Mihai Sora: un filozof al dialogului si sperantei (II)

Notiunea de „dialog generalizat“ se afla in centrul cadrului conceptual al filozofiei politice a lui Mihai Sora. Asa cum
remarcase in urma cu un deceniu Stefan Augustin Doinas, filozofia dialogica a lui Sora prezinta multe afinitati cu ideile lui
Martin Buber si Emmanuel Lévinas[1]. Teoria lui Buber se intemeia pe distinctia fundamentala intre doua tipuri de relatii,
Eu-Tu (Ich-Du) si Eu-Acesta (Ich-Es), care semnifica doua modalitati complet diferite in care oamenii se raporteaza la lumea
din jurul lor[2]. Potrivit lui Buber, relatia Eu-Tu presupune intalnirea si dialogul dintre indivizi liberi care se descopera unii
pe altii ca Tu. Atat pentru Buber cat si pentru Lévinas, a fi tu insuti in sensul deplin al cuvantului inseamna a fi pentru
celalalt si a-l vedea pe celalalt drept altul. In universul relatiilor de tip Eu-Acesta (Acesta fiind o entitate neutra si
impersonala), raporturile dintre indivizi sunt impersonale si pur utilitare, persoanele fiind intersanjabile si lipsite de unicitate.
In acest sens, individul nu e niciodata o „prezenta“ reala, ci un simplu articol de schimb. Fara a se referi in mod expres la
filozofia lui Lévinas si Buber, Mihai Sora este afin cu incercarea lor de a depasi limitele conceptiei cartezian-husserliene
despre filozofie ca egologie. In opera lui fundamentala, Meditatii carteziene, rodul unei serii de cursuri tinute la Paris in 1929
(si traduse in franceza chiar de Lévinas insusi), Husserl a incercat sa reconstituie lumea exterioara pe baza unei interpreta ri a
sinelui, care, dupa ce suspenda validitatea lumii printr-o operatie numita epoché, „constituie“ din nou obiectele prin propriile
sale acte intentionale[3]. Conceptia lui Husserl despre sinele transcendental se refera la faptul ca nimic nu poate ramane
exterior, in adevaratul sens al cuvantului, pentru obiectivarea ego-intelectului care „constituie“ lumea prin propriile sale acte
cogitationale. Dupa cum a accentuat Lévinas, „constiinta in care existenta acestor miscari este interpretata (…) se afla la
originea tuturor celor ce se ivesc din exterioritate“ [4]. Aceasta pozitie filozofica abstracta are consecinte practice si politice
importante, care demonstreaza divergenta fundamentala dintre doua conceptii foarte diferite asupra intersubiectivitatii: cea
monadologica si cea dialogica. In cea de-a cincea meditatie carteziana, esenta investigatiilor sale fenomenologice, Husserl a
imbratisat prima cale, fapt care explica motivele pentru care ego-ul transcendental nu poate sa-l descopere cu adevarat pe
celalalt ca altul, ramanand inchis intre limitele propriei monade[5]. Pe urmele lui Buber si Lévinas, Sora subliniaza
importanta faptului ca Eul sa-l intalneasca cu adevarat pe celalalt ca alteritate (alter ego) si sa-l numeasca Tu. Aceasta relatie
imediata constituie faptul fundamental al existentei umane. Nici individul, nici comunitatea, luate in sine, nu pot fi
considerate ca unitati primare ale relatiilor sociale. Elementul de baza este intalnirea dintre doua fiinte umane libere care se
descopera una pe cealalta ca alter ego in chiar actul intalnirii lor. „Inceputul“, scrie Sora, „acesta este: sa-i spui «tu» celui pe
care viata si mersul lucrurilor il aduc in fata ta. Tot restul de aici decurge“[6]. Aceasta conceptie dialogica da nastere unor
implicatii importante pentru regandirea naturii spatiului public, tema centrala in filozofia politica a lui Sora din anii ’80–’90.
Eul care intalneste si se adreseaza direct unui Tu nu il priveste pe acesta din urma ca pe un obiect transcendental, rezultat al
propriilor acte inten- tionale. Din contra, intalnirea dintre un Eu si un Tu ii permite celuilalt sa se manifeste liber si sa-si
implineasca propria alteritate si diferenta. Astfel, relatia Eu-Tu tine de un alt nivel decat cel al raportului Eu-Acesta, in care
subiectii externi raman simple proiectii ale Eului. In acest fel, se iveste o lume cu adevarat intersubiectiva in care Eul nu-si
reprezinta Tu-ul ca pe o replica a propriei persoane, ci il intalnes te intr-o relatie vie si imprevizibila. Aceasta este o lume in
care eul se simte responsabil fata de semenii sai si ii respecta in calitatea lor de indivizi egali, liberi si diferiti. Nu in ultimul
rand, in acest spatiu indivizii se deschid reciproc unul fata de celalalt, reconstituind pas cu pas sfera sociala de fiecare data
cand un Eu intalneste un Tu intr-o relatie vie si autentica. Acest spatiu public dintre indivizi e redefinit si mentinut prin
fiecare intalnire autentica dintre un Eu si un Tu. Recurenta acestei teme in filozofia lui Sora nu e deloc intamplatoare. Ea
izvoraste nu doar din interesul sau genuin pentru filozofia dialogului, dar si din experienta pe care a trait-o zi de zi in
comunism, cand relatiile interpersonale erau caracterizate de suspiciune si neincredere, iar viata privata se reducea la
intalnirile cu prietenii cei mai apropiati. Individul, afirma Sora, devine o prezenta reala numai atunci cand se afla intr-o relatie
vie cu ceilalti, perceputi ca parteneri egali de dialog. Lucrul care face posibile sfera sociala si dialogul generalizat este tocmai
intalnirea dintre un Eu si un Tu, multiplicati la nivel social. Din perspectiva lui Sora, a fi impreuna cu ceilalti presupune
deschiderea sinelui si recunoas terea lor ca fiinte umane unice. Nici un spatiu social nu-si merita numele de comunitate
umana in absenta acestei intersubiectivitati dialogice. Pentru a-si implini potentialul, orice persoana trebuie sa traiasca intr-o
comunitate dialogica, o comunitate construita din unitati vii de relatii intre indivizi liberi si egali care isi asuma
responsabilitatea fata de semenii lor si ii ajuta astfel sa participe la dialogul social generalizat. Orice cititor al lui Sora poate
observa insemnatatea diferentei dintre comunitate si societate, vechea dihotomie cu radacini in traditia sociologica germana,
incepand cu celebra distinctie Gemeinschaft/ Gesellschaft a lui Ferdinand Tönnies. Sustinand importanta crearii dialogului
generalizat intre indivizii liberi, Sora redefineste notiunea de comunitate ca „libera comuniune a unor persoane concrete, cu
intreg bagajul lor de trasaturi individuale“ [7]. Trebuie mentionat ca, pentru Sora, comunitatile autentice nu sunt supraentitati
colective care incearca sa distruga identitatea membrilor sau sa-i reduca la un numitor comun. In opinia sa, o viata comunitara
autentica se construies te pe – si este inseparabila de – diversitate si pluralism politic. In acest sens, Sora face o distinctie
fundamentala intre doua tipuri de „noi“. Pe de-o parte, avem un „noi-cel-deschis“, caracterizat prin generozitate, pluralism,
deschidere, toleranta; lui i se opune o alta forma de colectivitate, „noi-cel-inchis“, caracterizat printr-o identitate rigida,
bazata pe excludere, egoism colectiv, intoleranta si uniformitate[8]. In opinia lui Mihai Sora, cultivarea pluralismului si
diversitatii este esentiala pentru reconstruirea legaturilor sociale dintre indivizi, legaturi distruse de comunism. Scrierile
politice ale lui Sora contin numeroase reflectii asupra importantei autoguvernarii si descentralizarii menite sa promoveze o
viata locala energica bazata pe principiul subsidiaritatii[9]. In viziunea lui Sora, o democratie sanatoasa respecta traditiile
locale si autoguvernarea; adevarata democratie poate fi construita numai pornind de jos, pas cu pas, prin initiative individuale
punctuale. Mihai Sora are incredere in comunitat ile mici si informale, edificate pe relatiile directe si autoguvernarea pe care
oamenii o invata si o practica in mod direct, zi de zi. Aceste structuri deschise, flexibile si dinamice se nasc, in mod natural,
de jos si nu pot fi rezultatul planifica rii statale (din nefericire, statul poate impiedica adesea dezvoltarea lor). Fundamentul
real il reprezinta nivelul local, afirma Sora, parafrazandu-l pe Tocqueville: „Adevarata scoala a guvernarii unei tari incepe cu
administratia locala“ [10]. In opinia lui Sora, descentralizarea administrativa nu e necesara doar pentru a da frau liber
initiativelor si resurselor antreprenoriale individuale, ci poate servi drept mijloc de cultivare a spiritului civic. Elogiul pe care
Sora il aduce comunitat ilor dialogice serveste si unui alt scop intr-un plan mai larg. Renasterea spiritului dialogic-comunitar
autentic poate re-umaniza si revraji o lume atomizata si impersonala, in care multi indivizi traiesc o viata izolata, fara
experienta solidaritatii autentice. Pe urmele lui Tocqueville, Sora e ingrijorat de efectele potential nocive ale
individualismului extrem care duce la atomizare sociala si apatie civica. Replica sa e articulata clar si ferm, fara vreo urma de
nostalgie romantica (la fel de vatamatoare) pentru vremurile apuse sau de respingere a ideii de progres. Sora considera ca e
nevoie de conditii minime pentru coexistenta sociala adecvata, pe plan orizontal. El insista, in acelasi timp, asupra
imperativului de a crea o societate potrivita nevoilor noastre spirituale si culturale, care sa pastreze dimensiunea verticala a
vietii (sarea pamantului!). In textele sale politice din anii ’90, Mihai Sora a sprijinit in mod constant libera initiativa, pe care a
considerat-o esentiala pentru refacerea economica a societatilor est-europene. In acelasi timp, el nu a omis sa mentioneze ca
societatea capitalista nu este raspunsul final la cele mai profunde probleme ale existentei umane[11]. Mecanismele pietei si
institu- tiile democratice joaca un rol fundamental in protejarea libertatii, dar ele nu au cum sa creeze rezervele spirituale si
culturale necesare pentru buna lor func- tionare. Asa cum afirmase cu o jumatate de veac in urma Wilhelm Röpke, acestea vin
din afara pietei. Asemeni lucrurilor indispensabile (si adeseori nepretuite) in viata, cele mai importante laturi ale vietii
comunitare nu au o valoare exacta de schimb si, ca atare, e foarte plauzibil ca ele sa fie neglijate atunci cand nu exista cerere
pentru ele[12]. Piata libera tinde sa favorizeze activitatile lucrative si nu lasa totdeauna loc ratiunilor si intereselor care nu
reprezinta o sursa imediata de profit. Dupa cum a observat si Tocqueville in volumul al doilea al Democratiei in America,
democratia incurajeaza un anume conformism pe masura ce conditiile de viata devin egale[13]. In mod firesc, cetatenii care
traiesc in regimurile democratice nu au adesea o prea mare considerat ie pentru meditatia filozofica[14]. Pe un ton
tocquevillian, Sora ne indeamna sa pastram savoarea vietii – pe care el o numeste „sarea pamantului“ – si sa luptam impotriva
a tot ceea ce promoveaza uniformizarea si materialismul vulgar. In masura in care refuzam sa ne raportam la semenii nostri in
termeni pur instrumentali si utilitari, si in masura in care ne straduim sa le recunoas tem unicitatea, vom fi capabili sa pastram
pluralitatea si diversitatea autentica intr-o lume care se indreapta cu pasi grabiti catre conformism si omogenitate. Filozofia
autenticitatii si dialogului dezvoltata de Sora are importante aspecte normative, care decurg firesc din umanismul sau integral.
Dupa cum am mentionat deja, el considera ca pastrarea vietii comunitare dialogice este esentiala pentru mentinerea unei
societati civile vibrante[15]. Felul in care Sora intelege viata comunitara are insa putine lucruri in comun cu actuala scoala
comunitariana in Vest. Forma de liberalism perfect ionist pe care o avanseaza Sora e construita pe ideea ca, pentru a fi
eficiente, institutiile democratiei liberale si economia de piata trebuie insotite de o serie de importante resurse extrapolitice si
extraeconomice[16]. Idealul politic al lui Sora e acela al unei lumi cu fundamente solide, care protejeaza libertatile locale,
diversitatea si pluralismul si se opune tendintelor de standardizare si uniformizare. E o lume inradacinata intr-o moralitate
publica sanatoasa, care stimuleaza responsabilitatea personala si initiativele individuale, dand prioritate intereselor
comunitatii pe termen lung[17]. In aceasta lume, fortele pietei si democratiei sunt pretuite cum se cuvine, insa oamenilor li se
aminteste mereu ca lucrurile cele mai importante in viata se afla mereu dincolo de cerere si oferta, asa cum a afirmat odata
Wilhelm Röpke. Nu e o coincidenta ca filozofia politica a lui Sora are afinitati cu perspectiva politica a lui Röpke, in centrul
careia se afla ideea ca „individul isi implineste natura numai participand liber la o comunitate autentica si dezvoltand un simt
de solidaritate cu aceasta“[18].
Revrajirea lumii democratice modern
Democratiile in Est sunt astazi conduse de o forta puternica pe care putem doar spera sa o moderam, dar in nici un caz sa o
infrangem. Aceasta forta aduce cu sine multe lucruri bune, dar si noi provocari. Lasata in voia sa, ea poate ameninta libertatea
in masura in care cultiva un interes excesiv pentru spatiul privat, in detrimentul spatiului public si al binelui comun. De aceea,
sarcina celor care guverneaza societatea moderna si misiunea filozofilor politici consta in „a invata democratia, a-i reanima,
daca este cu putinta, crezurile, a-i purifica moravurile, a-i reglementa miscarile, a inlocui, putin cate putin, lipsa ei de
experienta cu stiinta treburilor publice, instinctele ei oarbe cu cunoasterea adevaratelor ei interese, a adapta guvernarea ei
timpurilor si locurilor, a modifica aceasta guvernare in functie de imprejurari si de oameni“[19]. Din acest punct de vedere,
filozofii trebuie sa actioneze ca elemente moderatoare care sa pastreze echilibrul cetatii[20]. Dupa cum a afirmat Tocqueville,
democratia tinde in mod paradoxal sa limiteze ambitiile oamenilor, inabusind proiectele nobile si punand in mod insidios o
interdictie tacita asupra alternativelor politice si culturale. Asa cum a afirmat Raymond Aron, societatea moderna trebuie
analizata si apreciata asa cum e, fara entuziasm nejustificat sau indignare patetica[21]. Mihai Sora a jucat foarte bine rolul de
spectator angajat aronian in vremuri intunecate. El e tipul filozofului care imbrat iseaza responsabilitatea si moderatia si
crede, alaturi de Adam Michnik, ca si griul poate fi frumos daca stim cum sa ne raportam la el[22]. Asemenea lui Aron si
Michnik, Sora vede filozoful jucand un rol-cheie in incercarea de dezintoxicare a mintilor si in combaterea dogmatismului.
Potrivit lui Sora, filozoful care mediteaza responsabil la problemele polisului trebuie sa distinga cu claritate valorile finale si
sa le raporteze cu discernamant la cele instrumentale. Filozoful politic cauta, in acest mod, cea mai buna metoda pentru
coexistenta armonioasa a indivizilor unici si diferiti intr-o societate libera, care le respecta libertatile si drepturile. In cetate,
scrie Sora, „filozofului ii revine, mai degraba, sarcina de a deslusi cumva resorturile care pun in miscare treburile publice, de
a distinge scopurile si de a ierarhiza mijloacele, de a dibui adevaratele valori finale si de a imagina valorile instrumentale
adaptate tintei ochite, dar in acelasi timp si compatibile cu valorile-tinta; intr-un cuvant: de a nu pierde din vedere idealul
urmarit in toate inevitabilele serpuiri, urcusuri si coboras uri ale «drumului spre»“[23]. Filozoful politic trebuie sa cultive in
ceilalti respectul pentru reguli, principii, institutii care protejeaza dialogul social, opinia publica si libertatea. In opinia lui
Mihai Sora, filozofii pot (si trebuie) sa contribuie la re-vrajirea lumii moderne, amintindu-le semenilor ca viata sociala nu se
desfasoara intr-un vid moral, ci are nevoie de sprijinul fortelor culturale si spirituale si al principiilor din afara pietei. Astfel,
valorile si principiile democratiei ar trebui concepute ca parte a unei ordini mai cuprinzatoare. Sora ne aminteste ca oamenii
se hranesc nu doar din bunurile materiale pe care le poseda, ci si din frumusete, poezie, har, dragoste, prietenie si deschidere
catre transcendenta. Aceste valori sunt posibile in universul comunitatilor dialogice care le permite oamenilor sa cultive si sa
se bucure de diversitatea universului si sa- si implineasca potentialul uman in libertate. In scrierile sale filozofice si politice,
Mihai Sora accentueaza dubla dimensiune – verticala si orizontala – a vietii umane, responsabila pentru starea de tensiune ce
caracterizeaza existenta noastra temporala. In acest sens, Sora merge pe urmele lui Jacques Maritain, unul dintre autorii sai
preferati, care a afirmat (in Integral Humanism) ca „persoana umana, in calitate de membru al societatii, apartine acesteia din
urma ca unui tot mai mare, fara sa se considere pe ea insasi un tot independent. Esenta vietii sale ca persoana il atrage pe om
spre ceva aflat dincolo de cetatea temporala, ceva fara de care viata aceasta nu poate exista“ [24]. Daca exista o sarcina
comuna asumata de corpul social, „eterna vocatie a persoanei, adica ce are ea mai profund, impreuna cu bunurile pe care
aceasta vocatie le implica, se ridica deasupra sarcinii comune si o indruma“[25]. Alaturi de Jan Patocˇka si Jacques Maritain,
Sora se abtine sa catalogheze civilizat ia noastra ca decadenta, preferand sa accentueze importanta cultivarii pluralismului si
demnitatii umane, principiu director al noului umanism. El e convins ca innoirea sociala si reforma politica au o dubla
dimensiune: interna si externa. Ea trebuie dusa la indeplinire in spiritul modestiei si respectului fata de valorile
transcendentale care ghideaza vietile noastre[26].
Avem nevoie de filozofi in vremuri democratice?
Unele dintre ideile politice ale lui Sora ne pot parea utopice sau doar niste ganduri romantice ale unui filozof care sustine
vederi normative fundamentate pe o presupusa intelegere idealista a societatii. Tonul perfectionist al filozofului roman se
poate ciocni de aspiratiile mai modeste ale celor care vor libertatea de a-si urmari interesele personale. Sustina torii unei
asemenea intelegeri minimaliste a liberalismului se vor intreba cum e posibil sa construim o societate ai carei membri sa fie
integrati nu doar pe orizontala, ca indivizi liberi si egali, ci si pe verticala, prin relatia personala cu treimea alcatuita din Bine,
Adevar si Frumos. Ramane deschisa intrebarea cum e posibil sa impaci cererile filozofiei comunitariene- dialogice à la Sora
cu politica minimalista care are ca scop garantarea drepturilor individuale fata de orice intruziune a comunitatii sau statului.
Este atunci o exagerare sa afirmi, precum o face Mihai Sora, ca tranzitia de la comunitate la societate o presupune pe aceea de
la „a fi“ la „a avea“, tout court?[27] Cu siguranta, nu e deloc usor sa trezesti in fiecare fiinta umana „persoana“ aflata in stare
de latenta sau virtualitate[28]. Asemenea statului, comunitatile de diferite tipuri pot exercita presiuni asupra indivizilor,
facand „atasamentul detasat“ si politica sperantei ale lui Sora dificil de urmarit in lumea moderna. Este important insa sa ne
amintim ca Mihai Sora nu intentioneaza sa propuna o noua utopie politica si ca el nu e in nici un caz un filozof izolat intr-un
turn de fildes sau o Castalie imaginara. Mesajul sau este al unui om care a asistat la cele mai mari experimente politice si
sociale ale secolului XX (a luptat si in Rezistenta franceza in anii ’40), le-a supravietuit cu demnitate si a reflectat asupra lor,
avand atuul experientei[29]. Ca si acum aproape saizeci de ani, cand a scris Du dialogue intérieur, Sora continua sa creada ca
intelectualii nu isi indeplinesc cu adevarat menirea daca se retrag speriati din fata iuresului lumii politice. El crede ca filozofii
nu trebuie sa intemeieze colonii educationale pentru cativa alesi, ci sa incerce, mai degraba, sa reformeze in mod incremental
spatiul public si sfera politica. In opinia lui Mihai Sora, filozofii pot contribui, prin propria lor moderatie si judecata
echilibrata, la educatia civica a semenilor lor. Tot ei se cuvine sa ia atitudine ferma la timp impotriva nedreptat ilor sociale.
Ca atare, ei trebuie sa reziste tentatiei de a deveni ideologi, in slujba unei anumite doctrine sau a unui regim. Virtutile
supreme ale politicii sunt responsabilitatea, moderatia si un bun simt al proportiilor, iar intelectualilor li se cere sa practice
aceste virtuti dificile atunci cand vine vorba de treburile publice si politice, indiferent de circumstante. Sora respinge constant
utopiile politice si fantasmele colective ale salvarii[30]. Aceasta tendinta se impleteste cu rolul-cheie pe care il are speranta in
opera sa, o reminiscenta a apologiei sperantei (ca valoare cardinala) pe care o face Charles Péguy, un alt autor preferat al
filozofului roman[31].
Consideratii finale
Este tentant sa comparam, in final, pe scurt, viziunile filozofice ale lui Mihai Sora si Constantin Noica, cei doi poli ai culturii
filozofice romanesti contemporane. Prin scrierile lor, tinerii romani au intrat in contact cu doua modele culturale foarte
distinse, care au cultivat atitudini diferite fata de sfera politicii. Trebuie mentionat ca Sora, care a avut o legatura intelectuala
stransa cu Noica, nu a sprijinit pe deplin modelul de salvare prin cultura al acestuia, care avea ca scop mai degraba
transcenderea limitelor istoriei prin concentrarea asupra spatiului privat decat asupra celui public. Reflectand inapoi la
experienta comunista, Sora a afirmat: „Niciodata nu ar fi trebuit sa fie neglijat spatiul public. Proiectul de viitor trebuia sa
vizeze tocmai acest spatiu, in sensul unei corecte structurari a lui. Tactica retractila a varfurilor de intensa autocultivare crea,
desigur, o anumita atitudine distanta intelectual-morala fata de oribila omogenizare metodica (ba chiar, cu totul paradoxal, de
entropizare voluntara) pe care regimul o cultiva in spatiul public. (…) Dar de beneficiile acestei tactici se bucura foarte putina
lume“[32]. In Despre toate si ceva in plus (2005), referindu-se la diferentele dintre viziunile lor, culturale si educationale,
Sora a subliniat faptul ca „intrebarea era (…) cum sa folosesti circumstantele de atunci nu doar pentru a crea cultura de inalta
clasa, dar si pentru a cultiva si a-i ajuta sa se autodescopere pe semenii tai pe care nu-i cunosteai, ajutandu-i sa-si gaseasca
propria identitate“[33]. Noica a cultivat mereu o anume admirat ie pentru un model platonic elitist, in cautarea unei
aristocratii naturale formate din „oameni puri, nepatati, recunoscuti ca atare de toata lumea“ si „recunoscuti de toti ca
meritand“[34]. Dupa cum a afirmat Gabriel Liiceanu, „o anumita febrilitate a ctitoririi (…), precum si stradania, oarecum
disperata, de a crea «o cultura adevarata» – in locul celei amenintate cand de lautarism si facilitate, cand de eruditie si
sterilitate – vin la el din teama ca la «Judecata de Apoi a istoriei universale» nu vom avea documentele necesare pentru a ne
justifica dreptul la existenta“[35]. Eroismul filozofic al lui Noica nu a reusit sa ofere o alternativa politica viabila ideologiei
comuniste. Potrivit lui Noica, filozoful nu trebuie sa fie abatut de vicisitudinile istoriei sau politicii de la cautarea adevarului.
Suferinta, a afirmat el odata, nu intereseaza filozofia: „Filozofia poate cel mult sa inregistreze suferinta si sa-l cheme apoi pe
omul religios sau pe cel politic sa o rezolve. (…) Filozofia nu se ocupa de tot ceea ce exista, ci numai de ceea ce este cu
adevarat. (…) Filozofia isi ia dreptul sa ofenseze lumea si sa spuna «nu ma interesezi»“[36]. Aceasta pozitie difera in mod
semnificativ de conceptia filozofica si politica a lui Sora. In lumea noastra de economisti, contabili si sofisti, trebuie sa privim
cu atentie catre ganditori ca Mihai Sora. Alaturi de pledoaria sa consecventa pentru principiile democratiei liberale si ale
guvernarii reprezentative, Sora ne amintes te ca avem nevoie sa reumanizam lumea, rezistand fortelor care ameninta sa
distruga frumusetea vietii si „sarea pamantului“. Pledoaria pe care Sora o face in favoarea principiilor si institutiilor
democratiei liberale are la baza credinta ca singurul scop politic rezonabil este acela de a crea o forma de „anarhie
convergenta“[37] si dreptate corespunza toare care sa permita oamenilor sa traiasca decent si liber. Perspectiva filozofica a lui
Sora are ca fundament „atasamentul detasat“, sanatos si flexibil, care nu trateaza niciodata lumea, in toate manifestarile sale,
cu raceala si dispret. Invitandu-ne sa redescoperim limitele metademocratice si metapolitice ale democratiei liberale, scrierile
filozofice ale lui Sora ne ofera cateva idei binevenite pentru moderarea si educarea democratiei si ne invata cum sa ne pastra
m umanitatea intr-o lume schimbatoare, agitata si deseori superficiala. [1] Filozofia dialogului a lui Martin Buber se poate
gasi in cunoscuta sa carte Ich und Du, a carei prima editie a aparut in 1923. O editie engleza a fost publicata sub titlul I and
Thou la editura Scribner din New York in 1958. Traducerea romaneasca a cartii lui Buber a fost realizata de Stefan Augustin
Doinas la editura Humanitas in 1992. O excelenta introducere in opera lui E. Lévinas este antologia Emmanuel Lévinas, The
Lévinas Reader, Seán Hand, ed. (Oxford: Basil Blackwell, 1989). [2] Pentru o analiza a afinitatilor dintre filozofia lui Martin
Buber si cea a lui Mihai Sora, a se vedea Stefan Augustin Doinas, „Mihai Sora si conditia dialogului interior“, in Antohi si
Craiutu ed., Dialog si libertate, pp. 20–29. [3] Vezi Edmund Husserl, Gesammelte Werke, Band I: Cartesianische
Meditationen und Pariser Vorträge (The Hague: Martinus Nijhoff, 1950). Traducerea romaneasca a cartii lui Husserl imi
apartine si a aparut in 1994 la editura Humanitas, insotita de un cuvant introductiv, note si glosar de termeni husserlieni. [4]
Emmanuel Lévinas, „Martin Buber and the Theory of Knowledge, “ in Lévinas, The Lévinas Reader, p. 61. [5] In legatura cu
acest subiect, vezi Patocˇka, Heretical Essays, pp. 4–5. [6] Sora, Firul ierbii, p. 60. Trebuie spus ca textul din care citez a fost
publicat initial in 1987 (si republicat de Sora in Firul ierbii, zece ani mai tarziu). Tema este discutata si in ultimul capitol din
Eu & tu & el & ea, pp. 206–220. [7] Sora, Firul ierbii, p. 440. [8] Sora, Firul ierbii, pp. 56–58. Tema este larg dezbatuta in Eu
& tu & el & ea (pp. 211–220), unde Sora o interpreteaza in lumina distinctiei dintre a fi si a avea. El scrie: „Noi-cel-deschis
«da (mereu) din el» (…) pe palierul lui a fi. Comportamentul slui et de tipul daruirii. (…) Noi-cel-inchis, in schimb, e
temeinic instalat pe palierul lui a avea“ (Sora, Eu & tu & el & ea, p. 217). [9] Sora, Firul ierbii, p. 453. Pentru o privire de
ansamblu asupra conceptiilor politice si civice aplicate contextului din Romania actuala, vezi Antohi si Sora, Mai avem un
viitor? Pledoaria lui Sora pentru diversitate si pluralism poate fi gasita in eseul sau, scris si publicat initial in franceza,
„Unitas in pluralitate ou l’Europe en son entier“, Secolul 20 7–8–9 (1980). O versiune romana a acestui text a aparut in Sora,
Firul ierbii, pp. 9–22. [10] Sora, Firul ierbii, p. 453; vezi, de asemenea, pp. 430–433, unde Sora sustine descentralizarea
administrativa si un stat minimal sui generis. Mentionez fugitiv afinitatea dintre ideile lui Sora si pledoaria lui Havel pentru
comunitatile locale. Pentru mai multe informatii, vezi Václav Havel, „The Power of the Powerless“, in The Power of the
Powerless: Citizens against the State in Central-Eastern Europe, John Keane ed. (London: Verso, 1985), p. 93. [11] Pentru o
discutie pe aceasta tema, vezi eseul lui Sora „Teologia politicii“, in Firul ierbii, pp. 259–268. [12] Desi e esential sa subliniem
legaturile dintre democratie si piata, este la fel de important sa nu le amestecam. Pentru o privire de ansamblu, vezi Adam
Przeworski, Democracy and the Market (Cambridge: Cambridge University Press, 1991). [13] Alexis de Tocqueville, Despre
democratie in America, trad. de M. Boiangiu, B. Staicu, C. Dumitru, Editura Humanitas, Bucuresti, 2005. [14] Tocqueville,
Despre democratie in America, vol. 2, pp. 62–63. [15] Sora scrie: „Pentru ca societatea (civila) (…) sa se mentina in stare de
functionare corecta, e neaparata nevoie (…) sa se desfasoare necontenit o imensa viata comunitara, exprimata prin
intermediul unor persoane unice si iramplasabile, (…) statul e obligat sa-i asigure cale larg deschisa“ (Sora, Firul ierbii, p.
441). [16] Pe aceasta tema, vezi textul lui Sora, „Cateva elemente de doctrina politica pentru Romania, azi“, publicat in Firul
ierbii, pp. 310–327. [17] Dupa cum am mentionat, idealul politic al lui Sora prezinta afinitati cu ideile lui Gustave Thibon.
Intr-un discurs tinut cu prilejul unei intalniri la Association Lions Prospective in Marsilia, Thibon a descris comunitatea
ideala in termeni imbratisati si de Sora. [18] Wilhelm Röpke, A Humane Economy: The Social Framework of the Free
Market (Wilmington, Del.: Intercollegiate Studies Institute, 1998), p. 91. [19] Tocqueville, Despre democratie in America,
vol. 1, p. 45. [20] George Saville, marchiz de Halifax (1633–1695) a folosit definitia clasica a cuvantului „trimmer“ in eseul
sau „The Character of a Trimmer“, scris in 1684–1685 si publicat in 1688. „Acest cuvant nevinovat, Trimmer“, a scris
Halifax, „inseamna ca atunci cand mai multi oameni sunt intr-o barca si unii dintre ei inclina barca intr-o parte, iar altii o
inclina cu aceeasi greutate in partea opusa; mai sunt si altii care considera ca barca ar putea fi mentinuta la fel de bine intr-un
echilibru stabil, fara a fi balansata si, deci, fara a pune in pericol pasagerii“ (Halifax, Complete Works, J.P. Kenyon ed.,
London: Penguin, 1969, p. 50) [21] Vezi Raymond Aron, Thinking Politically, Daniel J. Mahoney & Brian Anderson ed.
(New Brunswick, N.J.: Transaction, 1997); si Raymond Aron, Opiul intelectualilor, trad. Adina Dinitoiu, Editura Curtea
Veche, 2007. [22] Vezi eseul lui Adam Michnik, „Gray Is Beautiful“, in Letters from Freedom, Adam Michnik ed. (Berkeley:
University of California Press, 1998, ed. rom. „Cenusiul este minunat“, in Restauratia de catifea, Polirom, 2001). [23] Sora,
Firul ierbii, p. 468. [24] Jacques Maritain, Integral Humanism, Freedom in the Modern World, and a Letter on Independence
(Notre Dame, Ind.: University of Notre Dame Press, 1996), p. 238. [25] Maritain, Integral Humanism, p. 238. [26] Vezi Sora,
Firul ierbii, pp. 314–322; si Patocˇka, Heretical Essays, p. 117. Merita men- tionata distinctia lui Sora dintre identitatea
„functionala“ si cea „ontologica“ (Firul ierbii, p. 314). In opinia lui, ultima confera unicitate fiecarei fiinte umane si nu
trebuie inlaturata niciodata de catre prima. [27] Sora, Eu & tu & el & ea, p. 54. [28] Sora recomanda aceasta terapie
„personalista“ in Sora, Clipa si timpul, p. 100; si Firul ierbii, p. 317. Distinctia dintre „persoana“ si „individ“ e dezbatuta pe
larg in scrierile lui Sora, ea fiind influentata de neotomismul lui Maritain si personalismul lui Mounier. [29] Despre acest
subiect, vezi Sora, „Cuvant dupa jumatate de secol“, in Despre dialogul interior, pp. 201–214. Vezi si sectiunea finala din
eseul lui Sorin Antohi „Utopiile unui Mai Stiutor: Note despre filozofia lui Mihai Sora“, in Antohi si Craiutu, Dialog si
libertate, pp. 17–44. [30] Am imprumutat aceasta expresie de la Vladimir Tismaneanu, Fantasmele salvarii (Polirom, 1999).
[31] Vezi, de exemplu, imnul emotionant al sperantei in Charles Péguy, Men and Saints, trad. in limba engleza de Anne &
Julian Green (New York: Pantheon, 1944), pp. 232–249. [32] Sora, Filosoficale, p. 149. Pentru o caracterizare a filozofiei
apolitice a lui Noica, vezi argumentarea lui E.M. Cioran in Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, editia a II-a, Humanitas,
Bucuresti, 1996. [33] Mihai Sora, Despre toate si ceva in plus; De vorba cu Leonid Dragomir (Pitesti, Paralela 45, 2005), p.
56. [34] Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, p. 29. [35] Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, p. 280. Cuvintele lui Noica sunt
graitoare in acest sens: „80% vor dezminti speranta pusa in ei, creditul acordat, isi vor lua Jaguar, vor juca la ruleta, vor intra
in criza erotica“ (Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, pp. 28–29). Pentru o interpretare a filozofiei lui Noica, alaturi de cartea lui
Verdery, recomand si urmatoarele exegeze: Sorin Lavric, Ontologia lui Noica. O exegeza (Bucuresti, Editura Eminescu,
1994); Andrei Cornea, De la scoala de la Atena la scoala de la Paltinis (Bucuresti, Humanitas, 2004); Sorin Antohi,
„Commuting to Castalia: Noica’s ‘School’, Culture and Power in Communist Romania“, prefata la traducerea engleza, The
Paltinis Diary trad. de James Christian Brown (Budapest: Central European University Press, 2001), pp. vii–xxiv; si Adrian
Marino, „Cazul Noica“, in Adrian Marino, Politica si cultura (Iasi, Polirom, 1996). [36] Fragment dintr-o conversatie intre
Liiceanu si Noica, din 25 ianuarie 1981, in Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis, p. 234. [37] Sora, Eu & tu & el & ea, p. 65