SUSANNA TAMARO

MERGI UNDE TE POARTĂ INIMA

Traducere din limba italiană şi note: Doina Cernica

Titlul original: Va’ dove ti porta il cuore, 1994

Editura Litera, 2017 Grup

Versiune ebook: v1.0, februarie 2019

 Susanna Tamaro s-a născut la Trieste în 1957. În 1976 a
obţinut o diplomă de profesoară, iar apoi, o bursă de studii la
Centro Sperimentale di Cinematografia din Roma. A debutat în
1989 cu romanul La testa fra le nuvole, distins cu premiile Italo
Calvino şi Elsa Morante, urmat de Per voce sola (1991), care a
primit premiile Rapallo şi Internaţional PEN, şi de Mergi unde te
poartă inima (Va’ dove ti porta il cuore, 1994), bestseller
internaţional, roman vândut în 16 milioane de exemplare. În 2003
a regizat filmul Nel mio amore, adaptare a povestirii L’inferno non
esiste. Cărţile sale, printre care Anima Mundi (1997), Cara
Mathilda (1997), Rispondimi (2001) şi Ascolta la mia voce (2006),
continuarea romanului Mergi unde te poartă inima, sunt traduse
în întreaga lume.
 Pentru Pietro

O, Shiva, care-i a ta realitate?

Ce este acest univers copleşit de uimire?
Ce forme zămisleşte sămânţa?
Ce înseamnă această viaţă dincolo de forma care umple formele?
Cum putem să intrăm plenar în ea, dincolo de spaţiu şi timp, de
nume şi chipuri?
Risipeşte-mi îndoielile!

Dintr-un text sacru

al shivaismului din Caşmir
 Opicina, 16 noiembrie 1992

Eşti plecată de două luni, şi de două luni, în afara unei

ilustrate prin care mă anunţai că eşti încă în viaţă, nu mai am
veşti despre tine. În această dimineaţă, în grădină, m-am oprit
îndelung în faţa trandafirului tău. Cu toate că este toamnă târziu,
purpuriul lui se profilează, solitar şi arogant, pe restul vegetaţiei
de-acum stinse. Îţi aduci aminte când l-am plantat? Aveai zece
ani şi citiseşi de puţin timp Micul prinţ. Ţi-o dăruisem eu, ca
premiu pentru că trecuseşi clasa. Ai rămas vrăjită de poveste.
Dintre toate personajele, preferaţii tăi erau trandafirul şi vulpea.
Nu-ţi plăceau, în schimb, baobabul, şarpele, aviatorul şi nici
oamenii goi şi îngâmfaţi care rătăceau aşezaţi pe micuţele lor
planete. Aşa încât, într-o bună zi, în timp ce ne luam micul dejun,
ai spus: „Vreau un trandafir”. La obiecţia mea că aveam deja
atâţia, mi-ai răspuns: „Vreau unul care să fie numai al meu,
vreau să-l îngrijesc, să-l fac să crească mare”. Fireşte, în afară de
trandafir, voiai şi o vulpe. Cu şiretenia copiilor, puseseşi dorinţa
simplă înaintea celei aproape imposibile. Cum puteam să-ţi refuz
vulpea, după ce îţi îngăduisem trandafirul? Asupra acestui punct
am discutat mult şi în cele din urmă am căzut de acord pentru un
câine.
Înainte de a merge să-l luăm, nu ai închis ochii toată noaptea.
La fiecare jumătate de oră, băteai la uşa mea şi ziceai: „Nu pot să
dorm”. Dimineaţă, la şapte, mâncaseşi deja, erai îmbrăcată şi
spălată. Cu pardesiul alături, mă aşteptai aşezată în fotoliu. La
opt şi jumătate ne aflam în faţa intrării la adăpostul pentru câini:
era încă închis. Tu, privind printre gratii, spuneai: „Cum să ştiu
care este, cu adevărat, al meu?” Exista în glasul tău o mare
nelinişte. Eu te linişteam: „Nu-ţi face griji”, ziceam, „gândeşte-te
cum micul prinţ a îmblânzit vulpea”. Ne-am întors acolo trei zile la
rând. Înăuntru erau peste două sute de câini, iar tu voiai să-i vezi
pe toţi. Te opreai în faţa fiecărei cuşti, stăteai nemişcată şi
pierdută într-o aparentă nepăsare. În acest timp, câinii, cu toţii,
se aruncau în împletitura de sârmă, lătrau, făceau salturi,
încercând să-i smulgă ochiurile. Responsabila era cu noi.
Luându-te drept o fetiţă ca toate celelalte, ca să te convingă, îţi
arăta exemplarele cele mai frumoase: „Priveşte cockerul acela!”, îţi
spunea. Sau: „Ce părere ai de această Lassie?” În loc de răspuns
scoteai un soi de mormăit şi mergeai înainte fără să o asculţi.
 Pe Buck l-am întâlnit în cea de-a treia zi a acelei via crucis.
Stătea într-una din boxele din spate, acelea în care erau plasaţi
câinii convalescenţi. Când am ajuns în faţa zăbrelelor, în loc să ne
alerge în întâmpinare împreună cu toţi ceilalţi, a rămas nemişcat,
fără să-şi ridice măcar capul. „Acela!”, ai exclamat, arătându-l cu
degetul. „Vreau câinele acela!” Îţi aduci aminte chipul năucit al
femeii? Nu reuşea să priceapă cum de voiai să intri în stăpânirea
acelei potăi oribile. Da, pentru că Buck era scund de statură, dar
în piticenia sa însuma aproape toate rasele lumii. Capul de lup,
urechile moi şi pleoştite de câine de vânătoare, labele avântate ale
unui baset, coada spumoasă de fox şi blana brun-roşcată a unui
doberman. Când am mers la birouri să semnăm hârtiile,
funcţionara ne-a spus povestea lui. Fusese aruncat dintr-o
maşină în goană, la începutul verii. În cădere, se rănise grav şi,
din această cauză, una din labele de la spate îi atârna ca moartă.
Buck este acum lângă mine. În vreme ce scriu, suspină din
când în când şi îşi apropie vârful nasului de piciorul meu. Botul şi
urechile i-au devenit de-acum albe, iar pe ochi i s-a aşezat de
câtva timp ceaţa aceea, care dintotdeauna se aşază pe ochii
câinilor bătrâni. Mă tulbură să-l privesc. E ca şi cum aici, alături,
ar fi o parte din tine, partea pe care o iubesc mai mult, aceea care,
cu atâţia ani în urmă, între cei două sute de ocupanţi ai
refugiului, a ştiut să-l aleagă pe cel mai nefericit şi mai urât.
În aceste luni, rătăcind prin singurătatea casei, anii de
neînţelegeri şi de mâhniri ai convieţuirii noastre s-au şters.
Amintirile care mă înconjoară sunt cele despre tine fetiţă, făptură
vulnerabilă şi pierdută. Ea este cea căreia îi scriu, şi nu persoanei
sigure de ea şi arogante din ultimul timp. Trandafirul mi-a dat
ideea. Azi-dimineaţă, când am trecut pe lângă el, mi-a spus: „Ia o
hârtie şi scrie-i o scrisoare!” Ştiu că, în momentul plecării, ne-am
înţeles să nu ne scriem şi, cu inima strânsă, respect pactul.
Aceste rânduri nu-şi vor lua niciodată zborul ca să te ajungă în
America. Dacă nu voi mai fi eu la întoarcerea ta, vor fi ele aici, ca
să te aştepte. De ce spun asta? Fiindcă – nu-i de atunci nicio lună
– pentru întâia oară în viaţă am fost bolnavă. Aşa încât acum ştiu
că între toate lucrurile posibile există şi acesta: în şase sau şapte
luni aş putea să nu mai fiu aici şi să-ţi deschid uşa,
îmbrăţişându-te. Cândva, o prietenă îmi zicea că la persoanele
care nu au suferit niciodată de nimic, când vine, boala se
manifestă imediat şi violent. Mie, uneia, chiar aşa mi s-a
întâmplat: într-o dimineaţă, în vreme ce udam trandafirul, pe
neaşteptate cineva a stins lumina. Dacă soţia domnului Razman
nu m-ar fi văzut prin împrejmuirea ce separă grădinile noastre,
aproape sigur la ora asta ai fi fost orfană. Orfană? Aşa se spune
când moare o bunică? Nu sunt chiar sigură. Poate că bunicii sunt
atât de neluaţi în seamă, încât momentul pierderii lor e lipsit de
semnificaţie. De bunici nu eşti nici orfan, nici văduv. În mod
firesc, îi părăseşti pe drum tot aşa cum, din neatenţie, uiţi o
umbrelă.
Când m-am trezit în spital, nu-mi aminteam absolut nimic. Cu
ochii încă închişi, aveam senzaţia că îmi crescuseră două mustăţi
lungi şi subţiri, mustăţi de pisică. Dar de cum i-am deschis, mi-
am dat seama că era vorba de două tubuleţe de plastic; îmi ieşeau
din nas şi coborau de-a lungul buzelor. În jurul meu nu erau
decât aparate ciudate. După câteva zile am fost mutată într-o
cameră normală, în care se mai aflau alte două persoane. În
vreme ce eram acolo, într-o după-amiază au venit la mine domnul
Razman cu soţia. „Sunteţi încă în viaţă”, mi-a spus, „datorită
câinelui dumneavoastră care lătra ca un nebun”.
Când începusem de-acum să mă ridic, a intrat în încăpere un
medic tânăr, pe care îl mai văzusem şi altă dată în timpul
vizitelor. A luat un scaun şi s-a aşezat lângă patul meu. „Dat fiind
că nu aveţi rude care să vă poarte de grijă şi să decidă pentru
dumneavoastră”, a zis, „va trebui să vă vorbesc fără intermediari
şi sincer”. Vorbea şi, în vreme ce vorbea, mai mult decât să-l
ascult, îl priveam. Avea buzele subţiri şi, cum ştii, mie niciodată
nu mi-au plăcut persoanele cu buze subţiri. Dacă stăteai să-l
asculţi, starea sănătăţii mele era atât de gravă, că nu-mi îngăduia
să mă întorc acasă. Mi-a numit două sau trei cămine cu asistenţă
medicală, unde m-aş fi putut duce să trăiesc. Din expresia feţei
mele trebuie să fi înţeles ceva, pentru că imediat a adăugat: „Nu
vă imaginaţi azilul de altă dată, acum totul e altfel, au odăi
luminoase şi grădini mari în jur, unde aţi putea să vă plimbaţi”.
„Doctore”, i-am spus atunci, „aţi auzit de eschimoşi?” „Sigur că
am auzit”, a răspuns el ridicându-se. „Vedeţi, eu vreau să mor ca
ei”. Şi dat fiind că nu părea să priceapă, am mai zis: „Aş prefera
să cad cu faţa în jos, între dovleceii din grădina mea, decât să
trăiesc încă un an ţintuită la pat, într-o cameră cu pereţii albi”. În
acel moment, el era deja în uşă. Zâmbea cu răutate. „Atâţia zic
aşa”, a spus înainte să dispară, „dar în ultima clipă aleargă cu
toţii aici să fie trataţi şi tremură ca frunzele”.
Trei zile după aceea, am semnat un document ridicol în care
declaram că, dacă din întâmplare aş muri, responsabilitatea ar fi
a mea şi numai a mea. Am încredinţat-o unei tinere infirmiere cu
un cap micuţ şi cu doi cercei enormi de aur şi pe urmă, cu
puţinele mele lucruri adunate într-o punguţă de plastic, m-am
îndreptat spre staţia de taxi.
De cum m-a văzut apărând la intrare, Buck a început să alerge
în cerc ca un nebun. Apoi, pentru ca să-şi manifeste fericirea, a
devastat lătrând două sau trei răzoare. De data aceasta, n-am
avut inimă să-l cert. Când a venit lângă mine, cu nasul murdar de
pământ, i-am spus: „Ai văzut, bătrânelul meu? Suntem din nou
împreună”. Şi l-am scărpinat după urechi.
În zilele următoare, am făcut puţin sau nimic. După accident,
partea stângă a corpului nu mai răspunde ca altă dată la
comenzile mele. Mâna, mai ales, a devenit foarte înceată. Şi cum
mă înfurie ca ea să mă învingă, fac totul ca să o folosesc mai mult
decât pe cealaltă. Mi-am legat o fundiţă roz la încheietură, ca să-
mi aduc aminte, de câte ori este nevoie să iau un lucru, să
folosesc stânga, nu dreapta. Cât timp corpul îţi funcţionează, nu-
ţi dai seama ce mare duşman poate să-ţi fie; dacă cedezi din
voinţa de a-l înfrunta, chiar şi numai pentru o clipă, eşti pierdut.
În orice caz, dată fiind autonomia mea redusă, i-am încredinţat
un rând de chei soţiei lui Walter. Ea este cea care trece în fiecare
zi să mă vadă şi îmi aduce tot ce am nevoie.
Învârtindu-mă între casă şi grădină, gândul la tine a devenit
insistent, o adevărată obsesie. De mai multe ori am ajuns până la
telefon şi l-am ridicat cu intenţia de a-ţi trimite o telegramă. De
fiecare dată, însă, de cum îmi răspundea centrala, hotărâm să n-o
fac. Seara, stând în fotoliu – în faţa mea, pustietatea şi, în jur,
tăcerea – mă întrebam cum ar fi fost mai bine. Bineînţeles, cum ar
fi fost mai bine pentru tine, nu pentru mine. Cu siguranţă, pentru
mine ar fi fost cu mult mai frumos să mă duc avându-te lângă
mine. Sunt convinsă că, dacă ţi-aş fi spus de boala mea, ţi-ai fi
întrerupt şederea în America şi-ai fi alergat aici. Şi pe urmă? Pe
urmă, poate, aş fi trăit încă vreo trei sau patru ani, poate în scaun
cu rotile, poate imbecilizată, iar tu, din datorie, m-ai fi îngrijit. Ai
fi făcut-o cu devotament, însă, cu vremea, devotamentul acesta s-
ar fi preschimbat în furie, în ură. Ură, pentru că anii ar fi trecut şi
ţi-ai fi irosit tinereţea. Pentru că dragostea mea, cu efect de
bumerang, ţi-ar fi împins viaţa într-o fundătură. Aşa zicea
înăuntrul meu glasul care nu voia să-ţi telefonez. Dar abia
hotărâm că acesta avea dreptate, că imediat apărea în mintea mea
un glas contrar. Cum te-ai fi simţit, mă întrebam, dacă în
momentul în care ai fi deschis uşa, în loc să ne găseşti pe mine şi
pe Buck, bucuroşi, ai fi găsit casa goală, pustiită de timp? Există
ceva mai cumplit decât o întoarcere care nu reuşeşte să se
împlinească? Dacă ţi-ar fi ajuns acolo, departe, o telegramă cu
vestea dispariţiei mele, nu te-ai fi gândit, poate, la un soi de
trădare? La o pedeapsă? Dat fiind că în ultimele luni ai fost
urâcioasă cu mine, te pedepseam, plecând fără să te previn.
Aceasta ar fi fost nu un bumerang, ci o genune, şi cred că-i cu
neputinţă să supravieţuieşti unui astfel de lucru. Ceea ce trebuia
să-i spui fiinţei iubite rămâne pe vecie în tine. Ea se află acolo,
sub pământ, şi nu mai poţi s-o priveşti în ochi, să o îmbrăţişezi,
să-i spui ceea ce nu i-ai spus încă.
Zilele treceau, şi nu luam o hotărâre. Apoi, în această
dimineaţă, sugestia trandafirului. Scrie-i o scrisoare, un micuţ
jurnal al zilelor tale, care să continue să-i ţină companie. Aşa
încât, iată-mă aici, în bucătărie, cu un vechi caiet de-al tău în
faţă, muşcând tocul ca un copil aflat în dificultate cu lecţiile. Un
testament? Nu chiar, mai curând ceva care să te însoţească în
ani, ceva ce ai putea citi de fiecare dată când ai să simţi nevoia să
mă ai aproape. Nu te teme, nu vreau nici să-ţi ţin predici, nici să
te întristez, ci numai să mai stăm puţin de vorbă, cu intimitatea
care ne lega odată şi pe care am pierdut-o în ultimii ani. Pentru că
am trăit mult şi am lăsat în urmă atâta lume, ştiu de-acum că
morţii apasă nu atât prin absenţă, cât prin ceea ce – între ei şi noi
– nu a fost spus.
Vezi, mi s-a întâmplat să fac pe mama, pentru tine, mai târziu,
la o vârstă la care, de obicei, nu eşti decât bunică. Aceasta a avut
mai multe avantaje. Avantaje pentru tine, pentru că o bunică-
mamă e întotdeauna mai atentă şi mai înţelegătoare decât o
mamă-mamă, şi avantaje pentru mine, fiindcă în loc să mă
ramolesc odată cu cele din generaţia mea, între o canastă şi o
după-amiază la club, am fost antrenată din nou, cu putere, în
fluxul vieţii. Însă, la un anume punct, ceva s-a rupt. Vina nu a
fost nici a mea, nici a ta, ci doar a legilor naturii.
 Copilăria şi bătrâneţea se aseamănă. În ambele cazuri, din
motive diferite, eşti mai degrabă lipsit de apărare şi nu poţi – sau
nu mai poţi – să participi la viaţa activă, şi asta îţi permite să
trăieşti cu o sensibilitate în afara schemelor, deschisă.
Adolescenţa e timpul în care începe să se formeze în jurul nostru
o platoşă invizibilă. Se formează în adolescenţă şi continuă să se
întărească de-a lungul întregii vârste adulte. Procesul creşterii
sale aduce puţin cu acela al perlelor, cu cât mai mare şi mai
profundă este rana, cu atât e mai puternică platoşa care se
dezvoltă în jur. Pe urmă însă, cu trecerea timpului, ca o haină
purtată prea mult, în părţile mai intens solicitate începe să se
uzeze, să se vadă urzeala şi, deodată, la o mişcare bruscă, se
sfâşie. La început nu-ţi mai dai seama de nimic, eşti convinsă că
platoşa te apără încă în întregime, până când, într-o zi, pe
neaşteptate, în faţa unui lucru stupid, fără să ştii pentru ce, te
apucă plânsul, ca pe un copil.
La asta mă gândesc de fapt, atunci când spun că între mine şi
tine s-a ivit un dezacord natural. La vremea când platoşa ta a
început să se formeze, a mea era deja bucăţi. Tu nu suportai
lacrimile mele, iar eu nu suportam duritatea ta neaşteptată. Deşi
eram pregătită pentru faptul că îţi vei schimba caracterul în
adolescenţă, odată schimbarea petrecută, mi-a fost greu s-o
suport. Brusc, o persoană nouă se afla în faţa mea, şi pe această
persoană nu ştiam cum s-o iau. La căderea nopţii, în pat, în
momentul în care îmi adunam gândurile, eram fericită pentru ce
ţi se întâmpla. Îmi ziceam, cine trece prin adolescenţă neatins nu
va deveni vreodată cu adevărat adult. Dimineaţa însă, când îmi
trânteai prima uşă în faţă, ce deprimare, ce dorinţă de a plânge!
Nu reuşeam să găsesc nicăieri energia necesară ca să-ţi ţin piept.
Dacă vei ajunge vreodată la optzeci de ani, vei înţelege că la vârsta
asta te simţi ca o frunză la sfârşit de septembrie. Lumina zilei
durează mai puţin şi, încet-încet, copacul începe să cheme la sine
sevele hrănitoare. Azot, clorofilă şi proteine sunt supte de trunchi,
şi cu ele se duce şi verdele, elasticitatea. Încă stai suspendat, dar
ştii că nu pentru multă vreme. Una după alta, cad frunzele vecine,
le priveşti căzând, trăieşti în teroarea că se porneşte vântul.
Pentru mine, vântul erai tu, vitalitatea gâlcevitoare a adolescenţei
tale. Ţi-ai dat vreodată seama, comoara mea? Am trăit în acelaşi
copac, dar în anotimpuri diferite.
 Îmi vine în minte ziua plecării. Cât eram de nervoase, nu? Nu ai
vrut să te însoţesc la aeroport, şi la fiecare lucru pe care îţi
aduceam aminte să-l iei, îmi răspundeai: „Doar merg în America,
nu în deşert!” În prag, atunci când ţi-am strigat cu o voce odios de
stridentă: „Să ai grijă de tine!”, fără ca măcar să te întorci, m-ai
salutat zicând: „Să ai grijă de Buck şi de trandafir!”
Ştii, pe moment am rămas un pic dezamăgită de acest rămas-
bun al tău. Bătrână sentimentală ce sunt, mă aşteptam la altceva,
mai banal, un sărut sau o frază drăgăstoasă. Doar în noaptea
când, neizbutind să adorm, mă învârteam în capot prin casa
pustie, mi-am dat seama că a-i îngriji pe Buck şi trandafirul voia
să însemne a îngriji acea parte din tine care continua să-mi fie
alături, partea fericită din tine. Şi mi-am mai dat seama că
uscăciunea acelui ordin nu era insensibilitate, ci tensiunea
extremă a unei persoane gata să plângă. Este platoşa de care
vorbeam mai înainte. Tu o ai încă atât de strâmtă, că aproape nu
respiri. Îţi aminteşti ce îţi spuneam în ultima vreme? Lacrimile
care nu curg se depun pe inimă şi, cu timpul, o înlănţuiesc şi o
paralizează, precum calcarul înlănţuieşte şi paralizează
angrenajele maşinii de spălat rufe.
Ştiu, pildele mele luate din universul bucătăriei, în loc să-ţi
stârnească râsul, te scot din sărite. Acceptă: fiecare se inspiră din
lumea pe care o cunoaşte mai bine.
Acum trebuie să te las. Buck suspină şi mă priveşte cu ochi
imploratori. Şi în el se manifestă regularitatea naturii. În toate
anotimpurile cunoaşte ora păpatului cu precizia unui ceasornic
elveţian.
 18 noiembrie
În această noapte s-a dezlănţuit o ploaie puternică. Era atât de
violentă, că de mai multe ori m-am trezit din pricina zgomotului
pe care îl făcea, bătând în obloane. Dimineaţă, când am deschis
ochii, convinsă că timpul era încă urât, m-am cuibărit îndelung în
aşternut. Cum se schimbă lucrurile cu anii! La vârsta ta, eram un
soi de pârş, dacă nimeni nu mă deranja, puteam să dorm şi până
la prânz. În schimb, acum sunt întotdeauna trează înainte de
ivirea zorilor. Aşa încât zilele devin lungi-lungi, fără sfârşit. Există
o cruzime în toate acestea, nu? Orele dimineţii sunt cele mai
cumplite, nu e nimic care să te ajute să te sustragi, stai aici şi ştii
că gândurile tale pot să meargă numai înapoi. Gândurile unui
bătrân nu au viitor, sunt cel mai adesea triste, melancolice. M-am
gândit de multe ori la această ciudăţenie a naturii. Ieri, am văzut
la televizor un documentar care m-a pus pe gânduri. Vorbea
despre visele animalelor. În ierarhia zoologică, de la păsări în sus,
toate animalele visează. Visează piţigoii şi porumbeii, veveriţele şi
iepurii, câinii şi vacile tolănite pe pajişte. Visează, dar nu toate la
fel. Animalele care, prin natura lor, sunt îndeosebi pradă, au vise
scurte mai curând, de fapt nişte imagini fulgerătoare. Răpitoarele,
în schimb, au vise complicate şi lungi. „Pentru animale”, spunea
comentatorul, „activitatea onirică reprezintă o modalitate de a-şi
organiza strategiile de supravieţuire, cine vânează trebuie să
elaboreze mijloace permanent noi de a-şi procura hrana, cine este
vânat – şi îşi găseşte hrana de obicei la îndemână, în chip de
ierburi – trebuie să se gândească la posibilitatea de a fugi cât mai
repede”. Pe scurt, antilopa, dormind, vede înaintea sa savana
nesfârşită, pe când leul, într-o continuă şi variată schimbare de
scene, vede toate lucrurile pe care ar trebui să le facă pentru a
reuşi să mănânce antilopa. Aşa trebuie să fie, mi-am zis atunci,
când eşti tânăr, eşti carnivor, iar când eşti bătrân, erbivor. Pentru
că, atunci când eşti bătrân, în afară de faptul că dormi puţin, nu
ai vise sau, dacă le ai, nu le păstrezi amintirea. În schimb, când
eşti copil şi tânăr, visezi mai mult, şi visele au puterea să-ţi
hotărască starea sufletească de peste zi. Ţii minte plânsul în care,
abia trezită, izbucneai în ultimele luni? Stăteai aici, în faţa ceştii
de cafea, şi lacrimile îţi coborau tăcute de-a lungul obrajilor. „De
ce plângi?”, te întrebam, iar tu, mâhnită sau mânioasă, spuneai:
„Nu ştiu!” La vârsta ta sunt atâtea de pus la punct înăuntrul tău.
Există proiecte şi, în proiecte, nesiguranţă. Partea inconştientă
din noi nu are o ordine sau o logică limpede, împreună cu
rămăşiţele zilei, umflate şi deformate, amestecă aspiraţiile cele
mai profunde, iar între aspiraţiile profunde strecoară nevoile
trupului. Astfel, dacă ţi-e foame, visezi că te afli aşezat la masă şi
nu reuşeşti să mănânci, dacă ţi-e frig, că te găseşti la Polul Nord
şi nu ai palton, dacă ai suferit o mojicie, devii războinic însetat de
sânge.
Ce visezi acolo, departe, între cactuşi şi cowboy? Mi-ar plăcea s-
o aflu. Cine ştie dacă, din când în când, chiar şi îmbrăcată ca o
piele roşie nu îţi apar şi eu… Cine ştie dacă, sub înfăţişare de
coiot, nu îţi apare şi Buck… Ţi-e dor? Te gândeşti la noi?
Ştii, aseară, în timp ce citeam stând în fotoliu, pe neaşteptate
am auzit în odaie un zgomot ritmic. Ridicând capul din carte, l-am
văzut pe Buck: dormea, lovindu-şi coada de pământ. Din expresia
fericită de pe chipul său, sunt sigură că te vedea în faţa lui. Poate
că abia te întorseseşi, şi el te primea cu bucurie sau îşi aducea
aminte de vreo plimbare deosebit de frumoasă pe care aţi făcut-o
împreună. Câinii sunt atât de receptivi la sentimentele umane!
Convieţuind împreună din negura timpurilor, am devenit aproape
la fel. De aceea, atâţia oameni îi detestă. Văd prea multe lucruri
din ei înşişi reflectându-se în privirea lor duios-umilă, lucruri pe
care ar prefera să le ignore. Buck te visează adesea în această
perioadă. Eu nu reuşesc sau poate mi se întâmplă, dar nu
izbutesc să-mi aduc aminte.
Când eram mică, a trăit o vreme în casa noastră o soră a tatălui
meu, rămasă văduvă nu cu mult timp în urmă. Avea pasiunea
spiritismului şi, de cum părinţii nu ne mai vedeau, în ungherele
cele mai întunecate şi mai ascunse, mă instruia asupra puterilor
extraordinare ale minţii. „Dacă vrei să intri în contact cu o
persoană de departe, îmi zicea, „trebuie să ţii strâns în mână o
fotografie de-a sa, să faci o cruce compusă din trei paşi şi apoi să-
i spui: «Iată-mă, sunt aici!»” Cu această metodă, după ea, aş putea
să comunic prin telepatie cu persoana dorită.
După-amiază, înainte să mă aştern pe scris, chiar am făcut
asta. Era aproape ora cinci, la tine trebuie să fi fost dimineaţă. M-
ai văzut? M-ai auzit? Eu te-am zărit într-unul din acele baruri
pline de lumini şi de ceramică smălţuită, unde se mănâncă
sandvişuri cu chiftele în interior. Te-am recunoscut imediat în
mulţimea aceea multicoloră, pentru că erai îmbrăcată cu ultimul
pulover pe care ţi l-am făcut, acela cu cerbi roşii şi albaştri.
Imaginea însă a fost atât de rapidă şi atât de exagerat de
asemănătoare celor dintr-un serial de televiziune, încât n-am avut
vreme să-ţi văd expresia ochilor. Eşti fericită? Mai mult decât
orice, asta mă preocupă.
Îţi aminteşti câte discuţii am avut pentru a decide dacă era
drept sau nu ca eu să-ţi finanţez această călătorie de studii în
străinătate? Susţineai că îţi era absolut necesară, că, pentru a te
maturiza şi a-ţi deschide mintea, aveai nevoie să pleci, să
părăseşti mediul leşinat în care ai crescut. De-abia terminaseşi
liceul şi orbecăiai în bezna cea mai adâncă, atunci când era vorba
despre ceea ce ai fi vrut să faci, odată ajunsă mare. Micuţă fiind,
aveai atâtea pasiuni: voiai să devii veterinar, explorator, medic
pentru copiii sărmani. Din aceste dorinţe nu rămăsese nici cea
mai palidă urmă. Deschiderea iniţială pe care ai manifestat-o
către semenii tăi s-a dus odată cu anii, închizându-se. Tot ceea ce
era filantropie, nevoie de comuniune a devenit, într-un timp foarte
scurt, cinism, solitudine, concentrare obsesivă asupra destinului
tău nefericit. Dacă se întâmpla să vezi la televizor vreun
eveniment deosebit de crud, ironizai compasiunea din vorbele
mele, zicând: „La vârsta ta, te mai miri? Încă nu ştii că selecţia
speciei guvernează lumea?”
Întâi, la primele observaţii de acest tip rămâneam fără
respiraţie, mi se părea că lângă mine am un monstru.
Cercetându-te pe furiş, mă întrebam de unde ieşise la iveală, dacă
eu te învăţasem, prin exemplul meu. Nu ţi-am răspuns niciodată,
însă intuiam că timpul dialogului se sfârşise, orice ţi-aş fi zis ţi s-
ar fi părut numai o provocare. Pe de o parte, mi-era teamă pentru
fragilitatea mea, pentru inutila pierdere de forţă, pe de alta,
simţeam că înfruntarea deschisă era chiar ceea ce căutai, că după
prima ar fi urmat altele, mereu mai multe, mereu mai violente.
Sub cuvintele tale simţeam clocotind energia arogantă, gata să
explodeze, stăpânită cu greu. Felul meu de a atenua asperităţile,
indiferenţa mea prefăcută faţă de atacuri te-au constrâns să cauţi
alte căi.
Atunci m-ai ameninţat că ai să pleci, că ai să dispari din viaţa
mea, fără să mai dai veşti. Te aşteptai, poate, la disperarea, la
implorările umile ale unei bătrâne. Când ţi-am spus că ar fi fost
excelentă ideea să pleci, ai început să şovăi, păreai un şarpe care,
înălţând pe neaşteptate capul cu fălcile deschise şi gata să
lovească, dintr-odată nu mai vede în faţa lui ţinta asupra căreia
să se năpustească. Atunci ai început să porţi tratative, să faci
diverse şi incerte propuneri, până în ziua în care, cu o siguranţă
nouă, la cafea, m-ai anunţat: „Plec în America”.
Am primit această hotărâre, ca şi pe celelalte, cu un interes
amabil. Nu voiam, cu aprobarea mea, să te împing să faci alegeri
pripite, în care nu ai fi crezut cu putere. În săptămânile care au
urmat, ai continuat să-mi vorbeşti de America. „Dacă mă duc un
an acolo”, repetai obsesiv, „cel puţin o să învăţ o limbă şi nu pierd
timpul”. Te enervai grozav când îţi atrăgeam atenţia că a pierde
timpul nu e deloc grav. Şi te-am scos din sărite atunci când ţi-am
spus că viaţa nu este o cursă, ci o tragere la ţintă: nu
economisirea timpului e ceea ce contează, ci capacitatea de a găsi
un centru. Ai făcut imediat să zboare cele două ceşti de pe masă,
măturându-le cu braţul, apoi ai izbucnit în plâns. „Eşti proastă!”,
ziceai, ascunzându-ţi faţa în mâini. „Eşti proastă. Nu înţelegi că
tocmai asta vreau?” În săptămânile următoare ne-am comportat
ca doi soldaţi care, după ce au îngropat o mină într-un teren, sunt
atenţi să nu treacă pe deasupra ei. Ştiam unde se afla, ce
însemna şi păşeam la distanţă, prefăcându-ne că lucrul de temut
ar fi fost altul. Când a explodat, şi tu hohoteai zicându-mi „nu
înţelegi nimic, n-o să înţelegi niciodată”, a trebuit să fac eforturi
uriaşe ca să nu te las să-mi ghiceşti tulburarea. Mama ta, cum te-
a zămislit, moartea ei… Despre toate acestea nu ţi-am vorbit
niciodată, iar tăcerea mea te-a făcut să crezi că pentru mine n-au
existat, că n-au contat. Însă mama ta era fiica mea, la asta poate
nu te gândeşti. Sau poate te gândeşti, dar, în loc să o zici, o
cloceşti în tine, altfel nu pot să-mi explic unele uitături ale tale,
anumite cuvinte încărcate de ură. Despre ea, în afara absenţei, nu
ai alte amintiri: erai încă prea mică în ziua în care a murit. În
schimb, eu, în amintirea mea, păstrez treizeci şi trei de ani de
amintiri, treizeci şi trei plus cele nouă luni în care am purtat-o în
pântece.
Cum poţi să crezi că asta mă lasă nepăsătoare?
Dacă n-am înfruntat mai devreme problema, a fost numai din
pudoare şi din cauza unei bune doze de egoism. Pudoare, pentru
că, inevitabil, vorbind despre ea, ar fi trebuit să vorbesc despre
mine, despre păcatele mele, adevărate sau presupuse. Egoism,
pentru că speram ca iubirea mea să fi fost atât de mare, încât să
compenseze absenţa ei, încât să te împiedice ca într-o zi să te
cuprindă dorul de ea şi să mă întrebi: „Cine era mama mea? De ce
a murit?”
Cât timp ai fost micuţă, am fost fericite împreună. Erai o fetiţă
plină de bucurie, şi în bucuria ta nu exista nimic superficial,
previzibil. Era o bucurie în care se afla permanent la pândă
umbra unui gând. De la râs treceai la tăcere cu o uşurinţă
surprinzătoare. „La ce te gândeşti?”, te întrebam atunci, şi tu, ca
şi cum ai fi vorbit despre o gustare, îmi răspundeai: „Mă gândesc
dacă cerul se termină sau se duce mereu mai departe”. Eram
orgolioasă pentru felul tău de a fi, sensibilitatea ta semăna cu a
mea, nu mă simţeam mare sau distantă, ci gingaş complice. Mă
amăgeam, voiam să mă amăgesc că aşa va fi întotdeauna. Dar nu
suntem făpturi suspendate în baloane de săpun, rătăcind fericite
prin aer. Există un mai întâi şi un după aceea în vieţile noastre, şi
acest mai întâi şi după aceea ne prinde în capcană, se aşază peste
noi ca o plasă peste pradă. E adevărat, foarte adevărat, păcatele
părinţilor cad asupra fiilor, cele ale bunicilor asupra nepoţilor,
cele ale străbunicilor asupra strănepoţilor. Sunt adevăruri care
poartă în ele un sentiment de eliberare şi altele care impun sensul
teribilului. Acesta aparţine celei de-a doua categorii. Unde se
sfârşeşte lanţul păcatelor? La Cain? E cu putinţă ca totul să
trebuiască să meargă atât de departe? Există ceva îndărătul
tuturor acestora? Odată, am citit într-o carte indiană că soarta
deţine toată puterea, în vreme ce sforţarea voinţei noastre este
doar un pretext. După ce am citit asta, o adâncă pace a coborât în
mine.
Dar în ziua următoare, câteva pagini mai încolo, am găsit scris
că soarta nu e altceva decât rezultatul acţiunilor trecute, noi
suntem cei care, cu mâinile noastre, ne modelăm destinul. Aşa
încât m-am întors la punctul de plecare. Unde se află cheia a tot
ce se întâmplă? Care este firul ce se deapănă? Este un fir sau un
lanţ? Se poate tăia, se poate rupe sau ne înfăşoară pentru
totdeauna?
Aşteptând, o tai eu scurt. Capul meu nu mai este cel de altă
dată, desigur, ideile vin acolo mereu, nu s-a schimbat modul de a
gândi, ci capacitatea de a susţine un efort îndelungat. Acum sunt
obosită, capul mi se învârte ca atunci când eram tânără şi
încercam să citesc o carte de filosofie. A fi, a nu fi, imanenţa…
După câteva pagini încercam aceeaşi ameţeală ca la o călătorie cu
autobuzul pe drumuri de munte. Pentru moment te las, mă duc
un pic să mă imbecilizez în faţa acelei atât de iubite şi de urâte
cutiuţe care se găseşte în salon.
 20 noiembrie
Iată-mă, în cea de-a treia zi a întâlnirii noastre. Sau, mai
curând, a patra zi şi a treia întâlnire. Ieri eram atât de obosită, că
nu am reuşit să scriu nimic, darmite să citesc. Neliniştită şi
neştiind ce să fac, m-am învârtit toată ziua între casă şi grădină.
Aerul era destul de blând, iar în orele mai calde am stat pe bancă,
lângă forsiţia. În jurul meu, pajiştea şi răzoarele erau în cea mai
desăvârşită dezordine. Privindu-le, mi-a venit în minte incidentul
cu frunzele căzute. Când a fost asta? Anul trecut? Acum doi ani?
Avusesem o bronşită care întârzia să se vindece, frunzele erau de-
acum toate pe iarbă, se învolburau de colo până colo, duse de
vânt. Stând la fereastră, m-a năpădit o grea tristeţe. Cerul era
întunecat, afară totul părea cuprins de uitare. Te-am căutat în
camera ta. Stăteai întinsă pe pat, cu căştile la urechi. Te-am rugat
să greblezi frunzele. Ca să mă fac auzită, a trebuit să repet de mai
multe ori, cu vocea mereu mai ridicată. Ai strâns din umeri,
spunând: „Da’ de ce? În natură, nimeni nu le strânge, rămân
acolo să putrezească şi e bine aşa!” În vremea aceea, natura era
marea ta aliată, reuşeai să justifici orice cu legile sale de neclintit.
În loc să-ţi explic că o grădină este o natură domesticită, o
natură-câine, care cu fiecare an ce trece seamănă tot mai mult cu
stăpânul ei şi care, întocmai ca un câine, are nevoie de
necontenite atenţii, m-am retras în salon fără să mai adaug ceva.
Puţin după aceea, când mi-ai trecut prin faţă ca să te duci să
mănânci ceva de la frigider, ai văzut că plângeam, dar n-ai spus
nimic. Doar la ora cinci, când ai ţâşnit încă o dată din cameră şi
ai spus „Ce e de mâncare?”, ţi-ai dat seama că eram încă acolo şi
mai plângeam încă. Atunci ai mers în bucătărie şi ai început să-ţi
faci de lucru în jurul aragazului. „Ce preferi”, strigai de acolo, „o
budincă de ciocolată sau o omletă?” Înţeleseseşi că durerea mea
era adevărată şi încercai să fii drăgălaşă, să-mi faci în vreun fel
plăcere. A doua zi dimineaţă, cum am deschis obloanele, te-am şi
văzut pe pajişte. Ploua puternic, îmbrăcaseşi fulgarinul galben şi
greblai frunzele. Când, spre ora nouă, te-ai întors înăuntru, m-am
prefăcut că n-am băgat de seamă nimic, ştiam că mai mult decât
orice detestai acea parte din tine care te făcea să fii bună.
În această dimineaţă, privind dezolată răzoarele din grădină, m-
am gândit că ar trebui totuşi să chem pe cineva care să înlăture
neglijenţa în care alunecasem în timpul bolii şi după. Mă gândesc
la asta de când am ieşit din spital, însă nu reuşesc să o fac. Cu
anii, s-a iscat în mine o mare gelozie legată de grădină, nu aş
renunţa pentru nimic în lume să stropesc eu daliile, să culeg de
pe ramură o frunză moartă. Este ciudat, pentru că, atunci când
eram tânără, mă enerva să-i port de grijă: a avea o grădină mi se
părea atunci o năpastă, nu un privilegiu. Într-adevăr, era de
ajuns să nu-i mai acord atenţie o zi sau două, pentru ca imediat,
în ordinea aceea atât de anevoios atinsă, să se insinueze încă o
dată dezordinea, şi dezordinea mă supăra mai mult decât orice.
Nu aveam un centru înăuntrul meu, de aceea nu suportam să văd
în afară ceea ce era în mine. Ar fi trebuit să mi-o amintesc atunci
când ţi-am cerut să strângi frunzele!
Există lucruri care se pot înţelege la o anumită vârstă, şi nu
înainte: între acestea, casa, raportul cu ea, cu tot ce are înăuntru
şi în jur. La şaizeci, la şaptezeci de ani, pe neaşteptate înţelegi că
grădina şi casa nu mai sunt o grădină şi o casă în care trăieşti din
comoditate sau din întâmplare sau fiindcă sunt frumoase, ci sunt
grădina şi casa ta, îţi aparţin precum cochilia aparţine moluştei
care trăieşte în interior. Ai format cochilia cu secreţiile tale, în
spiralele sale este incizată povestea ta, casa-carapace te înveleşte,
îţi stă deasupra, dimprejur, poate nici moartea nu o va elibera de
prezenţa ta, de bucuriile şi suferinţele pe care le-ai trăit înăuntrul
ei.
Aseară nu doream să citesc, aşa că m-am uitat la televizor. Ca
să spun drept, mai mult decât să mă uit, l-am ascultat, fiindcă
după nicio jumătate de oră de program am aţipit. Auzeam
cuvintele fragmentat, cumva ca atunci când în tren începi să
picoteşti: vorbele altor călători ajung la noi intermitent şi lipsite de
sens. Se transmitea o anchetă ziaristică despre sectele sfârşitului
de mileniu. Erau diferite interviuri luate unor guru adevăraţi sau
prefăcuţi şi, din torentul lor de cuvinte, de mai multe ori termenul
karma a ajuns până la urechile mele. De-abia l-am auzit, că mi-a
şi revenit în minte chipul profesorului meu de filosofie din liceu.
Era tânăr şi, pentru timpurile acelea, foarte anticonformist.
Explicându-ni-l pe Schopenhauer, ne vorbise puţin despre
filosofiile orientale şi ne prezentase conceptul de karma. Atunci nu
i-am acordat multă atenţie, cuvântul şi ceea ce exprima el îmi
intraseră pe o ureche şi îmi ieşiseră pe alta. Pentru mulţi ani în
străfunduri mi-a rămas senzaţia că ar fi fost un soi de lege a
talionului, ceva de genul ochi pentru ochi, dinte pentru dinte sau
după faptă şi răsplată. Numai atunci când directoarea grădiniţei
m-a chemat ca să-mi vorbească despre strania ta comportare,
karma – şi ceea ce e legat de ea – mi-a revenit în minte.
Consternaseşi întreaga grădiniţă. Pe neaşteptate, în timpul orei
consacrate poveştilor libere, ai început să vorbeşti despre viaţa ta
anterioară. Într-un prim moment, educatoarele s-au gândit la o
excentricitate infantilă. Au încercat să-ţi minimalizeze istorisirea,
să te facă să te contrazici. Dar tu nu te-ai lăsat prinsă, ai rostit
chiar cuvinte într-o limbă ce nu era cunoscută cuiva. Când faptul
s-a repetat pentru a treia oară, am fost convocată de directoarea
instituţiei. Pentru binele tău şi al viitorului tău, m-au sfătuit să te
duc la un psiholog. „Cu trauma pe care a suferit-o”, zicea, „e
normal să se poarte astfel, încearcă să evadeze din realitate”.
Fireşte, la psihologi nu te-am dus defel, îmi păreai o copilă
fericită, eram mai înclinată să cred că fantezia aceea a ta nu
trebuia să fie legată de vreo suferinţă anume, ci de ordinea diferită
a lucrurilor. După aceea, nu te-am îndemnat niciodată să-mi
vorbeşti despre asta şi cu atât mai mult tu nu ai simţit vreodată
nevoia să o faci. Poate că ai uitat cu totul chiar în ziua în care ai
spus-o educatoarelor siderate.
Am senzaţia că în ultimii ani a devenit o modă să vorbeşti
despre aceste lucruri. Altă dată erau subiect pentru o elită, în
schimb astăzi sunt pe buzele tuturor. Cu câtva timp în urmă, am
citit într-un ziar că în America există până şi grupuri de
autoconştiinţă asupra reîncarnării. Oamenii se adună şi vorbesc
despre vieţile de dinainte. Aşa, de pildă, casnica spune: „În secolul
al XIX-lea, la New Orleans, făceam trotuarul şi de aceea acum nu
reuşesc să-i fiu credincioasă soţului meu”, în vreme ce lucrătorul
rasist de la staţia de benzină găseşte motivaţia urii sale în faptul
că a fost devorat de negri bantù în timpul unei expediţii în secolul
al XVI-lea. Ce triste prostii! Odată pierdute rădăcinile propriei
culturi, se încearcă peticirea cu existenţe anterioare a cenuşiului
şi a nesiguranţei prezentului. Cred însă că, dacă ciclul vieţilor are
un sens, acesta e cu certitudine un sens foarte diferit.
În vremea întâmplărilor de la grădiniţă, mi-am procurat cărţi,
ca să te înţeleg mai bine m-am străduit să aflu ceva mai multe
despre asta. Într-una din aceste lucrări era scris că îşi amintesc
cu precizie viaţa lor de dinainte copiii care au murit precoce şi
într-un mod violent. Anumite obsesii inexplicabile la începutul
experienţelor tale de fetiţă – gazul care ieşea din tuburi, teama că
totul, dintr-un moment într-altul, putea să explodeze – mă făceau
să înclin spre acest tip de explicaţie. Când erai obosită sau
înspăimântată ori te lăsai pradă somnului, erai dintr-odată
cuprinsă de o teroare iraţională. Nu omul negru te înfricoşa, nici
vrăjitoarele şi nici pricolicii, ci spaima că universul lucrurilor a
fost traversat de o deflagraţie. La început, de cum apăreai
terorizată, în inima nopţii, la mine în cameră, mă ridicam şi cu
vorbe blânde te conduceam înapoi într-a ta. Acolo, întinsă în pat,
ţinându-mă de mână, voiai să-ţi spun poveşti care se sfârşeau cu
bine. De teamă să nu zic ceva neliniştitor, îmi povesteai tu mai
întâi intriga de-a fir a păr, şi eu nu făceam altceva decât să urmez
supusă instrucţiunile tale: repetam basmul o dată, de două, trei
ori. Când mă ridicam ca să mă întorc în camera mea, convinsă că
te-ai calmat, la uşă mă ajungea vocea ta suspinată: „Aşa-i?”,
întrebai. „E adevărat că întotdeauna se termină bine?” Atunci mă
întorceam din drum, te sărutam pe frunte şi, sărutându-te,
spuneam: „Nu se poate cu niciun chip să se termine altfel,
comoara mea! Îţi jur!”
În schimb, în unele nopţi, deşi mă împotriveam ca tu să dormi
cu mine – nu face bine copiilor să doarmă cu bătrânii –, nu aveam
curajul să te trimit înapoi în patul tău. Abia îţi simţeam prezenţa
lângă noptieră, că, fără să mă întorc, te asiguram: „Totul este sub
control, nu explodează nimic. Întoarce-te, aşadar, în odaie la tine!”
Apoi mă prefăceam că alunec într-un somn imediat şi adânc.
Simţeam atunci respiraţia ta uşoară suspendată un moment şi,
după câteva clipe, marginea patului scârţâia uşor: cu mişcări
prudente mi te furişai alături şi adormeai epuizată, asemenea
unui şoricel care, după o mare spaimă, ajunge în sfârşit la
căldura cuibului. În zori, pentru a mă conforma jocului, te luam
în braţe, călduţă, lipsită de puteri, şi te duceam să-ţi termini
somnul în camera ta. Foarte rar se întâmpla ca la trezire să-ţi
aminteşti ceva, aproape întotdeauna erai convinsă că ţi-ai
petrecut noaptea în patul tău.
Când te cuprindeau aceste stări de panică în răstimpul zilei, îţi
vorbeam cu blândeţe: „Nu vezi ce puternică este casa, îţi ziceam,
uită-te ce ziduri groase are, cum crezi că ar putea să explodeze?”
Dar eforturile mele pentru a te linişti erau absolut zadarnice. Cu
ochii pierduţi, continuai să scrutezi golul din faţa ta, repetând:
„Totul poate să explodeze”. Nu am încetat să mă tot întreb de
unde venea groaza ta. Ce era această explozie? Putea să fie
amintirea mamei tale, a sfârşitului ei tragic şi neaşteptat? Sau
apariţia acelei vieţi pe care, cu insolită uşurinţă, ai povestit-o
educatoarelor de la grădiniţă? Sau erau amândouă, amestecate
într-un loc de nepătruns al memoriei tale? Cine ştie… În ciuda a
ceea ce se spune, cred că în capul omului există încă mai multe
umbre decât lumină. În orice caz, în cartea pe care o cumpărasem
atunci era scris că în India şi în Orient, deci în ţările în care
conceptul însuşi era acceptat prin tradiţie, mult mai des se
întâlnesc copii care îşi aduc aminte alte vieţi. Nu pot să n-o cred.
Închipuieşte-ţi că într-o zi aş fi mers la mama mea şi fără nicio
introducere aş fi început să-i vorbesc într-o altă limbă sau i-aş fi
zis: „Nu te suport, o duceam mai bine cu mama mea dintr-o altă
viaţă”. Poţi să fii sigură că n-ar fi aşteptat nici măcar o zi ca să mă
închidă într-un azil pentru cei care au luat-o razna.
Există o şansă cât de mică să te eliberezi de destinul pe care ţi-l
impune mediul de origine, de ceea ce strămoşii ţi-au transmis pe
calea sângelui? Cine ştie… Poate că în succesiunea claustrofobică
a generaţiilor, la un anume punct, câte unul izbuteşte să
întrevadă o treaptă un pic mai înaltă şi, din toate puterile,
încearcă să o atingă. Să sfărâmi o verigă, să faci să pătrundă în
cameră un alt fel de aer, acesta-i, cred, minusculul secret al
ciclului vieţilor. Minuscul, dar atât de istovitor, de neliniştitor prin
incertitudinea sa!
Mama mea s-a căsătorit la şaisprezece ani. La şaptesprezece,
m-a născut pe mine. În toată copilăria mea, ba chiar în toată viaţa
mea, nu am văzut-o măcar o dată făcând un singur gest afectuos.
Căsătoria sa nu a fost din dragoste. Nimeni nu a constrâns-o, s-a
constrâns singură, pentru că, mai mult decât orice, ea, bogată,
însă evreică, şi peste toate şi convertită, râvnea să poarte un titlu
de nobleţe. Tatăl meu, mai în vârstă decât ea, baron şi meloman,
se înamorase de aptitudinile sale de cântăreaţă. După ce au
procreat urmaşul pe care bunul nume îl cerea, au trăit într-un
ocean de jigniri şi meschine răzbunări până la capătul zilelor.
Mama a murit neîmpăcată şi plină de resentimente, fără să fi fost
vreodată străfulgerată de îndoiala dacă nu cumva, cât de cât, va fi
avut şi ea vreo vină. Lumea a fost crudă, pentru că nu i-a oferit
posibilităţi de alegere mai bune. Eu eram foarte diferită de ea şi,
deja la şapte ani, trecută de dependenţa primei copilării, am
început să n-o mai suport.
Am suferit mult din cauza ei. Se agita necontenit, întotdeauna
numai pentru cauze exterioare. Presupusa ei „perfecţiune” mă
făcea să mă simt rea, iar singurătatea era preţul răutăţii mele. La
început încercam chiar să fiu ca ea, dar erau tentative stângace,
care eşuau permanent. Cu cât mă străduiam mai mult, cu atât
mă simţeam mai puţin în largul meu. Renunţarea de sine duce la
dispreţ. De la dispreţ la furie, pasul e mic. Când am înţeles că
dragostea mamei mele nu era decât un fapt legat de aparenţe,
pentru ceea ce trebuia să fiu şi nu pentru ceea ce eram cu
adevărat, în taina camerei şi în cea a inimii mele am început să o
urăsc.
Pentru a scăpa de acest sentiment, m-am refugiat într-o lume
numai a mea. Seara, în pat, acoperind lumina cu o batistă, citeam
cărţi de aventuri până la ore târzii. Îmi plăcea să fantazez. O
vreme am visat să fiu pirat, trăiam în Marea Chinei şi eram un
pirat foarte deosebit, pentru că nu furam pentru mine, ci ca să
dau săracilor. De la fanteziile banditeşti, treceam la cele
filantropice, mă gândeam că, după o licenţă în medicină, m-aş fi
dus în Africa, să-i îngrijesc pe negrişori. La paisprezece ani am
citit biografia lui Schliemann şi, citind-o, am înţeles că niciodată,
absolut niciodată, nu aş fi putut să trăiesc acordând îngrijiri
medicale oamenilor, pentru că unica mea pasiune adevărată era
arheologia. Din toate nenumăratele activităţi pe care mi-am
închipuit că le voi întreprinde, cred că aceasta a fost singura cu
adevărat a mea.
Şi într-adevăr, pentru a realiza acest vis, am dus prima şi unica
bătălie cu tatăl meu: pentru a merge la un liceu cu profil clasic.
Nici nu voia să audă, spunea că nu folosea la nimic, că, dacă
voiam cu orice preţ să studiez, era mai bine să învăţ limbile. În
cele din urmă, însă, am izbutit. În momentul în care am trecut
dincolo de uşa liceului, eram absolut sigură că am învins. Dar mă
amăgeam. Când, la capătul ciclului superior, i-am comunicat
intenţia de a urma universitatea la Roma, răspunsul său a fost
categoric: „Nici nu încape vorbă!” Iar eu, cum se obişnuia pe
atunci, m-am supus fără să deschid gura. Nu trebuie să crezi că,
dacă ai învins într-o bătălie, ai câştigat războiul. E o eroare a
tinereţii. Gândindu-mă acum la asta, cred că, dacă aş mai fi
luptat, în final tata ar fi cedat. Acel refuz categoric al său făcea
parte din sistemul de educaţie al timpului. În fond, nu se credea
că tinerii ar fi capabili de decizii proprii. De aceea, când îşi
exprimau o hotărâre personală, erau puşi la încercare. Dat fiind
că am capitulat în faţa primului obstacol, pentru ei a fost mai
mult decât evident că nu era la mijloc o veritabilă vocaţie, ci o
dorinţă trecătoare.
Pentru tatăl meu, ca şi pentru mama mea, fiii, înainte de orice
altceva, erau o datorie mondenă. Ei neglijau frământările noastre
interioare, în aceeaşi măsură în care tratau cu extremă rigiditate
aspectele cele mai banale ale educaţiei. Trebuia să stau dreaptă la
masă, ţinând coatele lipite de corp. Dacă, în timp ce o făceam
gândurile îmi stăruiau numai asupra celui mai bun mijloc de a
mă sinucide, nu avea nicio importanţă. Aparenţa însemna totul,
dincolo de ea nu existau decât lucruri neconvenabile.
Aşa am crescut cu sentimentul că sunt ceva asemănător unei
maimuţe care trebuia dresată, şi nu un suflet omenesc, o
persoană cu bucuriile şi descurajările sale, cu nevoia de a fi
iubită. Din această suferinţă, foarte repede s-a născut în mine o
adâncă însingurare, o solitudine care cu anii a devenit enormă,
un soi de vid pneumatic în care mă mişcăm cu gesturile lente şi
stângace ale unui scafandru. Solitudinea dădea naştere unor
întrebări, întrebări pe care mi le puneam şi la care nu ştiam să
răspund. Încă de la patru, cinci ani priveam în jur şi mă
întrebam: „De ce mă aflu aici? Eu de unde vin, de unde vin toate
lucrurile pe care le văd în jurul meu, ce există dincolo, se aflau
aici şi când nu eram şi vor fi mereu?” Îmi puneam toate
întrebările pe care şi le pun copiii sensibili atunci când descoperă
complexitatea lumii. Eram convinsă că şi cei mari şi le pun, că
sunt capabili să le răspundă, însă după două sau trei tentative cu
mama şi cu tata, am intuit nu numai că nu ştiu să răspundă, dar
că nici măcar nu şi le puseseră vreodată.
Aşa încât, înţelegi, sentimentul însingurării crescând, am fost
obligată să rezolv orice enigmă numai cu puterile mele. Şi cu cât
timpul trecea, cu atât mă întrebam mai mult asupra oricărui
lucru. Erau întrebări mereu mai mari, mai teribile, te cuprindea
teama numai gândindu-le.
Prima mea întâlnire cu moartea a avut loc spre vârsta de şase
ani. Tatăl meu avea un câine de vânătoare, Argo. Acesta avea un
caracter blând şi afectuos şi era tovarăşul meu de joacă preferat.
După-amiezi întregi îl făceam să mănânce supe de ierburi şi noroi
sau îl obligam să facă pe clienta la coafor, iar el, fără să se revolte,
se învârtea prin grădină cu urechile împodobite cu agrafe de păr.
Într-o zi, însă, chiar în timp ce-i încercam un nou tip de
pieptănătură, mi-am dat seama că avea o umflătură sub gât. Încă
de câteva săptămâni nu mai avea chef să alerge şi să sară ca altă
dată, dacă mă aşezam într-un colţ să-mi mănânc gustarea, nu mi
se mai planta în faţă suspinând plin de speranţă.
Într-o dimineaţă, la reîntoarcerea de la şcoală, nu l-am mai
găsit aşteptându-mă la poartă. La început am crezut că se dusese
undeva cu tatăl meu. Dar când l-am văzut pe tata stând liniştit în
birou şi fără Argo la picioarele sale, am fost cuprinsă de o mare
agitaţie. Am ieşit şi, ţipând cât mă ţinea gura, l-am strigat prin
toată grădina, iar întoarsă înăuntru, am scotocit casa de două sau
trei ori de la un capăt la altul. Seara, în momentul sărutului
obligatoriu de dat părinţilor pentru noapte bună, adunându-mi
tot curajul, l-am întrebat pe tata: „Unde este Argo?” „Argo”, mi-a
răspuns fără să-şi dezlipească privirea de pe ziar, „a plecat”. „Dar
de ce?”, l-am întrebat. „Pentru că era sătul de răutăţile tale”.
Nedelicateţe? Superficialitate? Sadism? Ce era în răspunsul
acela? Exact în clipa în care am auzit aceste cuvinte, ceva s-a rupt
în mine. Am început să nu mai dorm noaptea. Ziua era de ajuns
un fleac ca să izbucnesc în hohote de plâns. După o lună sau
două a fost convocat medicul pediatru. „Fetiţa este foarte obosită”,
a zis şi mi-a prescris untură de peşte. De ce nu dormeam, de ce
umblam mereu încoace şi-ncolo ducând cu mine mingea roasă de
Argo, nu m-a întrebat nimeni.
De acest episod leg intrarea mea în maturitate. La şase ani?
Întocmai, la şase ani. Argo plecase pentru că am fost rea,
comportarea mea influenţa, aşadar, cele din jur. Le influenţa
făcându-le să dispară, distrugându-le.
Din acel moment, acţiunile mele n-au mai fost neutre, reduse la
ele însele. În groaza de a nu face cumva o greşeală, le-am restrâns
încetul cu încetul la minimum, am devenit apatică, ezitantă.
Noaptea strângeam mingea în mâini şi plângând spuneam: „Argo,
te rog, întoarce-te, chiar dacă am greşit, te iubesc nespus de
mult!” Când tata a adus acasă un alt căţeluş, nici n-am vrut să
mă uit la el. Pentru mine era, şi trebuia să rămână, total străin.
În educaţia copiilor domnea ipocrizia. Îmi aduc foarte bine
aminte că o dată, trecând cu tata pe lângă un gard viu, am găsit,
mort de frig, un măcăleandru. „Pune-l jos!”, a strigat el imediat,
„nu vezi că doarme?” Moartea, ca şi dragostea, era un subiect
interzis. Nu ar fi fost de o mie de ori mai bine dacă mi-ar fi spus
că Argo murise? Tata ar fi putut foarte bine să mă ia în braţe şi
să-mi zică: „Eu l-am ucis, pentru că era bolnav şi se chinuia prea
tare. Unde se află acum e mult mai fericit”. Sigur, aş fi plâns mai
mult, aş fi fost disperată, luni la rândul m-aş fi dus la locul în
care era îngropat şi, aplecată peste ţărână, i-aş fi vorbit îndelung.
Apoi, încetul cu încetul, aş fi început să-l uit, alte lucruri m-ar fi
interesat, aş fi făcut alte pasiuni, şi Argo ar fi alunecat în fundul
gândurilor mele ca o amintire, o frumoasă amintire din copilărie.
În loc de asta, Argo a devenit un mic mort pe care îl port în mine.
Iată de ce spun că la şase ani eram mare: fiindcă simţeam nu
bucurie, ci nelinişte, indiferenţă, nu curiozitate. Tatăl şi mama
mea erau nişte monştri? Nu, categoric nu, pentru acele timpuri
erau nişte persoane perfect normale.
De-abia când am îmbătrânit, mama a început să-mi spună câte
ceva despre copilăria ei. Mama sa murise atunci când ea era încă
mică, înainte de ea avusese un băieţel răpus la trei ani de
pneumonie. Fusese zămislită imediat după aceea şi avusese
nenorocul să se nască nu numai fată, ci şi exact în ziua în care îi
murise fratele. Pentru a se păstra vie amintirea acestei triste
coincidenţe, o îmbrăcaseră în doliu, chiar sugaci fiind. Deasupra
leagănului ei trona un portret mare al frăţiorului, pictat în ulei.
Servea să-i aducă aminte, de fiecare dată când deschidea ochii, că
era un înlocuitor, o palidă copie a cuiva mai bun. Înţelegi? Cum
să o învinovăţeşti atunci pentru răceala sa, pentru alegerile sale
greşite, pentru felul ei de-a fi departe de tot? Până şi maimuţele,
dacă sunt crescute în laboratoare aseptice, despărţite de
adevărata lor mamă, devin triste şi se abandonează morţii în
scurtă vreme. Şi dacă am urca mai sus, până la mama sa sau la
mama mamei sale, cine ştie ce altceva vom mai găsi…
De obicei, nefericirea urmează linia feminină. Precum anumite
anomalii genetice, ea trece din mamă în fiică. Trecând, în loc să se
stângă, devine din ce în ce mai intensă, mai de nedezrădăcinat şi
mai profundă. Pentru bărbaţi, în vremea aceea, lucrurile stăteau
altfel, aveau profesia, politica, războiul. Energia lor putea să
găsească o ieşire, să se împrăştie. A noastră nu. Noi, generaţii
după generaţii, n-am cunoscut decât dormitorul, bucătăria, baia.
Am săvârşit mii de paşi, de gesturi, purtând cu noi acelaşi
resentiment, aceeaşi insatisfacţie. Am devenit feministă? Nu, nu
te teme, încerc doar să privesc înapoi cu luciditate.
Îţi aduci aminte noaptea de Sfânta Maria, când mergeam pe
promontoriu să privim focurile de artificii lansate de pe mare?
Între toate, de fiecare dată, era unul care, deşi exploda, nu reuşea
să ajungă la cer. Vezi, când mă gândesc la viaţa mamei, a bunicii
mele, când mă gândesc la atâtea vieţi ale unor oameni pe care îi
cunosc, îmi vine în minte această imagine – focuri care se
prăbuşesc, în loc să se avânte spre cer.
 21 noiembrie
Am citit undeva că Manzoni, în timp ce scria Logodnicii, se
trezea în fiecare dimineaţă mulţumit să-şi regăsească toate
personajele. Nu pot să spun aşa ceva despre mine. Chiar dacă au
trecut atâţia ani, nu-mi face deloc plăcere să vorbesc despre
familia mea, iar mama mi-a rămas în amintire imobilă şi ostilă ca
un ienicer. În această dimineaţă, încercând să pun un pic de aer
între mine şi ea, între mine şi amintiri, m-am dus să fac o
plimbare în grădină. În timpul nopţii căzuse ploaia, spre apus
cerul era limpede, în vreme ce în spatele casei ameninţau încă
nori violeţi. Înainte să înceapă un nou ropot, m-am întors
înăuntru. Peste puţin timp a izbucnit o furtună, în casă era atât
de întuneric, încât a trebuit să aprind luminile. Am scos din priză
televizorul şi frigiderul ca să nu le defecteze descărcările electrice,
apoi am luat lanterna, am pus-o în buzunar şi am venit în
bucătărie pentru întâlnirea noastră cotidiană.
Însă, de-abia m-am aşezat, că mi-am şi dat seama că nu eram
încă pregătită, poate că în aer era prea multă electricitate, iar
gândurile mele alergau de colo-colo ca şi cum ar fi fost scântei.
Atunci m-am ridicat şi, cu neînfricatul Buck pe urme, m-am
învârtit un pic prin casă fără o ţintă precisă. M-am dus în camera
în care dormeam cu bunicul, apoi într-a mea, cea de-acum – care
odată era a mamei tale –, după aceea în sufragerie, nefolosită de
multă vreme, şi, în sfârşit, în camera ta. Trecând dintr-una într-
alta, mi-am adus aminte de impresia pe care mi-o făcuse casa
atunci când am intrat pentru prima dată aici: nu îmi plăcuse
deloc. Nu eu o alesesem, ci soţul meu, Augusto, şi chiar şi el o
alesese în grabă. Aveam nevoie de un loc în care să stăm, şi nu se
mai putea aştepta. Fiind destul de mare şi având grădină, i se
păruse că aceasta ne satisfăcea toate pretenţiile. Din clipa în care
i-am deschis poarta, mi s-a părut de prost gust, ba chiar de foarte
prost gust; în culori şi în forme nimic nu se armoniza cu nimic.
Dacă o priveai dintr-o parte, părea o cabană elveţiană, iar din
alta, cu marele său hublou central şi cu acoperişul în pantă,
putea să fie una din acele case olandeze ce mărginesc canalele.
Dacă o vedeai de departe, cu cele şapte hornuri de forme diferite,
înţelegeai că unicul loc în care existenţa ei era posibilă era
tărâmul basmelor. Fusese construită în anii ’20, dar nu avea nici
un singur amănunt care să-ţi permită să o situezi în acea epocă.
Absenţa unei identităţi proprii mă neliniştea, mi-au trebuit atâţia
ani ca să mă obişnuiesc cu ideea că era a mea, că existenţa
familiei mele coincidea cu pereţii ei.
Tocmai când mă aflam în camera ta, un fulger căzut mai
aproape a făcut să se stingă lumina. În loc să aprind lanterna, m-
am întins pe pat. Afară era ropotul ploii dezlănţuite, vâjâitul
vântului, înăuntru erau sunete diverse, scârţâituri, bufnituri
înăbuşite, murmurul lemnului care se aşază. Cu ochii închişi
pentru o clipă, casa mi s-a părut o navă, un mare velier ce
înaintează pe pajişte. Furtuna s-a calmat doar spre ora prânzului,
de la fereastra camerei tale am văzut că din nuc se rupseseră
două ramuri groase.
Acum sunt din nou în bucătărie, pe câmpul meu de bătaie, am
mâncat şi am spălat puţinele farfurii pe care le murdărisem. Buck
doarme la picioarele mele, doborât de emoţiile acestei dimineţi. Cu
cât trec anii, cu atât furtunile îl aruncă într-o stare de teroare din
care îşi revine cu greu.
În cărţile pe care le-am cumpărat atunci când mergeai la
grădiniţă, am găsit scris cumva că alegerea familiei în care se
întâmplă să te naşti este dirijată de ciclul vieţilor. Dacă avem un
anume tată şi o anume mamă este pentru că numai acel tată şi
acea mamă ne vor îngădui să înţelegem ceva în plus, să avansăm
cu un mic, foarte mic pas. Dar dacă este aşa, m-am întrebat
atunci, de ce pentru atâtea generaţii se rămâne pe loc? De ce în
loc să înaintăm, dăm înapoi?
Recent, în suplimentul ştiinţific al unui ziar, am citit că poate
evoluţia nu funcţionează aşa cum am crezut întotdeauna că ar
funcţiona. Schimbările, conform ultimelor teorii, nu se săvârşesc
în mod gradual. Laba mai lungă, ciocul de formă diferită, pentru a
putea exploata o altă resursă, nu se formează încetul cu încetul,
milimetru după milimetru, generaţie după generaţie. Nu, se ivesc
pe neaşteptate: de la mamă la fiu, totul se schimbă, totul este
altfel. O confirmă resturile de schelete, maxilare, copite, cranii cu
dinţi diferiţi. Din atâtea specii nu s-au găsit niciodată forme
intermediare! Bunicul e aşa, iar nepotul altfel, între generaţii s-a
petrecut un salt. Dacă tot astfel se întâmplă şi cu viaţa interioară?
Schimbările se acumulează în surdină, încetul cu încetul şi
apoi, la un anume punct, explodează. Deodată cineva rupe cercul,
decide să fie altfel. Destin, ereditate, educaţie, unde începe un
lucru, unde se termină celălalt? Dacă te opreşti fie şi numai o
clipă ca să reflectezi, eşti zguduit aproape imediat de spaima faţă
de marele mister închis în toate acestea.
Cu puţin înainte de a mă căsători, sora tatălui meu – cea care
vorbea cu spiritele – pusese pe un amic de-al ei, astrolog, să-mi
facă horoscopul. Într-o zi, mi-a ieşit înainte cu o foaie de hârtie în
mână şi mi-a zis: „Iată, acesta este viitorul tău!” Era un desen
geometric pe foaia aceea, liniile care uneau semnul unei planete
cu altul formau multe unghiuri. Îmi aduc aminte că, de cum l-am
văzut, m-am gândit că nu există armonie aici, înăuntru, nu este
continuitate, este o succesiune de salturi, de viraje atât de bruşte,
că le-ai fi putut spune căderi. Pe spate, astrologul scrisese: „Un
drum dificil, va trebui să te înarmezi cu toate virtuţile ca să-l
parcurgi până la capăt”.
Am fost foarte impresionată: viaţa mea, până în acel moment,
mi se păruse foarte banală, da, avusese dificultăţi, dar mi se
păruseră neimportante, nu prăpăstii, ci valuri ale tinereţii. Chiar
şi când, pe urmă, am devenit adultă, soţie şi mamă, văduvă şi
bunică, nu m-am depărtat vreodată de această aparentă
normalitate. Unicul eveniment extraordinar, dacă se poate spune
aşa, a fost tragica dispariţie a mamei tale. Şi totuşi, dacă te
gândeşti bine, în profunzime, acel desen al stelelor nu minţea,
dincolo de suprafaţa solidă şi liniară, dincolo de rutina cotidiană
de femeie burgheză, exista în realitate o mişcare continuă, făcută
din mici înălţări, din sfâşieri, din obscurităţi neaşteptate şi din
căderi atât de adânci. În viaţa mea, disperarea a luat adesea vânt
în pânze şi m-am simţit precum acei soldaţi care mărşăluiesc
bătând pasul, opriţi în acelaşi loc. Timpurile se schimbau, se
schimbau persoanele, totul se schimba în jurul meu, şi eu aveam
impresia că rămân pe veci nemişcată.
Monotoniei acestui marş moartea mamei tale i-a dat lovitura de
graţie. Ideea deja modestă pe care o aveam despre mine s-a
prăbuşit într-o clipă. Dacă până atunci, îmi spuneam, am făcut
un pas sau doi, deodată am regresat brusc, am atins în drumul
meu punctul cel mai de jos. În zilele acelea, m-am temut că nu
mai ajung aici, aveam senzaţia că puţinul pe care îl înţelesesem
până atunci fusese şters dintr-o lovitură. Din fericire, n-am putut
să mă abandonez îndelung acestei stări depresive, viaţa, cu
cerinţele sale, continua să meargă înainte.
Iar viaţa erai tu: ai apărut, mică, neajutorată, fără nimeni
altcineva pe lume, ai invadat această casă tăcută şi tristă cu
râsetele tale neaşteptate, cu plânsetele tale. Văzându-ţi căpşorul
oscilând între masă şi divan, îmi aduc aminte că m-am gândit că,
în fond, nu totul era de-acum sfârşit. Hazardul, cu neprevăzuta
lui generozitate, îmi dăduse o şansă.
Hazardul. Odată, soţul doamnei Morpurgo mi-a spus că în
ebraică acest cuvânt nu există. Pentru a indica ceva relativ la
hazard, sunt constrânşi să folosească un cuvânt arab. E nostim,
nu ţi se pare? E nostim, dar şi liniştitor: unde este Dumnezeu, nu
este loc pentru hazard, nici măcar pentru umilul cuvânt care îl
desemnează. Totul este ordonat, reglat de sus, orice ţi se
întâmplă, ţi se întâmplă pentru că are un sens. Am nutrit
întotdeauna o adâncă invidie faţă de cei care îmbrăţişează această
viziune asupra lumii fără ezitări, pentru uşurinţa alegerii lor. În
ceea ce mă priveşte, în ciuda bunăvoinţei mele, n-am reuşit s-o
adopt pentru mai mult de două zile: în faţa ororii, în faţa
injustiţiei, am avut permanent un recul, în loc să le justific cu
recunoştinţă, am simţit întotdeauna născându-se în mine un
profund sentiment de revoltă.
Acum, însă, mă pregătesc să săvârşesc o acţiune într-adevăr
hazardată: să-ţi trimit un sărut. Cât le deteşti, nu? Ricoşează pe
platoşa ta ca mingile de tenis. Dar nu are nicio importanţă, că îţi
place sau nu, eu tot îţi trimit un sărut, nu pot să fac altfel, pentru
că în acest moment, transparent şi diafan, zboară deja deasupra
oceanului.

Sunt obosită. Am recitit ce am scris până aici cu o anume

nelinişte. O să înţelegi ceva? Atâtea lucruri mi se înghesuie în cap,
ca doamnele în faţa ieftinirilor de la sfârşit de sezon. Când
raţionez, nu reuşesc niciodată să o fac metodic, să găsesc un fir
care, logic, să se desfăşoare de la început până la sfârşit. Cine
ştie, câteodată mă gândesc că este aşa pentru că nu am făcut
studii universitare. Am citit atâtea cărţi, m-au interesat multe
lucruri, dar întotdeauna cu un gând la scutece, un altul la
maşina de gătit, un al treilea la sentimente. Dacă un botanist se
plimbă pe o pajişte, alege florile într-o ordine precisă, ştie ce-l
interesează şi ce nu-l interesează deloc; decide, respinge,
stabileşte relaţii. Dar dacă pe pajişte se plimbă un excursionist,
florile vor fi alese în mod diferit, una pentru că e galbenă, alta
fiindcă este albastră, a treia pentru că este înmiresmată, a patra
fiindcă se află la marginea potecii. Cred că acesta a fost şi
raportul meu cu cunoaşterea. Mama ta mi-o reproşa mereu. Când
se întâmpla să discutăm, eram învinsă aproape imediat. „Nu ai
dialectică”, îmi spunea. „Ca toţi burghezii, nu ştii să aperi serios
ceea ce gândeşti”.
Pe cât eşti tu stăpânită de o nelinişte sălbatică, fără nume, pe
atât era mama ta stăpânită de ideologie. Pentru ea, a vorbi de
lucruri mărunte şi nu de cele mari era un motiv de reproş. Mă
numea reacţionară şi obsedată de visuri burgheze. Conform
punctului său de vedere, eu eram bogată şi, prin urmare, ataşată
luxului, inutilităţilor şi, fireşte, înclinată spre rău.
După felul în care mă privea uneori, eram sigură că, dacă ar fi
existat un tribunal al poporului şi ea s-ar fi aflat în fruntea lui, m-
ar fi condamnat la moarte. Vina mea era că trăiam într-o vilişoară
cu grădină, în loc să stau într-o baracă sau într-un apartament de
periferie. Acestei vini i se adăuga faptul că moştenisem o mică
rentă care ne permitea amândurora să trăim. Ca să nu repet
greşeala părinţilor mei, mă interesam de ceea ce spunea sau cel
puţin mă străduiam să o fac. Niciodată nu am luat-o în râs şi nici
nu am făcut-o să priceapă cât de străină îmi era orice idee
totalitară, însă, oricum, ea trebuie să-mi fi simţit neîncrederea
faţă de frazele sale prefabricate.
Ilaria a frecventat Universitatea din Padova. Ar fi putut foarte
bine să o facă la Trieste, dar era prea intolerantă pentru a
continua să trăiască alături de mine. De fiecare dată când îi
propuneam să merg până la ea, îmi răspundea cu o tăcere
încărcată de ostilitate. Studiile sale avansau foarte lent, nu ştiam
cu cine îşi împărţea casa, niciodată nu a vrut să mi-o spună.
Cunoscându-i fragilitatea, eram îngrijorată. Fusese mai ’68 în
Franţa – universităţile ocupate, mişcarea studenţească.
Ascultându-i rarele rapoarte telefonice, îmi dădeam seama că nu
mai reuşeam s-o urmăresc, era veşnic înflăcărată de ceva şi acest
ceva se schimba necontenit. Supunându-mă rolului meu de
mamă, încercam să o înţeleg, dar era foarte dificil: totul era febril,
fugitiv, erau prea multe idei noi, prea multe concepte absolute. În
loc să se exprime cu fraze proprii, Ilaria înşira un slogan după
altul. Mă temeam pentru echilibrul ei psihic: sentimentul că
aparţine unui grup cu care împărţea aceleaşi certitudini, aceleaşi
dogme absolute îi întărea îngrijorător tendinţa naturală spre
aroganţă.
În cel de-al şaselea an al ei la universitate, îngrijorată de o
tăcere mai lungă decât altele, am luat trenul şi m-am dus să o
caut. De când locuia la Padova, nu o mai făcusem niciodată. Când
mi-a deschis uşa, a rămas uluită, în loc de bună ziua, mi s-a
adresat agresiv: „Cine te-a invitat?” Şi, fără să-mi dea măcar răgaz
să-i răspund, a adăugat: „Ar fi trebuit să mă anunţi. Tocmai
plecam. În această dimineaţă am un examen foarte important”.
Avea încă pe ea cămaşa de noapte, evident că era vorba de o
minciună. Prefăcându-mă că nu-mi dau seama, am spus: „Nu-i
nimic, te voi aştepta şi vom sărbători rezultatul împreună”. Puţin
după aceea a plecat într-adevăr, cu o asemenea grabă, că şi-a
lăsat cărţile pe masă.
Rămasă singură în casă, am făcut ceea ce ar fi făcut oricare
altă mamă, am început să-i cotrobăiesc prin sertare, căutând un
semn, ceva care să mă ajute să înţeleg în ce direcţie o luase viaţa
ei. Nu aveam intenţia să o spionez, să fac acte de cenzură sau de
inchiziţie, asemenea lucruri nu m-au caracterizat niciodată. Era
numai o nelinişte în mine şi, ca s-o domolesc, aveam nevoie de un
punct de sprijin. Dar în afară de manifeste şi broşuri de
propagandă revoluţionară, în mâini nu mi-a căzut altceva, nicio
scrisoare, niciun jurnal. Pe un perete din dormitor era un afiş,
care, sus, avea înscrisul: „Familia este aerisită şi stimulantă
precum o cameră de gazare”. În felul său, acela era un indiciu.
Ilaria s-a reîntors la începutul după-amiezii, cu aceeaşi
respiraţie tăiată ca la plecare. „Cum a fost examenul?”, am
întrebat-o cu tonul cel mai afectuos cu putinţă. A ridicat din
umeri: „Ca toate celelalte”. Şi, după o pauză, a adăugat: „De asta
ai venit, ca să mă controlezi?” Voiam să evit o ciocnire, aşa încât,
pe un ton liniştit şi conciliant, i-am răspuns că aveam o singură
dorinţă: să stăm un pic de vorbă.
„Să stăm de vorbă?”, repetă neîncrezătoare. „Şi despre ce
anume? Despre pasiunile tale mistice?”
„Despre tine, Ilaria”, i-am zis atunci încet, încercând să-i
întâlnesc privirea. Se apropie de fereastră, ţinând ochii fixaţi pe o
salcie uşor îngălbenită. „N-am nimic de spus, în orice caz nu ţie.
Nu vreau să-mi irosesc timpul în pălăvrăgeli intimiste mic-
burgheze”. Apoi îşi mută privirea de la salcie la ceasul de la mână
şi zise: „Este târziu, am o reuniune importantă. Trebuie să pleci”.
Nu i-am dat ascultare, m-am ridicat, dar în loc să ies, m-am dus
la ea şi i-am luat mâinile într-ale mele. „Ce se întâmplă?”, am
întrebat-o. „Ce anume te face să suferi?” I-am simţit respiraţia
accelerându-se. „Mă doare inima să te văd în starea asta”, am
adăugat. „Chiar dacă tu mă refuzi ca mamă, eu nu te refuz ca
fiică. Aş vrea să te ajut, dar dacă tu nu-mi ieşi în întâmpinare, nu
pot s-o fac”. În clipa aceea bărbia a început să-i tremure, cum se
întâmpla când era fetiţă şi era gata să plângă, îşi smulse mâinile
dintr-ale mele şi se întoarse spre perete, cu o mişcare bruscă.
Trupul ei slăbuţ şi încordat era cutremurat de hohote adânci. I-
am mângâiat părul. Pe cât îi erau mâinile de îngheţate, pe atât îi
ardea trupul. Se întoarse dintr-odată şi mă îmbrăţişă cu faţa
ascunsă pe umărul meu. „Mamă, spuse, eu… eu…”
Exact în acel moment sună telefonul.
„Lasă-l să sune!”, i-am şoptit la ureche.
„Nu pot!”, îmi răspunse, ştergându-şi ochii.
Când a ridicat receptorul, vocea îi era din nou metalică, străină.
Din scurtul dialog, am înţeles că trebuia să se fi petrecut ceva
grav. Într-adevăr, imediat după aceea îmi spuse: „Îmi pare rău,
acum chiar că trebuie să pleci”. Am ieşit împreună, la uşă s-a
lăsat pradă unei îmbrăţişări rapide şi vinovate. „Nimeni nu poate
să mă ajute”, murmură în timp ce mă strângea. Am însoţit-o până
la bicicleta ei, legată de un stâlp, nu departe de acolo. Era deja în
şa, când, lunecându-şi două degete sub şiragul meu, zise: „Perlele
sunt, nu-i aşa, biletul tău de liberă trecere. De când te-ai născut,
niciodată n-ai avut curajul să faci un pas fără ele!”
La atâta amar de vreme, acesta este episodul din viaţa cu
mama ta care îmi revine cel mai frecvent în minte. Mă gândesc
deseori la ea. Cum este cu putinţă, îmi zic, ca din toate lucrurile
trăite împreună, în amintirile mele să apară întâi mereu acesta?
Chiar astăzi, în timp ce mă întrebam pentru a nu ştiu câta oară,
în mine a răsunat un proverb: „Cuţitul se răsuceşte întotdeauna
în rană”. Ce legătură are, ai să te întrebi. Are, are, şi încă foarte
tare. Episodul acela revine deseori printre gândurile mele, pentru
că este unicul în care am avut posibilitatea să provoc o
schimbare. Mama ta a izbucnit atunci în plâns, m-a îmbrăţişat: în
momentul acela în platoşa sa se deschisese o ferestruică, o fisură
minusculă, prin care aş fi putut să intru. Iar odată aflată
înăuntru, aş fi putut să procedez asemenea acelor cuie care de
cum pătrund în zid încep să se dilate câştigând spaţiu în plus. M-
aş fi transformat într-un punct fix în viaţa ei. Dar ca s-o fac, ar fi
trebuit să am putere. Când mi-a zis „acum chiar că trebuie să
pleci”, ar fi trebuit să rămân. Ar fi trebuit să iau o cameră acolo,
la un hotel din apropiere, şi să mă întorc în fiecare zi să-i bat la
uşă. Să insist până la a preschimba fisura aceea într-o trecere. Ar
mai fi trebuit încă foarte puţin, o simţeam.
Dar n-am făcut-o: din laşitate, din lene şi dintr-un fals
sentiment de pudoare, am ascultat-o. Detestasem felul sufocant
de-a fi al mamei mele, voiam să fiu o altfel de mamă, să respect
libertatea vieţii sale. Însă, îndărătul măştii de libertate, deseori se
ascunde nepăsarea, dorinţa de a nu fi implicat. Graniţa este
foarte subţire, a o trece sau nu este chestiune de-o clipă, de o
decizie care se ia sau nu. Îţi dai seama de importanţa ei numai
când clipa a trecut. Numai atunci te căieşti, numai atunci înţelegi
că în momentul acela nu trebuia să fie libertate, ci intruziune:
erai prezent, aveai conştiinţă, din această conştiinţă trebuia să se
nască obligaţia de a acţiona. Iubirea nu este pentru leneşi, pentru
ca să existe în plinătatea sa, cere uneori gesturi precise şi
energice. Înţelegi? Mi-am ascuns laşitatea şi indolenţa sub nobilul
veşmânt al libertăţii.
Ideea de destin este un gând care vine cu vârsta, în general nu
te gândeşti la asta la anii tăi, vezi orice lucru care ţi se întâmplă
ca fruct al propriei voinţe. Te simţi ca un muncitor care, piatră
după piatră, îşi construieşte în faţă drumul pe care va trebui să-l
străbată. Doar mult mai târziu îţi dai seama că drumul e deja
făcut, altcineva l-a trasat pentru tine, iar ţie nu-ţi rămâne decât
să mergi înainte. Este o descoperire ce se face, de obicei, spre
patruzeci de ani, atunci când începi să intuieşti că lucrurile nu
depind numai de tine. Este un moment periculos, când nu rar se
întâmplă să aluneci într-un fatalism claustrofobic. Ca să vezi
destinul în întreaga sa realitate, trebuie să mai laşi să treacă
puţin anii. Spre şaizeci, când drumul în spatele tău este mai lung
decât în faţă, vezi un lucru pe care nu l-ai văzut niciodată: calea
pe care ai parcurs-o nu era dreaptă, ci plină de răscruci, la orice
pas exista o săgeată ce indica o direcţie diferită: de acolo se
despărţea o cărare, de dincolo, un drumeag năpădit de iarbă ce se
pierdea în pădure. Ai pornit pe unele din aceste devieri fără să-ţi
dai seama, pe altele nici măcar nu le-ai zărit. Nu ştii unde te-ar fi
dus cele pe care le-ai trecut cu vederea, dacă într-un loc mai bun
sau dimpotrivă. Nu o ştii, însă tot îţi pare rău. Puteai să faci un
lucru şi nu l-ai făcut, te-ai întors pe urmele paşilor tăi în loc să
mergi înainte. Pasul gâştei, îţi aduci aminte jocul? Viaţa merge
înainte aproape cam în acelaşi fel.
La răscrucile de pe drumul tău întâlneşti celelalte vieţi, să le
cunoşti sau să nu le cunoşti, să le trăieşti până la capăt sau să le
laşi să se piardă depinde numai de alegerea pe care o faci într-o
clipă. Chiar dacă nu o ştii, viaţa ta şi a celor apropiaţi ţie se joacă
adesea aşa, când tu alegi să te abaţi sau să mergi drept înainte.
 22 noiembrie
În noaptea asta, vremea s-a schimbat, dinspre răsărit a pornit
vântul, în câteva ore a alungat toţi norii. Înainte de a mă aşeza la
scris, m-am plimbat prin grădină. Bora 1 sufla încă puternic, se
strecura sub haine. Buck era euforic, voia să se joace, îmi ţopăia
alături, cu un con de pin în gură. Cu puţinele mele puteri, am
reuşit să i-l arunc doar o singură dată. A făcut un zbor scurt, însă
el a fost mulţumit şi cu asta. După ce am verificat starea de
sănătate a trandafirului tău, m-am dus să salut nucul, cireşul,
copacii mei preferaţi.
Îţi aduci aminte cum mă luai peste picior când mă vedeai stând
să le mângâi trunchiurile? „Ce faci”, îmi ziceai, „doar nu e
spinarea unui cal!” Şi când, după aceea, îţi atrăgeam atenţia că a
atinge un copac nu e cu nimic altfel decât a atinge orice altceva
viu, ba chiar e mai plăcut, ridicai din umeri şi plecai enervată. De
ce e mai plăcut? Pentru că, de exemplu, dacă scarpin capul lui
Buck, simt ceva cald, vibrant, dar în asta nu există întotdeauna o
subtilă agitaţie. Este ora păpatului, care e prea aproape sau prea
departe, este dorul de tine sau, pur şi simplu, amintirea unui vis
urât. Înţelegi? În câine, ca şi în om, sunt prea multe gânduri, prea
multe cerinţe. Ca să ajungă la linişte şi la fericire nu depinde
niciodată numai de el.
În schimb, la copac totul e diferit. De când răsare până când
moare, stă neclintit, mereu în acelaşi loc. Cu rădăcinile este mai
aproape de inima pământului decât orice alt lucru, iar cu coroana
sa, de cer. Seva curge înăuntrul său de sus în jos, de jos în sus.
Se răspândeşte şi se retrage după lumina zilei. Aşteaptă ploaia,
aşteptă soarele, aşteaptă un anotimp, apoi pe celălalt, aşteaptă
moartea. Niciunul dintre lucrurile care îi îngăduie să trăiască nu
depinde de voinţa sa. Există şi gata. Înţelegi acum de ce e plăcut
să-l mângâi? Pentru trăinicia, pentru respiraţia lor atât de lungă,
de calmă, atât de profundă. Undeva în Biblie scrie că Dumnezeu
are nările largi. Chiar dacă este un pic lipsit de respect, de câte ori
am încercat să-mi imaginez trăsăturile divinităţii, mi-a venit în
minte imaginea unui stejar.
La casa copilăriei mele exista unul, era atât de mare, încât era
nevoie de doi oameni ca să-i îmbrăţişeze trunchiul. Deja la patru

1
Numele unui vânt puternic ce bate pe ţărmul Adriaticii, mai ales în Golful
Trieste.
sau cinci ani îmi plăcea să mă duc să-l caut. Stăteam acolo,
simţeam umezeala ierbii sub mine, vântul proaspăt prin păr şi pe
faţă. Respiram şi ştiam că exista o ordine superioară a lucrurilor
şi că în ordinea aceea eram cuprinsă cu tot ce vedeam. Chiar dacă
nu cunoşteam muzica, ceva în mine cânta. Nu aş şti să-ţi spun ce
tip de melodie era, dar nu un refren anume şi nicio arie. Mai
curând era ca şi cum nişte foale ar fi suflat într-un ritm regulat şi
puternic în zona vecină inimii mele şi acest suflu, răspândindu-se
în întregul corp şi în spiritul meu ar fi produs o lumină mare, o
lumină cu o dublă natură: aceea a sa, de lumină, şi una muzicală.
Eram fericită că exist şi dincolo de această fericire, pentru mine
alta nu era.
Ţi s-ar putea părea straniu sau din cale-afară de ciudat ca un
copil să intuiască asemenea lucruri. Din nefericire, ne-am
obişnuit să considerăm copilăria ca pe o perioadă de orbire, de
nedesăvârşire, şi nu ca pe una dintre cele mai bogate. Şi totuşi ar
fi suficient să privim cu atenţie ochii unui nou-născut pentru a ne
da seama că e întocmai aşa. Ai făcut-o vreodată? Încearcă atunci
când o să ai prilejul. Înlătură prejudecăţile şi observă-l! Cum este
privirea lui? Goală, inconştientă? Sau de demult, venind de
departe, înţeleaptă? Copiii au, de la sine, în ei un suflu mai
amplu, noi, adulţii, suntem cei care l-am pierdut şi suntem
incapabili să acceptăm asta. La patru, cinci ani, nu ştiam încă
nimic despre religie, despre Dumnezeu şi despre toate
încurcăturile pe care le-au făcut oamenii vorbind despre aceste
lucruri.
Ştii, când s-a pus problema să frecventezi sau nu orele de
religie la şcoală, multă vreme n-am ştiut cum să procedez. Pe de o
parte, îmi aduceam aminte cât de catastrofal a fost impactul meu
cu dogmele, pe de alta, eram absolut convinsă că în educaţie, în
afară de minte, e nevoie să te gândeşti şi la spirit. Soluţia a venit
de la sine în ziua când ţi-a murit primul hamster. Îl ţineai în
mână şi mă priveai perplexă. „Unde este acum?”, m-ai întrebat.
Ţi-am răspuns, repetând întrebarea: „După tine, unde este
acum?” Îţi aminteşti ce mi-ai răspuns? „Se află în două locuri. Un
pic e aici, un pic în nori”. În aceeaşi după-amiază l-am
înmormântat cu o mică ceremonie. Îngenuncheată în faţa micului
mormânt, ţi-ai rostit rugăciunea: „Fii fericit, Tony! Într-o zi ne vom
revedea!”
 Poate că nu ţi-am spus-o niciodată, dar primii cinci ani de
şcoală i-am făcut la măicuţe, la Sacro Cuore. Asta, crede-mă, n-
avea cum să fie bine pentru mintea mea, deja instabilă. La
intrarea în colegiu, măicuţele instalaseră, pentru întreaga durată
a anului şcolar, o iesle mare. Era cu Iisus în staul, împreună cu
tatăl, mama, boul şi măgăruşul. Şi peste tot în jur – munţi şi văi
de mucava şi ipsos, populaţi doar cu o turmă de oiţe. Fiecare oiţă
reprezenta o elevă şi, în funcţie de purtarea ei de peste zi, era
îndepărtată sau adusă mai aproape de ieslea lui Iisus. În fiecare
dimineaţă, înainte de a intra în clase, treceam pe acolo, prin faţă,
şi, trecând, eram constrânse să ne privim poziţia. În partea opusă
ieslei se afla o prăpastie foarte adâncă şi acolo ajungeau cele mai
rele, cu două picioare deja suspendate în gol. De la şase la zece
ani am trăit condiţionată de paşii pe care îi făcea mieluşeaua mea.
Şi e zadarnic să-ţi spun că niciodată nu m-am mişcat de pe
marginea genunii.
Înăuntrul meu, cu întreaga mea voinţă, încercam să respect
poruncile ce-mi fuseseră predate. O făceam din cauza acelui firesc
simţ al supunerii pe care îl au copiii, dar nu numai de asta: eram
cu adevărat convinsă că trebuia să fim buni, să nu minţim, să nu
fim vanitoşi. Cu toate acestea, eram pe punctul de a cădea. De ce?
Din pricina unor nimicuri. Când mă duceam în lacrimi la maica
superioară să o întreb despre a nu ştiu câta mutare a mea, ea îmi
răspundea: „Pentru că ieri aveai o fundă prea mare în păr…
Pentru că ieşind de la şcoală, o colegă te-a auzit fredonând…
Pentru că nu te-ai spălat pe mâini înainte de a merge la masă…”
Înţelegi? Încă o dată vinile mele erau exterioare, exact la fel cu
cele pe care mi le reproşa mama mea. Ceea ce ne învăţau nu era
coerenţa, ci conformismul. Într-o zi, ajunsă la limita extremă a
prăpastiei, am izbucnit în hohote zicând: „Dar eu îl iubesc pe
Iisus!” Ştii ce mi-a zis atunci măicuţa din apropiere? „Aşa! În afară
de faptul că eşti dezordonată, eşti şi mincinoasă! Dacă l-ai iubi
într-adevăr pe Iisus, ai avea caietele mai ordonate”. Şi, buf!
împingând cu arătătorul, a făcut ca oiţa mea să cadă jos, în
prăpastie.
Două luni întregi cred că n-am dormit, ca urmare a acelui
episod. De-abia închideam ochii, că şi simţeam pânza saltelei de
sub mine prefăcându-se în flăcări şi voci groaznice îmi răsunau
batjocoritor în urechi, strigându-mi: „Stai tu, acum venim să te
luăm!” Fireşte, n-am povestit nimic părinţilor mei despre toate
acestea. Văzându-mă palidă la faţă şi nervoasă, mama spunea:
„Fetiţa este epuizată!”, iar eu, fără să suflu un cuvânt, înghiţeam
linguri după linguri de sirop întăritor.
Cine ştie câte persoane sensibile şi inteligente s-au îndepărtat
pe vecie de problemele spiritului din cauza unor astfel de
întâmplări. De fiecare dată când aud pe cineva spunând cât de
frumoşi erau anii de şcoală şi că-i regretă, rămân interzisă. Pentru
mine, perioada aceea a fost una dintre cele mai rele din viaţă, ba
poate chiar îngrozitoare la modul absolut, prin sentimentul de
neputinţă care a dominat-o. Pe întreaga durată a şcolii
elementare, am fost sfâşiată violent de voinţa de a rămâne
credincioasă faţă de ceea ce simţeam în mine şi de dorinţa de a
adera, chiar dacă îi intuiam falsitatea, la ceea ce credeau ceilalţi.
Este ciudat, dar retrăind acum emoţiile acelui timp, am
impresia că în cazul meu marea criză de creştere nu s-a petrecut,
cum se întâmplă de obicei, în adolescenţă, ci în acei ani ai
copilăriei. La doisprezece, la treisprezece, la paisprezece ani,
posedam deja propria şi trista mea stabilitate. Marile întrebări
metafizice se îndepărtaseră încetul cu încetul, pentru a lăsa loc
unor fantezii noi şi inofensive. Mergeam duminica la liturghie şi la
sărbătorile din calendar împreună cu mama, îngenuncheam cu
un aer pocăit să iau anafura, dar în vreme ce o făceam, mă
gândeam la altceva. Aceea nu era decât una dintre micile comedii
pe care trebuia să le joc pentru ca să trăiesc liniştită. De aceea nu
te-am înscris la ora de educaţie religioasă şi nici nu m-am căit
vreodată că n-am făcut-o. Când, îndemnată de curiozitatea ta de
copil, îmi puneai întrebări pe această temă, încercam să-ţi
răspund direct şi senin, respectând misterul care există în fiecare
din noi. Şi când nu m-ai mai întrebat, cu discreţie am încetat să-ţi
vorbesc despre asta. În asemenea lucruri nu poţi nici împinge pe
cineva, nici smulge, fiindcă se întâmplă ca şi cu vânzătorii
ambulanţi: cu cât îşi laudă marfa mai tare, cu atât îi suspectezi
mai mult de înşelăciune. Cu tine, am încercat numai să nu stâng
ceea ce era deja. Pentru restul am aşteptat.
Să nu crezi totuşi că drumul meu a fost atât de simplu. Chiar
dacă la patru ani intuisem suflul care învăluie lucrurile, la şapte
ani îl uitasem deja. La început, e adevărat, auzeam şi muzica, era
în străfunduri, dar exista. Părea un torent în chei de munte, dacă
stăteam nemişcată şi atentă, de pe buza prăpastiei reuşeam să-i
disting zgomotul. Apoi torentul s-a preschimbat într-un vechi
aparat de radio, un radio gata să se spargă. Într-un moment,
melodia exploda din cale-afară de puternic, iar în următorul nu se
mai auzea nimic.
Tatăl şi cu mama mea nu pierdeau prilejul să-mi reproşeze
obiceiul meu de a cânta. O dată, în timpul prânzului, am încasat
de-a dreptul o palmă – prima mea palmă – pentru că îmi scăpase
un „tralala”. „Nu se cântă la masă!”, a tunat tata. „Nu se cântă,
dacă nu eşti cântăreţ”, a turnat gaz peste foc mama. Eu plângeam
şi repetam printre lacrimi: „Dar asta cântă în mine!” Tot ce se
depărta de lumea concretă şi materială era pentru părinţii mei
absolut de neînţeles. Cum aş fi putut atunci să-mi păstrez
muzica? Ar fi trebuit să fi avut cel puţin destinul unui sfânt.
Destinul meu, în schimb, era acela crud al normalităţii.
Încetul cu încetul, muzica a dispărut şi, împreună cu ea,
sentimentul bucuriei profunde care m-a însoţit în primii ani. Ştii,
bucuria este ceea ce, cu adevărat, am regretat cel mai mult.
Desigur, după aceea am fost şi fericită, dar fericirea este faţă de
bucurie ca o lampă electrică faţă de soare. Fericirea are
întotdeauna o cauză, eşti fericit pentru ceva, este un sentiment a
cărui existenţă depinde de ceva din afară. Pe când bucuria nu are
obiect. Te stăpâneşte fără niciun motiv aparent, în felul ei de-a fi
se aseamănă cu soarele, arde graţie combustiei propriei sale
inimi.
De-a lungul anilor am renunţat la mine însămi, la partea cea
mai profundă din mine, pentru ca să devin o altă fiinţă, cea la
care părinţii mei se aşteptau. M-am lepădat de personalitate, ca
să achiziţionez un caracter. Caracterul, vei avea posibilitatea să-ţi
dai seama de asta, e mult mai preţuit în lume decât
personalitatea.
Dar caracterul şi personalitatea, contrar a ceea ce se crede, nu
merg bine împreună, ba, de cele mai multe ori, se exclud una pe
cealaltă în mod peremptoriu. Mama mea, de exemplu, avea un
caracter puternic, era sigură de orice faptă a ei şi nu exista nimic,
absolut nimic, care să-i ştirbească această siguranţă. Eu eram
exact contrariul. În viaţa de zi cu zi nu exista un singur lucru care
să mă entuziasmeze. În faţa fiecărei alegeri, ezitam atât de mult,
încât, în cele din urmă, cine era cu mine, nerăbdător, decidea şi
pentru mine.
Să nu crezi că renunţarea la personalitate pentru simularea
unui caracter a fost un proces natural. Ceva în adâncul meu
continua să se revolte, o parte dorea să fiu eu însămi, în vreme ce
alta, ca să fie iubită, dorea să se supună pretenţiilor lumii. Ce
bătălie dură! O detestam pe mama, felul ei de-a fi superficial şi
gol. Acesta este marele şi teribilul şantaj al educaţiei, de care este
aproape imposibil să scapi. Niciun copil nu poate să trăiască fără
dragoste. De aceea ne conformăm modelului cerut, chiar dacă nu
ne place absolut deloc, chiar dacă nu-l considerăm just. Efectul
acestui mecanism nu dispare odată cu vârsta adultă. De cum eşti
mamă, reînfloreşte, fără ca tu să-ţi dai seama sau să o vrei,
plăsmuieşte din nou acţiunile tale. Şi eu, când s-a născut mama
ta, eram sigură că am să mă comport altfel. Într-adevăr, aşa am şi
făcut, dar acest altfel era cu totul superficial, fals. Pentru ca să
nu-i impun un model mamei tale, cum mi-a fost impus mie, i-am
dat întotdeauna libertatea de a alege, voiam să se simtă aprobată
în toate acţiunile sale, nu făceam altceva decât să-i repet:
„Suntem două persoane diferite şi trebuie să ne respectăm aşa
cum suntem”.
Dar exista o eroare în toate acestea, o gravă eroare. Şi ştii care
era? Lipsa mea de identitate. Chiar dacă de-acum eram adultă,
nu eram sigură de nimic. Nu izbuteam să mă iubesc, să mă
stimez. Datorită sensibilităţii subtile şi oportuniste ce îi
caracterizează pe copii, mama ta a sesizat-o aproape imediat: a
simţit că eram slabă, fragilă, uşor de înfrânt. Imaginea care îmi
vine în minte, gândindu-mă la raportul nostru, e aceea a unui
copac şi a plantei care îl parazitează. Copacul e mai bătrân, mai
înalt, se află acolo de mult şi are rădăcinile mai adânci. Planta se
înalţă la picioarele sale într-un singur anotimp, mai mult decât
rădăcini, are bărbi, filamente. Sub fiecare filament este dotată cu
ventuze micuţe, cu care se caţără în sus, pe trunchi. Într-un an
sau doi e deja în vârful coroanei. În timp ce gazda sa îşi pierde
frunzele, ea rămâne verde. Continuă să prolifereze, să se
cramponeze, acoperă copacul în întregime, soarele şi apa nu mai
ajung decât la ea. În acest moment, copacul se usucă şi moare,
rămâne doar trunchiul ca o amărâtă proptea pentru planta
căţărătoare.
După tragica sa dispariţie, mulţi ani nu m-am mai gândit la ea.
Uneori, îmi dădeam seama că am uitat-o şi mă învinuiam de
cruzime. Trebuia să mă ocup de tine, este adevărat, dar nu cred
că acesta era adevăratul motiv sau poate era în parte.
Sentimentul meu de eşec era prea mare pentru ca să-l pot
accepta. Doar în ultimii ani, când tu ai început să te depărtezi, să-
ţi cauţi calea, gândul la mama ta mi-a revenit în minte, a început
să mă obsedeze. Regretul meu cel mai mare este acela de a nu fi
avut vreodată curajul de a o înfrunta, de a nu-i fi zis măcar o
dată: „Nu ai deloc dreptate, eşti pe punctul de a face o prostie!”
Simţeam în vorbele ei sloganuri foarte periculoase, lucruri care,
pentru binele său, ar fi trebuit tăiate imediat, şi cu toate acestea
mă abţineam să intervin. Nu se punea problema indolenţei.
Lucrurile în discuţie erau esenţiale. Ceea ce mă făcea să acţionez
– sau mai degrabă să nu acţionez – era ceea ce mă învăţase
mama. Ca să fiu iubită, trebuia să evit confruntarea, să mă prefac
că sunt cum nu eram. Fireşte, Ilaria se manifesta autoritar, avea
mai mult caracter şi mă temeam de o luptă deschisă, îmi era frică
să mă opun. Dacă aş fi iubit-o cu adevărat, ar fi trebuit să mă
indignez, să o tratez cu duritate. Ar fi trebuit să o oblig să facă
sau să nu facă anumite lucruri. Poate că tocmai aceasta voia, de
aceasta avea nevoie.
Cine ştie de ce adevărurile elementare sunt cu mult mai greu de
înţeles… Dacă eu aş fi înţeles atunci că prima calitate a iubirii
este forţa, probabil că evenimentele s-ar fi petrecut în mod diferit.
Dar pentru a fi puternic, trebuie să te iubeşti pe tine însuţi.
Pentru a te iubi pe tine însuţi, este nevoie să te cunoşti în
profunzime, să ştii totul despre tine, până şi lucrurile cele mai
ascunse, cele mai greu de acceptat. Cum să împlineşti un
asemenea proces, în timp ce viaţa, cu zgomotul său, te trage
înainte? O poate face, de la început, doar cel însemnat cu însuşiri
excepţionale. Muritorilor de rând, persoanelor ca mine, ca mama
ta, nu le rămâne altceva decât destinul ramurilor şi al sticlelor de
plastic. Cineva – sau poate vântul – te aruncă deodată în vârtejul
unui râu şi, graţie materialului din care eşti făcut, în loc să te
duci la fund, pluteşti. Şi aceasta chiar ţi se pare o victorie, încât
imediat începi să alergi. Aluneci iute în direcţia în care te poartă
curentul. Din când în când, din cauza unui ghem de rădăcini sau
a vreunui pietroi, eşti constrâns la o oprire. Rămâi acolo, lovit o
vreme de apă, apoi apa se ridică, te eliberează şi mergi înainte.
Când cursul este liniştit, pluteşti deasupra, când e violent, te
scufunzi. Nu ştii unde mergi şi nici nu te-ai întrebat vreodată. În
trecerile cele mai liniştite poţi să vezi peisajul, ţărmurile,
tufişurile. Mai mult decât amănuntele, vezi formele, tipul de
culoare. Mergi prea repede ca să desluşeşti altceva. Pe urmă, cu
timpul şi kilometrii, ţărmurile coboară, râul se lărgeşte, are încă
maluri, dar abia se văd. „Oare unde merg?”, te întrebi atunci şi în
clipa aceea în faţa ta se şi deschide marea.
Viaţa mea, în mare parte, aşa a fost. În loc să înot, mai mult m-
am zbătut. Cu gesturi nesigure, confuze, fără eleganţă şi fără
bucurie, am reuşit doar să mă menţin la suprafaţă.
De ce îţi scriu toate astea? Ce înseamnă aceste confesiuni lungi
şi prea intime? Ajunsă aici poate că, sătulă, ai răsfoit paginile,
una după alta, suspinând. Ce urmăreşte, te vei fi întrebat, unde
mă poartă? Într-adevăr, divaghez, în loc să o iau pe drumul direct,
adesea şi cu plăcere, pornesc pe poteci umile. Dau impresia că m-
am pierdut şi poate că nici nu e o impresie: m-am pierdut cu
adevărat. Dar aceasta e calea spre ceea ce tu cauţi atât: centrul.
Îţi aduci aminte când te învăţam să faci crêpes2? Când le
învârteşti în aer, îţi spuneam, trebuie să te gândeşti la orice în
afară de faptul că trebuie să cadă întinse în tigaie. Dacă te
concentrezi asupra zborului lor, poţi să fii sigură că vor cădea
turtite sau vor plonja de-a dreptul pe aragaz. Este amuzant, dar
chiar distragerea e cea care ne face să ajungem în centrul
lucrurilor, în inima lor.
Dar acum nu inima, ci stomacul meu are cuvântul. Protestează
şi are dreptate, fiindcă între o clătită şi o călătorie lungă pe ape a
sosit ora cinei. Trebuie să te las, dar nu înainte de a-ţi trimite un
alt sărut detestat.

2
Clătite (în limba franceză în original).
 29 noiembrie
Vântul de ieri a făcut o victimă, am găsit-o dimineaţă, în timpul
obişnuitei plimbări prin grădină. Ca şi cum mi-ar fi sugerat-o
îngerul meu păzitor, în loc să fac ca întotdeauna simplul ocol al
casei, am mers până în fund, acolo unde altă dată era un coteţ şi
acum este depozitul de gunoi. Tocmai când o luasem de-a lungul
micului zid care ne separă de familia Walter, am zărit pe pământ
ceva întunecat. Putea să fie un con de pin, dar nu era, pentru că,
la intervale mai curând regulate, se mişca. Ieşisem fără ochelari şi
doar când m-am aplecat deasupra ei, mi-am dat seama că era
vorba de o mierlă tânără. Ca s-o prind, aproape că am riscat să-
mi rup femurul. Când eram gata să o ajung, făcea un salt uşor
înainte. Dacă aş fi fost şi eu mai tânără, aş fi luat-o în mână în
mai puţin de o secundă, dar acum sunt prea înceată ca să o fac.
În cele din urmă, mi-a venit o idee genială: mi-am scos broboada
de pe cap şi am aruncat-o peste ea. Înfăşurată astfel, am dus-o în
casă şi am instalat-o într-o cutie veche de pantofi, înăuntru i-am
pus nişte cârpe, iar în capac i-am făcut găuri, una îndeajuns de
mare ca să-şi poată scoate capul. În timp ce scriu, stă aici, în faţa
mea, pe masă. Încă nu i-am dat să mănânce pentru că e prea
agitată. Şi, când o văd agitată, mă agit la rândul meu, privirea ei
înfricoşata mă pune în încurcătură. Dacă în acest moment ar
coborî o micuţă zână, dacă ar apărea orbindu-mă cu splendoarea
sa, între un frigider şi o maşină de gătit economică, ştii ce i-aş
cere? I-aş cere Inelul Regelui Solomon, acel miraculos translator
care îţi îngăduie să vorbeşti cu toate animalele lumii. Ca să-i pot
spune mierlei: „Nu fi îngrijorată, prostuţa mea, sunt o făptură
umană animată de cele mai bune intenţii. Te voi îngriji, te voi
hrăni şi, când vei fi din nou sănătoasă, îţi voi da drumul să-ţi iei
zborul”.
Dar să ne întoarcem la noi. Ieri ne-am despărţit în bucătărie, cu
prozaica parabolă a clătitelor. Aproape sigur te va fi iritat. Când
eşti tânăr, crezi mereu că lucrurile mari cer – pentru a fi descrise
– cuvinte încă şi mai mari, răsunătoare. Cu puţin înainte de a
pleca, mi-ai pus sub perna o scrisoare în care încercai să-mi
explici descumpănirea ta. Acum, că eşti departe, pot să-ţi spun
că, în afară de acest sentiment de descumpănire, n-am înţeles
absolut nimic. Totul era atât de contorsionat, de obscur! Eu sunt
o persoană simplă, aparţin unei epoci diferite de cea căreia îi
aparţii tu: dacă un lucru este alb, spun că e alb, dacă e negru,
negru. Soluţionarea problemelor depinde de experienţa fiecărei
zile, de dorinţa de a vedea lucrurile cum sunt în realitate şi nu
cum, după cutare şi cutare, ar trebui să fie. Din clipa în care
începem să aruncăm balastul, să eliminăm ceea ce ne este străin,
ce vine din afară, suntem deja pe drumul cel bun. De multe ori
am impresia că lecturile tale, în loc să te ajute, te zăpăcesc, că te
împresoară cu negru, precum fac sepiile atunci când fug şi-şi lasă
în urmă cerneala.
Înainte de a te hotărî să pleci, mi-ai propus o alternativă: „Sau
merg un an în străinătate, sau încep să mă duc la un
psihanalist”. Reacţia mea a fost dură, îţi aminteşti? Poţi să pleci şi
trei ani, ţi-am zis, dar la un psihanalist n-ai să te duci nici măcar
o dată! Nu ţi-aş permite să te duci, nici chiar dacă l-ai plăti tu. Ai
fost descumpănită de reacţia mea excesivă. În fond, propunându-
mi psihanalistul, credeai că îmi propui un rău mai mic. Deşi nu ai
protestat în niciun fel, îmi închipui că te-ai gândit că eram prea
bătrână pentru a înţelege aceste lucruri sau prea puţin informată.
Dar te înşeli. De Freud am auzit vorbindu-se încă de când eram
fetiţă. Unul dintre fraţii tatălui meu era medic şi, studiind la
Viena, intrase foarte repede în contact cu teoriile sale. Îl
entuziasmau şi, de fiecare dată când venea să ia masa cu noi,
încerca să-mi convingă părinţii de eficienţa lor. „Nu o să mă faci
să cred că, dacă visez că mănânc spaghete, îmi este frică de
moarte!”, tuna atunci mama mea. „Dacă visez spaghete, înseamnă
un singur lucru: că îmi este foame”. Erau zadarnice atunci
tentativele unchiului de a o convinge că îndărătnicia ei provenea
dintr-o refulare, că era neîndoielnică teroarea sa în faţa morţii,
fiindcă spaghetele nu erau altceva decât viermi, şi viermi vom
ajunge cu toţii într-o bună zi. În acel moment, ştii ce făcea mama
mea? După o clipă de tăcere, izbucnea cu vocea ei de soprană: „Şi
dacă visez macaroane?”
Întâlnirile mele cu psihanaliza nu se reduc însă la această
anecdotă din copilărie. Mama ta a fost în tratament la un
psihanalist, ori presupus ca fiind aşa ceva, aproape zece ani.
Când a murit, mai mergea încă la el, astfel încât, chiar dacă
indirect, am avut prilejul să urmăresc zi după zi evoluţia acestei
relaţii. Ca să spun drept, la început nu-mi povestea nimic; asupra
acestor lucruri, ştii, veghează secretul profesional. Dar ceea ce m-
a izbit imediat – şi în sens negativ – a fost sentimentul rapid şi
total de dependenţă. Deja după o lună, întreaga sa viaţă se rotea
în jurul acestei întâlniri, a ceea ce se petrecea timp de o oră între
ea şi domnul respectiv. Gelozie, ai să spui. Poate, şi asta-i posibil,
dar nu era principalul. Ceea ce mă neliniştea şi mă chinuia era
mai curând faptul de a o vedea sclavă încă o dată în plus: după ce
fusese dependentă de politică, era acum subjugată de acest domn.
Ilaria îl cunoscuse în timpul ultimului an de şedere la Padova şi
tot la Padova se ducea în fiecare săptămână. Când mi-a
comunicat noua sa preocupare, am rămas un pic uimită şi i-am
spus: „Chiar crezi că trebuie să mergi până acolo ca să găseşti un
doctor bun?”
Pe de o parte, decizia de a apela la un medic pentru a ieşi din
starea sa de perpetuă criză îmi dădea o senzaţie de uşurare. În
fond, îmi ziceam, dacă Ilaria s-a hotărât să ceară ajutor cuiva era
deja un pas înainte. Pe de alta, însă, cunoscându-i fragilitatea,
îmi era teamă de alegerea persoanei căreia i se încredinţase. Să
pătrunzi în mintea cuiva este întotdeauna un fapt extrem de
delicat. „Cum l-ai găsit?”, o întrebam. „Ţi l-a recomandat cineva?”
Dar ea, drept răspuns, dădea din umeri. „Ce te interesează?”,
zicea, lăsând fraza în suspensie, cu o tăcere plină de suficienţă.
Cu toate că în Trieste locuia singură, aveam obiceiul să
prânzim împreună măcar o dată pe săptămână. La începutul
terapiei, discuţiile noastre cu aceste prilejuri au fost de o mare şi
voită superficialitate. Vorbeam despre ce se mai întâmplase în
oraş, despre timp… Dacă timpul era frumos şi în oraş nu se
petrecuse nimic, stăteam aproape mute.
După al treilea sau al patrulea drum la Padova însă, am sesizat
o schimbare. În loc să vorbim amândouă despre nimicuri, ea a
început să-mi pună întrebări. Dorea să ştie totul despre trecut,
despre mine, despre tatăl ei, despre raporturile noastre. Nu era
afecţiune în întrebările sale, ci curiozitate. Tonul era acela al unui
interogatoriu. Repeta de mai multe ori întrebarea, insistând
asupra unor amănunte lipsite de importanţă, insinua dubii
asupra unor episoade pe care ea însăşi le trăise şi le ţinea minte
foarte bine. În clipele acelea nu mi se părea că stau de vorbă cu
fiica mea, ci cu un comisar care voia cu orice preţ să mă facă să
mărturisesc un delict. Într-o zi, nerăbdătoare, i-am spus: „Zi clar:
Unde vrei să ajungi?” S-a uitat la mine cu o privire uşor ironică, a
luat o furculiţă, a ciocnit-o de pahar şi, când paharul a făcut
cling, a spus: „Într-un singur loc, la punctul de plecare. Vreau să
ştiu când şi pentru ce tu şi soţul tău mi-aţi tăiat aripile”.
 Prânzul acela a fost ultimul la care am consimţit să mă supun
tirului întrebărilor ei. Săptămâna următoare i-am zis la telefon să
vină, dar cu o condiţie: ca între noi, în loc de proces, să fie un
dialog.
Aveam conştiinţa încărcată? Sigur că da, erau multe lucrurile
despre care ar fi trebuit să stau de vorbă cu Ilaria, dar nu mi se
părea nici drept şi nici sănătos să dezvălui lucruri atât de gingaşe
sub presiunea unui interogatoriu. Dacă mă potriveam jocului ei,
în loc să inaugurăm un raport nou, între două persoane adulte,
numai eu aş fi fost, pentru totdeauna, vinovată, iar ea pe vecie
victimă, fără putinţă de salvare.
Câteva luni după aceea am discutat iar cu ea despre terapie.
Acum se retrăgea cu doctorul ei pe durata întregului sfârşit de
săptămână. Era foarte slăbită şi, când vorbea, avea ceva febril,
ceva ce nu mai simţisem la ea înainte. I-am povestit de fratele
bunicului său, de primele lui contacte cu psihanaliza, iar după
aceea, ca şi cum n-ar fi fost nimic, am întrebat-o: „De ce şcoală
aparţine psihanalistul tău?” „De niciuna”, mi-a răspuns, „sau mai
bine zis de una fondată chiar de el”.
Din acel moment, ceea ce până atunci fusese o simplă stare de
nelinişte a devenit o grijă adevărată şi profundă. Am reuşit să
descopăr numele medicului şi, după o scurtă investigaţie, am aflat
şi că nu era nicidecum medic. Speranţele pe care le avusesem la
început asupra efectelor terapiei s-au făcut praf şi pulbere într-o
singură clipă. Fireşte, nu lipsa diplomei în sine m-a făcut
suspicioasă, ci lipsa diplomei adăugată constatării că starea Ilariei
se înrăutăţea continuu. Dacă tratamentul ar fi fost în regulă, mă
gândeam, după o fază iniţială de indispoziţie, ar fi trebuit să
urmeze una de ameliorare: lent, printre îndoieli şi recăderi,
conştiinţa ar fi trebuit să-şi taie drum. În schimb, încet, încet,
Ilaria a încetat să se mai intereseze de tot ce o înconjura. Îşi
terminase studiile deja de câţiva ani şi nu făcea nimic, se
îndepărtase de puţinii prieteni pe care îi avusese, unica sa
activitate consta în a-şi scruta stările sufleteşti cu obsesia unui
entomolog. Lumea se învârtea în jurul a ceea ce visase noaptea, a
unei fraze pe care eu sau tatăl ei i-o spusesem cu douăzeci de ani
în urmă. În faţa acestei deteriorări a vieţii sale, mă simţeam
complet neputincioasă.
 Doar trei luni mai târziu, pentru câteva săptămâni, a apărut
lumina unei speranţe. După Paşte îi propusesem să facem o
călătorie împreună.
Spre marea mea surprindere, în loc să refuze a priori ideea,
Ilaria, ridicându-şi privirile din farfurie, mi-a spus: „Şi unde am
putea să mergem?” „Nu ştiu”, i-am răspuns, „unde vrei tu,
oriunde ne-ar trece prin minte s-o facem”.
În aceeaşi după-amiază am aşteptat cu nerăbdare deschiderea
agenţiilor de voiaj. Săptămâni la rând le-am bătut în lung şi în lat,
căutând ceva care să ne placă. În cele din urmă am optat pentru
Grecia – Creta şi Santorini – la sfârşit de mai. Lucrurile practice
de făcut înaintea plecării ne-au unit într-o complicitate niciodată
avută mai înainte. Era obsedată de valize, de teroarea de a nu uita
ceva foarte important. Ca să o liniştesc, i-am cumpărat un
carneţel. „Notează aici toate lucrurile de care ai nevoie”, i-am
spus, „şi când le-ai pus în geamantan, le însemnezi cu o
cruciuliţă”.
Seara, când trebuia să merg la culcare, îmi reproşam că nu mă
gândisem mai înainte că o călătorie împreună era cea mai bună
modalitate de a încerca reînnodarea relaţiei noastre. Dar în
vinerea de dinaintea plecării, Ilaria mi-a telefonat cu o voce
metalică. Presupun că se găsea într-o cabină, pe stradă. „Trebuie
să plec la Padova”, mi-a zis, „mă întorc cel mai târziu marţi
seară”. „Chiar trebuie?”, am întrebat-o, dar deja închisese.
Până joi nu am avut nicio veste de la ea. La ora două, telefonul
a sunat, tonul ei era indecis: între duritate şi părere de rău.
„Regret”, mi-a spus, „dar nu mai merg în Grecia”. Aştepta reacţia
mea. O aşteptam şi eu. După câteva secunde, i-am răspuns: „Îmi
pare rău şi mie. Eu oricum mă duc”. A înţeles dezamăgirea mea şi
a încercat să se justifice: „Dacă plec, fug de mine însămi”, a şoptit.
Cum poţi să-ţi imaginezi, a fost o vacanţă foarte tristă. Mă
străduiam să urmăresc ghidul, să mă interesez de peisaj, de
arheologie, dar în realitate mă gândeam numai la mama ta, mă
întrebam unde o ducea viaţa.
Ilaria, îmi ziceam, seamănă cu un ţăran care, după ce şi-a
însămânţat grădina şi şi-a văzut primele plăntuţe, este cuprins de
teama că li se poate întâmpla ceva rău. Atunci, ca să le protejeze
de intemperii, cumpără o bucată mare de folie de plastic,
rezistentă la apă şi la vânt, şi o potriveşte deasupra lor. Iar ca să
le apere de păduchii de frunze şi de larve, le stropeşte cu doze
abundente de insecticid. Munca lui este fără odihnă, nu există
moment al nopţii şi al zilei în care să nu se gândească la grădină
şi la modalitatea de a o ocroti. Apoi, într-o dimineaţă, înălţând
folia, are urâta surpriză să le găsească putrezite, moarte. Dacă le-
ar fi lăsat să crească libere, unele ar fi murit oricum, dar altele ar
fi supravieţuit. Alături de cele semănate de el, aduse de vânt şi de
insecte, ar fi crescut altele, unele ar fi fost buruieni şi le-ar fi
smuls, dar altele, poate, ar fi devenit flori şi culorile lor ar fi
înviorat monotonia grădinii. Înţelegi? Aşa stau lucrurile. În viaţă,
trebuie să fim generoşi: să-ţi cultivi micul caracter, fără să vezi
nimic din ceea ce te înconjoară, înseamnă să respiri încă, dar să
fii deja mort.
Impunând o excesivă rigiditate minţii, Ilaria a suprimat în ea
glasul inimii. Însă oricât discutam cu ea, îmi era teamă să spun
asta. Odată, când era adolescentă, i-am spus: „Inima este centrul
spiritului”. În dimineaţa următoare, pe masa din bucătărie am
găsit dicţionarul deschis la cuvântul spirt 3. Cu un creion roşu era
subliniată definiţia: lichid incolor, în care se pot conserva fructele.
În prezent, cuvântul inimă evocă ceva naiv, comun. În tinereţea
mea mai era încă posibil să-l rosteşti fără stânjenire, pe când
acum e un termen pe care aproape nimeni nu-l mai foloseşte. În
rarele prilejuri în care îl auzi, este utilizat doar pentru referiri la
reaua ei funcţionare. Nu este vorba de inima-inimă, ci doar de o
ischemie coronariană, de o uşoară suferinţă atrială. Dar despre
ea, despre faptul că este centrul sufletului omenesc nu se mai
pomeneşte. M-am întrebat deseori care este raţiunea acestei
ostracizări. „Nebun cine se încrede în propria-i inimă!”, zicea de
multe ori Augusto, citând Biblia. De ce nebun? Poate pentru că
inima seamănă cu o vatră? Pentru că acolo, înăuntru, este
întuneric, beznă şi foc? Mintea este modernă, pe când inima este
de demult. Cine îşi ascultă inima – se credea atunci – e mai
aproape de lumea animală, de incontrolabil, cine dă ascultare
raţiunii este mai aproape de reflecţiile cele mai înalte. Şi dacă
lucrurile nu stau aşa, dacă adevărul este exact contrariul? Dacă
tocmai acest exces de raţiune sărăceşte viaţa?
În timpul călătoriei de reîntoarcere din Grecia, luasem obiceiul
să-mi petrec o parte a dimineţii lângă puntea de comandă. Îmi
plăcea să trag cu ochiul înăuntru, să privesc radarul şi toată

3
Spirito, în italiană, acelaşi cuvânt ca şi pentru spirit.
aparatura aceea complicată care spunea unde mergem. Acolo,
într-o zi, observând diversele antene care vibrau în aer, m-am
gândit că omul seamănă tot mai mult cu un radio care nu poate
să capteze decât o singură frecvenţă. Acelaşi lucru se întâmplă cu
micuţele radiouri care ni se oferă gratuit în cutiile cu detergenţi:
deşi pe cadran sunt desenate toate posturile, în realitate, rotind
butonul, nu reuşeşti să prinzi mai mult de unul sau două, toate
celelalte continuând să bâzâie în aer. Am impresia că utilizarea
excesivă a minţii produce, mai mult sau mai puţin, acelaşi efect:
din întreaga realitate care ne înconjoară, reuşim să receptăm
numai o parte restrânsă. Şi în această parte adesea domneşte
confuzia, pentru că este plină de cuvinte, iar cuvintele, de cele
mai multe ori, ne fac să ne rotim în cerc, în loc să ne conducă
spre un orizont mai vast.
Înţelegerea cere tăcere. Când eram tânără o ignoram, o ştiu
acum, când rătăcesc prin casă mută şi solitară ca un peşte în
bolul său de cristal. Este cumva ca şi cum ai curăţa pardoseala
murdară cu o mătură sau cu o cârpă umedă: dacă foloseşti
mătura, cea mai mare parte a prafului se ridică în aer şi cade din
nou pe obiectele din apropiere; dacă foloseşti cârpa umedă,
pardoseala rămâne strălucitoare şi netedă. Tăcerea este asemenea
cârpei umede, alungă pentru totdeauna opacitatea prafului.
Mintea este prizoniera cuvintelor, dacă are un ritm, este cel
dezordonat, al gândurilor. Inima, în schimb, respiră, între toate
organele este unicul care pulsează, şi această pulsaţie îi îngăduie
să intre în armonie cu pulsaţii mai mari. Mi se întâmplă
câteodată, de distrată ce sunt, nu de altceva, să las televizorul
deschis după-amiaza întreagă. Chiar dacă nu mă uit la el,
zgomotul său mă urmăreşte prin casă şi, seara, când mă duc la
culcare, sunt mult mai nervoasă decât de obicei şi nu pot să
adorm. Zgomotul continuu, vacarmul reprezintă un soi de drog,
când te-ai obişnuit, nu te poţi lipsi de ele.
Nu vreau să merg prea departe. Nu acum. Paginile pe care le-
am scris astăzi aduc puţin cu o prăjitură pe care am făcut-o
amestecând diferite reţete: ceva migdale, apoi urdă, stafide şi rom,
biscuiţi de Savoia, marţipan, ciocolată şi fragi, în sfârşit, unul
dintre acele teribile lucruri pe care m-ai făcut să-l gust o dată,
spunându-mi că se chema „nouvelle cuisine”. Un talmeş-balmeş?
Poate. Îmi imaginez că, dacă le-ar citi un filosof, nu s-ar putea
stăpâni să nu le sublinieze pe toate cu creionul roşu, precum
bătrânele învăţătoare. „Incongruent”, ar scrie, „în afara
subiectului, nesusţinut din punct de vedere dialectic”.
Închipuieşte-ţi dacă ar cădea apoi în mâinile unui psiholog! Ar
putea să scrie pagini întregi despre raportul eşuat cu fiica mea,
despre tot ceea ce ascund în mine. Dar chiar dacă am înăbuşit
ceva, de-acum ce importanţă mai are? Aveam o fiică şi am
pierdut-o. A murit, făcându-se praf cu maşina: în aceeaşi zi în
care îi mărturisisem că tatăl, care, în opinia ei, îi făcuse atâta rău,
nu era tatăl ei. Ziua aceea este prezentă în mine ca pelicula unui
film, numai că în loc să se depene în proiector, s-a închis într-un
zid. Cunosc pe de rost derularea scenelor, cunosc fiecare scenă în
detaliu. Nu am uitat nimic, stă totul în mine, pulsează în
gândurile mele atunci când sunt trează şi când dorm. Va pulsa
chiar şi după moartea mea.
Micuţa mierlă s-a trezit, la intervale regulate îşi scoate capul
prin deschizătură şi emite un piu hotărât. „Mi-e foame”, pare să
spună, „ce aştepţi ca să-mi dai să mănânc?” M-am ridicat, am
deschis frigiderul, am căutat să văd dacă nu găsesc ceva care să-i
convină. Văzând că nu am nimic, am luat telefonul ca să-l întreb
pe domnul Walter dacă nu avea nişte viermişori. În timp ce
formam numărul, am spus: „Ferice de tine, puişor, te-ai născut
dintr-un ou şi, după primul zbor, ai şi uitat înfăţişarea părinţilor
tăi”.
 30 noiembrie
În această dimineaţă, cu puţin înainte de nouă, a venit Walter,
cu soţia lui şi cu o punguţă cu viermişori. A reuşit să facă rost de
ei de la un văr care avea pasiunea pescuitului. Erau larve de
făină. Asistată de el, am extras cu delicateţe micuţa mierlă din
cutie. Sub puful molatic de pe piept, inima îi bătea nebuneşte. Cu
o pensetă metalică am luat viermişorii de pe farfurioară şi i-am
oferit. Însă degeaba îi agitam îmbietor în faţa ciocului, nu voia să
ştie nimic. „Deschideţi-i ciocul cu o scobitoare”, m-a îndemnat
atunci domnul Walter, „forţaţi-l cu degetele!”, dar eu, fireşte, nu
am avut curajul. La un moment dat, mi-am amintit – crescusem
împreună atâtea păsărele! – că trebuia zgândărit pe latul ciocului
şi aşa am şi făcut. Într-adevăr, ca şi cum ar fi avut un resort în
spate, micuţa mierlă a căscat imediat ciocul. După trei larve era
deja sătulă. Doamna Razman a pus de o cafea – eu nu mai pot, de
când am mâna beteagă – şi am mai stat puţin de vorbă, de una,
de alta. Fără amabilitatea şi disponibilitatea lor, viaţa mea ar fi cu
mult mai dificilă. Peste câteva zile vor merge la o pepinieră să
cumpere bulbi şi seminţe pentru primăvară. M-au invitat să mă
duc cu ei. Nu le-am zis nici da, nici nu, ne-am înţeles să ne
telefonăm mâine, la ora nouă.

În ziua aceea era opt mai. Îmi petrecusem dimineaţa lucrând în

grădină, înfloriseră căldăruşele, şi cireşul era acoperit de muguri.
La ora prânzului, fără să se fi anunţat, a apărut mama ta. A venit
pe la spate, în tăcere. „Surpriză!”, a strigat pe neaşteptate, iar eu,
speriată, am scăpat grebla. Expresia feţei sale contrasta cu
entuziasmul prefăcut, vesel, al exclamaţiei. Era palidă şi avea
buzele strânse. Vorbind, îşi trecea neîncetat mâinile prin păr, îl
îndepărta de pe faţă, îl trăgea, îşi muşca o şuviţă.
În ultima vreme, aceasta era starea ei obişnuită. Văzând-o aşa,
nu m-am alarmat, cel puţin nu mai tare decât alteori. Am
întrebat-o unde erai. Mi-a spus că te lăsase să te joci la o
prietenă. În timp ce mergeam spre casă, a scos din buzunar un
bucheţel de nu-mă-uita strivit tot. „E sărbătoarea mamei”, a spus
şi a rămas nemişcată, uitându-se la mine cu florile în mână, fără
să se hotărască să facă un pas. Atunci am făcut eu pasul, m-am
dus la ea, am îmbrăţişat-o cu drag, spunându-i mulţumesc.
Simţindu-i corpul lângă al meu, mi s-a făcut rău. Exista o teribilă
rigiditate în el, când am strâns-o s-a crispat şi mai tare. Am avut
senzaţia că trupul său, înăuntru, era complet golit, emana un aer
rece, asemenea grotelor. În clipa aceea, ţin minte foarte bine, m-
am gândit la tine. Ce-o să se aleagă de fetiţă, m-am întrebat, cu
mama ajunsă într-un asemenea hal? Cu trecerea timpului,
situaţia, în loc să se amelioreze, se înrăutăţea, eram îngrijorată
pentru tine, pentru creşterea ta. Mama ta era foarte geloasă şi te
aducea la mine cât mai rar cu putinţă. Voia să te ferească de
influenţa mea negativă. Dacă o nenorocisem pe ea, n-aveam să te
nenorocesc şi pe tine.
Era ora mesei şi, după ce am îmbrăţişat-o, am intrat în
bucătărie să pregătesc ceva. Temperatura era plăcută. Am aranjat
masa în aer liber, sub glicine. Am pus faţa de masă cu pătrăţele
verzi şi albe şi, în mijloc, o vază cu bucheţelul de nu-mă-uita.
Vezi? Mi-aduc aminte de tot cu o exactitate incredibilă pentru
memoria mea fluctuantă. Intuiam că era pentru ultima oară când
aveam să o mai văd vie? Sau, după tragedie, am încercat să dilat
artificial timpul petrecut împreună? Cine ştie… Cine poate să o
spună?
Cum n-aveam nimic pregătit, am preparat un sos de roşii. În
timp ce se termina de fiert, am întrebat-o pe Ilaria dacă voia
penne sau fusilli. De afară, mi-a răspuns: „Mi-e indiferent”, şi-
atunci am ales fusilli. Când ne-am aşezat, i-am pus câteva
întrebări despre tine, la care mi-a dat răspunsuri evazive.
Deasupra noastră era un continuu du-te-vino de insecte. Intrau şi
ieşeau din flori, zumzăitul lor aproape că ne acoperea cuvintele.
La un moment dat, ceva întunecat a căzut în farfuria mamei tale.
„E o viespe! Omoar-o, omoar-o!”, a urlat, sărind de pe scaun şi
răsturnând totul. Atunci m-am întins ca să verific, am văzut că
era un bondar şi i-am spus: „Nu e o viespe, e un bondar. E
inofensiv”. După ce l-am îndepărtat de pe masă, i-am pus iar
paste în farfurie. Cu o înfăţişare încă răvăşită, s-a reaşezat la
locul ei, a luat furculiţa şi s-a jucat un pic cu ea, trecându-şi-o
dintr-o mână în alta, apoi şi-a sprijinit coatele pe masă şi mi-a zis:
„Am nevoie de bani”. Pe faţa de masă, acolo unde căzuseră fusilli,
rămăsese o pată mare, roşie.
Problema banilor dura din urmă cu câteva luni. Deja anul
anterior, înainte de Crăciun, Ilaria îmi mărturisise că semnase
documente în favoarea analistului ei. Îi cerusem explicaţii mai
amănunţite, dar, ca întotdeauna, ocolise răspunsul. „Garanţii”,
îmi spusese, „pur şi simplu doar o formalitate”. Aceasta era
atitudinea ei teroristă, atunci când trebuia să-mi spună ceva, mi-
o zicea pe jumătate. În felul acesta îşi descărca anxietatea asupra
mea şi, după ce o făcea, nu îmi dădea informaţiile necesare ca să-
mi permită să o ajut. Exista un subtil sadism în toate acestea. Şi,
în afară de sadism, o nevoie feroce de a fi întotdeauna în centrul
neliniştilor mele. Însă în cea mai mare parte, aceste ieşiri erau
doar focuri de paie.
Spunea, de exemplu: „Am cancer la ovare”, şi eu, după o scurtă
şi febrilă investigaţie, descopeream că fusese numai să-şi facă
nişte analize de rutină, ca multe femei. Înţelegi? Aducea cu istoria
celui care strigă „lupul!”. În ultimii ani îmi anunţase atâtea
tragedii, încât, în cele din urmă, am sfârşit prin a nu o mai crede
sau a nu prea o crede. De aceea, atunci când mi-a spus că a
semnat documentele acelea, nu i-am prea acordat atenţie şi nici
nu am insistat să ştiu mai multe. În plus, eram obosită de jocul
acela ucigător. Dar chiar şi dacă aş fi insistat, chiar dacă aş fi
aflat mai devreme, tot n-ar fi ajutat la nimic, fiindcă semnase
hârtiile de câtva timp, fără să mă întrebe ceva.
Catastrofa propriu-zisă s-a petrecut la sfârşitul lui februarie.
Numai atunci am ajuns să aflu că Ilaria, cu documentele acelea,
garantase afacerile medicului său pentru o valoare de trei sute de
milioane de lire. În cele două luni, societatea pentru care semnase
garanţia dăduse faliment, avea o lipsă de aproape două miliarde,
şi băncile începuseră să ceară achitarea sumelor angajate. Abia
atunci mama ta a venit plângând să mă întrebe ce trebuia să facă.
Într-adevăr, garanţia însemnând casa în care trăia cu tine, pe
aceasta o voiau băncile. Poţi să-ţi imaginezi furia mea. La treizeci
de ani trecuţi, mama ta nu numai că nu era nicidecum în stare să
se întreţină singură, dar îşi şi pusese în joc singurul bun pe care
îl avea, apartamentul pe care îl trecusem pe numele ei în
momentul naşterii tale. Eram înnebunită de furie, dar nu am
lăsat-o să vadă. Ca să n-o mai lovesc şi eu, m-am prefăcut calmă
şi i-am spus: „Să vedem ce se poate face”.
Cum ea se scufundase într-o totală apatie, i-am căutat un
avocat bun. Am făcut pe detectivul, am adunat toate informaţiile
care ar fi putut să ne ajute să învingem războiul cu băncile. Astfel,
am ajuns să aflu că, deja de câţiva ani, acest medic îi administra
doze mari de medicamente. În timpul şedinţelor, dacă era puţin
deprimată, îi oferea whisky. Nu înceta să-i repete că era discipolul
lui preferat, cea mai dotată, şi că în curând ar fi putut să lucreze
pe cont propriu, să deschidă un cabinet în care, la rându-i, să
îngrijească oameni. Numai reluând aceste fraze, mă trec fiorii. Îţi
dai seama, Ilaria, cu fragilitatea, confuzia ei, cu lipsa totală de
echilibru, să poată, de la o zi la alta, să îngrijească oameni! Şi
dacă nu s-ar fi produs scandalul acela, cu siguranţă s-ar fi
întâmplat: fără să-mi spună nimic, ar fi început să exercite arta
deprinsă de la acel guru al ei.
Normal, nu îndrăznise să-mi vorbească vreodată explicit despre
acest proiect. Când o întrebam de ce nu îşi folosea într-un mod
sau altul licenţa în litere, îmi răspundea cu un mic surâs şiret: „Ai
să vezi că am s-o folosesc…”
Există lucruri care trezesc multă durere atunci când te gândeşti
la ele. A le spune provoacă o suferinţă şi mai mare. În lunile
acelea imposibile, am înţeles un lucru despre ea, un lucru care,
până în acel moment, nu-mi trecuse prin minte şi pe care nu ştiu
dacă e bine şi ţi-l spun. Totuşi, dat fiind că am decis să nu-ţi
ascund nimic, golesc sacul. Vezi tu, brusc am înţeles aceasta:
mama ta nu era inteligentă. Mi-a fost foarte greu să o pricep, să o
accept, în parte pentru că ne facem atâtea iluzii asupra copiilor
noştri şi în parte pentru că ea, cu amăgitoarea ei ştiinţă, cu
dialectica ei, reuşise foarte bine să înşele lumea. Dacă aş fi avut
curajul să o recunosc la vreme, aş fi ocrotit-o mai mult, aş fi iubit-
o într-un mod mai ferm. Şi ocrotind-o, poate că aş fi reuşit să o
salvez.
Acesta era lucrul cel mai important, dar mi-am dat seama de el
doar atunci când nu mai era aproape nimic de făcut. Luând în
considerare situaţia în toată complexitatea sa, în punctul acela,
unica măsură la care se putea recurge era să fie declarată
iresponsabilă pentru actele sale şi să fie intentat un proces pentru
manipulare. În ziua în care i-am comunicat că am hotărât –
împreună cu avocatul – să apelăm la această soluţie, mama ta a
fost cuprinsă de o criză de isterie. „O faci dinadins”, ţipa, „e un
plan ca să-mi iei fetiţa!” Sunt sigură însă că se gândea mai ales la
un lucru, şi anume că, dacă ar fi fost declarată incapabilă să ştie
ce vrea şi ce face, cariera i-ar fi fost compromisă pentru
totdeauna. Păşea legată la ochi pe marginea unei prăpăstii, şi ea
tot se credea pe o pajişte, la iarbă verde. După criza aceea, mi-a
ordonat să renunţ la avocat şi să nu mă mai ocup de afacere. A
luat iniţiativa să consulte un altul şi până în ziua cu buchetul de
nu-mă-uita n-am mai ştiut nimic.
 Înţelegi starea mea sufletească în momentul în care,
sprijinindu-şi coatele pe masă, mi-a cerut bani? Desigur, ştiu,
vorbesc de mama ta şi poate că în cuvintele mele, acum, simţi
numai cruzime pură, poate că te gândeşti că avea dreptate să mă
urască. Dar adu-ţi aminte ceea ce ţi-am spus de la început: mama
ta era fiica mea, eu am pierdut cu mult mai mult decât ai pierdut
tu. Şi, în vreme ce tu nu ai nicio vină pentru această pierdere, eu
nu pot spune nici pe departe acelaşi lucru. Dacă uneori ai
impresia că vorbesc despre asta cu detaşare, încearcă să-ţi
imaginezi cât de mare poate fi durerea mea, încât să nu poată fi
exprimată în cuvinte. Detaşarea mea nu este decât aparentă, este
vidul pneumatic, cel graţie căruia pot continua să vorbesc.
Când mi-a cerut să-i plătesc datoriile, pentru prima dată în
viaţă i-am spus nu, categoric nu. „Nu sunt o bancă elveţiană”, i-
am răspuns, „nu am această sumă. Şi chiar dacă o aveam, nu ţi-
aş fi dat-o, eşti destul de mare ca să fii responsabilă pentru
faptele tale. Aveam o singură casă şi am trecut-o pe numele tău,
dacă ai pierdut-o, asta nu mă mai priveşte”. Când a auzit, a
izbucnit în hohote de plâns. Începea o frază, o lăsa la jumătate,
trecea la alta. În conţinutul, în succesiunea lor, nu reuşeam să
sesizez niciun sens, nicio logică. După vreo zece minute de
lamentări, a ajuns la ideea ei fixă: tatăl ei şi presupusele sale vini,
înainte de toate puţina atenţie pe care i-o acordase. „Totul se
plăteşte, înţelegi?”, urla la mine cu o lumină teribilă în ochi.
Atunci – nu ştiu cum – am explodat. Secretul pe care îmi jurasem
să-l duc cu mine în mormânt mi-a ieşit din gură. De-abia îl
rostisem, că m-am şi căit, aş fi vrut să-l readuc înapoi, aş fi făcut
orice pentru a-mi înghiţi cuvintele, dar era prea târziu. Acel „tatăl
tău nu e tatăl tău adevărat” îi ajunsese deja la urechi. Chipul îi
deveni şi mai pământiu. Se ridică încet în picioare, privindu-mă
ţintă. „Ce-ai spus?” Glasul abia i se auzea. Straniu, eu eram din
nou calmă. „Ai auzit bine”, i-am răspuns. „Am spus că tatăl tău
nu a fost soţul meu”.
Cum a reacţionat Ilaria? A plecat pur şi simplu. S-a întors cu
un mers care semăna mai mult cu al unui robot decât cu al unei
făpturi omeneşti şi s-a îndreptat spre ieşirea din grădină.
„Aşteaptă! Să stăm de vorbă!”, i-am strigat cu vocea odios de
stridentă.
De ce nu m-am ridicat, de ce nu am alergat după ea, de ce, în
fond, nu am făcut nimic ca să o opresc? Pentru că eu însămi am
rămas încremenită de propriile mele cuvinte. Încearcă să înţelegi,
ceea ce păzisem atâţia ani şi cu atâta străşnicie pe neaşteptate
scăpase afară. În mai puţin de o secundă, precum un canar care
găseşte colivia deschisă, zburase şi ajunsese la unica persoană la
care nu voiam să ajungă.
În aceeaşi după-amiază, la şase, în vreme ce încă tulburată
udam hortensiile, o patrulă de poliţie a venit să mă înştiinţeze
despre accident.

E seară târziu de-acum, a trebuit să fac o pauză. Le-am dat să

mănânce lui Buck şi mierlei, am mâncat şi eu, m-am uitat un pic
la televizor. Armura mea zdrenţuită nu-mi îngăduie să suport
îndelung emoţiile puternice. Pentru ca să merg înainte, trebuie să-
mi trag sufletul, să-mi recâştig respiraţia.
Cum ştii, mama ta nu a murit imediat, a petrecut zece zile
suspendată între viaţă şi moarte. În zilele acelea i-am fost mereu
alături, speram că, măcar o clipă, va deschide ochii, că-mi va fi
dată o ultimă şansă ca să-i cer iertare. Stăteam singure într-o
cămăruţă plină de aparate, un monitor mic spunea că inima îi
mergea încă, un altul că avea creierul aproape oprit. Medicul care
se ocupa de ea îmi spusese că, uneori, pacienţilor aflaţi în starea
aceea le făcea bine să audă sunete care le-au plăcut. Atunci am
făcut rost de cântecul ei preferat de când era copil. Cu un mic
reportofon, o făceam să-l asculte ore în şir. Într-adevăr, ceva
trebuie să fi ajuns la ea, fiindcă, deja după primele note, expresia
feţei sale se schimbase, chipul i se destinse, şi buzele începură să
facă mişcările pe care le fac sugacii după ce au mâncat. Părea un
zâmbet de satisfacţie. Cine ştie, poate că în mica parte a creierului
său care mai era activă se păstrase amintirea unei perioade
senine şi acolo se refugiase în acel moment. Schimbarea aceea
uşoară mă umpluse de bucurie. În astfel de cazuri te agăţi de
orice; nu încetam să o mângâi pe cap şi să-i repet: „Dragostea
mea, trebuie să reuşeşti, avem încă o viaţă întreagă de trăit
împreună, o vom lua de la capăt, cu totul altfel…” În timp ce
vorbeam, îmi revenea în minte o imagine: avea patru sau cinci
ani, o vedeam colindând prin grădină şi ţinându-şi de mână
păpuşa preferată. Îi vorbea fără oprire. Eu eram în bucătărie, nu-i
auzeam glasul. Din când în când, un hohot de râs mă ajungea
dintr-un punct sau altul al pajiştii, un râs puternic, vesel. Dacă a
fost fericită o dată, îmi ziceam, ar mai putea să fie. Pentru a o face
să renască, trebuia pornit de acolo, de la fetiţa aceea.
Fireşte, primul lucru asupra căruia m-au informat medicii după
accident era că, dacă totuşi ar fi supravieţuit, funcţiile sale nu ar
mai fi fost ca înainte, putea să rămână paralizată sau doar parţial
conştientă. Şi ştii ceva? În egoismul meu matern, mă preocupa
doar faptul de a continua să trăiască. Cum, nu avea nicio
însemnătate. Sau mai degrabă, a o împinge într-un scaun rulant,
a o spăla, a o hrăni, a mă ocupa de ea şi a nu avea decât acest ţel
în viaţă ar fi reprezentat cea mai bună modalitate de a-mi ispăşi
în întregime vina. Dacă iubirea mea ar fi fost adevărată, dacă ar fi
fost cu adevărat mare, m-aş fi rugat pentru moartea ei. În cele din
urmă însă, Cineva a iubit-o mai tare decât mine: târziu, în după-
amiaza celei de-a nouă zile, de pe chipul său a dispărut acel vag
surâs şi a murit. Mi-am dat seama imediat, eram acolo, alături,
cu toate acestea n-am înştiinţat-o pe infirmiera de gardă, pentru
că voiam să mai stau puţin cu ea. Am mângâiat-o pe faţă, i-am
strâns mâinile între ale mele ca atunci când era copilă, „dragoste”,
continuam să-i repet, „dragostea mea”. Apoi, fără să-i las mâna,
am îngenuncheat la picioarele patului şi am început să mă rog.
Rugându-mă, am început să plâng.
Când infirmiera mi-a atins umărul, plângeam încă. „Haideţi,
veniţi”, mi-a spus, „să vă dau un calmant”. N-am vrut calmantul,
nu voiam ceva care să-mi atenueze durerea. Am rămas acolo,
până au dus-o la morgă. Pe urmă, am luat un taxi şi te-am căutat
la prietena care te adăpostise. În aceeaşi seară erai la mine acasă.
„Unde e mama?”, m-ai întrebat în timpul cinei. „Mama a plecat”,
ţi-am zis atunci, „s-a dus să facă o călătorie lungă până la cer”.
Ţi-ai aplecat căpşorul blond şi ai continuat să mănânci în tăcere.
Dar de cum ai terminat, m-ai întrebat cu vocea gravă: „Pot să-mi
iau rămas-bun, bunico?” „Sigur, iubire”, ţi-am răspuns şi,
luându-te în braţe, te-am dus în grădină. Am rămas îndelung în
picioare pe pajişte, în vreme ce tu cu mânuţa spuneai la revedere
stelelor.
 1 decembrie
În aceste zile, m-a cuprins o adâncă indispoziţie. N-a provocat-o
ceva precis, aşa este trupul nostru, are echilibrele sale interne,
ajunge un nimic pentru a le tulbura. Ieri-dimineaţă, când doamna
Razman a venit, aducând cumpărăturile, şi m-a văzut întunecată
la faţă, mi-a zis că, în opinia ei, de vină este luna. Într-adevăr,
noaptea trecută fusese lună plină. Şi dacă luna poate să mişte
mările şi să facă să crească mai iute cicoarea în grădină, de ce n-
ar putea să acţioneze şi asupra stărilor noastre? Din ce suntem
făcuţi, dacă nu din apă, gaz, minerale? Totuşi, înainte de a pleca,
mi-a lăsat în dar un pachet mare de reviste de senzaţie, aşa încât
am petrecut o zi întreagă năucindu-mă între paginile lor. Mă
prind de fiecare dată. De cum le văd, îmi zic, în regulă, le răsfoiesc
un pic, nu mai mult de o jumătate de oră şi apoi mă apuc de ceva
mai serios şi mai important. În schimb, de fiecare dată nu mă
dezlipesc de ele până nu le citesc de la un capăt la altul. Mă
întristez pentru viaţa nefericită a principesei de Monaco, mă
indignez pentru amorurile proletare ale surorii sale, palpit în faţa
fiecărei ştiri care îţi sfâşie inima, povestită cu abundenţă de
detalii. Şi pe urmă, scrisorile! Sunt întotdeauna stupefiată de ceea
ce oamenii au curajul să scrie! Nu sunt o bătrână bigotă, cel puţin
nu cred să fiu, cu toate acestea nu neg că anumite libertăţi mă
lasă mai curând perplexă.
Astăzi, temperatura a mai scăzut. Nu m-am mai dus să-mi fac
plimbarea în grădină, mi-era teamă ca aerul să nu fie prea aspru:
unit cu gerul care este în mine, ar fi putut să mă sfărâme ca pe o
ramură bătrână, îngheţată. Cine ştie dacă mă mai citeşti sau dacă
tu, cunoscându-mă mai bine, n-ai fost cuprinsă de o asemenea
repulsie, încât să nu mai poţi continua lectura. Starea de urgenţă,
care mă stăpâneşte în acest moment, nu îmi permite derogări, nu
pot să mă opresc tocmai acum, să mă eschivez. Chiar dacă am
păstrat acest secret atâţia ani, acum nu mai e cu putinţă să o fac.
Ţi-am spus, la început, că în faţa descumpănirii tale, datorate
absenţei unui centru, eu încercam o descumpănire la fel ca a ta,
poate şi mai mare. Ştiu că referirea ta la centru – sau, mai exact,
la absenţa acestuia – este strâns legată de faptul că n-ai ştiut
niciodată cine era tatăl tău. Pe cât de firesc mi-a fost să-ţi spun,
cu tristeţe, ce s-a întâmplat cu mama ta, pe atât de greu mi-a fost
să răspund la întrebările legate de tatăl tău. Cum altfel? Nu
aveam nici cea mai mică idee despre el. Într-o vară, Ilaria şi-a
petrecut o lungă vacanţă singură în Turcia, şi din vacanţa aceea
s-a întors însărcinată. Trecuse deja de treizeci de ani şi, la vârsta
aceea, femeile, dacă nu au încă fii, sunt cuprinse de o stranie
frenezie, vor cu orice preţ unul, cum şi cu cine nu are nicio
importanţă.
Apoi, în perioada aceea, erau aproape toate feministe. Mama ta
şi cu un grup de prietene înfiinţaseră un cerc. Erau multe lucruri
juste în ceea ce spuneau, idei pe care le împărtăşeam, dar şi
multe exagerări, idei nesănătoase, strâmbe. Una dintre acestea
susţinea că femeile erau complet stăpâne pe propriul trup şi că,
prin urmare, a aduce pe lume un copil sau nu depindea numai de
ele. Bărbatul nu însemna altceva decât o necesitate biologică şi
trebuia folosit ca atare. Mama ta nu a fost singura care s-a
comportat aşa. Încă două sau trei prietene au avut copii la fel. Nu
e cu totul de neînţeles, să ştii! Capacitatea de a putea să dai viaţă
insuflă un sentiment de atotputernicie. Moartea, întunericul şi
precaritatea se îndepărtează, tu aduci pe lume o altă parte din
tine, în faţa acestui miracol dispare totul.
În susţinerea tezei lor, mama ta şi prietenele ei dădeau ca
exemplu lumea animalelor: „Femelele”, spuneau, „întâlnesc
masculii numai în momentul împreunării. După aceea fiecare
merge pe drumul lui, iar puii rămân cu mama”. Nu sunt în
măsură să verific dacă asta este sau nu adevărat. Însă ştiu că noi
suntem făpturi omeneşti, fiecare dintre noi se naşte cu un chip
diferit de toate celelalte şi purtăm acest chip întreaga viaţă. O
antilopă se naşte cu bot de antilopă, un leu, cu acela de leu, sunt
egale, identice tuturor celorlalte animale din specia lor. În natură,
aspectul rămâne mereu acelaşi, în timp ce chipul îi este propriu
omului şi numai lui. Chipul, înţelegi? În chip este cuprins totul.
Este istoria ta, sunt tatăl tău, mama ta, bunicii şi străbunicii şi
poate chiar şi câte un unchi îndepărtat, de care nu-şi mai
aminteşte nimeni. În spatele chipului se află personalitatea,
lucrurile bune şi cele mai puţin bune pe care le-ai primit de la
strămoşii tăi. Chipul este prima noastră identitate, ceea ce ne
permite să luăm loc în viaţă spunând: iată-mă! De aceea, când
spre treisprezece, paisprezece ani ai început să petreci ore întregi
în faţa oglinzii, am înţeles că tocmai asta căutai. Îţi studiai,
desigur, coşurile şi punctele negre sau nasul brusc prea mare, dar
cercetai, de asemenea, şi altceva. Extrăgând şi eliminând
trăsăturile din partea mamei, încercai să-ţi imaginezi chipul
bărbatului care ţi-a dat viaţă. Lucrul asupra căruia mama ta şi
prietenele ei nu au reflectat îndeajuns era chiar acesta: că într-o
zi, copilul, observându-se în oglindă, va înţelege că în el există şi
un altul şi va dori să ştie totul despre acest altul. Sunt şi oameni
care caută toată viaţa chipul propriei mame, al propriului tată.
Ilaria era convinsă că povara geneticii în depănarea unei vieţi
nu înseamnă nimic. Pentru ea, lucrurile importante erau
educaţia, ambientul, creşterea. Nu-i împărtăşeam ideile, pentru
mine doi factori aveau însemnătate egală: mediul şi ceea ce noi
deţinem în interior încă de la naştere.
Până când ai mers la şcoală, nu am avut nicio problemă, nu te-
ai întrebat niciodată cine este tatăl tău, iar eu m-am ferit să
pomenesc despre asta. Odată cu intrarea la şcoala elementară,
din cauza colegelor şi a acelor compuneri malefice pe care le dau
ca temă învăţătoarele, pe neaşteptate ţi-ai dat seama că în viaţa ta
de toate zilele lipsea ceva. În clasa ta erau, fireşte, mulţi copii cu
părinţii separaţi sau cu situaţii nereglementate, dar niciunul nu
cunoştea vidul total, în ceea ce priveşte tatăl, cu care te
confruntai tu. Cum puteam să-ţi explic la şase, şapte ani ceea ce
făcuse mama ta? Şi-apoi, în fond, nici eu nu ştiam nimic, în afară
de faptul că ai fost concepută acolo, în Turcia. Aşa încât, ca să
inventez o poveste cât de cât credibilă, am exploatat unicul
element sigur, ţara de origine.
Cumpărasem o carte de basme orientale şi, în fiecare seară, îţi
citeam din ea. Pe baza lor, am născocit unul anume pentru tine. Îl
mai ţii minte? Mama ta era o prinţesă, iar tatăl tău un prinţ al
Semilunii. Ca toţi prinţii şi prinţesele se iubeau într-atât, încât
erau gata să moară unul pentru celălalt, însă la curte această
dragoste stârnea multă invidie. Iar cel mai invidios era Marele
Vizir, un om puternic şi funest. Şi chiar el a aruncat o vrajă
teribilă asupra prinţesei şi a făpturii pe care o purta în pântece.
Din fericire, primul a fost avertizat de un slujitor credincios şi,
astfel, mama ta, noaptea, îmbrăcată în hainele unei ţărănci, a
părăsit castelul şi s-a refugiat aici, în oraşul în care ai văzut
lumina zilei.
„Sunt fiica unui prinţ?”, mă întrebai atunci cu ochii strălucitori.
„Sigur, însă e taina-tainelor, o taină pe care nu trebuie s-o spui
nimănui”. Ce speram să realizez cu minciuna aceea bizară? Nimic,
doar să-ţi dăruiesc câţiva ani de seninătate în plus. Ştiam că într-
o zi vei înceta să crezi în scorneala mea stupidă. Mai ştiam că în
ziua aceea, foarte probabil, ai să începi să mă deteşti. Cu toate
acestea, îmi era absolut imposibil să nu ţi-o povestesc. Dar chiar
adunând tot puţinul meu curaj, niciodată n-aş fi fost în stare să-ţi
spun. „Nu ştiu cine este tatăl tău, poate că nici mama ta nu ştia”.
Erau anii eliberării sexuale, activitatea erotică era considerată
ca o funcţie normală a organismului: trebuia luată în seamă ori
de câte ori te îmboldea dorinţa, într-o zi cu unul, într-alta cu
altul. Am văzut zeci de tinerei flancând-o pe mama ta, nu-mi
amintesc nici măcar unul cu care să fi umblat mai mult de o lună.
Această precaritate amoroasă a răvăşit-o pe Ilaria, deja instabilă,
mai mult decât pe alţii. Deşi nu i-am interzis nimic şi nici n-am
criticat-o în vreun fel, era mai curând neliniştită de această
neaşteptată libertate a obiceiurilor. Nu atât promiscuitatea mă
zguduia, cât marea sărăcire a sentimentelor. Odată prăbuşite
interdicţiile şi unicitatea persoanei, dispăruse şi pasiunea. Ilaria
şi prietenele sale mi se păreau ca nişte invitate la un banchet,
care – chinuite de o puternică răceală – mâncau totuşi, din
politeţe, tot ce li se oferea, însă fără să simtă gustul: morcovi,
fripturi, prăjituri aveau pentru ele aceeaşi savoare.
În alegerea mamei tale, această nouă libertate a moravurilor îşi
juca, desigur, rolul, dar poate că mai era şi altceva. Câte ştim
despre funcţionarea minţii? Multe, dar nu totul. Cine poate,
atunci, să spună dacă, în vreun ungher obscur al inconştientului,
nu intuise că omul care îi stătea alături nu era, de fapt, tatăl ei?
Oare, în mare parte, neliniştile sale, instabilitatea sa nu veneau
de aici? Cât era micuţă, cât era adolescentă şi tânără fată nu mi-
am pus măcar o dată această întrebare, minciuna în care o
făcusem să crească era perfectă. Dar când s-a întors din călătoria
aceea, cu sarcina în trei luni, atunci totul mi-a revenit în minte.
Nu poţi să scapi de ipocrizie, de minciuni. Sau, mai curând, poţi
să scapi pe moment, dar după aceea, când te aştepţi mai puţin,
încolţesc iar, nu mai sunt docile ca în momentul în care le-ai
rostit, aparent inofensive. Nu. În perioada de îndepărtare s-au
preschimbat în monştri oribili, în uriaşi care înghit totul. Îi
descoperi şi, o secundă mai târziu, eşti terminat, te devorează pe
tine şi tot ce te înconjoară, cu o lăcomie îngrozitoare. Într-o zi,
când aveai zece ani, ai venit de la şcoală plângând. „Mincinoaso!”,
mi-ai spus şi imediat te-ai dus să te închizi în camera ta.
Descoperiseşi minciuna basmului. „Mincinoasa” ar putea să fie
titlul autobiografiei mele. De când m-am născut, am spus o
singură minciună. Cu ea am distrus trei vieţi.
 4 decembrie
Mierla se află încă în faţa mea, pe masă. Are apetitul un pic mai
scăzut decât zilele trecute. În loc să mă strige fără încetare,
rămâne nemişcată în colţul ei, nu mai scoate capul prin gaura din
cutie, îi zăresc doar fulgii de pe creştet. În această dimineaţă, în
ciuda frigului, am mers la pepinieră cu soţii Razman. Am fost
nehotărâtă până în ultima clipă, temperatura ar fi putut să
descurajeze până şi un urs şi apoi, într-un ungher obscur al
inimii mele, era un glas care îmi spunea: „La ce bun să semeni
alte flori?” Dar în timp ce formam numărul familiei Razman,
pentru a mă scuza, am văzut prin fereastră culorile stinse ale
grădinii şi m-am căit pentru egoismul meu. Poate că eu n-am să
mai apuc o primăvară, dar cu siguranţă tu ai să mai vezi altele.
Cât sunt de neliniştită în aceste zile! Când nu scriu, colind prin
toate camerele, fără să-mi găsesc pacea în niciun loc. Nu există
niciun lucru de făcut, din puţinele pe care sunt în stare să le fac,
care să mă ajute să mă liniştesc, care să-mi smulgă un pic
gândurile dintre amintirile triste. Am impresia că funcţionarea
memoriei se aseamănă puţin cu aceea a congelatorului. Ştii ce se
întâmplă când scoţi un produs pe care l-ai lăsat multă vreme
acolo? La început este rigid ca o cărămidă, nu are miros, nu are
savoare, este acoperit de o pojghiţă albă. Însă de cum îl pui la foc,
încet, încet, îşi recapătă forma, culoarea, umple bucătăria cu
aroma sa. Tot aşa, amintirile triste dormitează timp îndelungat
într-una din nenumăratele caverne ale memoriei, uneori rămân
acolo ani, decenii, toată viaţa. Apoi, într-o frumoasă zi, revin la
suprafaţă, durerea care le-a însoţit este din nou prezentă, intensă
şi tăioasă cum a fost în ziua aceea, cu atâţia ani în urmă.
Îţi povesteam despre mine, despre secretul meu. Dar pentru a
povesti o istorie, trebuie început cu începutul, iar începutul se
află în tinereţea mea, în izolarea un pic atipică în care am crescut
şi continuam să trăiesc. Pe vremea mea, inteligenţa la o femeie era
o înzestrare negativă raportată la măritat. Pentru obiceiurile
timpului, o soţie nu trebuia să fie altceva decât o zămislitoare
pasivă şi plină de adoraţie. O femeie care să pună întrebări, o
soţie curioasă, neliniştită era ultimul lucru de dorit. Din această
cauză, solitudinea tinereţii mele a fost cu adevărat mare. Ca să
spun drept, cam pe la optsprezece – douăzeci de ani, cum eram
drăgălaşă şi destul de bine situată, aveam stoluri de îndrăgostiţi.
Dar, de îndată ce dovedeam că ştiu să vorbesc, de cum îmi
deschideam în faţa lor inima, cu gândurile care mă frământau, în
jurul meu se făcea pustiu. Fireşte, aş fi putut să stau şi mută, să
mă prefac a fi cum nu eram, însă, din nefericire – sau din fericire!
– în ciuda educaţiei primite, o parte din mine era încă vie, şi
partea aceea refuza să trişeze.
Odată liceul terminat, cum ştii, nu mi-am continuat studiile,
pentru că tatăl meu s-a opus. A fost o renunţare foarte grea
pentru mine. Tocmai de aceea eram atât de însetată să ştiu. Abia
un tinerel declara că urmează medicina, că eu îl şi mitraliam cu
întrebări, voiam să aflu totul. Aşa făceam şi cu viitorii ingineri, cu
viitorii avocaţi. Acest comportament al meu descumpănea cu
totul, părea că mă interesa mai mult activitatea decât persoana şi
poate că aşa şi era, de fapt. Când vorbeam cu prietenele mele, cu
fetele de la şcoală, aveam sentimentul că aparţinem unor lumi
aflate la ani-lumină distanţă. Între noi, marea linie de demarcaţie
o constituia viclenia feminină. Pe cât eram eu de lipsită de ea, pe
atât o dezvoltaseră ele la maximum. În spatele aparentei aroganţe,
dincolo de aparenta siguranţă, bărbaţii sunt extrem de fragili, de
naivi. Au în interiorul lor pârghii foarte primitive, ajunge să apeşi
pe una din ele, ca să-i faci să cadă în tigaie ca nişte peştişori
fripţi. Eu am înţeles-o destul de târziu, pe când prietenele mele o
ştiau deja la cincisprezece, şaisprezece ani.
Cu un talent natural acceptau bileţele sau le refuzau, le scriau
pe un ton sau altul, dădeau întâlniri la care nu mergeau sau se
duceau foarte târziu. În timpul balurilor, atingeau partea potrivită
a trupului şi, făcând-o, îi priveau pe bărbaţi cu expresia intensă a
tinerelor căprioare. Aceasta este viclenia feminină, acestea sunt
şireteniile care atrag succesul în faţa bărbaţilor. Dar eu, înţelegi,
eram ca un cartof, nu pricepeam absolut nimic din ceea ce se
petrecea înăuntrul meu. Chiar dacă ţi se poate părea ciudat,
exista un profund sentiment de loialitate în mine, şi această
loialitate îmi spunea că în vecii vecilor nu voi putea trage pe
sfoară un bărbat. Mă gândeam că într-o zi voi găsi un tinerel cu
care să pot vorbi până noaptea târziu, fără să mă obosească
vreodată. Vorbind şi tot vorbind, aveam să înţelegem că vedeam
lucrurile la fel, că încercam aceleaşi emoţii. Atunci s-ar fi născut
dragostea, o dragoste bazată pe prietenie, pe stimă, nu pe
uşurinţa de a-l prinde în capcană pe celălalt.
Doream o prietenie amoroasă şi în această dorinţă eram foarte
virilă, în sensul antic al termenului. Acest raport egalitar insufla,
cred, teroare în rândul curtezanilor mei. Aşa încât, încetul cu
încetul, am fost exilată în rolul care de obicei le revine urâtelor.
Aveam o mulţime de prieteni, dar erau prietenii cu sens unic.
Veneau la mine numai ca să-şi mărturisească suferinţele iubirii.
Una după alta, prietenele mele se măritau. Într-un anumit
moment al vieţii, mi se pare că n-am făcut altceva decât să mă
duc la nunţi. Colegele mele de generaţie năşteau copii, iar eu
rămâneam mereu mătuşa nemăritată. Trăiam în casa părinţilor
mei, aproape resemnată de acum că voi fi domnişoară pe vecie.
„Dar ce vei fi având în cap”, spunea mama mea, „e posibil ca
nimeni să nu te placă?” Pentru ei, era evident că dificultăţile
întâmpinate în relaţia cu celălalt sex proveneau de la caracterul
meu bizar. Mă durea? Nu ştiu.
Într-adevăr, nu simţeam în mine arzătoarea dorinţă a unei
familii. Ideea de a aduce pe lume un copil îmi trezea un soi de
neîncredere. Suferisem prea mult când eram mică şi mă temeam
să nu fac şi eu să sufere o creatură inocentă. În plus, chiar dacă
mai locuiam cu părinţii mei, eram complet independentă, stăpână
pe fiecare ceas al zilei. Ca să câştig câţiva bănuţi, dădeam
meditaţii la greacă şi latină, materiile mele preferate. În afară de
asta, alte obligaţii nu aveam, puteam să petrec după-amiezi
întregi la biblioteca municipală, fără să trebuiască să dau
socoteală cuiva, puteam să mă duc la munte ori de câte ori voiam.
De fapt, viaţa mea, faţă de cea a altor femei, era liberă şi mă
temeam mult să nu-mi pierd această libertate. Totuşi, cu trecerea
timpului, această libertate, această aparentă fericire o simţeam
din ce în ce mai falsă, mai forţată. Singurătatea, care la început
îmi păruse un privilegiu, începea să mă apese. Părinţii mei
îmbătrâneau, tatăl meu avusese un atac de apoplexie şi mergea
greu. În fiecare zi, braţ la braţ, îl însoţeam când se ducea să-şi
cumpere ziarul. Trebuie să fi avut douăzeci şi şapte sau douăzeci
şi opt de ani. Deodată, văzându-mi imaginea reflectându-se
împreună cu a lui în vitrine, m-am simţit şi eu bătrână şi am
înţeles ce curs era gata să ia viaţa mea: peste puţin urma să
moară, mama avea să-l urmeze, aveam să rămân singură într-o
casă plină de cărţi, ca să-mi treacă timpul poate că aveam să
încep să brodez sau să pictez în acuarele, şi anii aveau să treacă
unul după altul. Până când, într-o dimineaţă, cineva, îngrijorat că
nu m-a văzut de mai multe zile, avea să cheme pompierii,
pompierii să spargă uşa şi să-mi găsească trupul întins pe
pardoseală. Eram moartă şi ceea ce rămânea din mine nu era
foarte diferit de carcasa uscată rămasă pe pământ atunci când
mor insectele.
Îmi simţeam trupul de femeie ofilindu-se fără să fi trăit, şi asta
mă întrista adânc. Şi-apoi, mă simţeam singură, foarte singură.
De când mă născusem, nu am avut niciodată pe nimeni cu care
să pot vorbi, să vorbesc cu adevărat, se înţelege. Sigur, eram
foarte inteligentă, citeam mult, cum spunea tatăl meu, în cele din
urmă, cu un soi de orgoliu: „Olga nu se va căsători niciodată,
fiindcă are prea multă minte”. Dar toată această presupusă
inteligenţă nu ducea nicăieri, nu eram în stare, de pildă, să plec
într-o mare călătorie, să studiez în profunzime ceva. Pentru că nu
urmasem o facultate, îmi simţeam aripile tăiate. Dar, în realitate,
cauza incapacităţii mele de a-mi pune în valoare calităţile nu
provenea de aici. În fond, Schliemann descoperise Troia ca
autodidact, nu? Altceva mă împiedica: micul mort care era în
mine, îţi aduci aminte? El era obstacolul, el mă împiedica să merg
înainte. Aşa că stăteam încremenită şi aşteptam. Ce anume? Nu
aveam nici cea mai mică idee.

Ninsese în ziua în care Augusto a venit prima dată la noi. Ţin

minte asta, pentru că prin părţile noastre zăpada cade rar şi
pentru că, tocmai din cauza zăpezii, în ziua aceea oaspetele a
ajuns la prânz cu întârziere. Venise la Trieste ca să negocieze
vinderea întreprinderii noastre. După atacul de apoplexie, tatăl
meu, neavând moştenitori pe linie bărbătească, hotărâse să
renunţe la firmă, pentru a-şi petrece ultimii ani în pace. La prima
vedere, Augusto mi s-a părut foarte antipatic. Venea din Italia,
cum se zicea în părţile noastre, şi, ca toţi italienii, avea un soi de
afectare pe care o găseam iritantă. E ciudat, dar se întâmplă des
ca persoane importante pentru viaţa noastră să nu ne placă
absolut deloc la prima vedere. După masă, tata s-a retras să se
odihnească, iar eu am fost lăsată în salon să ţin companie
musafirului, în aşteptarea momentului când avea să plece la tren.
Eram din cale-afară de plictisită. În ora aceea, sau poate mai
puţin, cât am rămas împreună, am fost foarte, dezagreabilă. La
fiecare întrebare pe care mi-o punea, îi răspundeam monosilabic.
Dacă tăcea el, tăceam şi eu. Când, la uşă, mi-a spus: „Aşadar, la
revedere, domnişoară”, i-am întins mâna cu aceeaşi superioritate
cu care o aristocrată concediază un bărbat de rang inferior.
 „Pentru un italian, domnul Augusto e destul de simpatic”, a zis
la cină mama. „E o persoană onestă”, i-a răspuns tata. „Şi, în
plus, priceput în afaceri”. În acel moment, ghiceşti ce s-a
întâmplat? Gura a vorbit fără mine: „Şi nu are verighetă pe
deget!”, am exclamat cu o vioiciune neaşteptată. Când tata a zis:
„Într-adevăr, săracul de el e văduv”, eram deja roşie ca un ardei şi
profund jenată.
Două zile după aceea, întorcându-mă de la meditaţie, am găsit
la intrare un pachet învelit în foiţă argintie. Era primul pachet pe
care îl primeam în viaţa mea. Nu reuşeam să înţeleg cine mi-l
trimisese. Sub foiţă era prins un bileţel: Vă plac aceste dulciuri?
Seara, cu prăjiturile acelea pe noptieră, nu izbuteam să adorm.
Le-o fi trimis din politeţe faţă de tatăl meu, îmi spuneam,
mâncând un marţipan după altul. Trei săptămâni mai târziu, a
revenit la Trieste, „pentru afaceri”, a zis în timpul prânzului, dar
în loc să plece imediat, ca data trecută, a rămas un pic în oraş.
Înainte de a ne părăsi, i-a cerut tatii permisiunea să mă invite la o
plimbare cu maşina, iar tata, fără măcar să mă întrebe, i-a dat-o.
Ne-am învârtit toată după-amiaza pe străzile oraşului. Vorbea
puţin, îmi cerea informaţii despre monumente şi apoi rămânea
tăcut, ascultându-mă. Mă asculta. Pentru mine acest lucru
reprezenta un adevărat miracol.
În dimineaţa în care a plecat, mi-a trimis un buchet de
trandafiri roşii. Mama era foarte surescitată, eu mă prefăceam că
nu sunt, dar înainte de a deschide biletul şi de a-l citi, am
aşteptat mai multe ore. În scurtă vreme, vizitele sale au devenit
săptămânale. În fiecare sâmbătă venea la Trieste, iar duminica se
întorcea în oraşul său. Îţi aduci aminte ce făcea micul prinţ ca să
îmblânzească vulpea? Se ducea zilnic la vizuina ei şi o aştepta să
iasă. Aşa, încetul cu încetul, vulpea a învăţat să-l cunoască şi să
nu se teamă. Şi nu numai atât: a învăţat să se emoţioneze la
vederea a tot ce îi amintea de micul său prieten. Sedusă prin
aceeaşi tactică, şi eu, aşteptându-l, începeam să devin
nerăbdătoare încă de joi. Procesul de îmblânzire începuse. După o
lună, întreaga mea viaţă se rotea în jurul aşteptării sfârşitului de
săptămână. În scurt timp, o mare încredere se ţesuse între noi.
Cu el, în sfârşit, puteam să vorbesc, el îmi preţuia inteligenţa şi
dorinţa de a şti. Preţuiam la el calmul, disponibilitatea de a
asculta, acel sentiment de securitate şi ocrotire pe care pot să le
ofere unei tinere bărbaţii mai în vârstă decât ea.
 Ne-am căsătorit la 1 iunie 1940. Ceremonia a fost sobră. Zece
zile după aceea, Italia a intrat în război. Din raţiuni de siguranţă,
mama s-a refugiat într-un sătuc de munte în Veneto, în vreme ce
eu şi soţul meu ne-am instalat la L’Aquila.
Ţie, care ai cunoscut istoria acelor ani numai din cărţi, care ai
studiat-o în loc să o trăieşti, ţi se va părea straniu că n-am făcut
vreodată referiri la evenimentele tragice ale perioadei. Erau
fascismul, legile rasiale, izbucnise războiul, şi eu continuam să
mă ocup numai de micile mele nefericiri personale, de infimele
mişcări ale sufletului meu. Să nu crezi însă că atitudinea mea era
singulară. Dimpotrivă. În afara unei mici minorităţi politizate,
toată lumea, în oraşul nostru, s-a comportat la fel. Tatăl meu, de
exemplu, considera fascismul o bufonerie. Acasă, îl numea pe
duce „prostan”. Cu toate acestea, se ducea să cineze cu demnitarii
lui şi să rămână la vorbă până seara târziu. Şi eu găseam absolut
ridicol şi plictisitor să merg la sâmbăta italiană 4, să mărşăluiesc şi
să cânt îmbrăcată în culori de văduvă5. Şi totuşi, mă duceam. Mă
gândeam că nu era decât o corvoadă căreia trebuia să ne
supunem ca să trăim liniştiţi. Desigur, un astfel de comportament
nu e deloc măreţ, însă e foarte comun. Să trăiască liniştit este
una dintre aspiraţiile majore ale omului, era în acele vremuri şi
este, probabil, şi acum.
La L’Aquila, ne-am dus să locuim în casa familiei lui Augusto,
un apartament mare la primul etaj al unui palat aristocratic din
centru. Era plin de mobile sumbre, masive, lumina era scăzută,
aspectul – sinistru. De cum am intrat, mi s-a strâns inima. Aici va
trebui să trăiesc, m-am întrebat, cu un bărbat pe care îl cunosc
abia de şase luni, într-un oraş în care nu am nici măcar un
prieten? Soţul meu a înţeles imediat neliniştea care mă
cuprinsese şi, în primele două săptămâni, a făcut tot posibilul ca
să mă bine dispună. O dată la două zile lua maşina şi mergeam
să facem plimbări în munţii din jur. Aveam amândoi o mare
pasiune pentru excursii. Văzând frumuseţea acelor munţi, a
acelor sate cocoţate pe vârfuri ca în nişte ţarcuri, mă mai
liniştisem un pic, într-un anume fel mi se părea că nu părăsisem
nordul, casa mea. Continuam să stăm mult de vorbă. Augusto
iubea natura, insectele îndeosebi, şi, mergând, îmi explica o
4
Sâmbăta italiană: sâmbăta fascistă, consacrată adunărilor, defilărilor,
activităţilor sportive, la care populaţia, inclusiv copiii, era convocată.
5
Fasciştii se îmbrăcau în negru.
mulţime de lucruri. Lui îi datorez ceea ce ştiu în cea mai mare
parte din ştiinţele naturii.
La sfârşitul celor două săptămâni care au constituit luna
noastră de miere, el şi-a reluat munca, iar eu mi-am început
viaţa, singură în casa cea mare. Era cu mine şi o servitoare
bătrână, care se ocupa de principalele treburi. Eu, ca toate soţiile
burgheze, trebuia numai să organizez prânzul şi cina. În rest, nu
aveam nimic de făcut. Am luat obiceiul să ies în fiecare zi şi să fac
lungi plimbări de una singură. Străbăteam străzile în sus şi în jos
cu pas furios: aveam atâtea gânduri în cap şi nu izbuteam să le
limpezesc! Îl iubesc, mă întrebam, oprindu-mă brusc, sau totul a
fost o gravă eroare? Când stăteam la masă sau seara în salon, îl
priveam şi, privindu-l, mă întrebam: ce simt? Simţeam afecţiune,
era sigur, şi cu siguranţă şi el simţea pentru mine. Dar aceasta
era iubirea? Nu era decât aceasta? Fiindcă nu încercasem altceva
niciodată, nu izbuteam să-mi răspund.
După o lună, au ajuns primele bârfe la urechile soţului meu.
„Nemţoaica”, spuneau glasuri anonime, „merge hai-hui pe străzi
la orice oră”. Eram uluită. Crescută cu obiceiuri diferite, nicicând
nu mi-aş fi putut închipui că nişte plimbări nevinovate ar putea
să scandalizeze. Lui Augusto i-a părut rău. Ştia că pentru mine
aşa ceva era de neînţeles, dar, cu toate acesta, în numele păcii
citadine şi al reputaţiei sale, m-a rugat să renunţ la ieşirile mele
solitare. După şase luni de astfel de viaţă, mă simţeam complet
stinsă. Micul mort din mine devenise un mort uriaş, acţionam ca
un automat, aveam privirea goală. Când vorbeam, simţeam o
distanţă între cuvintele mele şi mine însămi, ca şi cum ieşeau din
gura altcuiva. Între timp, le cunoscusem pe soţiile colegilor lui
Augusto şi joia mă întâlneam cu ele la o cafenea în centru.
Deşi eram aproape de aceeaşi vârstă, nu găseam multe lucruri
să ne spunem. Vorbeam aceeaşi limbă, dar acesta era unicul
punct comun.
Reîntors în mediul său, în scurtă vreme Augusto a început să
se comporte ca tovarăşii săi. În timpul mesei stăteam de-acum
muţi. Când mă străduiam să-i povestesc ceva, îmi răspundea
monosilabic, da şi nu. Apoi, seara, mergea des la club, iar când
rămânea acasă, se închidea în birou să-şi tot aranjeze colecţiile de
coleoptere. Visul lui cel mare era să descopere o insectă încă
necunoscută, pentru ca astfel numele să i se perpetueze pentru
totdeauna prin cărţile de ştiinţă. Eu, perpetuarea numelui aş fi
vrut-o pe altă cale, adică printr-un fiu. Aveam treizeci de ani şi
simţeam timpul alunecându-mi la spate din ce în ce mai repede.
Din acest punct de vedere, lucrurile mergeau tare rău. După o
primă noapte mai curând dezamăgitoare, nu se mai petrecuse
cine ştie ce. Aveam senzaţia că, mai mult decât orice, Augusto
voise să găsească pe cineva acasă la ora meselor, pe cineva de
arătat cu orgoliu duminica la biserică. De persoana de dincolo de
imaginea aceea satisfăcătoare nu-i păsa aproape deloc. Unde
dispăruse bărbatul plăcut şi disponibil care îmi făcuse curte? Era
cu putinţă ca dragostea să se termine aşa? Augusto îmi povestise
că primăvara păsările cântă mai puternic pentru a seduce femeile,
pentru a le determina să-şi facă împreună cuibul. Aşa făcuse şi el,
odată cuibul asigurat, încetase să se mai intereseze de existenţa
mea. Stăteam acolo, îl păstram cald şi gata.
Îl uram? Nu, îţi va părea straniu, dar nu reuşeam să-l urăsc.
Ca să urăşti pe cineva, trebuie să te rănească, să-ţi facă rău.
Augusto nu-mi făcea nimic, aici era necazul. E mai uşor să mori
de nimic decât de durere. În faţa durerii, poţi să te revolţi, în faţa
neantului, nu.
Fireşte, când vorbeam la telefon cu părinţii mei, le spuneam că
totul merge bine, mă străduiam să am glasul unei soţii fericite.
Erau siguri că m-au lăsat pe mâini bune şi nu voiam să le
ştirbesc această certitudine. Mama mea stătea în continuare
ascunsă în munţi, tata rămăsese singur în oraşul familiei cu o
verişoară îndepărtată, care se ocupa de el. „Noutăţi?”, mă întreba
el o dată pe lună. Iar eu, regulat, îi răspundeam nu, încă nu.
Ţinea foarte mult să aibă un nepoţel, odată cu senilitatea
căpătase o tandreţe pe care nu o avusese mai înainte. Îl simţeam
un pic mai aproape de mine prin această schimbare şi îmi părea
rău să-i dezamăgesc aşteptările. În acelaşi timp însă, nu aveam
destulă încredere pentru a-i povesti motivele acestei sterilităţi
prelungite. Mama îmi trimitea lungi scrisori mustind de retorică.
Fata mea adorată, scria în capul colii, iar dedesubt înşira cu
minuţie puţinele lucruri care i se întâmplaseră în ziua aceea. În
încheiere mă anunţa întotdeauna că a terminat de împletit al nu
ştiu câtălea costumaş pentru nepoţelul care avea să vină. În acest
timp, eu mă retrăgeam în mine însămi, în fiecare dimineaţă,
privindu-mă în oglindă, mă găseam mai urâtă. Seară de seară îi
spuneam lui Augusto: „De ce nu vorbim?” „Despre ce?”,
răspundea el, fără să-şi desprindă ochii de pe lupa cu care tocmai
examina o insectă. „Nu ştiu”, îi răspundeam, „am putea măcar să
ne povestim ceva”. Atunci el scutura din cap: „Olga”, zicea, „tu ai
într-adevăr o imaginaţie bolnăvicioasă”.
Este bine ştiut că, după o convieţuire îndelungată cu stăpânii
lor, câinii, încetul cu încetul, sfârşesc prin a le semăna. Aveam
impresia că soţului meu i se întâmpla acelaşi lucru, cu cât trecea
timpul, cu atât semăna mai mult cu un coleopter. Mişcările sale
nu mai aveau nimic omenesc, nu erau fluide, ci geometrice,
gesturile sale erau sacadate. Şi vocea îi era lipsită de timbru, urca
dintr-un loc imprecis al gâtului cu un zgomot metalic. Se interesa
de insecte şi de pasiunea sa într-un mod obsesiv, dar în afară de
asta, nu exista nimic care să-i provoace o emoţie cât de mică.
Odată, ţinând-o suspendată cu penseta, îmi arătase o insectă
oribilă, mi se pare că se chema greierele-cârtiţă. „Priveşte ce
mandibule!”, îmi spusese. „Cu acestea poate să mănânce, într-
adevăr, orice”. Noaptea am visat forma aceea, era uriaşă şi îmi
devora rochia de mireasă ca şi cum ar fi fost de carton.
După un an, am început să dormim în camere separate, el
stătea treaz printre coleopterele sale până noaptea târziu şi nu
voia să mă deranjeze, cel puţin aşa a spus. Astfel povestită,
căsătoria mea îţi va apărea ceva extraordinar, teribil, dar
extraordinar nu era chiar nimic. În vremea aceea aproape toate
căsătoriile erau aşa, mici infernuri domestice, în care unul din
doi, mai devreme sau mai târziu, trebuia să sucombe.
De ce nu mă revoltam, de ce nu-mi făceam valiza să mă întorc
la Trieste?
Pentru că atunci nu existau nici separarea, nici divorţul. Ca să
rupi o căsătorie, trebuia să fie la mijloc maltratări grave sau să ai
un temperament rebel, să fugi, să pleci în lume pentru totdeauna.
Dar revolta, cum ştii, nu face parte din caracterul meu, iar
Augusto în faţa mea nu a ridicat, nu un deget, dar nici măcar
glasul. A avut grijă să nu-mi lipsească niciodată nimic. Duminica,
întorcându-ne de la liturghie, ne opream la cofetăria fraţilor
Nurzia şi mă îndemna să cumpăr tot ceea ce doream. Nu o să-ţi
fie greu să-ţi închipui cu ce fel de sentimente mă trezeam în
fiecare dimineaţă. După trei ani de măritiş, aveam în minte un
singur gând: al morţii.
Despre prima lui soţie, Augusto nu-mi vorbea niciodată,
puţinele prilejuri când, cu discreţie, îl întrebasem, schimbase
vorba. Cu vremea, rătăcind în după-amiezile de iarnă prin odăile
acelea spectrale, am ajuns la concluzia că Ada – aşa o chema – nu
murise nici de vreo boală, nici în vreun accident, ci se sinucisese.
Când servitoarea ieşea, îmi petreceam timpul deşurubând
plăcuţe, demontând sertare, căutând cu febrilitate o urmă, un
semn care să-mi confirme bănuiala. Într-o zi ploioasă, în fundul
dublu al unui scrin, am găsit nişte veşminte feminine. Erau ale ei.
Am scos unul întunecat şi l-am îmbrăcat. Aveam aceeaşi talie.
Privindu-mă în oglindă, am început să plâng. Plângeam înăbuşit,
fără hohot, precum cineva care îşi ştie destinul semnat. Într-un
colţ al casei era un scăunel de rugăciune din lemn masiv, care îi
aparţinuse mamei lui Augusto, o femeie foarte credincioasă. Când
nu ştiam ce să fac, mă închideam în camera aceea şi stăteam ore
întregi pe el, cu mâinile împreunate. Mă rugam? Nu ştiu. Vorbeam
sau încercam să vorbesc cu Cineva care presupuneam că se afla
mai sus de capul meu. Spuneam Doamne, Dumnezeule, fă ca să-
mi găsesc drumul, dacă aceasta e viaţa care mi-e dată, ajută-mă
să o îndur! Frecventarea regulată a bisericii – la care fusesem
constrânsă de statutul meu de soţie – mă împinsese să-mi pun
din nou atâtea întrebări, întrebări pe care le înmormântasem în
mine încă din copilărie. Tămâia mă ameţea, la fel şi muzica de
orgă. Ascultând Sfintele Scripturi, ceva vibra slab în mine. Când îl
întâlneam însă pe paroh pe stradă, fără odăjdii, când îi priveam
nasul spongios şi ochii vag porcini, când îi ascultam întrebările
banale şi iremediabil false, nu mai vibra nimic şi îmi ziceam iată,
totul nu-i decât o înşelătorie, o modalitate de a-i face pe cei slabi
de înger să suporte opresiunea în care trăiau. Cu toate acestea, în
liniştea casei, îmi plăcea să citesc Evanghelia. Găseam
extraordinare multe din cuvintele lui Iisus, mă exaltau până în
punctul de a le repeta de mai multe ori cu voce tare.
Familia mea nu era deloc religioasă. Tatăl meu se considera un
liber-cugetător, iar mama, convertită de-acum de două generaţii,
cum ţi-am mai spus, se ducea la liturghie din conformism social.
Cu rarele prilejuri în care o întrebasem asupra problemelor legate
de credinţă, îmi zisese: „Nu ştiu, familia noastră este fără religie”.
Fără religie. Aceste cuvinte au apăsat ca o piatră de moară asupra
etapei celei mai delicate a copilăriei mele, cea în care îmi puneam
întrebări privind chestiuni esenţiale. Exista în aceste cuvinte ceva
ca o marcă a infamiei, abandonasem o religie pentru a îmbrăţişa o
alta, faţă de care nu nutream nici cel mai mic respect. Eram
trădători şi, ca trădători, pentru noi nu era loc nici în cer, nici pe
pământ. Nicăieri.
Aşa se face că, exceptând puţinele istorioare învăţate la
măicuţe, până la treizeci de ani n-am primit nicio educaţie
religioasă. Împărăţia lui Dumnezeu este în noi, îmi repetam
rătăcind prin casa pustie. O repetam şi încercam să-mi închipui
unde se afla. Îmi vedeam ochiul ca un periscop coborând
înăuntrul meu, scrutându-mi ungherele corpului, cutele încă şi
mai misterioase ale minţii. Unde se afla împărăţia lui Dumnezeu?
Nu reuşeam să o zăresc, erau neguri în jurul inimii mele, neguri
grele, nu colinele verzi şi luminoase cu care îmi imaginasem
paradisul. În momentele de luciditate îmi spuneam că
înnebunesc. Ca toate fetele bătrâne şi văduvele, lent,
imperceptibil, am căzut în delir mistic. După patru ani de
asemenea viaţă, îmi era din ce în ce mai greu să disting iluzia de
realitate. Clopotele catedralei din vecinătate anunţau timpul la
fiecare sfert de oră, ca să nu le aud sau ca să le aud mai puţin,
îmi puneam vată în urechi.
Mă stăpânea obsesia că insectele lui Augusto nu erau
nicidecum moarte, noaptea auzeam trosnetul labelor de-a lungul
şi de-a latul casei, se plimbau peste tot, se căţărau pe hârtia
tapetului de pe pereţi, scrâşneau pe faianţa bucătăriei, se frecau
de covoarele din salon. Stăteam acolo, în pat, şi îmi ţineam
respiraţia aşteptând ca pe uşă să-mi pătrundă în cameră.
Încercam să-i ascund lui Augusto starea mea. Dimineaţa, cu
zâmbetul pe buze, îi spuneam ce-aveam să fac pentru prânz şi
continuam să zâmbesc până ieşea pe uşă. Cu acelaşi surâs
stereotip, îl primeam la întoarcere.
Ca şi căsătoria mea, războiul ajunsese în cel de-al cincilea an al
său. În februarie Trieste a fost bombardat. În timpul ultimului
atac, casa copilăriei mele a fost complet distrusă. Unica victimă a
fost calul de cabrioletă al tatălui meu: l-au găsit în mijlocul
grădinii, fără două picioare.
În vremea aceea nu era televiziune, veştile circulau mult mai
lent. Am ştiut că pierdusem casa. În ziua următoare, mi-a
telefonat tata. De cum l-am auzit spunând „Alo”, am înţeles că s-a
petrecut ceva grav, avea glasul unei persoane care de mult
încetase să trăiască. Fără un loc al meu în care să mă întorc, m-
am simţit într-adevăr pierdută. Două sau trei zile am rătăcit prin
casă ca în transă. Nu exista nimic care să mă poată smulge din
toropeală, într-o unică secvenţă, monotonă şi monocromă,
vedeam alunecându-mi anii. Unul după altul, până la moarte.
Tu ştii care este eroarea ce se comite întotdeauna? Aceea de a
crede că viaţa este imuabilă, că odată luată pe o cale, ea trebuie
parcursă până la capăt. Destinul, în schimb, are mai multă
fantezie decât noi. Tocmai când crezi că te găseşti într-o situaţie
fără ieşire, când ajungi pe culmea disperării, cu iuţeala unei rafale
de vânt, totul se schimbă, se dă peste cap şi peste noapte te
regăseşti trăind o nouă viaţă.
La două luni după bombardarea casei, războiul s-a terminat.
M-am dus imediat la Trieste. Tata şi cu mama se mutaseră deja,
provizoriu, într-un apartament, la un loc cu alte persoane. Erau
atâtea lucruri practice de rezolvat, că numai după o săptămână
aproape că uitasem anii petrecuţi la L’Aquila. O lună mai târziu a
venit şi Augusto. Trebuia să se ocupe de întreprinderea
cumpărată de la tata: în anii războiului o lăsase în seama unui
girant şi nu mai lucrase aproape deloc. Şi-apoi, erau tata şi
mama, de-acum bătrâni cu adevărat, care nu mai aveau casă. Cu
o rapiditate care m-a surprins, Augusto s-a hotărât să-şi
părăsească oraşul pentru a se muta la Trieste. A cumpărat
această vilişoară pe înălţimea podişului, şi înainte de sosirea
toamnei am venit să trăim cu toţii aici.
Contrar tuturor previziunilor, mama mea a plecat prima, a
murit la începutul verii. Caracterul ei încăpăţânat a rămas minat
de perioada aceea de solitudine şi teamă. Odată cu dispariţia sa,
dorinţa de a avea un copil reapăru vie în mine, imperioasă.
Dormeam din nou cu Augusto, dar cu toate acestea, între noi,
noaptea se petrecea puţin sau nimic. Stătea mult timp în grădină
în tovărăşia tatălui meu. Şi el a fost cel care, într-o după-amiază
însorită, mi-a zis: „Pentru ficat şi pentru femei, apele pot face
miracole”.
Două săptămâni după aceea, Augusto m-a însoţit la trenul de
Veneţia. Acolo, dimineaţa târziu am luat alt tren, de Bologna, şi
după ce l-am schimbat încă o dată, spre seară, am ajuns la
Porretta Terme. Ca să spun drept, nu prea credeam în efectul
apelor termale, dacă mă hotărâsem să plec, era mai ales din
cauza unei intense dorinţe de singurătate, simţeam nevoia să stau
cu mine însămi altfel de cum o făcusem în anii trecuţi. Suferisem.
În mine, aproape totul era mort. Era ca o pajişte după un
incendiu: totul era negru, carbonizat. Numai cu ploaie, cu soare,
cu aer, acel puţin care rămăsese dedesubt ar fi putut, încet, încet,
să dobândească destulă energie pentru a prinde din nou să
crească.
 10 decembrie
De când ai plecat, nu mai citesc ziarul, nu mai eşti să mi-l
cumperi şi nimeni altcineva nu mi-l aduce. La început, încercam o
stare de neplăcere din cauza acestei absenţe, însă pe urmă,
încetul cu încetul, neplăcerea s-a transformat în uşurare. Mi-am
amintit atunci de tatăl lui Isaac Singer. Între toate obiceiurile
moderne, spunea, cititul ziarelor este unul dintre cele mai rele.
Dimineaţa, în momentul în care sufletul este larg deschis, revarsă
în individ tot răul pe care lumea l-a produs în ziua precedentă. În
vremea sa, ajungea să nu citeşti ziarele ca să te salvezi. Astăzi, nu
mai e cu putinţă: sunt radioul, televizorul, e suficient să le
deschizi o secundă pentru ca răul să ne găsească, să pătrundă în
noi.
Aşa s-a întâmplat în această dimineaţă. În timp ce mă
îmbrăcam, am auzit la postul local vorbindu-se de autorizarea
convoaielor de refugiaţi să treacă frontiera. Erau de patru zile aici
şi nu mai puteau să se întoarcă înapoi. La bord se aflau bătrâni,
bolnavi, femei singure cu pruncii lor. Primul contingent, a spus
crainicul, a şi ajuns în campusul Crucii Roşii şi a avut parte de
primele ajutoare. Prezenţa unui război atât de aproape şi atât de
primitiv îmi provoacă o adâncă suferinţă. De când a izbucnit,
trăiesc ca şi cum aş avea un spin în inimă. Este o imagine banală,
dar în banalitatea sa redă exact ceea ce simt. După un an,
durerea se unea cu indignarea, mi se părea imposibil ca nimeni să
nu intervină pentru a pune capăt acestui măcel. Apoi a trebuit să
mă resemnez: acolo nu sunt puţuri de petrol, ci doar munţi de
piatră. Cu timpul, indignarea a devenit furie, şi această furie
continuă să pulseze înăuntrul meu şi să mă roadă cu
încăpăţânare.
Este ridicol că, la vârsta mea, pot să mă simt atât de rănită de
un război. În fond, pe pământ, se petrec zeci şi zeci în aceeaşi zi,
în optzeci de ani ar fi trebuit să-mi formez o platoşă, să mă
obişnuiesc. De când m-am născut, iarba înaltă şi galbenă a
Podişului Carstic a fost străbătută de refugiaţi, de armate
victorioase sau în derută: întâi, convoaiele ostaşilor marelui război
cu explozia bombelor, apoi defilarea soldaţilor care se întorceau
din Campania din Rusia sau din Grecia, masacrele fasciste şi
naziste, măcelurile din doline. Şi-acum, încă o dată, zgomotul
tunurilor de-a lungul frontierei şi exodul inocenţilor fugind de
marea nebunie din Balcani.
 Cu câţiva ani în urmă, mergând cu trenul de la Trieste la
Veneţia, am călătorit în acelaşi compartiment cu un medium. Era
o doamnă un pic mai tânără decât mine, având pe cap o
pălărioară în formă de plăcintă. Fireşte, nu ştiam că este un
medium, mi-a dezvăluit-o ea, stând de vorbă cu vecina.
„Ştiţi” – îi spunea în vreme ce traversam Podişul Carstic –,
„dacă merg aici, deasupra, aud toate vocile morţilor, nu pot să fac
doi paşi fără să mă asurzească. Urlă cu toţii îngrozitor, cu cât au
murit mai tineri, cu atât urlă mai tare”. Apoi i-a explicat că acolo
unde s-a produs un act de violenţă, în atmosferă rămânea ceva
alterat pe vecie: aerul este corodat, nu mai e compact, iar
coroziunea aceea în loc să elibereze un sentiment de blândeţe,
este prielnică zămislirii altor excese. Într-adevăr, unde s-a vărsat
sânge se va mai vărsa, şi peste acela, altul încă. „Pământul”, a
spus mediumul, încheindu-şi discursul, „este ca un vampir: dacă
a băut o dată sânge, mai cere, proaspăt şi întotdeauna mai mult”.
Ani în şir m-am întrebat dacă locul în care am trăit nu
adăposteşte un soi de blestem, m-am întrebat şi n-am încetat să
mă întreb, fără să ajung la un răspuns. Îţi aminteşti de câte ori
am mers împreună pe stânca din Monrupino? În zilele în care
sufla bora, petreceam ore întregi studiind peisajul, era ca şi cum
am fi stat într-un avion privind dedesubt. Vederea era de 360 de
grade, ne luam la întrecere care identificam prima un vârf din
Dolomiţi, cine distinge Grado de Veneţia. Acum, când nu-mi mai
stă în putere, practic, să merg acolo, ca să văd acelaşi peisaj,
trebuie să închid ochii.
Graţie magiei memoriei, totul îmi apare în faţă şi în jur ca şi
cum aş fi pe terasa stâncii. Nu lipseşte nimic, nici măcar şuierul
vântului, aromele anotimpului pe care l-am ales. Stau acolo,
privind pilonii de calcar roşi de timp, marele spaţiu arid în care s-
au antrenat tancurile, promontoriul întunecat al Istriei plonjat în
albastrul mării, privesc toate lucrurile din jur şi mă întreb, pentru
a nu ştiu câta oară, dacă este o notă stridentă, unde e?
Iubesc acest peisaj şi poate că această iubire mă împiedică să
rezolv problema, unicul lucru de care sunt sigură este influenţa
lumii exterioare asupra caracterului celui care trăieşte în aceste
locuri. Dacă adesea sunt atât de aspră şi impulsivă şi dacă eşti şi
tu, Carso este de vină, eroziunea sa, culorile sale, vântul care îl
biciuieşte. Dacă ne-am fi născut, cine ştie? pe colinele Umbriei,
poate că am fi fost mai blânde, exasperarea nu ar fi făcut parte
din temperamentul nostru. Ar fi fost mai bine. Nu ştiu, nu se
poate imagina o condiţie pe care n-ai trăit-o.
Astăzi s-a produs o mică nenorocire: când am intrat în
bucătărie, am găsit mierla fără suflare în mijlocul cârpelor. De
două zile dădea semne că se simte rău, mânca mai puţin şi între o
înghiţitură şi alta aţipea des. Moartea trebuie să fi survenit cu
puţin înaintea zorilor, fiindcă atunci când am luat-o în mână,
capul i se clătina în toate părţile, ca şi cum înăuntru s-ar fi rupt
un resort. Era uşoară, fragilă, rece. Am mângâiat-o un moment
înainte de a o înveli într-o bucăţică de pânză, voiam să-i dau un
pic de căldură. Afară cădea o lapoviţă deasă, l-am închis pe Buck
într-o cameră şi am ieşit. Nu mai am puterea ca să iau hârleţul şi
să sap, aşa că am ales un răzor cu pământul mai afânat. Am
făcut cu piciorul o gropiţă, am pus mierla înăuntru, am acoperit-o
şi, înainte de a mă întoarce în casă, am spus rugăciunea pe care o
rosteam întotdeauna la înmormântarea păsărelelor noastre:
„Doamne, primeşte această micuţă viaţă, cum le-ai primit pe toate
celelalte”.
Îţi aminteşti, când erai fetiţă, pe câte le-am ajutat şi am
încercat să le salvăm? După fiecare zi cu vânt, găseam una rănită.
Erau cintezoi, piţigoi, vrăbii, mierle, o dată chiar şi o forfecuţă.
Făceam totul ca să le punem pe picioare, dar rezultatul nu era
mai niciodată fericit, de pe o zi pe alta, fără niciun semn
prevestitor, le găseam moarte. Ce tragedie atunci, în ziua aceea!
Chiar dacă se mai întâmplase de atâtea ori, erai răvăşită. După
înmormântare, îţi ştergeai nasul şi ochii cu palma deschisă şi te
închideai în camera ta „ca să faci loc”.
Într-o zi m-ai întrebat cum vom face să o găsim pe mama, cerul
era atât de mare, că era uşor să te pierzi în el. Ţi-am spus că, de
fapt, cerul era un soi de hotel uriaş, fiecare avea acolo, sus, o
cameră, şi în camera aceea toate persoanele care s-au iubit se
regăseau după moarte şi rămâneau împreună pe vecie. Pentru
câtăva vreme, această explicaţie te-a mulţumit. Numai că după
moartea celui de-al patrulea sau al cincilea peştişor roşu, ai
revenit asupra problemei şi m-ai întrebat: „Şi dacă nu mai este
loc?” „Dacă nu mai este loc”, ţi-am răspuns, „trebuie să închizi
ochii şi să spui timp de un minut întreg «cameră, măreşte-te!».
Atunci, imediat, camera va deveni mai mare”.
Mai păstrezi în amintire aceste imagini din copilărie, sau
platoşa ta le-a trimis în exil? Eu mi le-am amintit doar azi, când
îngropam mierla. Cameră, măreşte-te, ce frumoasă magie! Fireşte,
cu mama ta, cu hamsterii, vrăbiile, peştişorii roşii, camera ta
trebuie să fie supraaglomerată, ca tribunele unui stadion. Foarte
curând am să mă duc şi eu, ai să mă vrei în camera ta sau va
trebui să închiriez una alături? Voi putea să invit acolo pe primul
om pe care l-am iubit, voi putea, în sfârşit, să te prezint
adevăratului tău bunic?

Ce am gândit, ce mi-am imaginat în seara aceea de septembrie,

coborând din tren, în gară la Porretta? Absolut nimic. Se simţea
mireasma castanilor în aer, şi prima mea grijă a fost să găsesc
pensiunea în care aveam reţinută o cameră. Atunci eram încă
foarte naivă, ignoram neîncetata lucrare a destinului, dacă aveam
vreo convingere, era numai aceea că totul se întâmplă în
exclusivitate graţie folosirii, bune sau mai puţin bune, a voinţei
noastre. În clipa în care am pus piciorul şi valiza pe peronul gării,
voinţa mea dispăruse, nu voiam decât un singur lucru: să stau în
pace.
Pe bunicul tău l-am întâlnit chiar din prima seară, mânca în
sala de mese a pensiunii mele cu o altă persoană. În afară de un
domn în vârstă, nu mai era nimeni. Discuta, cu destulă fervoare,
politică şi tonul vocii sale m-a agasat imediat. În timpul cinei, l-
am fixat o dată sau de două ori cu un aer iritat. Ce surpriză, ziua
următoare, când am descoperit că tocmai el era medicul staţiunii!
Vreo zece minute mi-a pus întrebări despre starea sănătăţii mele.
În momentul în care a trebuit să mă dezbrac, mi s-a întâmplat
ceva foarte stânjenitor: am început să transpir, ca şi cum
depuneam un mare efort. Ascultându-mi inima, a exclamat: „O,
la, la! Ce spaimă!” şi a izbucnit în râs, într-un fel care te scotea
din sărite. De cum a început să preseze tensiometrul, coloana de
mercur a urcat imediat la nivelul maxim. „Aveţi hipertensiune?”,
m-a întrebat atunci. Eram furioasă pe mine însămi, încercam să-
mi tot spun că n-are de ce să-mi fie frică, e doar un medic care îşi
practică profesia, nu e nici normal, nici serios să mă agit atât.
Însă oricât mi-o repetam, nu izbuteam să mă calmez. La uşă,
dându-mi reţeta, mi-a strâns mâna: „Odihniţi-vă, veniţi-vă în fire”,
a zis, „altfel nici apele nu vor ajuta la nimic!”
În aceeaşi seară, după cină, a venit să se aşeze la masa mea. În
ziua următoare deja ne plimbam împreună, vorbind pe străzile
staţiunii. Vivacitatea aceea impetuoasă, care la început mă
enervase atât, acum începea să mă intrige. În tot ce spunea era
pasiune, entuziasm, era cu neputinţă să stai cu el şi să nu te
simţi cucerit de căldura pe care o emana fiecare frază a sa, tot
trupul său.
Cândva, am citit într-un ziar că, după ultimele teorii, dragostea
nu se naşte din inimă, ci din nas. Când două persoane se
întâlnesc şi se plac, încep să-şi trimită micuţi hormoni, al căror
nume l-am uitat. Aceşti hormoni pătrund prin nas, urcă până la
creier şi acolo, în nişte meandre secrete, dezlănţuie furtuna
iubirii. Aşadar, conchidea articolul, sentimentele nu sunt altceva
decât invizibile duhori. Ce prostie absurdă! Cine a trăit în viaţă
dragostea adevărată, cea mare şi fără cuvinte, ştie că aceste
afirmaţii nu sunt decât a nu ştiu câta lovitură pe la spate pentru
a alunga inima în exil. Fireşte, mirosul persoanei iubite este
tulburător. Dar ca să fie aşa, mai întâi trebuie să fi existat altceva,
ceva ce, sunt convinsă, e foarte diferit de o simplă duhoare.
În acele zile, lângă Ernesto, pentru prima dată în viaţă am avut
senzaţia că trupul meu nu are margini. Simţeam în jurul lui un
soi de halo impalpabil, era ca şi cum contururile sale erau mai
ample şi această amploare vibra în aer la fiecare mişcare pe care o
făceam. Ştii cum se comportă plantele când nu le uzi câteva zile?
Frunzele devin moi, în loc să se ridice spre lumină, cad ca
urechile unui iepure deprimat. Iată, viaţa mea în anii de dinainte
a fost întocmai ca a unei plante fără apă, roua nopţii îmi dăduse
minimul de hrană ca să supravieţuiesc, dar în afară de ea nu mai
primeam nimic, avea doar puterea de a mă ţine pe picioare şi atât.
Este îndeajuns, însă, să uzi planta o singură dată ca ea să-şi
revină, să-şi înalţe iar frunzele. Aceasta s-a întâmplat cu mine în
prima săptămână. Şase zile după sosire, privindu-mă dimineaţa
în oglindă, mi-am dat seama că eram alta. Pielea era mai
catifelată, ochii mai luminoşi, în timp ce mă îmbrăcam, am
început să cânt.
Ascultând povestea din afară, poate că ţi se va părea normal să
crezi că, dincolo de euforie, erau întrebări, nelinişti, frământări. În
fond, eram o femeie căsătorită, cum puteam să accept cu inima
uşoară tovărăşia altui bărbat? Nu simţeam însă nici nelinişte, nici
îndoială. Şi nu pentru că aş fi fost lipsită de prejudecăţi, ci pentru
că tot ce trăiam privea corpul, numai corpul. Eram ca un căţeluş
care, după ce a rătăcit îndelung pe străzi iarna, găseşte un
adăpost cald: nu se întreabă nimic, stă acolo şi se bucură de
căldură. În afară de aceasta, n-aveam mai deloc încredere în
farmecul meu feminin şi, în consecinţă, nici nu-mi trecea prin
minte gândul că un bărbat ar putea să se simtă atras de mine.
În prima duminică, când mergeam pe jos la liturghie, Ernesto,
la volanul unei maşini, s-a oprit în dreptul meu. „Unde mergeţi?”,
m-a întrebat, scoţând capul pe geam, şi cum i-am zis, a şi deschis
portiera, spunând: „Credeţi-mă, Dumnezeu va fi mult mai
mulţumit, dacă în loc să mergeţi la biserică, veniţi să faceţi o
plimbare plăcută în pădure”. După multe ocolişuri şi curbe, am
ajuns la un drum care dispărea printre castani. Nu aveam pantofii
potriviţi ca să merg pe un astfel de drum, mă poticneam
neîncetat. Când Ernesto m-a luat de mână, mi s-a părut lucrul cel
mai firesc din lume. Am mers mult, în tăcere. În aer se simţea
deja aroma toamnei, pământul era umed, în copaci multe frunze
îngălbeniseră, iar lumina care le traversa se stingea în tonalităţi
diverse. La un moment dat, în mijlocul unei rarişti, am dat peste
un castan uriaş. Amintindu-mi de stejarul meu, i-am ieşit înainte,
întâi l-am mângâiat, apoi mi-am lipit obrazul de el. Imediat,
Ernesto şi-a pus capul lângă al meu. De când ne cunoscuserăm,
nu ne mai apropiaserăm niciodată privirile atât de mult.
În ziua următoare, nu am vrut să-l văd. Prietenia se
preschimba în altceva şi aveam nevoie să reflectez. Nu mai eram o
fetişcană, ci o femeie căsătorită, cu toate răspunderile sale. Şi el
era căsătorit şi, mai mult, avea un fiu. Îmi programasem viaţa
până la bătrâneţe. Faptul că irumpea ceva ce nu luasem în calcul
mă umplea de nelinişte. Nu ştiam cum să mă comport. Noul, la
primul impact, înfricoşează. Ca să reuşeşti să mergi mai departe,
trebuie să depăşeşti acest sentiment de panică. Aşa că într-un
moment mă gândeam: „E o mare prostie, cea mai mare din viaţa
mea, trebuie să uit totul, să şterg puţinul care a fost”. Iar în
momentul următor îmi spuneam că, de fapt, cea mai mare prostie
ar fi fost să renunţ, fiindcă, pentru prima dată de când eram
copil, mă simţeam din nou vie, totul vibra în jurul meu, mi se
părea cu neputinţă să mă lipsesc de această nouă stare. Fireşte,
încercam şi o teamă, acea teamă pe care o au, sau o aveau, toate
femeile: că îşi bătea joc de mine, că voia să se distreze şi atât.
Toate aceste gânduri se izbeau în mintea mea, în vreme ce
stăteam singură în camera aceea tristă de pensiune.
Noaptea nu am reuşit să adorm până la patru, eram prea
surescitată, însă, a doua zi dimineaţă, nu mă simţeam absolut
deloc obosită, îmbrăcându-mă am început să cânt. În acele câteva
ore, se născuse în mine o copleşitoare dorinţă de a trăi. În cea de-
a zecea zi, i-am trimis lui Augusto o ilustrată. Aer excelent,
mâncare – mediocră. Să sperăm, i-am scris şi i-am trimis un sărut
afectuos. Noaptea de dinainte o petrecusem cu Ernesto.
În noaptea aceea, brusc, mi-am dat seama de un lucru: şi
anume că între sufletul şi trupul nostru există o mulţime de
ferestruici, prin care, dacă sunt deschise, trec emoţiile, dacă sunt
închise, se strecoară abia-abia. Numai iubirea poate să le
deschidă larg pe toate şi dintr-odată, ca o rafală de vânt.
În ultima săptămână a şederii mele la Porretta, am stat
permanent împreună, făceam lungi plimbări, vorbeam până ni se
usca gura. Cât de diferite erau cuvintele lui Ernesto de cele ale lui
Augusto! Totul în el era pasiune, entuziasm, ştia să abordeze
subiectele cele mai dificile cu o simplitate absolută. Vorbeam
adesea de Dumnezeu, de posibilitatea ca dincolo de realitatea
palpabilă să mai existe ceva. Luptase în Rezistenţă, de mai multe
ori văzuse moartea în faţă. În acele clipe i se născuse gândul a
ceva superior, nu de teamă, ci pentru că întotdeauna conştiinţa se
dilată într-un spaţiu mai amplu. „Nu pot să mă supun
ritualurilor”, îmi zicea, „nu voi merge niciodată într-un lăcaş de
cult, nu voi putea să cred nicicând în dogme, în istoriile inventate
de alţi oameni, ca mine”. Ne furam cuvintele de pe buze, priveam
lucrurile la fel, o spuneam în acelaşi mod, părea că ne cunoaştem
de ani întregi, nu de două săptămâni.
Ne mai rămânea puţin timp însă, în ultimele nopţi nu
dormiserăm mai mult de o oră, aţipeam doar cât să ne refacem
forţele. Ernesto era foarte pasionat de teoria predestinării. „În
viaţa fiecărui om”, spunea, „există o singură femeie cu care poţi
atinge uniunea perfectă. Şi în viaţa fiecărei femei există doar un
bărbat cu care poate să fie completă”. Dar puţini, extraordinar de
puţini ajungeau să se întâlnească. Toţi ceilalţi erau constrânşi să
trăiască într-o stare de insatisfacţie, de perpetuă nostalgie. „Câte
astfel de întâlniri se vor fi înfăptuind”, zicea în întunericul odăii,
„una la zece mii, una la un milion, la zece milioane?” Una la zece
milioane – da! Toate celelalte sunt potriviri, simpatii epidermice,
trecătoare, afinităţi fizice sau de caracter, convenţii sociale. După
aceste consideraţii, nu făcea decât să repete: „Cât noroc am avut,
nu? Cine ştie ce este dincolo de asta, cine ştie…”
 În ziua plecării, aşteptând trenul în minuscula staţie, m-a
îmbrăţişat şi mi-a şoptit la ureche: „Oare în care viaţă ne-am mai
întâlnit?” „Într-atâtea!”, i-am răspuns şi am început să plâng.
Ascunsă în geantă, aveam adresa sa din Ferrara.
Nu are rost să-ţi descriu sentimentele mele în acele lungi
ceasuri de călătorie, erau prea violente, prea „unul împotriva
celuilalt înarmaţi”. Am ştiut atunci că trebuia să controlez o
metamorfoză, mergeam neîncetat la toaletă ca să-mi controlez
expresia feţei. Lumina din ochi, surâsul trebuia să dispară, să se
stingă. Nu trebuia să rămână decât culoarea obrajilor, ca să
confirme calitatea aerului. Atât tata, cât şi Augusto au găsit că
arăt extraordinar. „Ştiam că apele fac minuni”, repeta continuu
tata, în vreme ce Augusto, lucru aproape incredibil la el, mă
înconjura cu mici galanterii.
Când vei simţi şi tu iubirea pentru prima oară, vei înţelege cât
de variate şi de comice pot să fie efectele sale. Cât timp nu eşti
îndrăgostită, cât timp inima îţi este liberă şi cât timp privirea ta
nu urmăreşte pe nimeni, dintre toţi oamenii care ar putea să te
intereseze, nici măcar unul nu îţi acordă atenţie, însă din
momentul în care eşti captivată de o unică persoană şi ceilalţi nu
te interesează deloc, toţi te urmăresc, îţi spun vorbe dulci, îţi fac
curte. Este efectul ferestrelor de care îţi vorbeam înainte, când
sunt deschise, trupul îţi luminează intens sufletul, iar sufletul şi
trupul – printr-un sistem de oglinzi – se iluminează unul pe
celălalt. În scurtă vreme se formează în jurul tău un soi de aură
strălucitoare şi caldă, care îi atrage pe bărbaţi, precum mierea
atrage urşii. Augusto nu scăpase de acest efect şi chiar mie, deşi
ţi se va părea straniu, nu-mi era greu să fiu drăguţă cu el.
Desigur, dacă Augusto ar fi fost numai un pic mai dumirit cu
mersul lucrurilor, puţin mai suspicios, nu i-ar fi trebuit mult ca
să priceapă ce s-a întâmplat. Pentru prima dată de când eram
căsătoriţi, am fost recunoscătoare oribilelor sale insecte.
Mă gândeam la Ernesto? Fireşte, practic nu făceam nimic
altceva. Însă a gândi nu este termenul exact. Mai mult decât să
mă gândesc, existam pentru el, el exista în mine, în fiecare gest,
în fiecare gând nu eram decât o singură persoană. Despărţindu-
ne, ne înţeleseserăm să scriu eu prima. Pentru ca el s-o poată
face, trebuia să găsesc o adresă, la o prietenă de încredere, la care
să-mi poată expedia scrisorile. Prima scrisoare i-am trimis-o în
ajunul sărbătorii morţilor. Perioada care a urmat a fost cea mai
teribilă din toată relaţia noastră. Nici cele mai mari iubiri, nici cele
absolute nu sunt scutite de îndoieli la depărtare. Dimineaţa, când
afară era încă întuneric, deschideam brusc ochii şi stăteam
nemişcată şi tăcută lângă Augusto. Erau singurele clipe în care
nu trebuia să-mi ascund sentimentele. Mă gândeam, iar şi iar, la
cele trei săptămâni. Şi dacă Ernesto, mă întrebam, nu era decât
un aventurier, unul care, din plictiseală, se distra în staţiune cu
femeile singure? Cu cât zilele treceau şi nu sosea nicio scrisoare,
cu atât această bănuială se transforma în certitudine. Bine, îmi
ziceam atunci, chiar dacă s-a întâmplat aşa, chiar dacă m-am
purtat precum cea mai naivă dintre femeiuşti, nu a fost o
experienţă negativă şi nici inutilă. Dacă nu s-ar fi petrecut, aş fi
îmbătrânit şi aş fi murit fără să ştiu vreodată ce poate să simtă o
femeie. Într-un fel, înţelegi, încercam să mă protejez, să atenuez
lovitura.
Atât tata, cât şi Augusto au observat înrăutăţirea dispoziţiei
mele: săream în sus pentru un fleac, de cum unul din ei intra în
cameră, ieşeam şi mă duceam în alta, simţeam nevoia să stau
singură. Mă gândeam neîncetat la săptămânile petrecute
împreună, le analizam cu frenezie minut cu minut ca să găsesc
un indiciu, o dovadă care să mă împingă definitiv într-o direcţie
sau alta. Cât a durat acest supliciu? O lună şi jumătate, aproape
două. Cu o săptămână înainte de Crăciun, la prietena care slujea
de intermediar, a sosit, în sfârşit, scrisoarea: cinci pagini scrise cu
o caligrafie mare şi aerisită.
Brusc, buna dispoziţie mi-a revenit. Iarna şi tot aşa primăvara
au zburat între a scrie şi a aştepta răspuns. Gândul continuu la
Ernesto altera pentru mine percepţia timpului, toată energia îmi
era concentrată spre un viitor nedesluşit, spre momentul în care
aş fi putut să-l revăd.
Profunzimea scrisorii sale mă făcuse de-acum sigură de
sentimentul care ne lega. Al nostru era o iubire mare, foarte mare,
şi ca toate iubirile într-adevăr mari era şi, în bună măsură, foarte
departe de evenimentele strict omeneşti. Poate ţi se va părea
straniu că depărtarea prelungită nu a provocat în noi o mare
suferinţă, deşi poate că a spune că nu sufeream deloc nu era
întru totul adevărat. Atât eu, cât şi Ernesto sufeream din cauza
acestei distanţe forţate, dar era o suferinţă amestecată cu alte
sentimente, în faţa emoţiei aşteptării, durerea aluneca pe plan
secund. Eram două persoane adulte şi căsătorite, ştiam că
lucrurile nu puteau să meargă altfel. Probabil că, dacă totul s-ar fi
petrecut în zilele noastre, după nicio lună, aş fi cerut separarea de
Augusto, iar el – de soţia sa, şi chiar înainte de Crăciun am fi
locuit în aceeaşi casă. Ar fi fost mai bine? Nu ştiu. În fond, nu
reuşesc să scap de ideea că uşurinţa raporturilor banalizează
dragostea, că transformă intensitatea trăirii într-un capriciu
trecător. Ştii ce se întâmplă când, la prăjituri, nu amesteci bine
drojdia în făină? În loc să crească uniform, prăjitura se înalţă
numai într-o parte, mai mult decât să se înalţe, explodează,
aluatul se rupe şi curge din formă ca lava. Aşa e şi unicitatea
iubirii. Irumpe.
În acele timpuri, să ai un amant şi să reuşeşti să te întâlneşti
cu el nu era foarte simplu. Desigur, pentru Ernesto era mai uşor,
ca medic putea oricând să inventeze o reuniune ştiinţifică, un
concurs, un caz urgent, dar pentru mine, care în afară că eram
casnică, nici nu aveam vreo altă preocupare, era aproape
imposibil. Trebuia să-mi găsesc o obligaţie, ceva care să
presupună absenţe de câteva ore sau de câteva zile, fără să
trezească nicio bănuială. Aşa că înainte de Paşte m-am înscris
într-o societate de latinişti amatori. Se întâlneau o dată pe
săptămână şi organizau frecvente excursii culturale. Cunoscând
pasiunea mea pentru limbile moarte, Augusto nu a avut bănuieli
şi nu a găsit nimic de obiectat, ba chiar a fost mulţumit de
reîntoarcerea la pasiunea mea de odinioară.
În anul acela, vara a venit peste noapte. La sfârşitul lui iunie,
ca de fiecare dată, Ernesto a plecat pentru sezon la staţiunea
termală, iar eu la mare, împreună cu tatăl şi cu soţul meu. Am
reuşit atunci să-l conving pe Augusto că nu am încetat să-mi
doresc un copil. La 31 august, devreme, m-a condus la gară, să
iau trenul spre Porretta. Aveam aceeaşi valiză şi purtam aceleaşi
haine ca în anul precedent. În timpul călătoriei, din cauza
surescitării, nu am izbutit să stau locului nici măcar un minut.
Vedeam pe fereastră peisajul văzut cu un an înainte şi totuşi mi
se părea altul.
Am stat în staţiune trei săptămâni, săptămâni în care am trăit
mai adevărat decât în tot restul vieţii mele. Într-o zi, în vreme ce
Ernesto era la muncă, trecând prin parc, m-am gândit că lucrul
cel mai frumos în clipa aceea ar fi fost să mor. Pare ciudat, dar
cea mai mare fericire, ca şi cea mai mare nefericire, poartă
întotdeauna cu sine aceeaşi dorinţă contradictorie. Aveam
senzaţia de a fi pe drum de atâta timp, de a fi mers ani şi ani pe
poteci desfundate, prin mărăcinişuri; ca să păşesc înainte îmi
deschisesem o trecere cu toporişca, păşeam şi, din ceea ce se afla
în jur – în afară de ceea ce-mi stătea în faţă, la picioare –, nu
vedeam nimic; nu ştiam unde mă duceam, înaintea mea putea să
fie un abis, o prăpastie, un mare oraş sau un deşert; apoi, dintr-
odată, mărăcinişurile s-au îndepărtat şi, fără să-mi dau seama,
am început să urc. Pe neaşteptate, mă găseam pe vârful unui
munte, tocmai răsărise soarele şi în faţa mea, în nuanţe diferite,
alţi munţi se pierdeau în zare; totul era de un albastru azuriu, o
adiere uşoară scălda piscul, piscul şi capul meu, capul meu şi
gândurile mele. Din când în când, o rumoare urca de jos, lătratul
unui câine, clopotele unei biserici. Fiecare lucru era la un
moment dat straniu de uşor şi de intens. Înăuntrul şi în afara
mea totul devenise clar, nimic nu se mai suprapunea, nu mai
erau umbre, nu mai aveam dorinţa de a coborî, de a mă
reîntoarce în mărăcinişuri. Voiam să plonjez în seninul acela şi să
rămân acolo pentru totdeauna, să părăsesc viaţa în clipa ei cea
mai înaltă. Acest gând nu m-a părăsit până seara, până la
revederea cu Ernesto. Totuşi, în timpul cinei nu am avut curajul
să i-l spun, mi-era teamă că va începe să râdă. Numai seara
târziu, când ne-am reîntâlnit în camera mea, când a venit spre
mine şi m-a îmbrăţişat, mi-am apropiat buzele de urechea lui, ca
să-i vorbesc. Doream să-i spun: „Vreau să mor”. În schimb, ştii ce
i-am zis? „Vreau un copil”.
Când am părăsit Porretta, ştiam că eram însărcinată. Cred că şi
Ernesto o ştia, în ultimele zile era foarte tulburat, confuz,
rămânea adesea tăcut. Eu însă mă simţeam bine. Corpul meu
începuse să se schimbe chiar din dimineaţa următoare zămislirii,
sânul a devenit brusc mai plin, mai ferm, pielea feţei, mai
luminoasă. E într-adevăr incredibil cât de puţin îi trebuie fizicului
pentru a se adapta la o nouă stare. De aceea pot să-ţi spun că,
deşi nu făcusem analizele, deşi pântecele meu era încă plat, ştiam
foarte bine ce se petrecuse. Pe neaşteptate mă simţeam invadată
de o mare lumină, trupul meu se preschimba, prindea să se
dilate, să devină puternic. Niciodată nu mai încercasem ceva
asemănător.
Grijile m-au asaltat numai când am rămas singură în tren. Cât
timp am fost lângă Ernesto, nu avusesem nicio îndoială asupra
faptului că voi păstra copilul: Augusto, viaţa mea la Trieste, gura
lumii, totul era atât de îndepărtat… Dar de-acum toate aveau să
se apropie, rapiditatea cu care sarcina urma să avanseze mă
obliga să iau o decizie cât mai iute şi – odată luată – să o menţin
pentru totdeauna. Am înţeles imediat că, paradoxal, ar fi fost mai
dificil să avortez decât să păstrez copilul. Un avort nu i-ar fi
scăpat lui Augusto. Cum aş fi putut să-l justific în ochii săi, după
ce atâţia ani insistasem în dorinţa de a avea un copil? Şi-apoi, nu
voiam să avortez, făptura care creştea înăuntrul meu nu fusese o
greşeală, ceva de eliminat cât mai repede. Era împlinirea unui vis:
poate cel mai mare şi mai intens din întreaga mea viaţă.
Când iubeşti un om – când îl iubeşti cu tot trupul şi sufletul –
lucrul cel mai natural e să-ţi doreşti un copil. Nu este vorba de o
opţiune deliberată, de o alegere bazată pe criterii raţionale. Înainte
de a-l cunoaşte pe Ernesto, îmi închipuiam că doream un copil şi
ştiam exact de ce îl voiam şi care ar fi argumentele pro şi contra.
Pe scurt, era o alegere raţională, doream un copil pentru că aveam
o anumită vârstă şi eram foarte singură, pentru că eram femeie şi,
dacă femeile nu fac nimic, cel puţin pot să aducă pe lume copii,
înţelegi? Dacă aş fi cumpărat o maşină, aş fi utilizat exact acelaşi
tip de criterii.
Dar, când în noaptea aceea i-am spus lui Ernesto „Vreau un
copil”, era ceva absolut diferit, bunul-simţ, în întregime, era
împotriva unei asemenea hotărâri, şi totuşi această hotărâre a
fost mai puternică decât orice bun-simţ. Şi-apoi, în fond, nici
măcar nu era o hotărâre, era o frenezie, o sete de posesie
perpetuă. Îl voiam pe Ernesto în mine, cu mine, lângă mine
pentru totdeauna. Citind cum m-am comportat, probabil că te vei
înfiora de oroare, te vei întreba cum de nu ţi-ai dat seama până
acum că tăinuiam laturi atât de josnice, demne de dispreţ. Când
am ajuns în gară la Trieste, am făcut unicul lucru pe care puteam
să-l fac, am coborât din tren ca o soţie tandră şi iubitoare.
Augusto a sesizat imediat schimbarea mea, dar în loc să-mi pună
întrebări, s-a lăsat cuprins de emoţie.
De-acum, după o lună putea să creadă că acel copil ar fi al lui.
În ziua în care i-am anunţat rezultatele analizelor, a plecat de la
birou în mijlocul dimineţii şi şi-a petrecut toată ziua punând la
cale transformări în vederea sosirii copilului. Când mi-am
apropiat capul de al său şi i-am strigat ştirea, tatăl meu mi-a luat
mâinile în mâinile sale uscate şi a rămas un moment aşa,
nemişcat, în timp ce ochii îi deveneau umezi şi roşii. De câtăva
vreme, surzenia îl exclusese în mare măsură din viaţă, şi
conversaţia sa decurgea întretăiat, între o frază şi alta erau goluri
neaşteptate, rămăşiţe sau fragmente de amintiri, fără nicio
legătură. Nu ştiu de ce, dar în faţa acelor lacrimi ale sale, în loc de
emoţie, m-a încercat o uşoară agasare. Simţeam în el retorică şi
nimic altceva. Nepoţica însă n-a reuşit să şi-o vadă. A murit în
somn, fără să sufere, când eram în luna a şasea de sarcină.
Privindu-l întins în sicriu, am fost impresionată de cât era de slab
şi decrepit. Pe chip avea aceeaşi expresie dintotdeauna, distantă
şi neutră.
Fireşte, după ce am primit rezultatul analizelor, i-am scris şi lui
Ernesto. Răspunsul său a sosit în mai puţin de zece zile. Am
aşteptat câteva ore înainte de a deschide scrisoarea. Eram foarte
agitată, mă temeam să nu conţină ceva neplăcut. M-am decis să o
citesc abia după-amiază târziu. Ca să o pot face în linişte, m-am
închis în toaletă. Cuvintele sale erau liniştitoare şi chibzuite. „Nu
ştiu dacă acesta este cel mai bun lucru”, spunea, „dar, dacă tu ai
hotărât aşa, îţi respect hotărârea”.
Din ziua aceea, cu toate obstacolele de-acum înlăturate, a
început în pace aşteptarea naşterii. Mă simţeam un monstru?
Eram? Nu ştiu. Cât timp am fost gravidă şi în mulţi dintre anii
care au urmat, nu am avut nici îndoieli, nici remuşcări. Cum
izbuteam să mă prefac că iubesc un bărbat, în vreme ce în
pântece purtam copilul altuia, pe care într-adevăr îl iubeam? Dar,
vezi tu, în realitate lucrurile nu sunt niciodată atât de simple, nu
sunt niciodată sau albe, sau negre, orice culoare comportă nuanţe
foarte diferite. Nu făceam niciun efort să fiu drăguţă şi afectuoasă
cu Augusto, pentru că ţineam la el cu adevărat. Ţineam însă la el
altfel decât la Ernesto, îl iubeam nu cum o femeie iubeşte un
bărbat, ci cum o soră îşi iubeşte fratele mai mare şi un pic
plictisitor. Dacă ar fi fost rău, totul ar fi fost altfel, în veci n-aş fi
visat să fac un copil şi să trăiesc lângă el, însă nu era decât
ucigător de metodic şi previzibil. În afară de aceasta, prin
structura lui, era amabil şi bun. Era fericit să aibă acest copil şi
eu eram fericită să i-l dăruiesc. Atunci, pentru care motiv ar fi
trebuit să-i dezvălui secretul? Dacă aş fi făcut-o, aş fi împins trei
vieţi în nefericire perpetuă. Cel puţin aşa gândeam atunci. Acum,
când există libertatea de mişcare, de alegere, poate să pară de-a
dreptul oribil ceea ce am făcut, dar atunci – când m-am aflat în
această situaţie – era ceva foarte obişnuit. Nu spun că ar fi existat
câte unul în fiecare familie, dar sigur era frecvent ca o femeie să
conceapă un copil cu un alt bărbat decât soţul ei. Şi ce se
întâmpla? Ceea ce mi s-a întâmplat mie. Absolut nimic. Copilul se
năştea, era crescut la fel ca fraţii şi surorile sale, ajungea matur,
fără să fie atins de nici măcar o bănuială. Niciodată. În vremea
aceea, familia avea o bază foarte solidă, ca să o distrugi era nevoie
de mult mai mult decât de un bastard. Aşa a fost şi cu mama ta.
S-a născut şi imediat a fost fiica mea şi a lui Augusto. Cel mai
important pentru mine era că Ilaria a fost rodul iubirii, şi nu al
întâmplării, al convenţiilor sau al plictiselii. Credeam că asta
elimina orice problemă. Dar cât mă înşelam!
În primii ani, însă, totul a mers înainte, fără zguduiri. Trăiam
pentru ea, eram – sau credeam că sunt – o mamă foarte tandră şi
atentă. Încă din prima vară am luat obiceiul să petrec lunile cele
mai calde cu fetiţa pe litoralul adriatic. Închiriaserăm o casă şi, o
dată la două sau trei săptămâni, Augusto venea să petreacă
sâmbăta şi duminica împreună cu noi.
Pe plaja aceea, Ernesto şi-a văzut fiica pentru prima oară.
Fireşte, se prefăcea a fi un străin perfect, în timpul plimbării
mergea „din întâmplare” în preajma noastră, îşi instala umbrela la
soare la mică distanţă de noi şi de acolo – când nu era Augusto –
ne observa ore întregi, disimulându-şi atenţia în spatele unei cărţi
sau al unui ziar. Apoi, seara, îmi scria lungi scrisori în care nota
tot ce-i trecuse prin minte, sentimentele sale pentru noi, ceea ce
văzuse. Între timp şi soţia sa mai născuse un copil, el renunţase
la serviciul de la staţiunea termală şi îşi deschisese propriul
cabinet medical în oraşul său, la Ferrara. În afara acelor întâlniri
fals întâmplătoare, în primii trei ani ai Ilariei, nu ne-am văzut
niciodată. Eu eram ocupată cu fetiţa, în fiecare dimineaţă mă
trezeam cu bucuria că exista, şi chiar dacă aş fi vrut, nu aş fi
putut să mă dedic nimănui altcuiva.
Cu puţin înainte de despărţire, în ultima perioadă petrecută în
staţiune, Ernesto şi cu mine stabiliserăm un pact. „În fiecare
seară”, îmi spusese Ernesto, „exact la ora unsprezece, oriunde mă
voi găsi şi orice aş face, voi ieşi afară şi voi căuta Sirius pe cer. Tu
vei face la fel şi-atunci gândurile noastre – chiar dacă vom fi tare
departe şi nu vom mai şti nimic unul de celălalt – se vor regăsi
acolo, sus, şi vor fi împreună”. Apoi ieşiserăm pe balconul
pensiunii şi de acolo, căutând cu degetul printre stele, între Orion
şi Betelgeuse, îmi arătase Sirius.
 12 decembrie
În această noapte am fost trezită brusc de un zgomot, mi-a
trebuit un pic de timp ca să înţeleg că era telefonul. Când m-am
ridicat sunase deja de câteva ori, a încetat exact când am ajuns la
el. Am ridicat totuşi receptorul şi cu vocea nesigură a somnului
am spus de două sau de trei ori „Alo!” În loc să mă întorc în pat,
m-am aşezat în fotoliu, lângă el. Ai fost tu? Cine altcineva putea
să fi fost? Apelul acela în tăcerea nopţii mă zdruncinase. Mi-a
venit în minte istoria pe care mi-o povestise o prietenă cu câţiva
ani înainte. Soţul ei era în spital de multă vreme. Din cauza
rigidităţii programului, în ziua în care a murit, n-a putut să-i fie
alături. Frântă de durerea de a-l fi pierdut, în prima noapte nu a
izbutit să doarmă, stătea în beznă, când, pe neaşteptate, sunase
telefonul. Rămăsese surprinsă, era posibil să-i telefoneze cineva la
ora aceea ca să-i transmită condoleanţe? În timp ce apropia mâna
de receptor, a fost frapată de un fapt straniu: din aparat se ridica
un halo de lumină tremurătoare. Abia răspunsese, că surpriza se
transformase în teroare. Era o voce foarte îndepărtată aceea de la
celălalt capăt al firului. Vorbea anevoie: „Marta, zicea între
zgomote de fond, voiam să-mi iau rămas-bun înainte de a mă
duce…” Era glasul soţului ei. Odată această frază terminată, s-a
auzit, foarte puternic, şuieratul vântului şi, brusc, legătura s-a
întrerupt şi a căzut în tăcere.
Atunci îmi compătimeam prietena pentru starea de profundă
tulburare în care se găsea: ideea că morţii, ca să comunice, ar fi
ales mijloacele cele mai moderne mi se păruse cel puţin bizară. Cu
toate acestea, povestea trebuie să fi lăsat, totuşi, o urmă în
emotivitatea mea. În adâncul adâncurilor, în străfunduri, în
partea cea mai ingenuă şi mai magică a mea poate că şi eu sper
ca, mai devreme sau mai târziu, în inima nopţii cineva să-mi
telefoneze ca să mă salute de Dincolo. Mi-am înmormântat fiica,
soţul şi omul pe care l-am iubit cel mai mult pe lume. Sunt morţi,
nu mai sunt aici, dar eu continui să mă comport ca şi cum aş fi
supravieţuit unui naufragiu. Curentul m-a purtat, salvându-mă,
pe o insulă, nu mai ştiu nimic de tovarăşii mei, i-am pierdut din
vedere în acelaşi moment în care barca s-a răsturnat, ei trebuie să
se fi înecat – este aproape sigur dar s-ar putea şi să nu se fi
întâmplat aşa. Chiar dacă au trecut luni şi ani, continui să
scrutez insulele vecine în aşteptarea unui semn, a unei dâre de
fum, ceva care să confirme speranţa mea că mai trăiesc cu toţii
sub acelaşi cer cu mine.
În noaptea în care a murit Ernesto, am fost trezită pe
neaşteptate de un zgomot puternic. Augusto a aprins lumina şi a
exclamat: „Cine e?” În cameră nu era nimeni, nimic nelalocul lui.
Numai că, dimineaţa, deschizând uşa dulapului, mi-am dat
seama că înăuntru căzuseră toate rafturile, ciorapi, eşarfe şi
chiloţi se prăvăliseră unele peste altele.
Acum pot să spun „noaptea în care a murit Ernesto”. Atunci
însă nu o ştiam, de-abia primisem o scrisoare de la el, nu puteam
nici pe departe să-mi închipui ce se petrecuse. M-am gândit doar
că umezeala şubrezise susţinerea rafturilor şi că, din cauza
greutăţii prea mari, se prăbuşiseră. Ilaria avea patru ani, de puţin
timp începuse să meargă la grădiniţă, în viaţa mea cu ea şi cu
Augusto se instalase o rutină calmă. În după-amiaza aceea, după
reuniunea latiniştilor, m-am dus într-o cafenea să-i scriu lui
Ernesto. Peste două luni fusese prevăzută o consfătuire la
Mantova: era ocazia pe care o aşteptam de atâta vreme ca să ne
revedem. Înainte de a mă întoarce acasă, am expediat scrisoarea
şi, după o săptămână, am început să aştept răspunsul. Nu am
primit scrisoarea sa săptămâna următoare şi nici măcar în
săptămânile de după aceea. Nu mi se mai întâmplase să aştept
aşa de mult. La început m-am gândit la o încurcătură a poştei,
apoi că poate se îmbolnăvise şi că nu putuse să meargă la cabinet
să-şi ridice corespondenţa. După o lună i-am scris câteva rânduri,
dar şi acestea au rămas fără răspuns. Cu trecerea zilelor, am
început să mă simt ca o casă în a cărei temelie s-a infiltrat un
curs de apă. Întâi era un fir subţire, discret, abia umezea
structurile din ciment, dar pe urmă, cu scurgerea timpului,
devenise mai mare, mai impetuos, sub presiunea sa cimentul se
preschimbase în nisip, chiar dacă ea, casă, se menţinea încă în
picioare, chiar dacă în aparenţă totul era normal, eu ştiam că nu
era adevărat, ar fi fost îndeajuns o izbitură, oricât de uşoară,
pentru ca faţada şi tot restul să se prăbuşească, pentru ca să se
dărâme ca un castel de cărţi de joc.
Când am plecat la consfătuire, nu mai eram decât o umbră.
După ce am făcut act de prezenţă la Mantova, m-am dus direct la
Ferrara, unde am încercat să înţeleg ce se petrecuse. La cabinet
nu răspundea nimeni, privit din stradă se vedeau jaluzelele mereu
trase. A doua zi, m-am dus la bibliotecă şi am cerut să consult
ziarele din lunile precedente. Acolo, într-un chenar, am găsit scris
totul. Întorcându-se din vizita de la un bolnav, pierduse controlul
maşinii şi se zdrobise de un platan uriaş: moartea fusese aproape
instantanee. Data şi ora corespundeau exact celor ale prăbuşirii
rafturilor dulapului meu.
Într-o zi, răsfoind una din acele reviste de senzaţie pe care mi le
aduce din când în când doamna Razman, am citit în horoscop că
morţile violente se produc sub semnul lui Marte, într-a opta sa
casă. Conform celor spuse în articol, cine se naşte sub această
configuraţie a stelelor este destinat să nu moară liniştit în pat.
Cine ştie dacă în cerul lui Ernesto şi al Ilariei nu strălucea
această sinistră hărăzire… La peste douăzeci de ani distanţă, tată
şi fiică s-au prăpădit la fel, zdrobindu-se cu maşina de un copac.
După moartea lui Ernesto, am alunecat într-o depresie
profundă. Dintr-odată mi-am dat seama că lumina în care
strălucisem în ultimii ani nu venea dinlăuntrul meu, era doar
reflectată. Fericirea, dragostea de viaţă pe care le încercasem nu-
mi aparţineau cu adevărat: în realitate, jucasem doar rolul unei
oglinzi. Ernesto radia lumină, şi eu o reflectam. Dispărând el,
totul redevenise opac. Vederea Ilariei nu-mi mai provoca iubire, ci
iritare, eram atât de răvăşită, încât ajunsesem să mă îndoiesc că
ar fi fost într-adevăr fiica lui Ernesto. Schimbarea aceasta nu i-a
scăpat, cu antenele sale de fetiţă sensibilă a simţit repulsia mea, a
devenit capricioasă, arogantă. De-acum era ea planta tânără şi
plină de viaţă, iar eu bătrânul arbore gata să fie sufocat.
Adulmeca sentimentul meu de vinovăţie ca un copoi, se folosea de
el ca să mă domine. Casa devenise un mic infern, zguduit de
strigăte şi certuri.
Ca să mă scutească de această povară, Augusto a angajat o
femeie care să se ocupe de fetiţă. Pentru o scurtă perioadă
încercase să-i trezească pasiunea pentru insecte, însă, după trei
sau patru tentative – dat fiind că de fiecare dată ea urla „Ce
scârboşenie!” –, a renunţat. Pe neaşteptate, vârsta sa a devenit
evidentă, mai mult decât tatăl, părea bunicul fiicei sale. Cu ea era
amabil, dar distant. Când treceam prin faţa oglinzii, şi eu mă
descopeream mult îmbătrânită, din trăsături răzbătea o asprime
care nu existase niciodată înainte. A mă neglija reprezenta un
mod de a-mi manifesta dispreţul faţă de mine însămi. Datorită
şcolii şi menajerei, aveam acum mult timp liber. Neliniştea mă
împingea să-l petrec în cea mai mare parte în mişcare: luam
maşina şi mă plimbam încoace şi încolo pe Carso, conduceam
într-un soi de transă.
Am reluat unele dintre lecturile religioase pe care le făcusem
cât am stat în L’Aquila. Căutam cu febrilitate în paginile acelea un
răspuns. Mergând, repetam în adâncul meu fraza Sfântului
Augustin la moartea mamei sale: „Să nu ne întristăm că am
pierdut-o, ci să fim recunoscători că am avut-o”.
O prietenă m-a împins să mă întâlnesc de două sau de trei ori
cu duhovnicul ei, dar plecam de la aceste întrevederi încă şi mai
disperată ca înainte. Cuvintele sale erau dulcege, celebrau
puterea credinţei ca şi cum credinţa ar fi fost un produs alimentar
de vânzare la prima prăvălie de pe stradă. Nu izbuteam să mă
resemnez cu moartea lui Ernesto, iar descoperirea că nu deţineam
o lumină a mea făcea şi mai anevoioase tentativele de a găsi un
răspuns. Vezi tu, când l-am întâlnit, când s-a născut iubirea
noastră, am fost convinsă dintr-odată că viaţa mea îşi găsise un
sens, eram fericită că există, fericită pentru tot ce exista împreună
cu mine, mă simţeam ajunsă în punctul cel mai înalt al drumului
meu, în punctul cel mai stabil. Eram sigură că de acolo nimeni şi
nimic n-ar fi putut să mă smulgă. Era în mine certitudinea un pic
orgolioasă a oamenilor care au înţeles totul. Mulţi ani am fost
sigură că am parcurs drumul pe picioarele mele, în schimb nu
făcusem niciun pas singură. Chiar dacă nu-mi dădusem niciodată
seama, sub mine era un cal, şi el era cel care înainta pe drum, nu
eu. În momentul în care calul a dispărut, mi-am văzut picioarele
şi cât erau de slabe: voiam să merg, dar gleznele cedau, paşii pe
care îi făceam erau paşii bâjbâiţi ai unui copil foarte mic sau ai
unui bătrân. O clipă, m-am gândit să mă agăţ de o cârjă oarecare:
religia putea să fie una, munca, alta. Această idee a durat puţin.
Aproape imediat am înţeles că ar fi fost a nu ştiu câta greşeală. La
patruzeci de ani nu mai încape loc pentru erori. Dacă deodată te
găseşti gol, trebuie să ai curajul să te priveşti în oglindă aşa cum
eşti. Trebuia să încep totul de la capăt. Da, dar cu ce? Cu mine
însămi. Pe cât de uşor de zis, pe atât de greu de făcut. Eu unde
eram? Cine eram? Când fusesem ultima dată eu însămi?
Ţi-am mai spus, după-amiezi întregi colindam pe podiş.
Câteodată, când intuiam că solitudinea mi-ar fi înrăutăţit şi mai
mult starea, coboram în oraş şi, amestecată în mulţime,
străbăteam străzile cele mai cunoscute, căutând o alinare. De-
acum era ca şi cum aş fi avut un serviciu, ieşeam când pleca
Augusto şi reveneam atunci când el se întorcea. Medicul care mă
trata îi spusese că în unele depresii era normală dorinţa febrilă de
mişcare. Ţinând cont că nu aveam porniri sinucigaşe, nu exista
niciun risc dacă mă lăsa să gonesc în toate părţile. Gonind şi
gonind, după el, aş fi sfârşit prin a mă calma. Augusto îi
acceptase explicaţiile, nu ştiu dacă le credea cu adevărat sau era
în el doar indiferenţă şi dorinţă de linişte, dar eu îi eram
recunoscătoare pentru felul său de a se ţine deoparte, de a nu
pune piedici neliniştii mele adânci.
Într-o privinţă însă, medicul avea dreptate: în ciuda acestei
grave depresii nervoase, nu aveam idei sinucigaşe. Este straniu,
dar, într-adevăr, nici măcar o clipă după moartea lui Ernesto nu
m-am gândit să-mi curm viaţa, şi să nu crezi că datorită Ilariei.
Ţi-am zis: în momentul acela nu-mi păsa absolut deloc de ea. Mai
curând, undeva, în mine, simţeam că pierderea aceasta atât de
neaşteptată nu era – nu trebuia, nu putea să fie – un sfârşit în
sine. Exista un sens în ea, şi acest sens îmi apărea în faţă ca o
treaptă gigantică. Era acolo ca s-o depăşesc? Probabil că da, dar
nu reuşeam să-mi imaginez ce se afla după ea, ce aş fi văzut
odată ce aş fi ajuns acolo.
Într-o zi, cu maşina, am sosit într-un loc în care nu mai
fusesem niciodată. Era acolo o bisericuţă cu un mic cimitir
alături, înconjurată de coline acoperite cu pădurici. Pe vârful
uneia din acestea se întrezărea creasta luminoasă a unui castel.
Nu departe de biserică erau două sau trei case ţărăneşti, găini
scurmau libere pe drum, un câine negru lătra. Pe indicator stătea
scris Samatorza. Samatorza, sunetul semăna celui al singurătăţii,
locul ideal pentru a-ţi aduna gândurile. O potecă pietroasă pleca
de acolo, am început să merg, fără să mă întreb unde duce.
Soarele cobora de-acum spre apus, dar cu cât înaintam, cu atât
mai puţin doream să mă opresc. Numai din când în când, o gaiţă
mă făcea să tresar. Era ceva care mă chema mai departe. Ce
anume? Am ştiut doar când am ajuns în spaţiul deschis al unui
luminiş, când am văzut acolo, în mijloc, calm şi maiestuos, cu
ramurile deschise ca nişte braţe pregătite să mă primească, un
stejar uriaş.
Este ciudat să o spun, dar de cum l-am văzut, inima a început
să-mi bată altfel, părea o vietate mulţumită, la fel bătea când îl
vedeam pe Ernesto. M-am aşezat dedesubt, l-am mângâiat, mi-am
rezemat spatele şi ceafa de trunchiul său.
 Gnothi seauton. Aşa scrisesem, fetiţă fiind, pe prima pagină a
caietului meu de greacă. La rădăcina stejarului, fraza aceea
îngropată în memorie mi-a revenit pe neaşteptate în minte.
Cunoaşte-te pe tine însuţi. Aer. Respir.
 16 decembrie
În această noapte a nins. Cum m-am trezit, am văzut toată
grădina albă. Buck alerga ca un nebun, sărea, lătra, lua o
crenguţă în gură şi o arunca în aer. Mai târziu, doamna Razman a
venit să mă vadă, am băut o cafea, m-a invitat să sărbătorim
seara de Crăciun împreună. „Cum vă petreceţi timpul, ce faceţi?”,
m-a întrebat înainte de a pleca. Am ridicat din umeri. „Nimic”, i-
am răspuns. „Mă uit un pic la televizor, mă gândesc…”
De tine nu mă întreabă nimic, alunecă în jurul problemei cu
discreţie, dar din tonul vocii sale înţeleg că te consideră o ingrată.
„Tinerii”, zice adesea în mijlocul unei discuţii, „nu au inimă, nu
mai au respectul de altă dată”. Ca să nu meargă mai departe,
încuviinţez, însă înăuntrul meu sunt convinsă că inima e cea
dintotdeauna, doar că e mai puţină ipocrizie, asta-i tot. Tinerii nu
sunt în mod natural egoişti, după cum bătrânii nu sunt în mod
natural înţelepţi. Comprehensiunea şi superficialitatea nu ţin de
ani, ci de drumul pe care îl parcurge fiecare. Undeva, nu mai ţin
minte unde, am citit recent o zicală a indienilor din America:
„Înainte de a judeca o persoană, mergi trei faze ale lunii în
mocasinii săi”. Mi-a plăcut atât de mult, încât, ca să n-o uit, am
transcris-o în blocnotesul de lângă telefon. Văzute din afară,
multe vieţi par greşite, iraţionale, nebune. Pentru că, dacă judeci
din exterior, e uşor să te înşeli asupra persoanelor, a raporturilor
dintre ele. Numai dinăuntru, numai mergând trei faze ale lunii cu
mocasinii lor, poţi să înţelegi motivaţiile, sentimentele care
determină o persoană să acţioneze într-un fel, şi nu într-altul.
Înţelegerea se naşte din umilinţă, nu din orgoliul cunoaşterii.
Cine ştie dacă o să încalţi papucii mei după ce ai citit această
istorie… Sper că da, sper că ai să-i târşâi îndelung dintr-o odaie în
alta, că vei face de mai multe ori înconjurul grădinii, de la nuc la
cireş, de la cireş la trandafir, de la trandafir la antipaticii pini
negri din capătul pajiştii. Sper asta, nu ca să-ţi cerşesc
compasiunea, nici pentru ca să obţin o iertare postumă a
păcatelor, ci pentru că este necesar pentru tine, pentru viitorul
tău. Să înţelegi de unde vii, ce a fost înaintea ta constituie primul
pas ca să poţi merge mai departe, fără minciuni.
Scrisoarea aceasta ar fi trebuit să i-o scriu mamei tale, în
schimb ţi-am scris-o ţie. Dacă n-aş fi scris-o deloc, atunci, da,
viaţa mea ar fi fost, într-adevăr, un eşec. Este firesc să comiţi
erori, dar să mergi fără să le fi înţeles zădărniceşte sensul unei
vieţi. Lucrurile care ni se întâmplă nu-şi au niciodată scopul în ele
însele, nu sunt gratuite. Fiecare întâlnire, fiecare mic eveniment
închide în el o semnificaţie, şi cunoaşterea de sine se naşte din
disponibilitatea de a le primi, din capacitatea de a schimba
direcţia în orice moment, de a renunţa la pielea veche ca şopârlele
la schimbarea de anotimp.
Dacă în ziua aceea, la aproape patruzeci de ani, nu mi-ar fi
venit în minte fraza de pe caietul meu de greacă, dacă n-aş fi pus
punct înainte de a merge din nou înainte, aş fi continuat să repet
aceleaşi greşeli pe care le făcusem până atunci. Pentru a izgoni
amintirea lui Ernesto, aş fi putut să-mi găsesc un alt amant şi
apoi altul şi după aceea, din nou, un altul. Căutând o copie,
încercând să repet ceea ce deja trăisem, aş fi încercat zeci.
Niciunul n-ar fi fost egal originalului şi, mereu mai nesatisfăcută,
aş fi mers înainte, poate de-acum bătrână şi ridicolă m-aş fi
înconjurat de tinerei. Sau aş fi putut să-l urăsc pe Augusto, în
fond şi din cauza prezenţei sale mi-a fost imposibil să iau decizii
mai drastice. Înţelegi? Să găseşti expediente când nu vrei să
priveşti în tine însăţi este lucrul cel mai uşor din lume. O vină
exterioară există întotdeauna, este nevoie de mult curaj să accepţi
că vina – sau, mai bine zis, responsabilitatea – ne aparţine numai
nouă. Şi totuşi, ţi-am spus-o, e singura condiţie ca să mergi
înainte. Dacă viaţa este un drum, este un urcuş permanent.
La patruzeci de ani am înţeles de unde trebuia să plec. Să
înţeleg unde trebuia să ajung a reprezentat un proces lung, plin
de obstacole, dar pasionant. Ştii, mi se întâmplă acum să văd la
televizor, să citesc în ziare despre această înmulţire de guru.
Mulţimi de oameni de la o zi la alta încep să le urmeze preceptele.
Eu sunt înspăimântată de proliferarea aceasta de maeştri, de căile
pe care le preconizează pentru găsirea păcii lăuntrice, a armoniei
universale. Sunt semnul unei mari confuzii generale. În fond – se
vede uşor – suntem la capătul unui mileniu. Chiar dacă datele
sunt o pură convenţie, asta totuşi înfricoşează, toţi se aşteaptă să
se petreacă ceva cutremurător, vor să fie pregătiţi. Atunci merg la
aceşti guru, se înscriu la şcoli pentru a descoperi cine sunt şi
după o lună de frecvenţă vor fi îmbătaţi de aroganţa care
deosebeşte falşii profeţi de profeţi. Ce mare, a nu ştiu câta,
minciună!
Unicul învăţător care există, unicul adevărat şi credibil este
propria noastră conştiinţă, pentru a o găsi trebuie să rămânem
tăcuţi – singuri şi tăcuţi –, trebuie să stăm pe pământul gol, goi şi
fără nimic în jur, ca şi cum am fi deja morţi. La început nu simţi
nimic, unicul lucrul pe care îl încerci este teroarea, dar apoi, în
fund, departe, începi să desluşeşti un glas. E un glas liniştit, care,
poate, întâi o să te irite cu banalitatea sa. E straniu: când te
aştepţi să auzi lucrurile cele mai mari, în faţa ta apar cele
mărunte. Sunt atât de mici şi de evidente, că îţi vine să strigi:
„Dar, cum, asta-i tot?” Dacă viaţa are un sens – îţi va spune
glasul –, acest sens este moartea, toate celelalte lucruri nu fac
decât să i se rotească în jur. Frumoasă descoperire, vei spune
atunci, ce frumoasă şi macabră descoperire, şi ultimul om ştie că
trebuie să moară! Este adevărat, o ştim toţi cu gândul, dar să o
ştii cu gândul e una şi să o ştii cu inima e alta, complet altceva.
Când mama ta se năpustea la mine cu aroganţă, îi spuneam: „Îmi
faci rău la inimă”. Râdea. „Nu fi ridicolă”, îmi răspundea, „inima
este un muşchi, dacă nu alergi, nu poate să-ţi facă rău”.
De atâtea ori am încercat să-i vorbesc, când era de-acum destul
de mare ca să înţeleagă, să-i explic drumul care mă purtase
îndepărtându-mă de ea. „E adevărat”, îi spuneam, „la un moment
dat al copilăriei tale te-am neglijat, am fost grav bolnavă. Dacă aş
fi continuat să mă ocup de tine în starea aceea, ar fi fost şi mai
rău. Acum mă simt bine, putem să stăm de vorbă, să discutăm,
să o luăm de la capăt”. Nu voia să ştie de nimic, „acum mă simt
eu rău”, spunea şi refuza să vorbească. Ura seninătatea pe care
eram pe cale să o găsesc, făcea tot ce era cu putinţă ca să o
zdruncine, să mă antreneze în micile sale infernuri cotidiene.
Hotărâse că starea sa era nefericirea. Se baricadase în ea însăşi,
pentru ca astfel nimeni să nu poată să-i tulbure ideea pe care şi-o
făcuse despre viaţa sa. Bineînţeles, spunea că vrea să fie fericită,
dar în realitate – în adâncul ei la şaisprezece, şaptesprezece ani
închisese deja orice posibilitate de schimbare. În vreme ce eu,
lent, mă deschideam unei noi dimensiuni, ea rămânea acolo,
imobilă, cu mâinile sub cap şi aştepta ca lucrurile să-i pice din
cer. Noua mea linişte o scotea din sărite, când vedea Evanghelia
pe noptieră, zicea: „De ce anume cauţi să te consolezi?”
Când a murit Augusto, nici măcar nu a vrut să vină la
înmormântarea lui. În ultimii ani fusese lovit de o formă deloc
uşoară de arterioscleroză, rătăcea prin casă vorbind ca un copil, şi
ea nu-l suporta. „Ce vrea acest domn?”, striga de cum apărea în
uşa unei odăi, târându-şi picioarele. Când s-a prăpădit, ea avea
şaisprezece ani şi de la vârsta de paisprezece ani nu-l mai chema
„tăticule”. A murit în spital, într-o după-amiază de noiembrie. Îl
internaseră cu o zi înainte din cauza unui atac de inimă. Eram în
salon cu el, nu purta pijama, ci o cămaşă lungă, albă, legată la
spate cu şireturi. După doctori, ce era mai rău trecuse.
Infirmiera abia îi adusese cina, când el, ca şi cum ar fi văzut
ceva, s-a ridicat brusc şi a făcut trei paşi spre fereastră. „Mâinile
Ilariei…”, a spus cu o privire opacă. „Nimeni în familie nu le mai
are aşa”. Apoi s-a întors în pat şi a murit. M-am uitat afară de la
fereastră. Cădea o ploaie fină. I-am mângâiat capul.
Timp de şaptesprezece ani, fără să lase să transpară nimic,
păstrase acest secret zăvorât în el.

Este o amiază cu soare, şi zăpada începe să se topească. Pe

pajiştea din faţa casei se văd petice de iarbă galbenă, din crengile
copacilor, una după alta, cad picături de apă. E ciudat, dar odată
cu moartea lui Augusto mi-am dat seama că moartea în sine, ea
singură, nu aduce acelaşi tip de durere. Apare pe neaşteptate un
vid – vidul este întotdeauna egal –, dar tocmai în interiorul acestui
vid capătă formă diversitatea durerii. Tot ceea ce n-a fost spus se
materializează în acest spaţiu şi se dilată. Se dilată şi iar se dilată.
Este un vid fără uşi, fără ferestre, fără căi de ieşire, ceea ce
rămâne suspendat aici rămâne pe vecie, stă în capul tău, te
învăluie şi te dezorientează ca o negură deasă. Faptul că Augusto
ştiuse de Ilaria şi nu mi-o spusese niciodată m-a aruncat într-o
adâncă dezolare. În acel moment aş fi vrut să-i vorbesc lui
Ernesto, despre ce a însemnat pentru mine, aş fi vrut să-i vorbesc
de Ilaria, aş fi vrut să discut cu el atâtea şi atâtea lucruri, dar nu
mai era cu putinţă.
Acum poate că vei înţelege ceea ce ţi-am spus la început: morţii
apasă nu atât prin absenţă, cât prin ceea ce – între ei şi noi – nu a
fost spus.
Ca şi după dispariţia lui Ernesto, şi după dispariţia lui Augusto
am căutat alinare în religie. De puţină vreme cunoscusem un
iezuit neamţ, doar cu câţiva ani mai în vârstă decât mine. Dându-
şi seama că slujbele îmi provocau o stare proastă, mi-a propus,
după câteva întâlniri, să ne vedem în altă parte decât în biserică.
Cum amândoi iubeam mersul pe jos, am hotărât să facem
plimbări împreună. Venea să mă ia miercurea după-amiaza,
echipat cu bocanci şi un vechi rucsac. Chipul lui îmi plăcea mult,
avea trăsăturile ferme şi grave de om crescut în munţi. La
început, condiţia sa de preot mă intimida, orice lucru îi
povesteam, i-l povesteam pe jumătate, mi-era teamă să nu-l
şochez, să nu-mi atrag dezaprobare, judecăţi necruţătoare. Apoi,
într-o zi, când ne trăgeam sufletul aşezaţi pe o piatră, mi-a spus:
„Îţi faci rău, să ştii. Numai ţie însăţi”. Din clipa aceea am încetat
să mai mint, mi-am deschis inima, aşa cum după moartea lui
Ernesto n-o mai făcusem cu nimeni altcineva. Vorbind şi tot
vorbind, foarte repede am uitat că aveam în faţă un om al
bisericii. Spre deosebire de ceilalţi preoţi pe care îi întâlnisem, nu
cunoştea cuvintele care condamnă şi nici pe cele care consolează,
mesajele convenţionale şi dulcege îi erau străine. Exista un soi de
asprime în el, care la prima vedere părea să te ţină la distanţă.
„Faceţi doar să vă măriţi durerea”, zicea, „dar trebuie să o
înfruntaţi, cei care se eschivează sau se plâng sunt osândiţi să
piardă”.
Să învingi, să pierzi, termenii războinici pe care îi folosea
serveau la descrierea unei lupte tăcute, în totalitate interioară.
După el, inima omului era ca şi pământul, jumătate iluminată de
soare, jumătate în umbră. Nici măcar sfinţii nu aveau lumină
peste tot. „Prin simplul fapt că trupul există”, spunea, „suntem,
aşadar, umbră, suntem ca broaştele, amfibii, o parte din noi
trăieşte aici, jos, şi cealaltă tinde spre înalt. A trăi nu înseamnă
altceva decât a fi conştient de asta, a o şti, a lupta ca lumina să
nu dispară, învinsă de umbră. Să nu ai încredere în cei perfecţi”,
îmi zicea, „în cei care au soluţii de-a gata, la îndemână, să nu ai
încredere în nimic în afară de ceea ce îţi spune inima”. Îl ascultam
fascinată, nu mai întâlnisem pe nimeni care să exprime atât de
bine ceea ce se zbătea în mine, fără să reuşească să iasă la
lumină. În cuvintele sale, gândurile mele luau o formă, dintr-
odată se deschidea un drum în faţa mea şi să-l parcurg nu mi se
mai părea imposibil.
Din când în când, în rucsac aducea câte o carte care îi era
deosebit de dragă. Când ne opream, îmi citea fragmente din ea, cu
vocea sa limpede şi severă. Împreună cu el am descoperit rugile
călugărilor ruşi, rugăciunea inimii, am înţeles pasajele din
Evanghelie şi din Biblie, care până atunci mi se păruseră obscure.
Da, în anii scurşi de la dispariţia lui Ernesto străbătusem un
drum interior, dar era un drum limitat la cunoaşterea sinelui
meu. Pe drumul acela, la un moment dat, m-am găsit în faţa unui
zid, ştiam că dincolo de zidul acela drumul mergea mai departe,
mai luminos şi mai larg, dar nu ştiam cum să-l depăşesc. Într-o
zi, în timpul unei neaşteptate ploi torenţiale, ne-am adăpostit la
intrarea unei grote. „Ce trebuie să faci ca să ai credinţă?”, l-am
întrebat acolo, înăuntru. „Nu trebuie să faci nimic. Vine. O ai
deja, dar orgoliul te împiedică să o admiţi, îţi pui prea multe
întrebări, unde e simplu, complici. În realitate, ţi-e îngrozitor de
teamă, asta-i tot. Nu te împotrivi şi ceea ce trebuie să se întâmple
se va întâmpla”.
Din plimbările acelea reveneam acasă mereu mai tulburată,
mai nesigură. Era neplăcut, ţi-am spus-o, cuvintele sale mă
răneau. De multe ori, am avut dorinţa de a nu-l mai vedea, marţi
seara îmi ziceam: acum îi dau telefon, îi spun să nu vină, pentru
că nu mă simt bine. Dar n-o făceam. Miercuri la prânz îl aşteptam
punctuală în uşă, cu rucsacul şi bocancii.
Drumeţiile noastre au durat un pic mai mult de un an, pe
neaşteptate superiorii l-au destituit din funcţia pe care o avea.
Ceea ce ţi-am povestit te-ar putea face să crezi că padre
Thomas era un om arogant, că în vorbele sale, în viziunea sa
asupra lumii era vehemenţă sau fanatism. Dar nu era deloc aşa.
În adâncul lui era persoana cea mai potolită şi mai blândă pe care
am cunoscut-o, nu era un soldat al lui Dumnezeu. Dacă exista
misticism în personalitatea sa, era un misticism foarte concret,
ancorat în lucrurile fiecărei zile.
„Suntem aici, acum”, mi-o repeta necontenit.
În faţa porţii mi-a înmânat un plic. Înăuntru era o vedere cu un
peisaj reprezentând păşuni montane. Deasupra, în germană, era
tipărit: Împărăţia Domnului e în voi. Iar pe spate, cu mâna sa,
scrisese: „Stând sub stejar, să nu fii tu, ci stejarul, în pădure să fii
pădurea, pe pajişte, pajiştea, între oameni să fii cu oamenii”.
Împărăţia Domnului e în voi, îţi aminteşti? Această frază mă
frapase deja când trăiam la L’Aquila, măritată şi nefericită.
Atunci, închizând ochii şi privind în mine însămi, nu izbuteam să
văd nimic. După întâlnirea cu padre Thomas ceva se schimbase,
continuam să nu văd nimic, dar nu mai era o orbire absolută, în
străfundurile beznei începea să se întrevadă o lumină şi din când
în când, pentru câteva clipe, reuşeam să uit de mine însămi. Era
o luminiţă slabă, abia o licărire, ar fi fost de ajuns o suflare ca să
o stingi. Dar faptul că exista îmi dădea o stare ciudată, nu era
fericire ceea ce simţeam, ci bucurie. Nu era euforie, exaltare, nu
mă simţeam mai înţeleaptă, nici mai sus. Ceea ce creştea în mine
era numai conştiinţa senină de a fi.
Pajişte pe pajişte, stejar sub stejar, om între oameni.
 20 decembrie
În această dimineaţă, precedată de Buck, am urcat în pod. De
câţi ani nu mai deschisesem uşa aceea! Era praf peste tot şi pânze
mari de păianjen atârnau în colţurile grinzilor. Mişcând cutiile şi
pachetele, am descoperit două sau trei culcuşuri de pârşi:
dormeau atât de adânc, încât nu şi-au dat seama de nimic.
Copiilor le place mult să urce în pod. Nu şi bătrânilor. Tot ceea ce
era mister, descoperire aventuroasă devine durere a amintirii.
Căutam Naşterea Domnului, ca să o găsesc a trebuit să deschid
diverse cutii şi două cufere mari. Învelite în ziare şi cârpe, mi-au
căzut în mâini păpuşa preferată a Ilariei şi jocurile ei de când era
fetiţă.
Mai la fund, strălucitoare şi perfect conservate, erau insectele
lui Augusto, lupa, tot instrumentarul de care se folosea ca să le
colecţioneze. Nu departe, într-o cutie de bomboane, legate cu
panglică roşie, erau scrisorile lui Ernesto. De la tine nu era nimic,
tu eşti tânără, vie, podul nu este încă un loc pentru tine.
Deschizând pungile aflate într-unul din cufere, am găsit şi
puţinele lucruri din copilăria mea care fuseseră salvate la
prăbuşirea casei. Erau pârlite, înnegrite, le-am scos ca pe nişte
relicve. Era vorba, în cea mai mare parte, de obiecte de bucătărie:
un lighean emailat, o zaharniţă de ceramică albă şi albastră, nişte
tacâmuri, o formă pentru prăjituri, şi, în fund, paginile unei cărţi
dezlipite şi fără copertă. Ce carte era? Nu reuşeam să-mi aduc
aminte. Numai atunci când, cu grijă, am luat-o în mână şi am
prins să-i parcurg rândurile de la început, totul mi-a revenit în
minte, emoţia a fost foarte puternică: nu era o carte oarecare, ci
cartea la care, copil fiind, ţinusem cel mai mult şi care mai mult
decât toate mă făcuse să visez. Se numea Minunile anului 2000 şi
era, în felul ei, o carte ştiinţifico-fantastică. Povestea era destul de
simplă, dar plină de fantezie. Pentru ca să vadă dacă magnificele
consecinţe ale progresului se adevereau, doi savanţi de la sfârşitul
secolului al XIX-lea au ales să hiberneze până în anul 2000. După
exact un secol nepotul unui coleg de-ai lor, om de ştiinţă şi el, îi
decongelează şi, la bordul unei mici platforme zburătoare, îi
conduce într-un instructiv tur al lumii. În această istorie nu erau
nici extratereştri, nici astronave, tot ceea ce se petrecea privea
numai destinul omului, ceea ce construise cu mâinile sale. Iar,
după autor, omul făcuse atâtea lucruri şi toate, minunate! În
lume nu mai exista foamete şi nici sărăcie, fiindcă ştiinţa unită cu
tehnologia găsise modalitatea de a face rodnic fiecare colţ al
planetei şi – încă şi mai important – făcuse în aşa fel încât
rodnicia aceea să fie distribuită în mod egal tuturor locuitorilor
săi. Numeroase maşini uşurau oamenilor greutăţile muncii, toţi
aveau mult timp liber şi de aceea fiecare suflet omenesc putea să
cultive ce era mai nobil în el: toate părţile globului răsunau de
muzică, poeme, conversaţii filosofice calme şi docte. Ca şi cum
asta n-ar fi fost de-ajuns, graţie platformei zburătoare, puteai să
te deplasezi de pe un continent pe altul în mai puţin de o oră. Cei
doi bătrâni savanţi păreau foarte mulţumiţi: tot ceea ce, în
credinţa lor pozitivistă, presupuseseră se adeverise. Răsfoind
cartea, am găsit şi ilustraţia mea preferată: cea în care cei doi
savanţi corpolenţi, cu barbă darwiniană şi jiletcă în carouri, se
aplecau exaltaţi să privească de pe platformă în jos.
Pentru a exclude orice îndoială, unul dintre ei îndrăznise să
pună întrebarea care îi stătea cel mai mult pe limbă: „Şi
anarhiştii, revoluţionarii mai există?” „A, sigur că există”, le
răspunsese ghidul zâmbind. „Trăiesc în oraşe construite exclusiv
pentru ei sub gheaţa polilor, astfel încât dacă, din întâmplare, ar
vrea să facă rău altora n-ar putea”.
„Şi armatele”, se grăbise celălalt, „cum de nu se vede niciodată
nici măcar un soldat?”
„Armatele nu mai există”, îi răspundea tânărul.
În acel moment, cei doi scoteau un suspin de uşurare: în
sfârşit, omul îşi regăsise bunătatea sa originară! Suspin care nu
dura mult, pentru că imediat ghidul le zicea: „A, nu! Nu acesta-i
motivul. Omul nu şi-a pierdut pasiunea de a distruge, a învăţat
doar să se stăpânească. Soldaţii, tunurile, baionetele sunt de-
acum depăşite. În locul lor, avem o bombă micuţă, dar foarte
puternică: ei i se datorează absenţa războaielor. Pentru că, într-
adevăr, ajunge să urci pe un munte şi să o laşi să cadă de acolo,
pentru ca lumea întreagă să devină praf şi pulbere”.
Anarhiştii! Revoluţionarii! Câte coşmaruri ale copilăriei mele în
aceste două cuvinte! Poate că pentru tine e mai dificil să înţelegi,
dar trebuie să ţii cont că, atunci când a izbucnit revoluţia din
octombrie, eu aveam şapte ani. Auzeam şuşotindu-se despre
lucruri teribile, una dintre colegele mele de clasă îmi spusese că,
foarte curând, cazacii vor coborî până la Roma, în piaţa San Pietro
şi îşi vor adăpa caii la fântânile sacre. Oroarea, în mod natural
prezentă în mintea unui copil, se hrănise cu această imagine:
noaptea, în momentul alunecării în somn, auzeam zgomotul
copitelor lor sosind în goană dinspre Balcani.
Cine ar fi putut să-şi închipuie că ororile pe care aveam să le
văd vor fi cu mult diferite, mult mai rele decât nişte cai galopând
pe străzile Romei! Când, copil fiind, citeam această carte, făceam
nenumărate calcule pentru a şti dacă, ţinând cont de vârsta mea,
voi ajunge să apuc anul 2000. Nouăzeci de ani mi se părea o
vârstă foarte înaintată, dar nu cu neputinţă de atins. Ideea
aceasta îmi provoca un soi de beţie, un uşor sentiment de
superioritate asupra tuturor celor care n-ar fi ajuns în 2000.
Acum, când ştiu că suntem aproape, ştiu şi că eu nu-l voi
apuca. Am regrete, nostalgie? Nu. Sunt numai foarte obosită, din
toate minunile anunţate, nu am văzut împlinindu-se decât una:
minuscula şi superputernica bombă. Nu ştiu dacă li se întâmplă
tuturor în ultimele zile ale vieţii acest sentiment neaşteptat de a fi
trăit prea mult, de a fi văzut prea mult, de a fi auzit prea mult. Nu
ştiu dacă asta i se întâmpla sau nu şi omului din neolitic, ca
omului de astăzi. În fond, gândindu-mă la aproape întregul secol
pe care l-am străbătut, am impresia că, într-un fel, timpul a
suferit o accelerare. O zi este o zi, noaptea este întotdeauna prea
lungă în comparaţie cu ziua, ziua în comparaţie cu anotimpurile.
Aşa era şi în neolitic. Soarele răsare şi asfinţeşte. Din punct de
vedere astronomic, dacă există vreo diferenţă, aceasta este
minimă.
Şi totuşi, am senzaţia că totul este accelerat acum. Istoria face
să se petreacă atâtea lucruri, ne bombardează cu evenimente,
mereu altele. La sfârşitul fiecărei zile te simţi mai obosit. La
capătul unei vieţi – epuizat. Gândeşte-te numai la revoluţia din
octombrie, la comunism! L-am văzut născându-se, din cauza
bolşevicilor nu am dormit noaptea. L-am văzut răspândindu-se în
mai multe ţări şi împărţind lumea în două, aici e alb, dincolo,
negru – albul şi negrul în lupta lor eternă! În faţa acestei lupte,
toţi am rămas cu respiraţia tăiată: era bomba, bomba căzută, dar
putând să cadă iar, în orice clipă. Apoi, deodată, într-o zi ca toate
celelalte, deschid televizorul şi văd că toate acestea nu mai există,
se dărâmă zidurile, sârma ghimpată, statuile: în mai puţin de o
lună, marea utopie a secolului a devenit un dinozaur. Este
îmbălsămată, de-acum e inofensivă în imobilitatea sa, stă în
mijlocul unei săli şi toţi îi trec prin faţă şi spun: cât era de mare,
oh! cât era de îngrozitoare!
 Spun comunism, dar aş fi putut spune orice altceva, mi-au
trecut atâtea prin faţa ochilor şi din toate nimic n-a rămas.
Înţelegi acum de ce spun că timpul s-a accelerat? Ce putea să se
petreacă în neolitic în cursul unei vieţi? Anotimpul ploilor, cel al
zăpezilor, anotimpul soarelui şi invazia lăcustelor, câteva
încăierări sângeroase cu vecinii mai puţin simpatici, poate
căderea vreunui meteorit şi craterul său fumegând. Dincolo de
propriul teritoriu, dincolo de fluviu nu exista nimic. Ignorându-se
dimensiunile lumii, inevitabil timpul era mai lent.
„Să ai parte de ani interesanţi!” se pare că-şi spun chinezii. O
urare de fericire? Nu cred, seamănă mai curând a blestem. Anii
interesanţi sunt cei mai neliniştiţi, cei în care se întâmplă multe
lucruri. Eu am avut parte de ani foarte interesanţi, dar cei pe care
îi vei trăi tu vor fi poate şi mai interesanţi. Chiar dacă este o pură
convenţie astronomică se pare că schimbarea de mileniu se
întovărăşeşte întotdeauna cu o mare zdruncinare.
La 1 ianuarie, păsările se vor trezi în copaci la aceeaşi oră ca şi
în 31 decembrie 1999, vor cânta la fel şi de cum vor termina de
cântat, ca şi cu o zi înainte, vor pleca în căutarea hranei. În
schimb, pentru oameni, totul va fi diferit. Poate – dacă pedeapsa
prevăzută nu a fost încă aplicată – se vor consacra din toată inima
construcţiei unei lumi mai bune. Va fi aşa? Poate că da, poate că
nu. Semnele pe care le-am putut vedea până acum sunt diverse şi
se contrazic între ele. Sunt momente în care mi se pare că omul
este doar un maimuţoi în voia instinctelor sale şi totuşi în măsură
să manevreze maşini sofisticate şi din cale-afară de periculoase. Şi
sunt altele în care am impresia că tot ce poate fi mai rău de-acum
a trecut şi că partea cea mai bună a spiritului a început deja să se
manifeste. Ce va fi fiind adevărat? Cine ştie, poate nimic, poate că,
într-adevăr, în prima noapte a lui 2000, Cerul, ca să pedepsească
omul pentru prostia sa, pentru modul lipsit de înţelepciune în
care şi-a irosit posibilităţile, va face să cadă pe pământ o cumplită
ploaie de foc şi cenuşă.
În 2000, tu vei avea abia douăzeci şi patru de ani şi ai să le
prevezi pe toate. În schimb, eu voi fi plecat, ducând în mormânt
această curiozitate. Vei fi pregătită, vei fi în stare să înfrunţi
vremurile noi? Dacă în această clipă ar coborî din cer o micuţă
zână şi mi-ar zice să-i spun trei dorinţe, ştii ce i-aş cere? I-aş cere
să mă preschimbe într-un pârş, într-un piţigoi, într-un păianjen
de casă, în ceva ce, fără ca tu să-l vezi, ar trăi aproape de tine. Nu
ştiu care va fi viitorul tău, nu reuşesc să mi-l imaginez, şi, cum te
iubesc, sufăr mult că nu-l ştiu. În puţinele rânduri în care am
vorbit despre asta, tu nu-l vedeai deloc roz: la modul absolut al
adolescentei, erai convinsă că nefericirea te urmărea şi că te va
urmări întotdeauna. Eu sunt sigură de contrariul. De ce, ai să te
întrebi, ce semne îmi hrănesc acest presentiment nebunesc? Doar
Buck, comoara mea, numai Buck! Pentru că, atunci când l-ai ales
de la adăpost, credeai că ai ales doar un câine dintre alţi câini. În
realitate însă, în cele trei zile ai dus în tine o luptă cu mult mai
importantă, o luptă hotărâtoare: între glasul aparenţei şi cel al
inimii, fără nicio îndoială, fără nicio şovăire, l-ai ales pe cel al
inimii.
Foarte probabil, la vârsta ta, eu aş fi ales un câine pufos şi
elegant, l-aş fi ales pe cel mai nobil şi mai parfumat, un câine de
dus la plimbare pentru a fi invidiată. Lipsa mea de siguranţă,
mediul în care fusesem crescută mă predaseră deja tiraniei
aparenţelor.
 21 decembrie
Din toată lunga inspecţie în pod, n-am adus decât Naşterea
Domnului şi forma pentru prăjituri care a supravieţuit
incendiului. Bine, Naşterea Domnului înţeleg, vei spune, este
Crăciunul, dar forma pentru prăjituri? Această formă a aparţinut
bunicii mele, deci stră-străbunicii tale şi este unicul obiect rămas
din întreaga istorie feminină a familiei noastre. Stând atâta vreme
în pod, a prins rugină, am dus-o imediat în bucătărie şi, folosind
mâna validă şi bureţii speciali, am încercat să o curăţ în chiuvetă.
Gândeşte-te de câte ori în existenţa sa a intrat şi a ieşit din
cuptor, câte cuptoare, din ce în ce mai moderne, a văzut, câte
mâini diferite şi totuşi asemănătoare au umplut-o cu aluat! Am
adus-o jos ca să o fac să mai trăiască, ca să o foloseşti şi tu, poate
să o laşi moştenire fiicelor tale, pentru ca istoria sa de obiect umil
să rezume şi să amintească istoria generaţiilor noastre.
De cum am văzut-o în cufăr, mi-a revenit în minte ultima oară
când am fost fericite împreună. Când anume? Acum un an, poate
un an şi ceva. După-amiază, fără să ciocăni, ai intrat în camera
mea. Eu mă odihneam, întinsă pe pat, cu mâinile puse pe piept.
Văzându-mă, ai izbucnit în plâns, fără nicio reţinere. Hohotele
tale m-au trezit. „Ce e?”, te-am întrebat, sculându-mă. „Ce s-a
întâmplat?” „M-am gândit că ai să mori curând!”, mi-ai răspuns
plângând şi mai tare. „Dumnezeule, să sperăm că nu aşa repede!”,
ţi-am spus râzând şi apoi am adăugat: „Ştii ce? Am să te învăţ
ceva ce eu ştiu să fac şi tu nu, ca atunci când eu n-am să mai fiu
şi tu ai să faci ce te învăţ acum să-ţi aduci aminte de mine”. M-am
ridicat şi mi te-ai aruncat la piept. „Deci”, ţi-am zis, ca să
împrăştii tulburarea care mă cuprindea şi pe mine, „ce vrei să te
învăţ?” Ştergându-ţi lacrimile, ai stat puţin pe gânduri, apoi ai
spus: „O prăjitură”. Aşa că am mers în bucătărie şi am început o
lungă bătălie. Înainte de toate, nu voiai să-ţi pui şorţul, ziceai:
„Dacă mi-l pun, va trebui să-mi pun şi bigudiurile şi papucii, ce
oroare!” Apoi, în faţa albuşurilor de bătut spumă, te-ai plâns de
durere la încheietura mâinii, erai furioasă fiindcă untul nu se
amesteca bine cu gălbenuşurile, pentru că nu se încălzea destul
cuptorul. Lingând spatula cu care dizolvasem ciocolata, mi-am
mâzgălit nasul. Văzându-mă, ai izbucnit în râs: „La vârsta ta, nu
ţi-e ruşine? Ai nasul cafeniu ca un căţel!”
Ca să facem prăjitura aceea simplă, ne-a trebuit o după-amiază
întreagă şi am adus bucătăria într-o stare de mai mare mila.
Brusc, între noi se născuse o bucurie, o veselie bazată pe
complicitate. Doar când prăjitura a intrat în cele din urmă în
cuptor, când pe gemuleţ ai văzut-o cocându-se încetul cu încetul,
ţi-ai amintit dintr-odată de ce am făcut-o şi ai început din nou să
plângi. În faţa cuptorului, încercam să te mângâi: „Nu plânge”, îţi
ziceam, „e adevărat că mă voi duce înaintea ta, dar când nu voi
mai fi aici, voi trăi în memoria ta, cu amintiri frumoase: o să vezi
copacii, straturile, grădina şi ai să-ţi aduci aminte de toate clipele
fericite petrecute împreună. La fel o să ţi se întâmple când te vei
aşeza în fotoliul meu, dacă ai să faci prăjitura pe care azi te-am
învăţat să o pregăteşti: ai să mă vezi în faţa ta, cu nasul mâzgălit
cafeniu”.
 22 decembrie
Astăzi, după micul dejun, am mers în salon şi am început să
instalez Naşterea Domnului la locul său obişnuit, în vecinătatea
căminului. Întâi am aranjat hârtia verde, apoi smocurile de
muşchi uscat, palmierii, coliba cu Sfântul Iosif şi Sfânta Fecioară,
boul şi asinul şi, dispusă în jur, mulţimea ciobanilor, femeile cu
gâştele, muzicanţii, porcii, pescarii, cocoşii şi găinile, oile şi ţapii.
Deasupra peisajului, cu bandă adezivă, am fixat hârtia albastră a
cerului, steaua călăuzitoare am pus-o în buzunarul drept al
capotului, iar în stângul, regii-magi. Apoi am mers în celălalt
capăt al odăii şi am agăţat steaua pe bufet. Dedesubt, un pic mai
încolo, am plasat şirul regilor şi al cămilelor.
Îţi aminteşti? Când erai micuţă, cu impetuozitatea coerenţei
care-i caracterizează pe copii, nu suportai ca steaua şi cei trei regi
să stea încă de la început lângă iesle. Trebuia să se afle departe şi
să înainteze încetişor, steaua un pic mai în faţă şi cei trei regi
imediat după ea. La fel, nu suportai ca Iisus copil să stea înainte
de vreme în iesle, aşa încât îl făceai să coboare în zbor planat în
staul exact la miezul nopţii. În timp ce aranjam oile pe covoraşul
verde, mi-a revenit în minte un alt lucru pe care îţi plăcea să-l faci
odată cu Naşterea Domnului, un joc pe care tu l-ai inventat şi pe
care nu te mai săturai să-l tot reiei de la început. Pentru acest joc,
cred că întâi te-ai inspirat de la Paşte. Într-adevăr, de Paşte aveam
obiceiul să-ţi ascund ouă colorate în grădină. De Crăciun, în loc
de ouă, tu ascundeai oiţele, când eram întoarsă cu spatele, luai
una din turmă şi o puneai într-un ungher de neghicit, apoi veneai
lângă mine şi începeai să behăi cu glăsciorul disperat. Atunci se
declanşa căutarea, lăsam ceea ce făceam în clipa aceea, şi, cu tine
după mine râzând, mă învârteam prin casă zicând: „Unde eşti oiţă
rătăcită? Arată-te, ca să te pun la adăpost, în siguranţă!”
Însă acum, oiţă, unde eşti? În timp ce scriu, te afli acolo între
coioţi şi cactuşi şi e foarte probabil că, atunci când vei citi, vei fi
aici, iar lucrurile mele deja în pod. Cuvintele mele te vor fi pus la
adăpost, în siguranţă? Nu am această pretenţie, poate că numai
te vor fi iritat, îţi vor fi întărit părerea foarte rea pe care o aveai
despre mine înainte de a pleca. Poate că ai să poţi să mă înţelegi
doar atunci când vei fi mai mare, dacă vei fi străbătut acel drum
tainic care duce de la intransigenţă la înţelegere.
Am spus, ţine cont, înţelegere, nu suferinţă. Dacă vei suferi, voi
coborî asemenea spiritelor malefice şi îţi voi face o mulţime de
răutăţi. Voi proceda la fel, dacă în loc să fii umilă, vei fi modestă,
dacă te vei îmbăta cu vorbe goale, în loc să rămâi tăcută. Becurile
vor exploda, farfuriile vor zbura jos de pe rafturi, chiloţii vor
ajunge pe lampadar şi din zori până în bezna nopţii nu am să-ţi
las o clipă de odihnă.
De fapt, nu e adevărat. Nu voi face nimic. Dacă voi fi undeva,
dacă voi avea cum să te văd, voi fi doar tristă, cum tristă sunt de
fiecare dată când văd o viaţă irosită, o viaţă în care drumul iubirii
nu a izbutit să se împlinească. Ai grijă de tine! De fiecare dată
când, crescând, vei voi să schimbi erorile în dreptate, adu-ţi
aminte că prima revoluţie de înfăptuit e cea din noi înşine, prima
şi cea mai importantă. Să lupţi pentru o idee fără să ai nicio idee
despre tine însăţi reprezintă unul din lucrurile cele mai
periculoase care se pot face.
De fiecare dată când te vei simţi pierdută, nehotărâtă,
gândeşte-te la copaci, adu-ţi aminte cum cresc. Aminteşte-ţi că un
copac cu o coroană bogată şi rădăcini firave este smuls de prima
lovitură a vântului, în vreme ce într-un copac cu multe rădăcini şi
frunziş sărac seva circulă mai greu. Rădăcini şi coroană trebuie
să crească în egală măsură, trebuie să fii în lucruri şi deasupra
lor, numai aşa vei putea dărui umbră şi adăpost, numai aşa, în
anotimpul lor, te vor acoperi flori şi roade.
Şi atunci când, după aceea, în faţa ta se vor deschide atâtea
drumuri şi nu vei mai şti pe care să te duci, nu o apuca pe unul
la întâmplare. Aşază-te şi aşteaptă. Respiră adânc, cu încredere,
ca în ziua în care ai venit pe lume. Şi, fără a te lăsa distrasă de
nimic, aşteaptă. Şi mai aşteaptă încă. Stai nemişcată în tăcere şi
ascultă-ţi inima! Iar când ea o să-ţi vorbească, ridică-te şi mergi
unde te poartă ea.