Categorii Estetice

literatura romana

Categorii Estetice

Ca orice disciplină teoretică, estetica îşi formulează ipotezele, principiile şi problemele sale într-
un limbaj propriu, specific, constituit dintr-un sistem concret de noţiuni, de expresii conceptuale
şi de categorii. Înfrăţită încă de la început, atât în tradiţia greco-latină cât şi în cea iudeo-creştină,
şi cu meditaţia filosofică, nu numai cu teoretizările particulare ale poeticii, estetica a dezvoltat, în
timp, un aparat conceptual de largă generalitate referitor la ceea ce a fost denumit ca fiind
frumos, sublim, tragic, comic, sau formă, stil, operă, gust, imagine ş.a. În fapt, judecata estetică,
referitoare la un fenomen natural sau artistic, fenomen declanşator de atitudine estetică (la rândul
ei deosebită de atitudinea teoretică, utilitară, magică, religioasă sau morală), presupune o
predicaţie specifică, exprimată în termenii unei „specialităţi", mai mult sau mai pu&# 343t1917d
355;in conturate şi maturizate. Oricum însă, despre articularea discursului estetic ca un limbaj
profesionist putem vorbi însă, cu anumite rezerve, deoarece semnificaţia conceptelor acestui tip
de discurs, nu este, de regulă, de strictă „specialitate". Despre ce este vorba? Această
semnificaţie conceptuală nu se îndepărtează, în fond, radical de înţelesul în care respectivele
predicate sunt utilizate într-o limbă comună, ca expresii verbale ale unor reacţii estetice trăite la
nivelul lor intuitiv. Aşa se şi explică, poate, originea „adjectivală" a celor mai multe categorii
estetice. Aceasta pe de o parte. Pe de altă parte, o serie întreagă de noţiuni au fost asimilate în
cuprinsul discursului estetic, printr-un transfer din alte limbaje ale cunoaşterii umane: cea a
„psihologiei comune", sau a diverselor „ştiinţe particulare", a eticii, a religiei. În toate cazurile
însă, termenii cei mai specifici ai acestor noţiuni, categoriile estetice, se redefinesc, de fiecare
dată, în funcţie de două mari variabile: a) de experienţă artistică şi estetică în evoluţia ei
nemijlocită şi b) de contextul filosofic în care ele sunt integrate şi resemnificate. În aceeaşi
ordine de idei este de menţionat faptul că, înlăuntrul fiecărei concepţii sau viziuni estetice,
limbajul vehiculat se supune unor anumite norme de organizare, care, la rândul lor, sunt şi ele, în
funcţie de tipul de modelare teoretică a obiectului estetic, şi, de modelare a obiectului în
estetică. Acest fapt teoretic primar a fost explicit evidenţiat de esteticieni precum, Nicolai
Hartmann, Roman Ingarden, Mikel Dufrenne, şi deloc în ultimul rând, de Tudor Vianu care, în
acelaşi timp, afirma fără nici un echivoc: construcţia obiectului în estetică, adică „încercarea
repetată şi neostoită de a prinde realitatea estetică în cristalizări deosebite şi la lumina unor
împrejurări variate ale spiritului", nu poate fi realizată în afara unei opţiuni filosofice, care
constituie un fel de supradeterminare a cadrului general în care se mişcă reflexia estetică. La
rândul ei modelarea obiectului estetic spune, de la sine, prin intermediul limbajului categorial, ce
anume este esenţial şi specific, în acest orizont de valorizare în care contează simţurile
superioare (văzul şi auzul), sau inferioare (tactilitatea, olfacţia, gustul). În orice caz, simplificând
din motive didactice întreaga problematică putem afirma câteva adevăruri elementare: a) apelul
la categoriile ontologiei generale (formă, conţinut, materie, substanţă, esenţă, aparenţă,
necesitate, libertate etc.) este necesar dar nu este suficient pentru a delimita şi defini ontologia
obiectului estetic; b) obiectul estetic, aidoma obiectului teoretic, magic, religios sau etic, de
exemplu, are un topos, o regiune distinctă în constituţia spiritului şi, în acest sens, el este legat,
indispensabil de concepte şi stări precum: „apariţie", „aparenţă", „raporturi de apariţie",
„fenomenalitate", (în sensul de „fenomen esenţial" nu de „esenţă fenomenală), contemplaţie,
„plăcere dezinteresată" ş.a.

În sensul cel mai larg al termenului, se pot defini categoriile estetice ca fiind concentrate mentale
de maximă generalitate, concentrate născute în spirit din nevoia acestuia de a esenţializa,
clarifica, ordona, clasifica, diferenţia şi unifica elemente prezente în întreaga creaţie estetică şi
artistică a umanităţii. Strict logic, în acest înţeles, însăşi categoria de estetic poate fi considerată
drept o metacategorie, iar în funcţie de cum anume este definit esteticul sunt definite apoi
„particularizările", „modificările", „obiectivările" sau „concretizările" acestuia. Prin urmare, în
acest plan, dihotomia primă este estetic - non-estetic. În acest context, strict categorial, frumosul
poate fi considerat fenomenul estetic de bază (Nicolai Hartmann) iar toate celelalte fenomene
estetice pot fi încadrate drept „prelungiri" sau „modificări" ale frumuseţii. Oricum, pe de o parte,
calităţile tradiţional denumite „modificări ale frumosului" au fost rebotezate, mai ales în secolul
al XX-lea categorii estetice, iar consensual s-a admis că pot intra aici, pe lângă frumosul propriu-
zis, sublimul, tragicul şi comicul sau, altfel spus, după alţi autori, categoriile estetice
fundamentale. Pe de altă parte însă există categorii ale esteticii, care, evident sunt mult mai
multe decât cele legate genetic de frumos. În fapt, unii consideră că pot fi incluse aici, aproape
toate adjectivele substantivate ale limbii.

De asemenea, imediat după ce în plan categorial esteticul a fost distins şi separat de non-estetic,
se impune clarificarea şi delimitarea unui alt cuplu conceptual: estetic-artistic. Ceea ce a fost
admis în chip neîndoielnic este faptul că, esteticul are o sferă mult mai largă decât artisticul.
Oricum, ceea ce este esenţial în acest raport este tocmai considerarea artisticului ca fiind un
„nucleu concentrat al esteticului", sau „esteticul specializat", adică cel urmărit cu tot dinadinsul a
fi atins în şi prin operele de artă.

Ceea ce se cuvine să spunem în acest context, este faptul că, variantelor frumosului li s-a dat şi
denumirea de categorii, dar numai celor mai generale. Deşi, Kant este considerat a fi iniţiatorul
acestei căi, totuşi această rebotezare s-a folosit, în estetică, mai puţin în sensul kantian decât în
cel aristotelic. Oricum, ambiţia esteticienilor din secolul al XIX-lea şi al XX-lea a fost aceea de a
oferi un tablou complet al categoriilor estetice şi să cuprindă în el toată sfera frumosului. Astfel,
de pildă, Theodor Vischer deosebea următoarele categorii: tragicul, frumosul, sublimul,
pateticul, minunatul, ridicolul, grotescul, fermecătorul, graţiosul, în timp ce Charles Lalo, găsea
şi el tot nouă categorii, numai parţial însă identice cu cele ale esteticianului german: frumos,
splendid, graţios, măreţ, tragic, dramatic, spiritual, comic, umoristic. Este, de asemenea, mereu
amintit, în această ordine de idei, E. Souriau cu cele zece categorii: elegiacul, pateticul,
fantasticul, pitorescul, poeticul, grotescul, melodramaticul, eroicul, nobilul, liricul. În orice caz s-
au depus multe eforturi pentru reunirea acestor categorii într-un sistem, dar rezultatul
binecunoscut, este acela că finalmente, fiecare estetician şi-a legitimat propriul sistem, cel mai
adesea, foarte diferit de al celorlalţi. S-a ajuns, în timp, la concluzia că, este practic „imposibil să
se clasifice sistematic categoriile" (Anne Souriau) stabilindu-le într-un tabel sau tablou definitiv.
Argumentul principal şi cel mai important este următorul: se pot inventa mereu şi mereu alte
categorii pentru că, în fond, domeniul creaţiei estetice este şi el ilimiat după cum ilimitată este şi
reflexia esteticienilor.

În acest context, o poziţie demnă de a fi amintită este cea formulată de Tudor Vianu. El găseşte
de cuviinţă să se oprească în faţa problemei categoriile estetice sau a modificărilor frumosului,
în ultimul capitol al esteticii. Categoriile sinonimizate drept modificări ale frumosului sunt
numite „nişte nume colective prin care sunt înţelese anumite impresii tipice pe care le putem
primi de la artă precum frumosul şi urâtul, comicul şi umorul, graţiosul sublimul şi tragicul".
Explicit Tudor Vianu se întreabă dacă un tratat modern de estetică se cuvine să se mai preocupe
de problematica categoriilor estetice. Oricum, susţine el - nu există argumente solide pentru a
reduce aceste categorii doar la cele şapte, cel mai des prezente în sistemele şi sistematizările din
spaţiul german şi cel francez. În fapt, impresiile pe care le primim de la artă se mai pot grupa şi
în alte clase tipice, cum ar fi de pildă, bizarul, fantasticul, fiorosul, solemnul, idilicul. Prin
urmare, numărul categoriilor poate fi extins, ceea ce s-a şi petrecut atât la autorii germani cât şi la
cei francezi sau britanici, după cum el poate fi redus prin comprimări. În chip conclusiv, Vianu
ajunge să afirme că „aşa-numitele categorii estetice" ţin de „conţinutul eteronomic al operelor" şi
nu „de forma prelucrării lui estetice". În fapt, nici frumosul sau urâtul în înţelesul lor limitat, nici
celelalte categorii amintite, sau acelea care s-ar putea adăuga într-un şir aproape de nesfârşit, nu
reprezintă moduri specifice de organizare ale materiei sau ale datelor conştiinţei. Ele desemnează
deopotrivă conţinuturi; ele sunt noţiuni care se aplică materiei sau fabulaţiei operei. Prin urmare,
aşa numitele categorii estetice stau „în afară de sfera estetică a artei".

Mult mai încrezător asupra caracterului necesar al unui examen categorial în estetică, s-a dovedit
a fi, în cel de-al optulea deceniu al secolului XX, Evanghelos Moutsopoulos care a dedicat
categoriilor estetice un studiu purtând chiar acest titlu, având şi un subtitlu mai mult decât
sugestiv: „introducere la o axiologie a obiectului estetic". În primul rând, esteticianul grec,
consideră că raţiunea noastră nu poate fi îngrădită, nici în ceea ce priveşte propensiunea ei
intrinsecă de-a generaliza, şi nici în ceea ce înseamnă capacităţile sale analitice. Astfel poate fi
explicată, pe de o parte, atât nevoia de-a gândi categorial asupra experienţei estetice şi artistice
cât şi, justificată, pe de altă parte, multiplicarea prin analiză, aproape la nesfârşit a sistemului
deschis al categoriilor estetice".

În al doilea rând, Moutsopoulos subliniază că sunt necesare, pentru început, trei distincţii
conceptuale: obiect, obiect estetic, valoare. Explicit se pleacă de la următoarele premise. Din
punct de vedere filosofic poate fi considerat obiect tot ceea ce constituie pentru conştiinţă un
termen de referinţă (exterior sau interior), prin urmare şi „un termen de experienţă trăită". În
aceeaşi ordine de idei, obiectul estetic este definit ca fiind acel obiect care, întâlnit în natură sau
în artă, este capabil, prin intermediul caracterelor sale sensibile să provoace o experienţă
specială (ce constă în trăirea, de către conştiinţă, prin corespondenţa acesteia cu o organizare
structurală şi formală) şi un puternic sentiment de satisfacţie şi de plăcere dezinteresată. În fine,
dacă se admite că, acest obiect estetic - „dincolo de o imprecisă apreciere efectivă" - este, în plus,
susceptibil de a i se atribui o semnificaţie precisă pentru experienţă, adică o valoare, se ajunge,
în mod firesc, ca prin intermediul celor trei concepte primare, să devină posibilă „constituirea
întregii axiologii a obiectului estetic". Înseamnă că, obiectul estetic are acest statut dacă şi numai
dacă el încorporează o valoare. În acelaşi timp, asemenea valori, generate de însăşi
intenţionalitatea conştiinţei, nu sunt nici haotice şi nici întâmplătoare; ele se coagulează în chip
firesc într-un sistem deschis. În acest fel, autorul amintit extrage de aici nevoia de a da un tablou
al categoriilor estetice, deci de a gândi, în termenii cei mai generali, asupra acestor obiecte ce
poartă cu ele valori.

Moutsopoulos nu este deloc îngrijorat de extensia prea mare a numărului de categorii estetice. În
fapt, sugerează el, tot aşa cum logica modală nu trebuie să se reducă la necesar, posibil,
contingent, ci trebuie să se lărgească astfel încât să poată da socoteală de tot ce este, în
gramatică, „adverb" (fiindcă orice adverb modulează gândirea şi-i arată „modurile"), tot aşa şi
gândirea categorială în estetică nu trebuie să se reducă doar la câteva adjective substantivate. De
altfel, arată el, foarte multe asemenea entităţi dau seama atât de caracterul dinamic şi deschis al
aprecierilor şi trăirilor estetice cât şi al judecăţilor şi al conceptualizărilor noastre despre acestea.
În acest fel, Moutsopoulos evită să introducă ierarhizări valorice între categorii. Raţionamentul
este în esenţă, următorul: categoriile estetice privesc atât arta cât şi natura, iar, ceea ce contează
înainte de toate este să se determine în ce măsură un obiect estetic, şi, în special, un obiect
artistic finit, „a reuşit sau nu să-şi justifice existenţa. De aici derivă cel puţin trei consecinţe
importante de ordin metodologic: 1) categoria estetică fundamentală este, în fond judecarea
respectivului obiect ca izbutit sau neizbutit, ca justificat sau nejustificat (iritarea produce
îndeosebi, completă unei opere de artă nereuşite; admiraţie însă, un obiect estetic natural sau
artistic"); 2) se poate conchide că, în mod greşit categoriile estetice sunt ierarhizate având
frumosul drept normă; după Moutsopoulos, „mai corect ar fi să spunem că toate acestea se
proiectează pe fondul categorial al frumuseţii", care constituie şi condiţia oricărui obiect
esteticeşte legitim, chiar şi a aceluia în care sunt conţinute şi elemente de urâţenie"; 3) orice
agent estetic purtător de valoare „se mişcă pe fondul frumosului", dar acest fapt primar, nu
implică deloc „o dispunere axiologică a categoriilor una faţă de celelalte". Soluţia propusă de
Moutsopoulos este, în fond, extrem de ingenioasă. El găseşte că, sistemul categoriilor estetice
este alcătuit din trei clase (tradiţionale, determinative, finale) dispuse în cercuri concentrice,
proiectele toate pe fondul comun pe care-l constituie categoria frumosului. Schema propusă - i se
pare lui - prezintă avantajul de-a se preta la orice amplificări, ea fiind deschisă oricărei
completări cerute de dinamica obiectului şi a valorii estetice. Iată, în formă concentrată
argumentaţia: „această clasificare corespunde şi realităţii estetice, în măsura în care acelaşi
obiect estetic sau aceeaşi dispoziţie estetică a conştiinţei, aflată la baza obiectivării, poate fi
caracterizată de mai multe categorii din clase diferite. Astfel, de exemplu, «Pluta Meduzei» de
Gericault este, în acelaşi timp, operă picturală, dramatică, de coşmar, respingătoare, istorică,
anecdotică şi romantică. Tot astfel, «Macbeth» de Shakespeare este o operă teatrală, tragică,
sublimă, elisabetană". De asemenea, dezvoltând principiul inexistenţei unei ierarhii între
categoriile estetice (acceptat, de pildă, şi de E. Sourion) Moutsopoulos arată că, se cuvine, totuşi,
să se recunoască şi faptul că, în ciuda antonomiei şi autosuficienţei lor (şi în pofida faptului că
toate se proiectează pe un fond al frumuseţii), categoriile estetice formează aceste trei grupe de
înrudire, şi se împart în clase mai ample „întocmai ca şi categoriile kantiene ale intelectului".

În fond, estetica filosofică trebuie să dea un răspuns pertinent asupra acestei fundamentale
întrebări: dacă trăirile, obiectele şi valorile estetice au extrem de multe nuanţe şi grade, atunci, nu
se impune oare în mod necesar, ca şi gândirea conceptuală să marcheze această multitudine de
nuanţe şi grade printr-un corespunzător sistem de categorii?

Pentru răspunsul deosebit dat acestei interogaţii am ales, în continuare (se va vedea că deloc fără
motiv) un text din Moutsopoulos. De asemenea, pentru că, în estetica fenomenologică, este
prezentă o poziţie aparte asupra a ceea ce este denumit tradiţional categorie estetică, (în acest
caz printr-un apel la conceptul de obiect estetic) ne-am oprit asupra unui text reprezentativ din
Mikel Dufrenne. Textul este oricum important şi pentru că este lămurită, în această anume
viziune, relaţia dintre categorie în sens generic şi categorii afective. Pentru autorul
Fenomenologiei experienţei estetice, există nu numai categorii apriorice ale intelectului în sensul
kantian al termenului ci şi categorii apriorice ale efectivităţii. Reacţiile estetice specifice de
tragic, sublim sau comic, n-ar fi posibile fără existenţa acestor cadre apriorice ale efectivităţii
omeneşti.

În fine, pentru că, ne-am oprit să examinăm în extenso numai patru categorii - frumosul,
sublimul, tragicul şi comicul considerăm că, nu este deloc lipsit de importanţă să redăm, printr-
un text, poziţia lui Nicolai Hartmann asupra unei categorii considerate „secundare" - graţiosul.