofia elenă, edonism,

nici prin ignorare, dispreţ, ca în religiile asiatice, yoga, ci se asumă şi se transfigurează, se
metabolizează în fericire. Durerea te face puternic, dacă ai un metabolism spiritual sănătos,
fundamentat pe credinţa în Iisus Hristos, nădejde şi iubire până şi de duşmani.

Al treilea aspect subliniat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos arată că misiunea Sa în

omenire are rolul să aducă cunoştinţă şi argumente privind calea mântuirii. „Dacă cineva va păzi
cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac”, spune versetul 51. Iudeii se tulburau la auzul
acestor cuvinte şi-L considerau pe Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, stăpânit de demonul
mândriei şi încercau să-L smerească, pomenind de strămoşi, părinţi ai credinţei, începând cu
Avraam, şi care, toţi, au trăit ca oameni, pentru că erau oameni, şi au murit.

Mântuitorul Iisus Hristos, însă, în răspunsul Său, n-a negat rolul şi valoarea lui Avraam,
în opera mântuirii, dar încerca să le sugereze că El este mai mult decât om. „Avraam, părintele
vostru, a fost bucuros să vadă ziua Mea şi a văzut-o şi s-a bucurat” – versetul 56. Era vorba de
ziua mântuirii neamului omenesc.

Pentru a nu tulbura prea tare, urma palierul afirmativ al declaraţiilor, mărturiilor. Totuşi
mânia, furia îngusta violent capacitatea de înţelege a interlocutorilor iudei şi, ca întotdeauna,
când dialogul moare, se ajunge la violenţă, ca ultim argument, şi la punerea mâinii pe pietre, ca
şi aici, dealtfel şi, să ştiţi, fraţi creştini, că această încercare o trăieşte oricare creştin autentic, la
un moment dat. Vine vremea când fraţii, pentru care suferi, vor pune mâna pe pietre, într-o
formă sau alta, şi te vor goni. În rai...

Până atunci, însă, rămâi în Hristos şi vei birui! Nu prin tine, ci prin El.

Să luăm aminte!