VĂ URCAŢI LA PRIMA?

(monodramă în 3/4 oră)

personajul Fata din Staţie

Ne aflăm într-o staţie. De autobuz, tramvai, troleu, sau...

Un stâlp cu plăcuţă RATB. Două scaune ca cele de pe peroanele de metrou.
Orientate cu spatele spre public. Lumea intră în sală (de preferat într-un
spaţiu neconvenţional; ideal - o staţie autentică, sau, foarte de dorit - un
gang ), găsind o femeie care aşteaptă autobuzul, tramvaiul, sau..., cu spatele
spre ei. Ei se aşează (în picioare, unde pot), în timp ce ea se plimbă, se uită
la ceas, sau pur şi simplu stă. Cu spatele la ei. Să zicem că a intrat şi ultimul
om. Femeia stă... Are o geantă în mână, destul de mare, dar nu imensă;
normală. Este îmbrăcată normal. Este pieptănată normal. Este un om
normal. Stă ce stă, se mai uită odată la ceas...; parcă începe să dea vagi
semne de nerăbdare. Vrea să-şi deschidă geanta, dar renunţă. Se mai plimbă
un pic. Se opreşte, se uită în stânga, în dreapta, deschide hotărâtă geanta,
scotoceşte, scoate o ţigară, o brichetă, îşi aprinde ţigara şi fumează
urmărind să n-o vadă cineva; e clar că se simte stingheră fumând pe stradă.
Trage câteva fumuri, apoi, din pură întâmplare, se întoarce cu spatele spre
staţie, şi... vede masa de oameni (sau pe cei 10 rătăciţi) care o privesc. Aici
se va improviza de către actriţă un joc al jenei pentru că e văzută fumând în
public. Trebuie se aibă haz, chiar dacă nu va râde nimeni. Ar vrea s-o
arunce, dar nu se îndură, aşa că o palmează, duce mâna la spate, suflă
fumul "camuflat", şi alte trucuri de adolescentă prinsă în WC-ul şcolii... Are
de asemeni un joc de priviri şi zâmbete cu ei, pe idea "Şi voi aşteptaţi
tramvaiul?", sau "Staţi de mult la autobuz?"... În cele din urmă, le zâmbeşte
politicos şi le întoarce spatele. Mai trage 2 fumuri şi striveşte ţigara cu
piciorul. Stă cu spatele. Un timp. Indecis. Se întoarce din nou cu faţa.
Complicitate : "Mda... Nu mai vine odată... Ce greu circulă...!" Ideile sunt
comunicate fără vorbe, doar din priviri şi atitudine. Din nou cu spatele. Se
mai plimbă un pic. Oftează nervoasă. Scoate o punguţă cu alune din geantă,
o desface, începe să mănânce. Se întoarce cu faţa, brusc de data asta, şi le
comunică oamenilor care o privesc nervozitatea ei ajunsă la limită, prin
stare şi prin faptul că bagă alune în gură cu pumnul, fără să le mestece.
Spate intors iar. Scurt. Se întoarce cu faţa şi le vorbeşte direct şi
NEAŞTEPTAT de abrupt:

FATA DIN STAŢIE : Este incredibil, dar toate lucrurile de pe lumea asta
poartă un nume! V-aţi dat seama, nu-i aşa?!... De exemplu, ce facem noi
acuma, se cheamă că ..."aşteptăm tramvaiul". Dacă am fi într-un parc pe o
bancă şi am hrăni porumbeii sălbatici, asta s-ar chema că "stăm într-un parc
pe o bancă şi hrănim porumbeii sălbatici". Sau! Dacă ne-am afla în
apartamentele personale şi ne-am uita liniştiţi la televizor, cu o bere în faţă,
asta s-ar chema că... "stăm la noi acasă, şi ne uităm liniştiţi la televizor, cu o
bere în faţă". Etcetera. Totul, totul, totul are un nume. Şi sentimentele
noastre - au nume. Fericirea - are un nume. Dorinţa - are un nume. Şi ura, şi
indiferenţa, şi pasiunea, şi nebunia - toate au un nume. Pe mine mă cheamă
Nadia, dar asta este pură întâmplare. De pildă, pe claustrofobia mea - da,
sunt claustrofobă, ce să-i faci! - pe ea o cheamă Anabella. Frumos nume,
da... Obsesia mea pentru tuburile goale de ruj, se numeşte Hilde. Da, Hilde.
De la Hildegard! Groaza de singurătate se cheamă Titel; are un nume de
alint. Iubirea pentru... mă rog, pentru... cineva care nu este chiar cineva, dar
ar putea fi - pe ea o cheamă Eva. Sigur, e cel mai potrivit nume, vă imaginaţi
- ar fi fost absurd s-o cheme... Vasile, de exemplu! Indispoziţia matinală se
numeşte Nataşa, pasiunea pentru cai - Lola, senzaţia de vomă : Mara, pe
ultima dezamăgire am botezat-o Fiona, iar ultimul eşec se cheamă Sebastian.
Speranţele mele se numesc, în ordine : Gina, Suzy, Nuţica, Marta, Bughi,
Desdemona, Consuela şi Petrişor... Aş putea continua aşa o vreme. Dar cred
că nu vă interesează în mod deosebit... Da... Eu lucrez la Academia Română.
Sunt consultant lingvist pentru dicţionare de specialitate. Mă ocup cu
definiţii, mai exact. Din asta trăiesc. Emit definiţii pentru diverşi termeni. Nu
e o leafă prea mare, dar sunt pasionată de munca mea. Când eram în liceu,
vroiam să devin stewardesă, dar am constatat că am rău de înălţime şi m-am
înscris la Universitate. Pe urmă... am terminat şcoala şi... m-am angajat aici,
unde lucrez de aproape 8 ani. Sunt divorţată. Fostul... era medic. Ginecolog.
A văzut multe!... Mda; el a emigrat în Australia; era vorba să plecăm
împreună, dar mi-am dat seama că acolo n-o să-mi pot face meseria ca aici,
aşa că el a plecat cu asistenta lui. Acum sunt bine...; au doi gemeni superbi,
şi-au deschis cabinet; le merge...minunat! Nu, sincer mă bucur pentru ei; ea
era o fată extraordinară, iar el... el e un bărbat bine, deştept, cu mult farmec,
cu umor, cu... Nu, chiar merită să fie fericiţi... Mda... Acum locuiesc
singură;... un apartament cu trei camere, care uneori mi se pare cam gol, aşa
că mi-am luat un câine, dar a murit. Deci m-am luat alt câine, pe urmă, dar a
murit şi ăla. Şi într-un final, mi-am luat o pisicuţă care a fugit pe geam. Stau
la parter, am uitat să vă spun. Am avut şi canar, şi hamsteri, şi nenumărate
acvarii... Morţi toţi! Acum iar mi-am cumpărat un cactus. Ceilalţi 14 s-au
uscat; s-au veştejit aşa, văzând cu ochii, deşi i-am tratat exact cum scrie la
carte, dar cactuşii, să ştiţi, în pofida a tot ce se spune, sunt nişte plante
înfiorător de sensibile. Cică ele participă la viaţa afectivă a posesorului,
adică se implică în mediul emoţional în care trăiesc. Aiurea! Pe ultimul pe
care l-am avut, îl iubeam enorm. Îi vorbeam, îl drăgăleam toată ziua; l-am
luat să doarmă şi cu mine în pat - îl chema Ludovic. Al 14, desigur... Ei, şi
cu toate astea - tot mai galben, tot mai galben, din ce în ce mai sfrijit, până
când... asta a fost! L-am îngropat la cimitir, pentru că eu stau la bloc, şi n-
avem curte, sau spaţiu verde în faţă, sau chestii d'astea... Da... Tramvaiul ăsta
cred că a făcut pană. S-o fi oprit curentul, sau ceva... Sau poate o fi vreun
accident pe traseu. Doamne fereşte!... Cum vă spuneam, am un serviciu bun,
sunt mulţumită... E drept, de vreo... 4-5 luni se lucrează la un Dicţionar de
Stări Umane şi ne-au distrus; e o muncă enormă, sunt specialişti din vreo
zece domenii (psihologie, medicină, lingvistică, teatru, muzică, arte vizuale,
religie, etc), şi fiecare are păsărica lui, vă daţi seama... iar eu trebuie să ţin
cont de fiecare păsărică de-asta şi să le combin pe toate într-un stol comun,
care să-i satisfacă pe specialişti, să fie scurt şi la obiect şi să conţină şi
'esenţa', pe deasupra. De parcă 'esenţa' asta ar fi aşa, ceva, care se pune pe
deasupra! Şi la îndemâna oricui, oricând. Ei, nu-i deloc simplu, să ştiţi. De
pildă, azi s-a ajuns la termenul "durere", că suntem de-abia la D. Şi cred că
tot aici o să fim şi la anu' pe vremea asta, pentru că oamenii n-au cum să
treacă prea uşor peste cuvinte ca "durere", "dragoste", "devotament",
"depresie", "dispreţ", "dependenţă", "a detesta", "demon", "a distruge",
"drog"... cu toată specializarea lor, iar faza cumplită, este că după ce se trec
în revistă toate cuvintele de la o anumită literă, şi se stabileşte că vor intra în
dicţionar, ne întoarcem şi le luăm pe fiecare pe rând, şi-abia atunci începe
nebunia! Să luăm de exemplu... "durere", că veni vorba. Şi ca să mai treacă
timpul, până vine... Dacă-mi permiteţi - vă întreb şi eu, doar din curiozitate :
dvs., dacă ar trebui s-o faceţi, în 2-3 fraze, cum aţi defini 'durerea'?
Bineînţeles, nu mă refer la cea fizică! (Aici, i se va răspunde, sau nu. Dacă
nu, se va improviza un mic text de reacţie. O replică, două. Şi se va căuta alt
interlocutor, mai volubil. Dacă da, se va intra în dialog cu persoana
respectivă. La liber. Şi (neapărat; adică în mod OBLIGATORIU!) se va
cere şi părerea altor oameni despre ce a spus cel dintâi. Iar asta poate dura
între 3 şi 11 minute. Depinde de public şi de flerul actriţei. În încheierea
"micro-seminarului" cu publicul, meditativă, după o tăcere lungă în care a
procesat profund ) : Socot că în realitate lucrurile sunt mult mai complicate
decât îşi închipuie specialiştii noştri!... da, da... Păi, e şi normal, într-un fel.
Toată ziua cu nasul în tratate, în cărţi, în studii, în alea, alea... Le scapă viaţa
printre degete, domnule! Viaţa adevărată, mă refer. Pulsul vital; miezul,
inima însăşi... Adevărul... Cărţile, filmele... surogate, după părerea mea. Şi
credeţi-mă - am citit ceva metri cubi de literatură până acum. Şi-am văzut
câteva mii de km de filme. Ca să nu mai vorbesc de teatru! Păi stagiunea
trecută, am văzut toate piesele din Bucureşti, mai puţin două. Mănânc teatru
pe pâine, ştiţi cum! Dar nu foloseşte la nimic, pe bune. Este doar o păcăleală
de zile mari. Şi cărţile la fel, şi filmele, fără discuţie. Dar la cinema poţi să
ieşi din sală, sau la televizor poţi să schimbi canalul, sau să închizi volumul
şi să-l arunci înapoi, pe raft. La teatru însă, sau la concert, eşti terminat -
chiar dacă simţi că-ţi vine rău, că nu mai suporţi, că ai vrea să ucizi pe cineva
în secunda următoare, sau să te urci pe scenă şi să urli, sau nu ştiu ce să-ţi
vină să faci, ei bine, cu toate astea, nu te poţi clinti de pe scaunul unde ai luat
bilet nici mort, şi ştiţi de ce?! Vă spun eu! Pentru că e o forţă magică la
mijloc; eu chiar îi suspectez pe unii artişti că lucrează cu paranormalul, e o
forţă... cel puţin dubioasă, care îţi paralizează voinţa, şi te împiedică să scapi;
să fugi... A, bine, am văzut şi eu, de nenumărate ori, oameni care se ridică şi
ies, pur şi simplu, dar credeţi-mă, nu ştiu cum reuşesc; presupun că au ceva
usturoi la ei, sau vreun talisman, sau sunt de-a dreptul extratereştri, sau ceva-
ceva se petrece, pentru că, vă jur, eu una am încercat de cel puţin 100 de ori
să fug de la teatru , şi de vreo 60 de ori de la Ateneu, şi a fost IMPOSIBIL
să-mi ridic corpul de pe scaun, să fac cei câţiva paşi în întuneric spre ieşire şi
să mă strecor în foyer. Aşa că... Da' de la ce pornisem?!... A, da! De la faptul
că ne scapă viaţa de sub control. Mă rog, de sub observaţie. Ziceam că toate
chestiile astea cu tratatele de specialitate până la urmă sunt nişte instrumente
de alienare; de... de îndepărtare, iar artele - nu-s decât nişte simulacre
obraznice, care ne amăgesc, ne vâră pe gât pastila îndulcită, dar când e vorba
la o adică - sufletu' ăsta al nostru, tot singur îşi duce, săracu', spaimele şi
dorinţele, şi toate alea;... toate căutările astea ale lui disperate cărora de
multe ori nici nu le mai ştim ţinta... Adică, vreau să spun : dacă pe mine
acum m-ar întreba cineva : "Măi Cutare, tu ştii, de exemplu, ce ţi-ar trebui ca
să fii fericită?" - habar n-aş avea sa-i răspund! Pe cuvântul meu... Ei, mă rog,
FERICIREA este un cuvânt mare!... (nu vreau să mă gândesc ce-o să fie
când ajungem la F!), dar totuşi! aşa, ca idee... ar trebui să fim capabili să
răspundem ceva! Nu?!... Sau cel puţin, ar trebui poate să fim capabili să ne
întrebăm unele lucruri, din când în când. Eu mă consider un om normal. De
exemplu. Nu mă îndoiesc nici de faptul că şi dvs. vă consideraţi nişte
persoane normale. Poate chiar sunteţi!... Bun. Şi atunci, daţi-mi voie să vă
întreb ceva : dacă toată lumea e aşa de normală - de ce e, dom'le, totul
anormal în jurul nostru?! Ce ne lipseşte, frate, ca oameni normali ce suntem,
să ducem o existenţă normală?!... A! Pentru a nu crea confuzie; (mai e ceva
vreme până la litera N, dar cuvântul ăsta pe mine mă preocupă mai demult) -
vreau să vă definesc 'normalitatea', sau, mai bine zis, să vă spun ce mi se
pare mie cel mai anormal într-un context dat. Mie, personal, paradoxul
incertitudinii mi se pare culmea anormalităţii. Da, acum o să mă întrebaţi ce-
i cu paradoxul ăsta. Păi ce să fie!? El zice aşa : "confortul certitudinii
perfecte este dat de trăirea în incertitudine permanentă". Exemplu : este total
incert când va veni tramvaiul, dar cu certitudine, toţi îl aşteptăm. Iar
aşteptarea în incertitudine este crimă împotriva omului sau - sinucidere, după
caz; de ce nu plec eu pe jos, mă-ntreb!?... Ştiţi de ce!?... Pentru că am o... o...
o... speranţă! Asta am; asta probabil că avem cu toţii : o speranţă. În cazul
dat : speranţa că va veni tramvaiul. În alte cazuri... (loc de jucat o imensă
insinuare care trebuie să cuprindă: haz amar, durere fără margini,
complicitate, milă faţă de ei, acuza că trăiesc doar din speranţe. Îşi aprinde
o ţigară, dezinvolt). Deci - 'normalitatea', ca o concluzie logică, ar fi tot
ceea ce se petrece fără durere. Am uitat să vă spun că am avut şi o şopârlă; o
chema Mişu Antonescu, deşi era femelă; şi într-o bună zi, cineva mi-a furat-
o şi şi-a făcut portofel din pielea ei. Culmea! Un prieten. Da, da - cel mai
bun prieten la vremea aceea; poate vi se pare un gest condamnabil, aşa mi s-
a părut şi mie atunci, dar pe urmă am înţeles că şi prietenii sunt oameni.
Deci şi ei pot greşi. Şi ei pot înşela, şi ei pot râvni la bunul altuia... Ei bine,
ăsta a râvnit la şopârla mea. Acum ce puteam să-i mai zic ?! Dă-mi-l pe Mişu
înapoi ca să-mi ţin mărunţişul în el!?... Mă rog - în ea... În el... în ea... Treaba
asta cu 'el' şi 'ea' uneori, chiar nu mai contează. Ştiţi când?! Când e vorba
despre moarte! De pildă... De aceea şi există eternul război între Eros şi
Thanatos. Ei, desigur , nu numai de aceea, dar este una din cauzele
importante ale conflictului, care, dacă vreţi să dăm acum cărţile pe faţă, nici
măcar nu e un conflict real. Vă văd surprinşi; nu vă aşteptaţi la asta, aşa-i!?...
Fireşte; cărţile, teatrul... V-au îndoctrinat cu imagini false. Dar vă spun eu,
acum, ca să ştiţi : de fapt, nu există nici un conflict! Ăştia doi sunt prieteni la
cataramă, şi tot ce fac, fac aşa... de ochii lumii, pentru imagine, pentru tot
felul de alte interese, care nouă, muritorilor de rând ne scapă, şi în definitiv
nici nu ne-ar folosi la nimic să le ştim. Este exact ca în politică. Dar exact,
exact ca în politică! Jocurile de culise ne rămân ascunse, iar spectacolul;
"marele spectacol" nu ne înfăţişează decât ceea ce noi vrem să vedem. Sau
trebuie să vedem. Sau este nevoie să vedem. Care-i diferenţa dintre "trebuie
să..." şi "este nevoie să..."? (Către cineva) : Vă rog! Am avut impresia că ştiţi
răspunsul. (I se poate răspunde, sau nu. Dacă da, actriţa va exclama
"Interesant. Sunteţi specialist?" "Nu/Da" "Aha...". Dacă nu, ea va continua
astfel) : Răspunsul la această indiscreţie morală e foarte ingrat. Şi foarte
complicat şi foarte lung. Lung rău...! Pentru că multe lucruri "trebuie să...",
noi, în general, iar dacă nu le facem, o consecinţă sau alta vor determina un
lanţ de cauzalităţi de proporţii mai mult sau mai puţin dramatice, suportate
de propria persoană, în timp. Dar dacă "este nevoie să..." ceva, şi nu se
întâmplă... atunci, undeva, un destin îşi va strica echilibrul. Destinul unui om
- altul decât noi înşine, al unei ţări, al unei planete, sau al unui pui de vrabie
care va cădea prematur din cuib. Şi e totuna, dacă nu mai grav... Ce, am fost
cam poetică, aşa e!?... Da, uneori îmi mai scapă; am citit versuri la greu, mai
ales în adolescenţă, că atunci... te-apucă... mă rog... sau atunci te lasă;
depinde... Oricum, să nu dramatizăm, deşi asta este CLAR tendinţa acestui
popor, pe care eu una am ajuns să nu-l mai înţeleg sub nici o formă, dar cred
că nu-i problema dvs.; e... o chestiune personală; e între mine şi... poporul
român; avem ceva de pus la punct între patru ochi, probabil n-o să cădem
niciodată de acord asupra anumitor concepte; în sfârşit, ca să închei acest
subiect delicat, pe poporul român îl cheamă Stan. Asta - după ce l-a chemat
Cezar, pe urmă Romeo, pe urmă Mitică, pe urmă Puiu, mai apoi Sidonia,
Luminiţa, Georgică, Doroteea, şi - în final, acum, îl cheamă Stan. A, n-are
nici o legătură; aşa... ca simplu fapt. Sau, dacă e să mai pomenim despre
asta, o să-i spun scurt : Stan. Şi ca să ştiţi la cine mă refer. Da, e un accident.
Nu poporul, tramvaiul. Pe semne e un accident pe linie. Linia... Mare lucru.
Linia de tramvai... Are un farmec al ei. Subtil, romantic...! Îmi aminteşte de
Stan, pe vremea când era Romeo. E-he!... (Oftează). Ce ţi-e şi cu viaţa
asta! ... Ce de suferinţă zadarnică... Nu ştiu, dar am aşa, ceva, cu ideea de
inutilitate. Cu sentimentul inutilităţii. Nu-mi plac lucrurile degeaba. Îmi
provoacă stări pe fond nervos. Mă dezarticulează. Mă... mă scot din minţi.
Nu mai sunt bună de nimic. Dacă de pildă într-o dimineaţă constat că am
făcut ceva degeaba; un gest; un fapt, o mişcare cât de măruntă, toată ziua e
compromisă. Şi la serviciul meu, vă daţi seama... Adio definiţii, adio sensuri!
Când ceva e degeaba, s-a terminat cu sensurile. Da, bine, ştiu! O să-mi daţi
peste gură cu (maimuţărind) : "Dar iubirea?!". Dragii mei, ea nu este
degeaba nici atunci când este degeaba! Doar n-o să vă explic eu cum vine
asta. Ştiţi mai bine. A, ura - da. Cu ura e altceva, deşi, spre deosebire de
dragoste, există mai multe feluri de ură. Ura de părinţi, ura de aproape, ura
de prieteni, ura de partener, ura de societate, ura de oameni, ura de neam, ura
de sine. Ura - pur şi simplu, adică ura pură, îndreptată spre ea însăşi, auto-
germinând şi auto-distrugându-se. (Aude un comentariu. Imaginar) :
Cum!?... Aţi spus ceva, sau mi s-a părut?... Ba da, aţi spus că-l urăsc pe Stan,
v-am auzit. Nu, nu-l urăsc pe Stan, de ce insinuaţi asta !?, uneori îl mai
dispreţuiesc, e adevărat, dar nu-l urăsc! Nu-l urăsc dom'le, eu nu urăsc pe
nimeni. Şi să ştiţi că, oricum, dispreţul e mai bun decât indiferenţa. E o
atitudine, ceea ce înseamnă că-ţi pasă. Mă rog... Eu merg doar două staţii.
Aici mă urc, la prima mă pregătesc să cobor, iar la a doua - mă dau jos... Nu
e din comoditate - e un ritual. Greu de explicat. Dar, foarte ciudat, zilele
trecute, am avut o revelaţie : treaba asta mi-a marcat toată viaţa. Vreau să
spun că aşa am procedat pe întreaga durată a vieţii mele : l-am aşteptat în
prostie să vină, m-am urcat pe scară, mi-am făcut loc cu greu; iar când am
ajuns să stau jos, a trebuit să mă scol ca să cobor la următoarea. Sigur că mi-
am băgat picioarele de câteva ori şi-am mers până la capăt. Dar ştiţi care-i
faza?! Că pe mine mă îngrozeşte Depoul. E mare şi gol. Aşa că, la capăt,
stau totdeauna cu ochii închişi. Ca să nu văd hăul. Asta s-a lăsat cu mari
depresii în trecut. Şi nu mai vreau să repet experienţele triste. Vreau să le
evit. Încerc o existenţă normală, prin ocolirea durerii. Amintirea
experienţelor tulburătoare s-a transformat în nostalgie, şi asta-i foarte bine.
Cred că o femeie nostalgică este mai interesantă decât o femeie misterioasă...
Dintr-un punct de vedere. În plus, nostalgia e soră bună cu uitarea, iar
uitarea... După mine constituie un mare păcat, atunci când, desigur, nu
vorbim despre iertare. Dar să uiţi ceva care nu-i urât, sau dureros - asta-i un
sacrilegiu. Bine, se spune că dacă organismul uman n-ar fi dotat cu funcţia
uitării, practic n-ar supravieţui. Asta ce-o vrea să însemne, oare?! Bine, nu
vom vorbi despre asta. Pentru că toţi uităm, deci toţi păcătuim. Ce e mai
tragic însă, nu e faptul că uităm trecutul, ci viitorul. Adică - visele. Le
uităm... Fie din frică, fie din neputinţă. Acuma, na! neputinţa poate mai e
scuzabilă, mai ales dacă este fiziologică, dar frica!?... Cum să-ţi fie frică de
propriile vise şi să le dai uitării!?... (Sincer pătrunsă şi revoltată): Cum!!??!!
(Simplu, calm) : Uite-aşa bine. Oamenii se abandonează. Între ei, sau pe sine.
Îşi doresc ceva, investesc, construiesc, aşteaptă, aşa cum stăm noi acum şi
aşteptăm tramvaiul ăsta care exagerează deja, după care văd că visul mai are
încă un drum lung de făcut până să treacă în starea de fericire absolută, şi -
dau totul la gunoi. Apoi o iau de la capăt. Şi tot aşa. Gunoiul omenirii este
PLIN de vise abandonate. Eu, personal, i-aş împuşca pe ăi de procedează
astfel. Dar asta ar însemna un genocid mondial. Şi pe genocidul ăsta, l-ar
chema... l-ar chema... Francisco. Sau nu!... Alfonso. (Reacţie ca şi când
cineva ar fi dat să zică ceva). Nu, n-am nimic cu italienii; poftim, atunci să-l
cheme... Jimmy!... Totul e să nu ne pierdem umorul, că direcţia... s-a dus de
mult! Aţi observat că toate lucrurile importante, dar vreau să zic cu adevărat
importante! când sunt spuse cu sinceritate şi cu asumare par nişte prostii, de
cele mai multe ori!? Să fie asta din cauză că simplitatea e din ce în ce mai
des confundată cu banalul !?... Pe dvs. nu vă înspăimântă această
superficialitate? Pe mine - da. Şi am şi motive serioase să fie astfel. Pentru că
din această prea nedreaptă confuzie, se ajunge imediat la beznă. La hruba
neagră a ne-încrederii totale. În tine, în ei, în... Ai pierdut încrederea, ai
pierdut 3/4 din partidă. Acuma, nu că m-aş da eu marele jucător, că nu sunt;
dimpotrivă - spiritul competitiv îmi lipseşte cu desăvârşire, pe principiul "nu
pierzi decât ceea ce oricum n-ai fi putut să ai", vorbă mare, pe care i-a zis-o
un om lui tata, dar se pune problema că Omul, în confruntarea cu Destinul, e
bine să iasă câştigător. Ori, fără încredere - pa! La revedere... Desigur, nici
fără generozitate sau fără toleranţă nu prea merge, dar aici se poate divaga
mult, pentru că şi una şi alta - sunt atribute de elită, adică nu orişicine..., pe
când încrederea... cred că ar trebui să fie precum ouăle la maioneză. Da, ştiu
- maioneza se mai şi taie, aşa este. De fapt, nici n-ar fi trebuit să ne lansăm în
subiectul ăsta; cum am ajuns noi aici!?... Facem conversaţie ca să treacă
timpul. Facem tot felul de lucruri, ca să treacă timpul. Şi, când colo, ce să
vezi!? Timpul - chiar trece, fie că facem noi ceva sau ba. În paranteză fie
spus : TOTUL trece, oameni buni. E incredibil, dar aşa este : totul, totul
TRECE. Condamnaţi la perisabil. Lege : nimic nu durează. Mă cutremură
chestia asta, dar bănuiesc că face parte din Marea Structură. Şi deci nu putem
interveni, logic. Concluzie: oamenii fac tot ceea ce fac pentru a se îmbrobodi
pe sine că trece Timpul altfel; mai repede sau mai încet, depinde de intenţia
fiecăruia. Da' nu ne dăm seama că... oricum "expirăm", într-o bună zi!?
Problema nu e 'dacă'. Nu e nici măcar 'când'. Problema e 'cum'... Adverbele
sunt punctul meu tare. Mi-am dat Licenţa în adverbe. Chiar şi Doctoratul,
ulterior. Am scris o teză despre "de ce". S-a chemat "Monstrul universal -
Adverbul". Pentru că este un monstru, trebuie să recunoaşteţi. Prima oară
când l-am simţit din toţi rărunchi pe acest "de ce" aveam 19 ani. De atunci -
suntem duşmani de moarte. Eu refuz să-i admit supremaţia, iar el continuă
să-mi distrugă somnul... Refuz să mă las pradă dezastrului pe care îl
provoacă în 99% din cazuri prezenţa sa în existenţa unei fiinţe umane. Dacă
ai apucat să intri pe teritoriul lui "de ce?", deja eşti cu un picior în balamuc.
Este, printre altele, maternitatea minciunii şi-a ipocriziei. Căci n-avem cum
să ne lăsăm hăcuiţi nici de întâmplare, nici de propriile erori. Pentru că
suntem laşi; suntem fricoşi, suntem schimbători şi capricioşi, dar ăştia
suntem, ce să facem!? Aşa că, mai bine trucăm. Disimulăm. Inventăm tot
felul de scenarii, de poveşti teribile, sau, şi mai crud : nu mai inventăm
nimic. Pur şi simplu - lăsăm Tăcerea cu T mare în cârca Monstrului "de ce",
şi cu asta am tras capacul peste criptă, definitiv! Si, pe de altă parte, spuneţi-
mi, cum poţi să condamni pe cineva pentru ceva?!... Cum să ai acest
drept?!... A, că te revoltă prostia personală , sau ghinionul, asta-i cu totul
altceva. O s-o lămurim când ajungem la G. Adică - n-o să lămurim niciodată
nimic, pentru că nici nu prea e mare lucru de lămurit, iar ceea ce este, nu se
lămureşte niciodată din cărţi. Sau din filme. Sau de la teatru. E altă istorie...
Dar cineva trebuie să inventeze definiţii, pentru că oamenilor le sunt
folositoare, în stilul în care dacă joci Bridge, un atu îţi este întotdeauna
folositor. O singură dată am jucat Bridge, în studenţie. Sunt multe lucruri pe
care le-am făcut o singură dată, iar altele - deloc. Si sunt o grămadă pe care
le-am făcut de nenumărate ori. Dar tot ce mi-aş dori acuma ( în afară că să
vină odată tramvaiul ăsta idiot!) ar fi să am ocazia să fac o singură dată ceea
ce am făcut de mai multe ori şi-a ieşit prost, pentru că am brusc impresia că
ştiu unde am greşit, iar de data asta, ar fi aşa, un fel de..."ultim pariu", şi simt
că nu l-aş pierde, pentru că ceva din interior, ca o voce, dacă vreţi; da, o voce
pe care o cheamă Dodo, îmi spune că ultima încercare totdeauna e cea a
triumfului... Dar cine ştie... Pentru asta, trebuie să fii foarte cinstit cu tine şi
să-ţi promiţi că este ULTIMA încercare, şi să-ţi mai şi ţii promisiunea, ceea
ce este inuman de greu. Pentru că dacă o singură clipă te gândeşti că, la
rigoare, o să-ţi acorzi şi alte şanse, că, vorba aia - trişezi şi tu un pic, acolo,
ei, ce-o să fie!? ei bine, atunci tot pariul şi toată vraja se destramă... şi nu se
mai încheagă niciodată la loc. E ca un blestem. Şi te faci de râs în faţa ta,
ceea ce este batjocura maximă. Evident, exceptând situaţia că te faci de râs
în faţa celor pe care-i iubeşti, care este o tortură egală cu pedeapsa cu
moartea prin electrocutare la priza televizorului. În caz că ai televizor şi eşti
"TV adicted". În traducere : dependent de TV. Dacă nu, ceva similar cu
decesul prin sucombare în urma exacerbării unei dependenţe aleatorii. De
orice natură ar fi aceasta... Şi să nu-mi veniţi acum cu tot felu' de argumente
privind binefacerile dependenţei, că asta-i zonă unde mă iau de gât cu toată
lumea. Şi o spun sus şi tare ; dependenţa, de orice natură ar fi ea, chiar şi
mistică, nu e bună la casa omului, neam! Eu am avut nenumărate
dependenţe, şi pe toate le-a chemat Alinutza. Să zicem că a fost un capriciu
de-al meu, o scăpare de tinereţe... Dar niciodată, şi când spun asta, chiar
spun NICIODATĂ, povestea nu s-a terminat cu bine. La un moment dat,
aveam dependenţă de fluturi. Nu vreţi să ştiţi cum era când îşi strângeau
aripile şi-o zbugheau spre orizont!!! Am stat 6 luni în spital din cauza asta,
acolo mi-au făcut tot felul de tratamente neplăcute, iar cu mine în salon era o
bătrânică pe care o chema Doamna Eliade şi care susţinea că vede aura.
Foarte frumos, s-o vadă, cine putea să se supere pe aşa ceva !?, partea
incomodă era că nu te lăsa să vorbeşti tare, ca să nu sperii razele, iar spre
sfârşit, nu te mai lăsa să vorbeşti deloc, aşa că m-am apucat de scris. Baba şi
cu mine ne scriam bileţele, pe care ni le pasam pe tava de medicamente, şi
uite aşa, s-a strâns un maldăr enorm de hârtiuţe mototolite pe care ea
probabil că le mai are şi acum. Nu este o amintire tocmai drăguţă, recunosc,
dar ce să-i faci, dacă totul ar fi blând şi frumos pe lumea asta, unde am
ajunge!?... Deci sper că ne-am lămurit cum e cu dependenţa, şi vreau să vă
spun, dacă vreţi e o mărturisire, că şi cu idealul - e fix la fel. Mult mai bine
să avem scopuri, e mult mai sănătos pentru organismul nostru, pentru că
idealurile au ceva bolnăvicios şi letal. Idealurile fie ucid pe loc, fie provoacă
cancer la suflet. Da' bine, acum discutăm şi noi aşa, să ne aflăm în treabă,
căci oamenii cu scaun la cap nu-şi strică mintea nici cu idealuri, nici cu
dependenţe. Astea sunt pentru rătăciţi; eu mereu îi atrag atenţia lui Stan
asupra acestui aspect, dar el este foarte nepăsător şi se face că n-aude. Poţi să
urli până îţi plesnesc corzile vocale, zici că-i surd! Ăsta-i Stan, ce să-i faci!
Nu l-am inventat noi, l-am primit 'la pachet' cu restu'... Mă-înţelegeţi... Iar
tramvaiul ăsta chiar se întrece cu gluma! (Se uită la ceas) : Uitaţi-vă! Stau
deja de 40 de minute... M-aşteaptă Ludovic al 15-lea să-l ud;... să-i vorbesc.
Să am grijă de el. Poate că ăsta o fi mai rezistent. Ei, şi dacă o să crape şi
ăsta, îmi iau o pietricică. O rocă, un cristal, ceva. Regnul mineral este de
departe mult mai rezistent decât cel vegetal sau animal. Nu şi decât cel
uman, fireşte, dar de unde să găsesc eu acuma un om pe care să-l duc la
mine acasă!?... Hai că asta ar fi culmea! (Râde): Ha, ha! Vă imaginaţi numai
cum ar suna invitaţia : "Nu vă supăraţi, nu vreţi să locuiţi la mine în
apartament, ca să-mi ţineţi de urât?"..."Bine", ar răspunde el sau ea ,"dar am
familie, am obligaţii, am serviciu..." ; "Nu-i nimic", aş continua eu, "vă puteţi
îndeplini toate aceste obligaţii între 9 şi 5, cât sunt eu plecată la lucru...";
"OK", ar zice atunci respectivul, sau respectiva, şi gata! Contractul ar fi
încheiat! Ha, ha, ha... (Serioasă brusc) : Cred c-am luat-o razna. De multe
ori, aşteptarea prelungită te face s-o iei razna. Degringolăm... Vai, ador acest
cuvânt : de-grin-go-la-dă.... Îhmmm... ce savoare fină are; simţiţi!?... Şi are
aşa... o forţă perversă, care te seduce, te atrage într-un mod fatal... Oau! Mi-
aş fi dorit să fi inventat eu cuvântul ăsta. Dar, din păcate, eu n-am fost în
stare să inventez nimic. Nu imaginaţia mi-a lipsit, să ştiţi, ci contextul.
Ocazia... În viaţa asta, enorm de multe lucruri depind de ocazie. Ai ratat-o; s-
a dus. Gata! Si, pe de altă parte, mă gândesc aşa – şi ocazia asta e o loterie.
Adică – nu poţi să ştii niciodată ce tragi; poţi să te rişti fără plasă într-o
chestie pentru care ţi-ai pune viaţa rămăşag, şi, când colo, să iei ditamai
ţeapa. Cum poţi să ştii vreodată dinainte? Păi nu poţi! Deci e cam stupid să te
consolezi cu ‘lipsa ocaziilor’. In general – e cam stupid să te consolezi.
Vreau să spun – dacă ai ajuns în faza în care ai nevoie să fii consolat, eşti
oricum varză deja. Păi ce e consolarea? O manevră ca să îndulcim suferinţa.
Şi de regulă rămâne o manevră ratată. Pe mine nu mă poate consola nimic,
admiţând că accept ipostaza de persoana consolabilă, pentru că de obicei mă
feresc de asemenea momente în care cei din jur ţi se năpustesc în suflet cu
aerul că ştiu ei foarte bine prin ce treci, că doar şi ei au trăit cândva acelaşi
lucru; aceeaşi experienţă, etc. Aiurea! Nici o experienţă nu seamănă cu alta.
Nici un om nu are cum să înţeleagă de ce altui om i se face brusc scurt-
circuit la mansardă, şi, dintr-odată viaţa lui nu mai conţine nimic solid; totul
devine volatil şi improbabil. N-ai cum să explici asta. D’aia vă spun că
dicţionarele - sunt o mare păcăleală. O mare păcăleală a civilizaţiei care şi-a
confundat priorităţile. Si limitele. Nu vă lăsaţi păcăliţi, pe bune... (Se aude un
tramvai venind). Ah! Vine!!! Oare o să avem loc toţi?!... (Devine
impacientată şi nerăbdătoare). P'ăsta n-am chef să-l pierd. Aştept de-un
secol; dvs. aţi venit după mine... Haideţi să ne urcăm într-un mod civilizat, să
nu ne înghesuim... (Se întoarce cu spatele, privind spre dreapta ei. Se simte
înghesuită din spate, luptă. Tramvai care vine, trece şi nu opreşte. Îl
urmăreşte trecând, cu privirea. Reacţie total debusolată. Rămâne un timp cu
spatele, cu umerii căzuţi, abandonată. Într-un final, se întoarce cu faţa). N-a
oprit. Era plin, pesemne... Da' vine altul. Următorul. (Surâde obosită) : Eu
mai aştept... (Se întoarce cu spatele, şi se aşează... Cu voce stinsă): Nu se
ştie niciodată…

FINAL