MARCUS TULLIUS CICERO

Opera retorică

Prof. Nicolae Mihaela

 OPERA RETORICĂ

Cicero nu a fost numai un om elocvent și un mare artist al cuvântului, ci și un teoretician al artei de a

vorbi.

Este singurul dintre marii oratori care a expus în detalii teoria artei sale.

Teoria pare, de altfel, să fi precedat la el practica, primele sale încercări de teoretizare sunt
contemporane cu primele discursuri.
 DE INVENTIONE, LIBRI RHETORICI
Scrisă în anul 86 î.e.n, lucrare în 2 cărți. Prima carte cuprinde definiția, delimtarea și clasificarea
materiei retorice.
Retorica e definită ca o disciplină a științei politice. Ea are trei componente: a) officium; b) finis; c)
materia. Datoria oratorului este să vorbească în chip convigător; scopul său final este să convingă;
materialul său îl constituie toate mijloacele pe care arta i le pune la îndemână.
În fine, diversele genuri de elocință se clasifică în trei: demonstrativum (oratorul politic) deliberativum
(discuțiile filosofilor) iudiciale ( avocați)
Cartea a doua cuprinde loci communes, locurile comune care stau la îndemâna oratorului pentruca să-și
mobilizeze orice pledoarie, părțile active ale unui discurs, argumentele.
 DE ORATORE, 55 Î.E.N
• Lucrare în trei cărți, scris sub forma unui dialog între Licinus Crassus și M. Antonius, o discuție
purtată în vila de la Tusculum, în mijlocul naturii, așa cum se desfășurau discuțiile între Socrate și
Fedru.
• Cicero se ridică împotriva regulilor și a rețetelor consacrate de școlile de retorică, care ucid adevărata
elocință.
• „sic esse non eloquentiam ex artificio, sed artificium ex eloquentia natum” (De or. I, 146)/ nu elocința
s-a născut din retorică, ci retorica din elocință.
• Cartea I- Definește oratorul ideal optimus orator
• Cartea a II-a -tratează studiul tehnicilor elocinței
• Cartea a III-a- discută despre stilul oratoric
 PARTITIONES ORATORIAE- 54 Î.E.N

• Scris sub forma unui dialog între Cicero și fiul său Marcus. Cicero scrie acest tratat pentru a-
l învăța pe fiul său, în limba și nomenclatura latină, retorica pe care o învățase în grecește.
• Un manual scris fără pretenții literare.
 BRUTUS, 46 Î.E.N
Scris sub forma unui dialog între Cicero, Brutus și Atticus, fiind dedicat lui Iunius Brutus. E o istorie a
elocinței romane. Prima parte începe cu Cato Maior și cu Laelius, frații Grachii, se încheie cu Antonius
și cu Crassus, a doua parte cuprinde pe Hortensius și se termină cu Cicero.
Reia ideile din De oratore și prezintă cele trei îndatoriri ale oratorului (PROBARE, DELECTARE,
MOVERE), cele patru condiții ale elocinței (DOCTRINA, NATURA, EXERCITATIO, IMITATIO),
cele cinci părți ale retoricii (INVENTIO, DISPOSITIO, ELOCUTIO, MEMORIA, ACTA) părțile unui
discurs( EXORDIUM, NARRATIO, PERORATIO)
Elocința romană era activă, vorba era pusă în serviciul acțiunii și oratorul trebuia să fie pasionat,
viguros și persuasiv.
 ORATOR, 46 Î.E.N
Concentrează ideile din De oratore și Brutus. În prima carte, Despre stil, discută despre cele trei stiluri
oratorice: simplu (umil) folosit de orator când vrea să dovedească (PROBARE), temperat, mai
abundent, mai potrivit în discuțiile filosofice, când vrea să placă (DELECTARE); stilul sublim, bogat,
înflorit, patetic e de rigoare în elocința politică. Dar Cicero recomandă îmbinarea lor.
Partea a doua cuprinde portretul oratorului perfect așa cum îl vede Cicero. Oratorul perfect: o educație
generală (filosofică, dialectică, științifică, juridică) unită cu o educație profesională, tehnică (retorica), a
cărei cea mai importantă parte e ELOCUTIO (prezentarea materialului).
 TOPICA 44 Î.E.N
Scrisă pentru jurisconsultul Trebatius, care, după ce citește Topica lui Aristotel, îi va spune lui
Cicero că nu a înțeles-o. Acesta compune și el o Topică pentru a expune doctrina aristotelică.
Se ocupă de TOPOI (GR.) SAU LOCI COMMUNES)
La prima întrebare AN SIT locurile de dezvoltare sunt: cauzele, efectele;
La a doua QUID SIT: faptele
La a treia QUALE SIT: considerații de ordin filosofic, psihologic și etic.