dilemaveche.

ro

Argumentul ontologic și totalitarism -

Dilema veche
Andrei CORNEA
5-7 minute

Se cunoaște obiecția adusă lui Kant celebrului „argument ontologic” al Sfîntului Anselm din
Canterbury. Argumentul presupunea că se poate deduce existența lui Dumnezeu din esența sa
(Dumnezeu ar fi „lucrul decît care nu poate exista un altul mai mare”). Or, zice Kant,
existența nu este, în general, un predicat al esenței (precum calitatea, relația, cantitatea etc.), și
nu poate fi nici în cazul de față. „Treizeci de taleri” existenți nu sînt, sub raport conceptual,
cu nimic mai mult decît aceiași treizeci de taleri inexistenți, deși pe ultimii nu-i poți ține în
buzunar. Deci talerii existenți nu sînt conceptual „mai mari” decît cei inexistenți (și la fel se
întîmplă cu orice lucru, inclusiv cu Dumnezeu). Pe scurt, conceptul de „taler” nu implică
existența sa, iar extensia totală a conceptului va cuprinde nu numai talerii reali, ci și pe cei
inexistenți.

Ne interesează mai puțin „talerii” (fie și sub formă modernă), cît oamenii. Ce vom spune în
acest caz, făcînd modificările de rigoare? Că oamenii inexistenți – mai cu seamă cei morți, dar
și cei nenăscuți – nu sînt, conceptual vorbind, mai săraci în umanitate decît cei vii. Că ideea
de umanitate nu ne caracterizează numai pe noi, cei încă vii, ci și – cu egală îndreptățire – pe
cei morți. Aceasta e, de altfel, o intuiție veche și venerabilă, care n-a trebuit să aștepte
filozofia spre a se explicita: din timpuri străvechi avem cultivarea morților, a eroilor, interesul
pentru biografiile marilor oameni din trecut, ba chiar dialogul sub diferite forme cu cei morți
(de la invocarea magică la citare și interpretarea literară, artistică, istorică). Iar secțiunile de
umanitate – națiunile, cetatea literelor, cetatea filozofică etc. – au fiecare cetățenii lor
dispăruți, deloc mai puțin „plini” sub raport conceptual decît cei existenți. Să nu se înțeleagă
de aici că susțin că viii și morții, existentele și inexistentele sînt totuna; bineînțeles că nu.
Susțin doar că, sub raport conceptual, existența nu adaugă nimic, iar inexistența nu scade
nimic. Oamenii morți sînt, conceptual, la fel de oameni ca și noi, deși nu sînt același fel de
oameni.

Cineva va zice că bat la uși deschise. Poate, și totuși ceea ce spun pare suficient de neevident
ca să fi fost sau să fie contestat uneori – ba chiar cu vehemență: Iată ce găsesc în recenta carte
a lui Andrei Vieru, Elogiul frontierelor. Mic tratat de libertate, Humanitas, 2021: „Visul
internaționalist-globalist de tip marxist, bergsonian sau popperian presupune luarea în
considerație (...) nu doar a totalității ființelor omenești aflate în viață la un moment dat (...).
Acest vis are în vedere întreaga umanitate – prezentă, trecută și viitoare –, cea care îi cuprinde
și pe morți, și pe nenăscuți, și pe oamenii obișnuiți, și, deopotrivă, pe eventualii mutanți.
Altfel spus, conceptul politic de umanitate cuprinde nu doar oameni în carne și oase, ci și idei
de oameni. (...) Cu alte cuvinte, include totul și orice. De aici, drumul pînă la ideologii
incoerente și pînă la realități totalitare nu e prea lung” (p. 136).

Nu e locul aici de a face critica acestei cărți, cu care de multe ori sînt de acord, dar de foarte
multe ori, nu. Un exemplu pentru „nu” este pasajul de mai sus.
Sînt uimit: Dreyfus, judecat fals de tribunalul francez și apoi reabilitat, e oare mai puțin om,
ba chiar, sub raport conceptual, mai puțin cetățean al Republicii Franceze prin faptul că a
murit de mult? Facem pași pe drumul spre totalitarism dacă tratăm lucrurile astfel? Socrate,
judecat strîmb de tribunalul atenian și condamnat la moarte, trebuie oare exclus din conceptul
politic sau cultural de umanitate pentru că au trecut 2.400 de ani de la moartea lui, pe motiv că
includerea sa ar conduce la totalitarism? Firește, cei care se vor naște sînt indeterminați sub
nenumărate aspecte, dar nu și în calitatea lor de oameni și de cetățeni ai unui stat, care nu
sporește conceptual odată ce se nasc. Dovadă că ne putem simți datori față de urmașii
nenăscuți, așa cum ne simțim datori față de unii în viață sau morți. Este atunci o „ideologie
incoerentă” asumarea unor astfel de datorii? Repet: viața ca existență nu adaugă nici o notă
conceptului de om și nici moartea în sens de inexistență nu-i răpește vreo notă; conceptul de
umanitate nu-și pierde în nici un caz determinațiile. El însă se deschide: își mărește extensia
pe măsura incluziunilor.

Și aș mai adăuga ceva: deși e adevărat că totalitarismul politic anulează multe frontiere, el
introduce și multe altele – politice, sociale, economice, legale, fizice. Departe de a „include
totul și orice”, el exclude pe măsură ce include. Incluziunea și excluziunea însă le face
arbitrar, ignorînd sau negînd articulațiile reale ale societății, vieții și rațiunii. Și mai ales are
tendința de a retrage direct sau indirect calitatea de „om” unor persoane din prezent sau din
trecut. Conceptual și apoi practic, unii încetează să mai fie oameni, tăiați conceptual și fizic de
corpul umanității, în baza unor predicate impuse arbitrar, precum rasa, clasa, religia etc.

Așadar, totalitarismul ar putea scrie și el un „elogiu al frontierelor”. Pe unde trece deci

diferența – ca să nu spunem chiar frontiera – dintre frontierele „bune” și cele „rele”, dintre
cele care trebuie scoase și cele care trebuie păstrate, spre a salva libertatea?