5

Cuprins

Prefaţă ……………………………………………….... p. 6
Argument …………………………………………...….p. 8

Cap. 1 Emoţii şi sentimente – rolul lor în dinamica

personalităţii…………………………………. p. 16

Cap. 2 Cum definim inteligenţa emoţională…………. p. 27

Cap. 3 Emoţii pozitive şi emoţii negative… …………p. 35

Cap. 4. O structură a inteligenței emoționale………….p. 53

Cap. 5 Empatia – cheia de boltă a comunicării….……p. 79

Cap. 6 Empatie contemplativă şi inadaptare .………...p. 93

Cap. 7 Inteligenţa emoțională în adolescență ……… p. 104

Cap. 8 Emoţii „feminine” şi raţiune „masculină”…. p. 123

Cap. 9 Exemple de „alchimie emoţională”………… p. 172

Cap. 10 Studiu de investigaţie…………………….. p. 180

Cap. 11 Înţelepciune şi inteligenţă emoţională……. p. 206

Bibliografie…… …………………………………… p. 219

 6

Prefaţă

Afirmarea psihologiei ştiinţifice într-un secol de

existenţă a avut ca bază experimentul şi activitatea de
laborator, fapt ce a condus la dezvoltarea cercetărilor în
domeniul gândirii şi rezolvării de probleme.
Lucrarea Marinelei Rusu realizează, din acest punct
de vedere, completarea unui spaţiu gol în literatura de
specialitate, atât sub aspectul de cercetare fundamentală,
cât şi de investigaţie practică şi ameliorativă. În structura
lucrării, cu abilitate de cercetător fascinat să aprofundeze şi
să dezvăluie faţetele mai puţin cunoscute ale unor fenomene
psihice, autoarea înscrie nouă capitole ce delimitează o
sferă largă de teme esenţiale pentru inteligenţa emoţională,
cum sunt emoţiile pozitive şi negative, sentimentele dar şi
elementele constitutive ale inteligenţei emoționale:
autoreglarea, conştiinţa de sine, motivaţia şi abilităţile
sociale. Este argumentată deopotrivă, necesitatea cunoaş-
terii şi stimulării competenţelor emoţionale, numite de
Goleman şi „meta-abilităţi”, aflate în legătură directă cu un
coeficient de inteligenţă emoțională ridicat. Semnificativă în
ansamblul lucrării, ni se pare evidenţierea corelaţiei dintre
comunicare şi inteligenţa emoţională, avertizare clară,
asupra faptului că, o mai bună cunoaştere de sine şi de altul,
favorizează o comunicare mai bună şi mai armonioasă.
Lucrarea pe care o prezentăm constituie şi o
pledoarie pentru empatie. Analiza conceptului de empatie o
obligă pe autoare să facă un riguros examen critic al
concepţiilor psihologice care îl includ şi îl definesc. La fel,
pare să ne atenţioneze Marinela Rusu, o empatie dezvoltată,
ne ajută să-i înţelegem pe ceilalţi mai bine, ceea ce va face
 7
mai uşoară comunicarea interpersonală, odată cu apro-
pierea sensibilă faţă de sinele autentic al celuilalt.
Autoarea îşi precizează concepţia cu privire la
relaţia dintre empatie şi inteligenţa emoţională, subliniind
ideea că „rafinarea cunoaşterii de sine prin empatie,
înseamnă totodată şi observarea impulsului emoţional
înainte de a acţiona în virtutea lui.” Nu avem intenţia de a
prezenta toate capitolele lucrării; ce ar mai descoperi
cititorul? Totuşi, ne simţim obligaţi să apreciem importanţa
lor pentru cunoaşterea psihologică şi pentru practica
educaţională şi terapeutică.
Interesant şi original ni s-a părut capitolul 8, pe
care autoarea l-a consacrat efectului de apropiere şi
diferenţiere pe care emoţionalitatea îl produce la nivelul
celor două sexe, în sfera cunoaşterii senzoriale, a
limbajului, inteligenţei, a orientării în spaţiu şi a sexua-
lităţii. Fundamentându-şi argumentaţia pe date ale
cercetării de ultimă oră, autoarea oferă, aşa cum ne-a
obişnuit deja, soluţii pentru rezolvarea diverselor conflicte
ce pot apărea într-un cuplu. Remarcăm accentul pus pe
necesitatea de a ne exersa abilităţile emoţionale – empatie,
comunicare, sociabilitate, ascultare activă în rezolvarea
disfuncţiilor din cadrul cuplului, dovedind abilităţile sale de
terapeut. Experienţa şi competenţa de terapeut sunt
evidenţiate şi prin exemplele propuse de „alchimie
emoţională”, în care sunt sugerate modalităţi practice de a
depăşi disconfortul, teama, rănirea amorului propriu,
mânia, frustrarea şi singurătatea. Analizelor teoretice
prezentate, autoarea le adaugă propria cercetare cu
caracter constatativ, în care s-au verificat câteva ipoteze
privind manifestarea inteligenţei emoţionale la tineri.
Consecventă investigaţiilor teoretice prezentate în capitolele
anterioare, autoarea supune cercetării componentele
 8
inteligenţei emoţionale şi urmăreşte să stabilească diferite
corelaţii între acestea şi unele însuşiri de personalitate.
Rezultatele şi concluziile cercetării sunt de mare
utilitate unei largi arii de cititori: profesori, specialişti în
psihologie, părinţi şi tineri, studenţi şi elevi.
În încheierea lucrării sale, autoarea ne readuce în
atenţie faptul că, în mod inevitabil, inteligenţa emoţională
ne conduce, încetul cu încetul, către înţelepciune. Ierarhia
de valori pe care aceste două dimensiuni ale personalităţii
le propun, devin, în final, identice. Ele ne apropie de cu-
noaşterea de sine şi cunoaşterea celorlalţi, de intuiţiile de
esenţă, de adevărurile eterne şi universal valabile.
Lucrarea propusă de Marinela Rusu ne oferă câteva
motive justificate pentru a o parcurge: oferă sugestii şi
exerciţii aplicative pentru stimularea şi dezvoltarea
componentelor inteligenţei emoţionale şi a coeficientului de
inteligenţă emoţională; propune metode şi soluţii în sprijinul
autocunoaşterii, antrenării şi dezvoltării abilităţilor
emoţionale ce au ca scop o cât mai bună comunicare
interpersonală; este o lucrare bine structurată care ne oferă
un fond informaţional riguros elaborat, cu informaţii de
ultimă oră; reprezintă o contribuţie personală în literatura
de specialitate, prin datele de cercetare teoretică şi
aplicativă, necesare şi utile.
În concluzie, lucrarea de faţă ne oferă, în aceeaşi
măsură, o lectură captivantă pentru cei ce sunt interesaţi de
domeniul inteligenţei emoţionale dar şi o carte de învăţătură
pentru cei ce doresc să-şi dezvolte personalitatea şi
conştiinţa de sine, care vor să-şi îmbunătăţească empatia,
oferindu-şi şansa optimizării propriului comportament în
relaţiile cu ceilalţi. Pentru toate aceste calităţi o
recomandăm cu căldură.
Conf. Univ. dr. Mariana Caluschi
 9
Argument

„Nu lucrurile însele sunt

cele care ne supără, ci gândurile
noastre despre ele.”
Epictet

Afectivitatea constituie un capitol complex al

personalităţii, la care se adaugă cunoaşterea, motivaţia,
voinţa, aptitudinile şi atitudinile individului faţă de sine dar
şi faţă de ceilalţi. Se pare însă că, oricâtă cunoaştere
teoretică am avea, oricâtă voinţă şi perseverenţă în atingerea
scopurilor noastre şi oricât de puternice ar fi motivaţiile care
ne impulsionează, până la urmă, puterea noastră de a iubi, de
a ne dărui, capacitatea de a avea relaţii de acceptare şi
înţelegere faţă de ceilalţi, determină reuşita noastră în toate
ţelurile pe care ni le-am propus.
În ce priveşte inteligenţa emoţională, ea reprezintă
un compartiment particular al vieţii afective, în care sunt
sintetizate toate aspectele legate de trăirile afective, traduse
în comportamente mai mult sau mai puţin concordante cu
scopurile subiectului sau cu necesităţile dictate de o anume
conjunctură. Afectivitatea cuprinde în esenţă, ansamblul
trăirilor noastre lăuntrice, exprimate prin emoţii, dispoziţii,
sentimente şi pasiuni. Pentru a le înţelege mai bine, trebuie
să ştim că emoţiile sunt trăiri de scurtă durată dar de mare
intensitate, fiind strict condiţionate de evenimente
conjuncturale, în timp ce dispoziţiile presupun o impregnare
afectivă de durată medie, influenţate mai mult sau mai puţin
de conjuncturile de moment. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre sentimente, care au o intensitate medie dar pot însoţi
individul pe tot parcursul vieţii sale. Profunzimea acestora le
face să fie cele mai preţuite, atunci când este vorba de iubire
 10
şi de relaţia de cuplu, de prietenie autentică între oameni.
Pasiunile sunt trăiri ardente, necontrolate, a căror intensitate
devastează personalitatea şi pot induce totodată, perturbări
ale echilibrului interior, cunoscutul „foc de paie”. Pasiunile
mistuie, macină din interior şi adesea distrug personalităţile,
pentru că pasiunile copleşesc raţiunea. A putea să
conştientizezi propriile sentimente, a căuta să le înţelegi
mecanismele de manifestare şi mai apoi, a le controla este
desigur, un demers dificil, care cere curaj, perseverenţă şi o
neîncetată curiozitate în a te cunoaşte pe tine însuţi.
Afectivitatea reprezintă domeniul care conferă „marcă”
fiecărei personalităţi. Cunoaşterea este, în aceeaşi măsură,
accesibilă tuturor. Conotaţia afectivă este însă, cea care
conferă originalitate întregului conţinut asimilat, care ne
ajută să ne exprimăm, cu dragoste şi compasiune, cu
toleranţă faţă de cei ce trăiesc alături de noi. Afectivitatea
impregnează tot ceea ce întreprindem şi arată, în cele din
urmă, ce fel de oameni suntem cu adevărat, dacă am ajuns să
unificăm idealurile în care credem şi pe care le susţinem, cu
propriile noastre atitudini şi fapte. Şi aici, psihologia
inteligenţei emoţionale se întâlneşte cu înţelepciunea şi cu
valorile superioare ale spiritualităţii.
Inteligenţa emoţională pare a fi, în ultima vreme, un
mijloc extrem de căutat de minţile avide de cunoaştere şi
autocunoaştere, nu doar pentru a realiza o mai bună integrare
în societate, şi o mai abilă atingere a propriilor scopuri în
viaţă, dar şi pentru a învăţa să convieţuiască paşnic, în
armonie, cu cei pe care îi au lături, înţelegându-le mai bine
necesităţile psihologice şi devenind conştienţi de propriile
modalităţi de manifestare, atunci când sunt stresaţi, frustraţi,
loviţi sau umiliţi. Atât cât existăm pe acest pământ, ca fiinţe
umane sensibile, noi nu putem evita emoţiile şi sentimentele.
Ele jalonează existenţa noastră şi o fac plăcută, divină sau
 11
dimpotrivă, insuportabilă. Niciodată, o spiritualitate
autentică nu va ezita să afirme superioritatea sentimentelor
cu o conotaţie afectivă pozitivă (bucuria, încântarea,
extazul), care implică dăruire, iubire, compasiune şi
sacrificiu de sine. Acea „iubire divină” despre care vorbeşte
Meister Eckhart, este expresia unui fenomen psihologic
profund, numit uneori descentrarea personalităţii, trecerea
de la ego-ul limitat, în care predominante sunt nevoile şi
dorinţele strict personale, la cunoaşterea celorlalţi şi la
„topirea” lor în propria noastră personalitate. A-l „iubi pe
Dumnezeu”, conchide marele mistic creştin, înseamnă de
fapt, a-i înţelege şi a-i ajuta pe ceilalţi.
Se poate spune că inteligenţa emoţională nu este
doar o înţelegere a actelor noastre psihice, ci ajunge să fie
chiar o înţelegere profundă, a esenţei umane, care se află
dincolo de lumea bunurilor materiale, de nivelul profesional
sau social pe care cineva îl poate atinge. Ea este un preambul
al înţelepciunii, care ne îndeamnă să lărgim cât mai mult
orizontul personalităţii noastre mundane, până la a-l cos-
miza. Toate datele pe care ni le oferă acest domeniu de
studiu, ne readuc în atenţie conceptul oriental al detaşării
calme, al contemplării faţă de propriile noastre temeri, furii,
frustrări sau gelozii. Inteligenţa emoţională ne îmbogăţeşte
pentru că ea ne propune o metamorfoză interioară, o topire
a personalităţii în athanorul propriei noastre conştiinţe. În
urma unei profunde conştientizări de sine, vom reconstrui,
parte cu parte, edificiul propriei noastre individualităţi.
Acţionând astfel, fără teamă, s-ar putea să constatăm, că
„zgura” unui ego exacerbat sau a unui ataşament faţă de
lucruri, sau a unei nejustificat de accentuate iubiri de sine, a
fost îndepărtată şi am redevenit o fiinţă umană caldă,
primitoare şi compasivă. A învăţa să ierţi, a învăţa să tolerezi
frustrările şi suferinţele altora sunt, până la urmă, nu doar
 12
dovezi de inteligenţă emoţională dar şi dovezi ale unei
asimilări de esenţă a vieţii, cale de acces spre stările de extaz
lumesc sau divin, pe care uneori, din neglijenţă, uităm să le
mai trăim.
Nu este greu de observat, că unii oameni se nasc cu
această abilitate excepţională de a înţelege suferinţele şi
nevoile celorlalţi şi care, drept urmare, au în viaţa lor,
frumoase relaţii de prietenie cât şi o profundă relaţie cu
persoana iubită. Cei care acumulează mereu conflicte „de
nesoluţionat”, este clar că mai au de topit unele elemente
grosiere, egoism, intoleranţă, lipsa dorinţei de a-i înţelege pe
ceilalţi, pentru a putea readuce armonia în viaţa lor.
Conflictele există şi vor exista mereu, inevitabil, în lumea în
care trăim, dar important este să învăţăm cum să gestionăm
emoţiile negative şi în ce momente anume, cu ce tonalitate a
vocii şi cu ce intensitate a privirii. Altfel, vom risca să avem
copii traumatizaţi afectiv, soţi frustraţi afectiv, prieteni
cărora le vom stârni confuzie. Inteligenţa emoţională caută
tocmai acest echilibru, obţinut prin gestionarea matură a
emoţiilor şi sentimentelor negative, de intensitate maximă,
care altfel, ne pot aduce daune serioase, psihice şi fizice.

Etape în dezvoltare
Formarea personalităţii este un proces complex,
puternic influenţat de etapele de început ale vieţii omului,
respectiv de copilărie, pubertate şi adolescenţă. Se ştie că
fiecare, primim în aceste perioade de viaţă o zestre
emoţională, ce se va constitui într-un fundament pentru
personalitatea de mai târziu. Din păcate, mulţi tineri pornesc
în viaţă cu o „zestre emoţională” din care nu lipsesc trau-
mele afective, frustrările, agresiunea fizică şi descon-
siderarea, sentimentele de inferioritate, simţământul de a fi
vulnerabil, sau dimpotrivă, aroganţa de a fi cel mai
 13
important personaj de pe pământ şi căruia i se cuvine totul,
necondiţionat, care poate cere orice fără a oferi vreodată
ceva în schimb. Uneori, abia târziu, ca adulţi, ajungem să ne
dăm seama de aceste „tare” emoţionale şi de atitudinile pe
care le avem, după ce înregistrăm deja eşecuri
„inexplicabile” sau conflicte care ne scot din uz.
Crizele existenţiale se referă tocmai la astfel de
schimbări interioare şi de atitudine, la redefinirea proprie, în
care ceilalţi să nu mai fie văzuţi ca o ameninţare, de către cei
ce se simt vulnerabili dar nici ca pe un domeniu propriu, în
care doar voinţa subiectivă tronează. Soluţia ar fi, după cum
spunea Aristotel, “calea de mijloc”, care urmăreşte, pe cât
posibil, evitarea oricăror excese. A avea un coeficient de
inteligenţă – Q.I. - ridicat poate să nu aibă de multe ori,
legătură directă cu un coeficient emoţional –Q.E. - ridicat.
Evoluţia personală se produce pe mai multe planuri: afectiv,
intelectual, spiritual etc. De aceea, o persoană, deşi este
dezvoltată intelectual totuşi, ea poate să manifeste un
infantilism afectiv penibil, întrucât palierul emoţiilor
negative (impulsivitate, egoism, gelozie, invidie, agresi-
vitate) uneori copleşeşte raţiunea, lipsită de mecanisme
naturale de inhibiţie. Crizele existenţiale, susţine Erik
Erikson, reprezintă momente în care sentimentele şi emoţiile
negative, acumulate într-un timp îndelungat şi nemani-
festate, se dezlănţuie intempestiv. Ele readuc în atenţia
individului problemele fundamentale cu care s-a confruntat
şi pentru care, soluţiile anterioare nu mai sunt adecvate.
Adolescenţa, este de exemplu, momentul unei crize exis-
tenţiale majore, în care tânărul se defineşte pe sine ca
individualitate, îşi conturează un ideal în viaţă, cât şi
mijloacele de care are nevoie pentru a-l atinge. Dar nu numai
atât. Se mai produce acum şi o înţelegere a propriilor nevoi
afective şi de relaţionare, a felului cum îşi va manifesta
 14
iubirea şi cum va căuta să-şi satisfacă propriile nevoi de
securitate dar şi de împlinire personală. Astfel, valorile
copilăriei sunt depăşite. Se construiesc noi ierarhii ale
valorilor personale.
La vârsta adultă, poate apare o altă criză, legată de
statutul social, de realizarea în profesie dar şi de fericirea
atinsă în cuplul constituit la tinereţe. Cine sunt, ce vreau cu
adevărat, este cel de lângă mine persoana cu care vreau să
continui acest drum? sunt întrebări care pot surveni într-un
mod dramatic, la această vârstă. Crizele existenţiale
reprezintă un fel de „treziri”, mici cutremure interioare care
dezvăluie încetul cu încetul fiinţa esenţială care suntem,
detaşată tot mai mult de necesităţile proprii şi orientată mai
mult, spre ceea ce Maslow numea meta-trebuinţe, adică
acele valori superioare, Adevărul, Binele şi Frumosul, triada
platoniciană, către care orice fiinţă ar trebui măcar să aspire.
Inteligenţa emoţională pare a fi veriga până acum
considerată absconsă, în procesul atât de studiat şi teoretizat
al individuării. Procesul de individuare pe care îl descrie
Jung, presupune în cele din urmă, atingerea înţelepciunii.
Maslow, într-un mod similar, vorbea despre „actualizarea de
sine”, care desemna în fapt, o activare de-a lungul vieţii, a
tuturor potenţialităţilor individuale, culminând cu trăirea, a
ceea ce el numea, starea mistică de vârf, stare esenţialmente
metafizică, extatică şi mistică totodată. El însuşi recunoaşte
însă că, puţini sunt aceia care pot atinge această stare, tocmai
datorită unei rigidităţi psihice, a incapacităţii de ieşi din
rutină şi de a renunţa la anumite limitări de ordin psihic sau
la unele ataşamente afective inconştiente. Se pare că, şi din
această perspectivă, inteligenţa emoţională ne-ar putea
furniza unele mijloace de autodepăşire. Procesul eliberator,
de mântuire, satori, sau mukta, despre care vorbesc marile
religii, include tocmai această armonie interioară şi o
 15
relaţionare integratoare, plină de iubire şi compasiune faţă de
întregul univers. „Vidul” psihic ce trebuie atins, aspect
despre care se vorbeşte atât de mult în zenul budist sau în
shivaismul din Caşmir, se referă la acest fenomen al
descentrării personalităţii, la această ieşire din sine, din
egocentrismul limitator şi dezumanizant. Nu este un vid al
trăirii căci, atâta timp cât trăim, impresiile există şi lasă
amprente în psihicul nostru. De aceea, textele sacre vorbesc
de „Vidul Plin”, încărcat de o vibraţie inefabilă care este
însăşi iubirea, înţelepciunea şi compasiunea.
Lipsa emoţiilor sau pustiirea afectivă, poate fi un
fenomen patologic şi, de altfel, se ştie astăzi, în urma
cercetărilor realizate de neuroştiinţe, că lipsa emoţiilor şi a
empatiei sunt cauzele care îi fac pe criminali să nu resimtă
nici o tresărire atunci când îşi torturează victima. Vidul lor
afectiv îi transformă în adevăraţi monştri, incapabili să
vibreze şi să rezoneze la suferinţa şi la durerea omenească.
Aşadar, nu lipsa emoţiilor şi a sentimentelor ne va face
înţelepţi. A căuta să ne „ucidem” sufletul, fugind de orice
ataşament, de orice sentiment sau emoţie intensă, chinuiţi de
gândul că nu trebuie niciodată să dăruim prea mult sau să nu
ne ataşăm prea mult, nu ne va aduce niciodată bogăţia
interioară a unei iubiri atotcuprinzătoare, nu ne va apropia de
Sinele infinit şi divin, ci ne va menţine pentru totdeauna, în
securizanta „crustă” a ego-ului individual.
Empatia profundă, despre care vom vorbi pe larg în
capitolele ce urmează, odată dobândită, ne face să resimţim
mereu o armonie caldă şi să experimentăm, ceea ce Carl
Rogers numea „consideraţia pozitivă necondiţionată” faţă
de ceilalţi. Dacă simţim nevoia să sporim propria noastră
importanţă atunci, trebuie s-o facem, în raport cu valorile în
care credem şi nu fiind în competiţie acerbă cu alţii.
Valoarea fiecărui individ creşte din interior şi atunci când ea
 16
este pe deplin atinsă, va fi imposibil ca strălucirea ei să nu
fie văzută şi de ceilalţi.
Perfecţiunea în domeniul psihologic, ca manifestare
afectivă şi comportamentală, rămâne veşnic un ideal către
care tindem. „Perfecţiunea este o însuşire a minţii”, spunea
Sri Nisargadata Maharaj şi poate de aceea, atât psihologii cât
şi înţelepţii, susţin că lucrul cel mai preţios pe care îl putem
avea, nu este nicidecum perfecţiunea (până la urmă, marcată
de ambiţie şi orgoliu) ci plenitudinea interioară, acea stare
extatică în raport cu noi şi cu întregul univers, samadhi-ul
nostru existenţial, prin care regăsim puterea gestului ingenuu
al reintegrării în matricea cosmică ce ne-a generat. Maestrul
interior, despre care vorbesc tradiţiile orientale, se referă
tocmai la intuiţia şi puterea lăuntrică pe care unii oameni o
au, de a atinge o maximă descentrare, o maturizare nu doar
psihică, ci şi spirituală, care înseamnă o revelare a Sinelui,
expresie particularizată a universalităţii umanului, eternităţii
şi infinitului.
 17
CAPITOLUL 1
EMOŢII ŞI SENTIMENTE – ROLUL LOR
ÎN DINAMICA PERSONALITĂŢII

Domeniul afectivităţii reprezintă unul dintre cele

mai importante resorturi intime în dinamica şi structurarea
personalităţii. Fără îndoială, şi celelalte domenii ale
psihismului uman, cum ar fi cel cognitiv sau volitiv, au
importanţa lor în adaptarea şi dezvoltarea individuală. Dar
cum ar arăta acţiunile noastre, fără emoţiile şi sentimentele
care le însoţesc, le declanşează sau le motivează, mai mult
sau mai puţin conştient? Emoţiile şi sentimentele, reprezintă
fără îndoială, aşa cum spunea „exegetul” ieşean al
afectivităţii, V. Pavelcu, un fundal omniprezent al tuturor
trăirilor noastre, o „canava psihică” ce impregnează întregul
comportament, aşa cum o pată de ulei impregnează încetul
cu încetul o coală de hârtie. Chiar dacă psihologul ieşean a
dezvăluit şi a subliniat aspectul negativ, perturbator al
emoţiilor, fără îndoială, fiecare dintre noi, avem momente
când căutăm emoţiile şi avem nevoie de ele.
Dispensarea de emoţii este scopul declarat al unor
filosofii ale Nirvanei dar nu mai puţin şi al unor terapii
umaniste care caută să le „elibereze”, să le „purifice”; în
ultimă instanţă, şi unele şi altele nu doresc decât o integrare
mai bună, mai multă fericire şi armonie individuală. Încă de
la Platon aflăm că emoţiile perturbă gândirea, iar Kant mai
târziu, ne atenţionează că ele reprezintă un gen de maladii
ale sufletului. La fel, Sartre consideră emoţiile „un mod de
existenţă a conştiinţei” ce permite „înţelegerea propriei fiinţe
în lume”1.

J. P. Sartre -1939, Esquisse d’une théorie phénoménologique des

1

émotions, Hermann, Paris.

 18
Odată cu dezvoltarea cognitivismului, pare că se
doreşte reducerea importanţei domeniului afectiv, căutându-
se fie „fiziologizarea” iubirii, urii, geloziei, invidiei, fericirii
etc., fie minimizarea rolului afectelor în dezvoltarea
individuală. Există totuşi, numeroase studii şi experimente
ce readuc în discuţie, ansamblul trăirilor afective, arătând
importanţa lor excepţională în calitatea adaptării individuale,
necesitatea inducerii unei mai mari conştientizări a acestora
cât şi necesitatea de a învăţa să recunoaştem şi să educăm
emoţiile şi sentimentele proprii.
„Atât sentimentul cât şi emoţia, nota V. Pavelcu
(1982), reprezintă aspectul timic al conştiinţei; amândouă
sunt procese de echilibrare psihică; dar cu mijloace
deosebite şi cu feluri deosebite de echilibru: în timp ce
sentimentul ajunge la echilibru prin acţiune, (sau prin
travaliul intelectual) sau prin opunerea unei alte tendinţe,
emoţia ajunge la echilibru prin tendinţa de dominaţie şi
unificare psihică. Emoţia este un mijloc turbulent şi haotic
de a evita disocierea, destrămarea psihică. În timp ce
sentimentul este o anticipare a conduitei adaptate, emoţia
este simptomul derutării, un semn de nepregătire şi de ratare
a acţiunii.”2 Una dintre cele mai noi interpretări ale emoţiilor
aparţine lui Eckman (1992) care caracterizează emoţiile ca
fiind entităţi psihofiziologice şi comportamentale discrete
(individualizate), finite ca număr. Numite şi „emoţii de
bază”, ele au în comun o declanşare rapidă, o durată scurtă,
o apariţie spontană, o evoluţie involuntară şi multiple
răspunsuri coerente. Prin aceasta ele se disting de „celelalte
emoţii”, cum ar fi „atitudinile emoţionale” (ex.: dragoste,
ură), dispoziţiile (ex.: îngrijorare, euforie, iritare),

V. Pavelcu - 1982, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea

2

personalităţii – Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, p.52

 19
„trăsăturile emoţionale” sau „caracteriale” (ex.: ostil,
timorat), „dezordinile emoţionale” (ex.: depresia, mania),
„emoţiile latente”, „emoţiile complexe”, legate de situaţii
particulare şi de o anume relaţie (ex.: gelozie, invidie)3.
Stricto sensu, emoţiile desemnează astăzi, pentru
un număr mare de autori doar emoţiile „de bază” sau
„primare” (frica, bucuria tristeţea etc.), precum şi derivatele
lor, emoţiile „mixte” ce rezultă din combinarea emoţiilor de
bază. Jaques Cosnier consideră drept emoţii – într-o accepţie
extinsă – „toate evenimentele sau stările din domeniul
afectiv care se caracterizează printr-un ansamblu de «trăiri»
psihice specifice însoţite, în mod variabil ca intensitate şi
calitate, de manifestări fiziologice şi comportamentale”4.
Aceste trăiri psihice reflectă stări mentale, numite afecte;
ele pot avea o durată mai scurtă, induse fiind de evenimente
de moment (de exemplu, bucuria de a primi o veste bună)
sau mai durabile, fiind legate mai mult de relaţii decât de
evenimente. Manifestările comportamentale sunt direct
determinate de natura afectului, în timp ce, manifestările
fiziologice ale trăirilor afective pot fi vizibile sau ascunse. S-
a dovedit însă că, a cunoaşte fiziologia exactă a emoţiilor
puternice, de exemplu, nu reprezintă în acelaşi timp şi o
înţelegere a mecanismelor declanşatoare ale respectivelor
trăiri. Excesul de noradrenalină, înregistrat în timpul unui
act violent nu ne conduce la motivaţia actului în sine, aşa
cum, la fel, excesul de estrogen nu poate justifica în
totalitate starea depresivă a unei persoane. Dacă am face o

3
P. Ekman - 1973, Cross-cultural Studies of Facial Expression, în
Ekman, P. (ed.), Darwin and Facial Emotion, Academic Press,
New York
4
J. Cosnier – 2002, Introducere în psihologia emoţiilor şi a
sentimentelor, Ed. Polirom, Iaşi
 20
comparaţie, am spune că această tentativă reducţionistă se
aseamănă cu încercarea de a obţine informaţii despre
programele diferitelor canale de televiziune, având la
îndemână doar cunoaşterea exactă a structurii mecanice,
fizice a televizorului. Fără îndoială că, o „mecanică
pasională” de bază, cum spune Cosnier, cuprinde
indiscutabil şi elemente fiziologice identificabile: glandele
suprarenale (medulare şi corticale), sistemul nervos autonom
(simpatic şi parasimpatic), hipofiza şi hipotalamusul,
substanţa reticulară, paleocortexul şi neocortexul (emisferele
dreapată şi stângă).
Homo communicans al secolului al XXI-lea, are
puncte comune cu calculatoarele, după cum vrea să
demonstreze orientarea cognitivistă, dar este totuşi, un
organism dotat cu afectivitate. Această orientare
împărtăşeşte opinia că afectivitatea va dispărea în timp şi
gândirea operatorie este cea care va deveni dominantă. Cu
toate acestea, „fără emoţii nu există comunicare şi fără
comunicare nu există viaţă socială”5, notează Cosnier. Ştim
azi, în urma numeroaselor studii realizate că semnalele
emoţiilor de bază sunt universale în cadrul speciei umane
(cercetările lui Ekman, 1972, 1973 şi Izard 1977, 1980), că
fiecare emoţie se bazează pe un context fiziologic specific
(experimentul realizat de Ekman, Levenson, Friesen, 1991),
că un anumit tip de reacţii determină reacţii specifice
(Howell, 1981) şi că reacţiile emoţionale manifestă coerenţă
în desfăşurarea lor (Lazarus, 1991). Interpretarea emoţiilor
în cadrul interacţiunilor sociale a dus la concluzia că ele sunt
determinate de anumite „interese”, care pot fi personale,
relaţionale sau sociale.

5
Idem, p.24
 21
Se vorbeşte foarte mult azi despre reacţiile expresive
de descărcare (plâns, râs, gesturi), care permit o stare
cathartică, benefică. În aceste cazuri, reacţia în sine este cea
care reglează starea emoţională. Dar pe lângă homeostazia
individuală, mai putem vorbi şi de o „homeostazie socială”
sau interindividuală (Cosnier, 2002). Cele două aspecte,
controlul individual şi controlul social, sunt strâns legate iar
manifestarea emoţională exterioară este rezultatul îmbinării
tendinţei de exprimare spontană şi controlul acesteia.
Aspectele respective apar adesea simultan şi nu succesiv,
reacţia şi controlul fiind indisociabile. Putem adăuga aici şi
elementul verbal, care poate avea două aspecte de control:
poate fi un control al expresiei verbale sau expresia verbală
este ea însăşi un instrument de control.
Cosnier este de părere că, se poate vorbi despre o
„coerenţă a reacţiilor emoţionale”, deoarece există, în
general, o congruenţă între experienţa emoţională şi expresia
ei şi viceversa. Aceasta ar presupune existenţa unui
ansamblu psihofiziologic „prestabilit” care leagă strâns
experienţa şi expresia. De exemplu, disocierile apar atunci
când expresia emoţiilor este anulată din motive de control,
din convenienţă sau din cauza structurii caracteriale a
persoanei. Astfel, experienţa şi expresia sunt separabile şi
uneori este chiar inversat acest raport, când subiectul
intenţionează să mintă sau să disimuleze. Expresia poate să
apară, de asemenea, şi în lipsa experienţei emoţionale
autentice: este cazul actorilor de teatru. Această posibilitate
de disociere a experienţei de expresie nu contrazice coerenţa
reacţiilor emoţionale spontane, ci arată posibilitatea unei
decontextualizări a expresiilor şi, prin urmare, posibila lor
convenţionalizare.
 22
Principalele trăiri afective pot fi sintetizate într-un
tablou (care cuprinde şi aspecte de succesiune şi
„evoluţie”), propus de Schwartz şi Shaver6 (1987):
1.Dragoste (aspiraţie, stimulare, dorinţă, desfrâu, pasiune,
idolatrizare; adoraţie afecţiune, dragoste, tandreţe, atracţie,
compasiune, sentimentalitate);
2.Bucurie (uşurare, subjugare, încântare, mulţumire, plăcere,
entuziasm, zel, antren, stimulare, frison, amuzament,
fericire, veselie, voioşie, bună dispoziţie, bucurie, jubilare,
alegere, satisfacţie, euforie, jovialitate, plăcere);
3.Furie (revoltă, invidie, gelozie, dezgust, repulsie, dispreţ,
furie, mânie, ostilitate, ferocitate, ură, amărăciune, tristeţe,
aversiune, respingere, resentiment, ranchiună; exasperare,
frustrare; iritare agitaţie, contrarietate, proastă dispoziţie)
4.Tristeţe (milă, simpatie, alienare, izolare, singurătate,
renunţare, nesiguranţă, umilire, jenă, nostalgie; culpabilitate,
remuşcare, regret; decepţie, neplăcere consternare; depresie,
disperare, tristeţe, morocăneală, melancolie, necaz, mâhnire;
agonie, suferinţă, nelinişte, durere)
5.Frica (alarmă, şoc, frică, spaimă, oroare, teroare, panică,
isterie; anxietate, nervozitate, tensiune, indispoziţie,
aprehensiune grijă, teamă).
Filosoful N. Elias (1939) a lansat ideea că „nivelul
unei civilizaţii constă de fapt în maniera în care o societate
tratează emoţiile”7. Procesul de socializare, realizat în cadrul
interacţiunilor sociale, se face prin transmiterea codurilor
emoţionale. În societatea contemporană, individul este plasat
într-o gigantică efervescenţă emoţională. Societatea tratează
şi prezintă permanent experienţe emoţionale „predigerate”,
integrate într-un sistem conceptual împărtăşit social şi

6
apud J. Cosnier, op. cit., p.49
Cf. D. Picard (1983) Du code au désir, Dunod, Paris
7
 23
controlat cultural. „Codurile emoţionale, notează Cosnier,
care impun regulile trăirii emoţionale (feeling rules) implică
existenţa şi utilizarea – atunci când situaţia o cere – a unui
sistem de evaluare afectivă, sistem de referinţă latent ce
permite «afectarea» obiectelor, situaţiilor şi reprezentărilor.
Voi numi sistemul în discuţie câmp semantic afectiv (sau
conotativ)(s.a.)”.8
Câmpul semantic afectiv face ca procesul de control
al emoţiilor să fie legat de controlul evaluării lor, individuale
sau sociale. La nivel intrapsihic putem spune că există o
legătură reciprocă între afect şi reprezentare: reprezentările
sunt cele care declanşează afecte, afectele induc reprezentări.
Astfel, ne situăm în domeniul funcţionării cognitive şi al
pătrunderii afectelor în această funcţionare. Controlul
emoţiilor poate da greş uneori. Eşecul sau insuficienta
eficacitate a mecanismelor de apărare sau de adaptare,
generează anxietate sau angoasă. Dacă aceste stări au o
intensitate prea mare sau dacă se cronicizează, se ajunge la o
stare de perturbare psihică, numită stres, de care ne vom
ocupa şi noi, în capitolul 3. În mod paradoxal şi unele
moduri de funcţionare mentală care ignoră sau îndepărtează
afectele, cum ar fi gândirea operatorie şi alexitimia pot la
rândul lor, să constituie sursa (şi semnalul) unei stări psihice
problematice. Putem vorbi de trei tipuri de mediatori,
respectiv, factori care „modalizează” sau individualizează
manifestarea unei situaţii frustrante, stresante. Primul dintre
aceştia este personalitatea subiectului care presupune
potenţialul său genetic, precum şi istoria personală, care
determină în mare parte nivelul de toleranţă la frustrare sau
vulnerabilitatea individului în situaţii limită. Al doilea
mediator este suportul social, înţeles ca asistenţa, confortul

8
J. Cosnier, op.cit., p.121
 24
şi informaţia pe care individul le primeşte prin intermediul
contactelor formale şi informale din partea celorlalţi sau din
partea unui grup. Suportul social se poate exprima în
profunzimea şi în lărgimea unei reţele sociale autocentrate,
prin gradul de intimitate şi numărul de persoane incluse. B.
Rimé observă că „fără să conştientizeze în mod clar faptul
respectiv, o proporţie considerabilă din conversaţiile
cotidiene ale indivizilor se referă la experienţe emoţionale,
preferinţe, probleme afective cu care se confruntă, tensiuni
sau traumatisme al căror obiect sunt sau au fost.”9 Un al
treilea mediator este reprezentat de evenimente care
provoacă o schimbare vitală: schimbările neaşteptate şi
dramatice, care constituie „traumatisme” confirmate şi au
consecinţe psihofiziologice patologice: în acest caz, putem
vorbi de apariţia stresului propriu-zis.
Gestiunea stresului cotidian a constituit dintotdeauna
o preocupare a psihologilor şi psihoterapeuţilor. Reamintim
aici doar câteva dintre programele cele mai cunoscute şi
procedeele cele mai des utilizate cu scopul ameliorării şi
îndepărtării stărilor de stres:
-relaxarea şi metodele înrudite (sofrologie şi Yoga) care
presupun în principiu, destinderea psihică şi fizică;
-meditaţia şi exerciţiile de vizualizare care deconectează
câmpul psihic;
-activitatea corporală – dans şi terapie prin mişcare, sport,
expresie corporală ce presupun o detensionare
psihofiziologică şi o reasumare benefică a imaginii
propriului corp;
-procedeele autocalmante – gesturi de autocontact şi
ritualuri personale diverse.

9
Idem, p.142
 25
-relaţiile sociale amicale, intime sau binevoitoare măcar -
presupun schimburile afective, prin verbalizare, la îndemână
fiind obişnuita „conversaţie”.
Rugăciunea, dacă eşti credincios, funcţionează,
indiferent de starea proastă în care te afli, mai ales dacă este
vorba de depresie, spunea cineva, la fel ca şi Jung care,
considera credinţa religioasă ca pe o modalitate de a nu
aluneca spre patologic, atunci când narcisisimul sau orgoliul
personal ne fac să credem că noi suntem centrul universului.
A crede în zei, spunea el, este mai „sanogen” decât a te
considera pe tine forma ultimă de inteligenţă din această
lume, posesorul definitiv al adevărului absolut. Gândind
egocentric, egomania şi boala psihică în genere, pot oricând
să fie declanşate. Prin gândire operatorie se înţelege un mod
de funcţionare mentală organizat pe aspectele pur factuale
ale vieţii cotidiene. De exemplu, s-a observat că, profilul
tipic al „învingătorului” (winner) regăsit în societatea
liberală contemporană, cuprinde vădite elemente ce ţin de
gândirea operatorie alexitimică despre care vorbesc Marty şi
Sifneos. Adică: hiperactiv, agresiv şi fără emoţii. Sunt
chiar tipurile de funcţionare mentală care predispun la boli
psihosomatice şi chiar la tulburări psihice. Alexitimic,
înseamnă etimologic, lipsă de cuvinte pentru emoţie şi ne
indică dimensiunea deficitului emoţional. Reperele majore
ale sindromului alexitimic sunt următoarele:
- incapacitatea de a exprima verbal emoţiile;
- lipsa unei vieţi imaginare;
- tendinţa de a recurge excesiv la acţiune;
- aderenţa la faptele realităţii concrete.
După cum s-a spus adeseori, „gândirea operatorie” şi
„alexitimia” ar putea constitui excelente forme de adaptare
la exigenţele vieţii moderne, al cărei ideal de gândire pare a
fi deseori, de acelaşi tip cu al calculatoarelor… care au
 26
foarte puţine emoţii. Însă, din perspectiva comunicării,
afectele au un rol imens în realizarea acesteia. Afectele nu
sunt doar inductori comportamentali ci şi producători de
expresii. Altfel spus, afectele joacă un rol fundamental în
derularea comunicărilor interindividuale. După cum obser-
vase Freud, afectul are o funcţie de semnal, nu doar în raport
cu ceilalţi dar şi în raport cu subiectul care îl trăieşte.
Chiar dacă, din punct de vedere raţional, putem
elibera, deplasa sau reprima unele afecte, cu toate acestea,
ele se reflectă mai mult sau mai puţin în structura anatomo-
fiziologică a fiecăruia. „Spaţiul mintal”, neuro-cognitiv, nu
este suficient pentru desfăşurarea reală, integrală a afectelor.
Corpul subiectului participă în totalitate la derularea
diverselor afecte. Ele chiar sunt repartizate, susţinute,
întreţinute şi generate de activitatea corporală, vegetativă şi
musculară. Mai mult, reprezentările lumii şi ale celorlalţi
sunt de asemenea, susţinute în permanenţă de corp: structura
bio-psihică este cea care susţine scena reprezentărilor
noastre şi, din această cauză, reprezentările respective au
permanent o încărcătură afectivă. Toate aceste observaţii
sunt valabile pentru emoţiile şi sentimentele ce apar în
fiecare moment şi mai ales, în situaţiile de interacţiune.
Comunicarea şi interacţiunea umană presupun nu doar
schimbul de semnale, de informaţii dar poate, mai ales,
împărtăşirea trăirilor subiective, a intuiţiilor şi emoţiilor
personale.
 27
CAPITOLUL 2
CUM DEFINIM INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ

2.1. Scurt istoric al cercetării inteligenţei emoţionale

Unul dintre cei mai cunoscuţi teoreticieni care au
evidenţiat deosebirea dintre capacităţile intelectuale şi cele
emoţionale este Howard Gardner, psiholog la Universitatea
Harvard, care a propus în 1983 un foarte apreciat model, cel
al inteligenţei multiple.10 Lista sa, cuprinzând mai multe
tipuri de inteligenţă, include nu numai limbajul obişnuit şi
aptitudinile pentru matematică, dar şi două varietăţi
„personale”: cunoaşterea lumii interioare a celuilalt şi
adaptabilitatea socială. Gardner a dezamăgit fanii
inteligenţei academice, măsurabile şi cuantificate în
faimosul QI, propunând în locul unei inteligenţe-monolit, un
model cu 7 posibilităţi: inteligenţa verbală, inteligenţa
logico-matematică, abilitatea de a vedea în spaţiu,
inteligenţa kinestezică, aptitudinea muzicală, capacitatea
intrapersonală şi interpersonală. Fiecare individ, îşi va
alege profesia în funcţie de abilităţile pe care le are mai bine
dezvoltate, astfel încât, unii vor excela în activităţile de
concepţie şi elaborare verbală, alţii în orientarea spaţială,
alţii în excepţionale dexterităţi manuale şi fizice. Multe
persoane, dotate cu o inteligenţă de tip academic, însă lipsite
de inteligenţă emoţională sfârşesc prin a lucra pentru oameni
cu un QI mai scăzut decât al lor, însă care excelează în
calităţile interpersonale. Aceste două feluri distincte de
inteligenţă – cea pur intelectuală şi cea emoţională –
exprimă activităţile unor formaţiuni diferite ale creierului.

H. Gardner – 1993, Multiple intelligence: theory in practice,

10

New York, Basic Books

 28
Intelectul se bazează numai pe funcţiile neocortexului, acele
straturi ale scoarţei cerebrale de evoluţie recentă. Centrele
afectivităţii se află în zonele subcorticale, arhaice ale
creierului; inteligenţa emoţională rezultă din funcţionarea
acestor centri emoţionali în conexiune cu cei corticali.
O teorie cuprinzătoare a inteligenţei emoţionale a
fost propusă în 1990 de doi psihologi, Peter Salovey de la
Yale şi John Mayer, acum la Universitatea New Hampshire.
Un alt model de pionierat al inteligenţei emoţionale a mai
fost propus în anii ’80 de Reuven Bar-On, un psiholog
israelian iar în ultimii ani, numeroşi cercetătorii au dezvoltat
multiple variante ale acestui concept.

2.2. Definire teoretică

Salovey şi Mayer au definit inteligenţa emoţională
ca pe instanţa capabilă de a controla şi regla propriile
sentimente cât şi pe ale celorlalţi şi de a ne dirija gândurile şi
acţiunile. „Inteligenţa emoţională, scriu autorii, se referă la
capacitatea de a recunoaşte propriile emoţii şi sentimente şi
pe cele ale celorlalţi, de a ne motiva, de a ne face un mai bun
management al impulsurilor noastre spontane, cât şi al celor
apărute în relaţiile cu ceilalţi. Ea descrie calităţi
complementare, dar distincte de inteligenţa pur cerebrală, de
acele capacităţi cognitive cuantificabile prin coeficientul de
inteligenţă - QI.” 11
În timp ce ei au continuat să-şi nuanţeze teoria,
Daniel Goleman12 a adaptat acest model unei versiuni
îmbogăţite, pe care o considerăm utilă în înţelegerea

11
Peter Salovey, şi John D. Mayer – Emotional Intelligence, în rev.
Imagination, Cognition and Personality, nr.9, 1990, p.185-211
12
Daniel Goleman – 2004, Inteligenţa emoţională, cheia succesului
în viaţă, Editura Alfa, Bucureşti, p.318
 29
importanţei acestor calităţi în activităţile profesionale.
Modelul refăcut şi propus de Goleman defineşte următoarele
competenţe emoţionale şi sociale de bază:
1.conştiinţa de sine sau percepţia propriilor emoţii şi
sentimente, reacţii şi capacităţi; a ne lăsa ghidaţi de
preferinţele noastre în luarea deciziilor; a ne evalua cu
realism abilităţile, a cultiva continuu încrederea în sine.
2.stăpânirea de sine sau echilibrul interior - a „dialoga” cu
emoţiile noastre în aşa fel încât, să ne uşureze activitatea în
curs, în loc de a interfera cu ea. 3.motivaţia - a asculta de
cele mai autentice preferinţe ale noastre pentru a ne ghida
spre ţelurile propuse, pentru a ne ajuta să luăm hotărâri, să
progresăm şi să perseverăm, în ciuda frustrărilor şi a
eşecurilor. 4.empatia – a resimţi emoţiile şi sentimentele
altora, a putea privi lucrurile şi din punctul lor de vedere; a
cultiva relaţii amicale şi a intra „în rezonanţă” cu o mare
diversitate de oameni. 5.sociabilitatea – a întreţine relaţii
armonioase cu ceilalţi. A interpreta corect situaţiile şi
interacţiunile sociale; a proceda întotdeauna cu tact; a şti să
convingi şi să conduci, să negociezi, să aplanezi conflicte, să
cooperezi şi să lucrezi în echipă. Inteligenţa academică are
foarte puţin de-a face cu viaţa emoţională. Cei mai instruiţi
dintre noi pot cădea pradă unor patimi cumplite sau unor
impulsuri necontrolate; persoanele cu un QI ridicat pot
deveni piloţi uluitor de slabi atunci când se află la cârma
propriei vieţi.
„Inteligenţa emoţională, spune D. Goleman, este
capacitatea de a fi în stare să se motiveze şi să persevereze în
faţa frustrărilor; de a-şi stăpâni impulsurile şi de a amâna
satisfacţiile; de a-şi regla stările de spirit şi de a împiedica
necazurile să-i întunece gândirea; de a fi stăruitor şi de a
spera. Spre deosebire de QI, care are o istorie de aproape
100 de ani de cercetări aplicate pe sute de mii de oameni,
 30
inteligenţa emoţională este un concept nou. Nimeni nu poate
spune exact în ce măsură variază de la o persoană la alta.”13
În ce priveşte modelele cercetătorilor cognitivişti, în
legătură cu modul în care mintea procesează informaţia, ele
au fost lipsite de recunoaşterea faptului că raţionamentele
sunt ghidate – şi chiar dominate – de sentimente. Modelul
cognitiv este în acest sens o perspectivă minimalizată a
minţii, care nu reuşeşte să includă şi să explice acel inefabil
al sentimentelor care conferă savoare intelectului. Pentru a
păstra o astfel de viziune, cercetătorii de orientare
cognitivistă au fost nevoiţi să ignore în modelele create de
ei, relevanţa speranţelor personale şi a temerilor, a
neînţelegerilor în cuplu sau a invidiilor personale. Ei au
îndepărtat sentimentele care dau consistenţă vieţii dar au
eliminat şi momentele de criză care, în fiecare clipă ne
influenţează, exact în măsura în care sunt prelucrate
informaţiile. Viziunea unilaterală conform căreia, ar exista o
viaţă mintală fără influenţe emoţionale – care a marcat
ultimii 80 de ani de cercetări asupra inteligenţei – se
schimbă treptat, pe măsură ce psihologia a început să
recunoască rolul esenţial al sentimentelor în gândire.
Niciodată nu vor putea fi ignorate valorile cele mai înalte ale
sufletului omenesc: credinţa, speranţa, devotamentul,
iubirea. Orice emoţie poate fi – şi adesea este – inconştientă.
Astfel, există două niveluri de emoţie, cel conştient şi cel
inconştient. Momentul în care o emoţie devine conştientă,
marchează înregistrarea ei ca atare, în cortexul frontal.
Conştientizarea de sine emoţională, devine piatra de temelie
a nivelului următor de inteligenţă emoţională, respectiv,
capacitatea de a ne debarasa de o proastă dispoziţie.

Daniel Goleman – 2001, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea

13

Veche, Bucureşti, p.51

 31
Cuvântul sophrosyne înseamnă în greaca veche grija
şi inteligenţa de a-ţi conduce viaţa, echilibru şi înţelepciune.
Romanii şi primii creştini aveau s-o numească temperantia
ori temperare, adică abţinerea de la excesul emoţional.
Scopul este atingerea unui echilibrul afectiv, şi nu o
îndepărtare a emoţiilor; fiecare sentiment în parte, are
valoarea şi semnificaţia sa. O viaţă lipsită de pasiune ar fi o
izolare faţă de bogăţia sufletească însăşi. Stăpânirea
emoţiilor tulburătoare este cheia împăcării cu viaţa
emoţională; extremele – emoţiile prea intense sau de prea
lungă durată ne subminează echilibrul lăuntric. Sentimentele
neplăcute nu trebuie neapărat evitate pentru a ne simţi bine,
ci doar, trăirile cu o conotaţie afectivă negativă să nu scape
de sub control, producând perturbări de nedorit în ansamblul
personalităţii. Cercetările au arătat că sentimentele cu
adevărat intense sunt rare pentru majoritatea oamenilor; cei
mai mulţi dintre noi se află într-o zonă de mijloc, cu uşoare
tresăriri în acest carusel emoţional. Arta de a ne calma este
un talent fundamental al vieţii şi modul cum oamenii
realizează aceasta este cu siguranţă, foarte diferit.
Cu toate că prejudecăţile noastre culturale ne
îndeamnă să ne mascăm sentimentele, numai acceptarea
laturii emoţionale ne ajută să raţionăm cu adevărat.
Sentimentele sunt acelea care împrumută înţelepciune
deciziilor noastre. A înăbuşi propriile sentimente înseamnă a
amâna rezolvarea unor serioase probleme psihologice.
Jeanne Segal14 observa că reprimarea emoţiilor poate
provoca serioase probleme de sănătate. Încă din copilărie,
învăţăm cum să ne strângem ochii, să ne reţinem respiraţia
pentru a nu plânge sau pentru a ne ascunde mânia, astfel

Jeanne Segal – 1999, Dezvoltarea inteligenţei emoţionale,

14

Editura Teora, Bucureşti

 32
încât să lăsăm impresia că suntem calmi şi nimic nu ne
afectează. Ne minimalizăm durerea sau teama, încleştându-
ne dinţii, încordându-ne stomacul, îngreunându-ne pieptul şi
partea inferioară a spatelui. Respiraţia sacadată ne ajută să
transformăm teama sau durerea în furie iar de la furie la
tristeţe nu mai este decât un pas. Încordându-ne muşchii, ne
forţăm să zâmbim. Din nefericire, acest mod de a reacţiona
ne afectează, de obicei, în timp, din punct de vedere fizic.
Abordările psihosomatice sunt o vie mărturie în acest sens.
Pe de altă parte, reprimarea emoţiilor provoacă
dependenţă. Pe măsură ce ne maturizăm, învăţăm să
controlăm sentimente precum furia, durerea, teama,
concentrându-ne asupra unor activităţi care devin apoi
adevărate obsesii: mâncatul, studiul, visarea. Mai târziu,
descoperim că emoţiile pot fi anesteziate cu ţigări, băuturi
sau droguri. Într-o societate în care emoţiile sunt denigrate şi
în care suntem învăţaţi să evităm durerea, inclusiv pe cea
emoţională, lista dependenţelor pe care ajungem să ni le
formăm include orice activitate făcută în exces: munca,
privitul la televizor, meditaţia, exerciţiile fizice şi mentale,
activităţile sociale. Reprimarea emoţiilor ne mai poate
determina să facem acţiuni şi afirmaţii nepotrivite la
momente nepotrivite sau ne opreşte de a mai acţiona. Se
poate vorbi deci, nu doar despre un coeficient de inteligenţă
dar şi despre un coeficient emoţional. Un Q.E. ridicat este
întâlnit la acele persoane a căror conştiinţă emoţională este
rafinată şi care ştiu că sentimentele noastre cele mai adânci
ne ajută mai mult decât orice alte date care ne parvin, că
sănătatea fizică este o mărturie şi a inteligenţei iar în luarea
deciziilor ne putem baza de multe ori pe instincte.
Acceptarea sentimentelor face posibilă şi acceptarea
punctelor vulnerabile, a nu ne lăsa manipulaţi de
sentimentele celor pe care îi iubim, puterea de a dărui, fără a
 33
considera că facem sacrificii, a şti că sentimentele neplăcute
sunt trecătoare, toate acestea reprezintă de asemenea, indicii
ale unui E.Q. ridicat. Înţelegerea şi asumarea mecanismelor
inteligenţei emoţionale este un proces dificil, de alchimizare
a sufletului în retorta existenţei cotidiene. Tolerarea
emoţiilor prin formarea a ceea ce J. Segal numeşte
“muşchiul emoţional”, arată de fapt, că puterea nou
dobândită izvorăşte din propriile sentimente. În cartea sa “În
căutarea sensului”, Viktor Frankl descria elocvent cum, “o
viaţă plină de bogăţie interioară şi libertate spirituală” i-a
ajutat pe acei prizonieri de la Auschwitz “cu o constituţie
mai slabă (...) să se adapteze vieţii din lagăr mai bine decât
cei cu o natură robustă”. Pentru Frankl, cheia supravieţuirii
unor ani lungi de muncă forţată a fost să se concentreze
asupra dragostei pe care i-o purta soţiei sale, să se gândească
în permanenţă la ea şi mai puţin la sine şi la ceea ce i se
întâmpla. Conştientizarea emoţională activă în diferite
tipuri de relaţii este de fapt, cheia cultivării şi menţinerii
legăturilor interpersonale semnificative şi puternice. “Când
veţi putea, scrie J. Segal, să vă afirmaţi propriile nevoi cu
luciditate şi calm, şi nu învinovăţindu-i pe alţii sau
epuizându-vă emoţional, atunci îi veţi putea absolvi pe
ceilalţi de responsabilităţile care vă privesc şi veţi putea
stabili relaţii bazate pe respect reciproc.”15 A-i cunoaşte pe
ceilalţi începe întotdeauna cu a ne cunoaşte pe noi înşine.

15
Idem, p.91
 34

CAPITOLUL 3
EMOŢII POZITIVE ŞI EMOŢII NEGATIVE

3.1. Fiziologia emoţiei

Economia emoţională este suma totală a
schimburilor ce se petrec între noi la nivel afectiv. În mod
subtil (sau poate nu chiar atât de subtil) această interacţiune
ne face să ne simţim mai bine sau mai rău în cadrul oricărui
contact pe care îl avem; fiecare întâlnire poate fi evaluată pe
o scală variind de la emoţii toxice la cele binefăcătoare. Cu
toate că modul ei de operare rămâne invizibil, poate fi
extrem de benefică în afaceri sau în tonul vieţii
organizaţionale. Emoţia apare de obicei, în situaţii de
urgenţă, având puterea să modifice ritmul normal al inimii
şi să activeze forţa musculară şi hormonală. Această vibraţie
totală este necesară în cadrul unei dezvoltări normale şi a
unei funcţionări echilibrate a organismului şi a psihicului.
Fără dragoste, siguranţă şi bucurie suficientă, copilul se
dezvoltă dizarmonios, devenind mai târziu un tânăr inadaptat
din punct de vedere social, marcat de răceală şi insatisfacţie
afectivă, cu o exagerată tendinţă de ură sau de tristeţe, un
timid sau indecis, pesimist şi frustrat. Universul afectiv
construit în copilărie va fi mai târziu proiectat asupra lumii.
De aceea, înainte de a utiliza orice tehnică de autocontrol sau
de optimizare a propriilor emoţii şi sentimente, trebuie mai
întâi să decriptăm acea „zestre” afectivă pe care o avem
fiecare dintre noi, să o înţelegem conştient şi să o integrăm,
ca pe un fapt de-acum consumat, în trecutul existenţei
noastre. A lupta cu un sentiment de inferioritate persistent,
doar prin autosugestie, fără a-i înţelege cauzele reale, de
exemplu, poate fi acelaşi lucru cu a pune frişcă peste o
prăjitură deja acrită. Pentru moment, pot apare efecte
 35
încurajatoare dar, din interior, rădăcinile fenomenului, vor
căuta să se manifeste neîntârziat. De aceea, discuţia cu un
psiholog, rămâne mereu o şansă, pentru a ne depăşi cu
adevărat, propriile inferiorităţi şi defecte, sau dacă – în cazul
defectelor – ele nu pot fi înlăturate, să învăţăm cum să ne
reconstruim viaţa, în aşa fel , încât să putem „convieţui” cu
ele. Emoţiile sunt contagioase. Iată cum s-a exprimat
psihanalistul elveţian Carl Gustav Jung: „În psihoterapie,
chiar dacă medicul este total detaşat de stările emoţionale ale
pacientului, însuşi faptul că pacientul este emoţionat, îl
afectează şi pe el. Şi e o mare greşeală dacă medicul îşi
închipuie că poate depăşi această stare. Tot ce poate face,
este să devină conştient de faptul că e afectat. Dacă nu
realizează acest lucru, înseamnă că e distant, insuficient de
implicat şi nu va înţelege cazul.”16 Ceea ce se întâmplă în
schimburile emoţionale atât de intime ale pacientului cu
psihoterapeutul său, nu e mai puţin valabil într-o florărie, în
sala de conferinţe sau la birou. Ne transmitem atât de uşor
stările interioare deoarece ele pot fi semnale vitale de
supravieţuire. Emoţiile ne spun pe ce să ne concentrăm, când
să fim pregătiţi să acţionăm. Emoţiile focalizează atenţia şi
au efectul unor avertismente, invitaţii sau alarme. Sunt
mesaje puternice, transmiţând informaţii esenţiale, fără a
formula datele în cuvinte.
Ca sistem de semnalizare, emoţiile n-au nevoie de
cuvinte. Teoreticienii evoluţionişti văd în acest fapt motivul
pentru care emoţiile au jucat un rol atât de important în
dezvoltarea creierului uman, cu mult înainte ca articularea
cuvintelor să devină un mod specific de comunicare pentru
oameni. Această moştenire evoluţionistă face ca radarul

16
apud Goleman, op.cit., 2004, p.164
 36
nostru pentru emoţii să se acordeze cu cele din jur, netezind
contactele dintre noi, făcându-le mai profitabile.
Aceste evenimente sau stimuli ajung, cu ajutorul
simţurilor sau al memoriei, până la scoarţa cerebrală. Dacă
suntem atenţi, ele vor fi analizate senin de raţiune sau poate
nuanţate de starea noastră de spirit şi vor fi interpretate de
imaginaţia pripită ca fiind în legătură cu fericirea noastră.
Dacă avem impresia că ele conţin ceva care ne prejudiciază,
vor apare în mod cert gândurile de teamă care cauzează la
rândul lor emoţia. Aceste impresii puternice, vor ajunge în
hipotalamus, solicitând întreaga forţă emoţională pentru a
proteja starea noastră de bine. Hipotalamusul, care este
precum „sala de maşini” a emoţiei, răspunde intempestiv,
activând în luptă, sistemul vegetativ şi, prin el, tensionarea
muşchilor. Dacă emoţia a fost puternică, hipotalamusul
stimulează activarea exacerbată a glandelor cu secreţie
internă, modificând activitatea chimică a organismului.
Glanda tiroidă, a emotivităţii şi iritabilităţii nervoase, îşi va
mări energia; hipofiza va întări apărarea şi va echilibra
celelalte glande. Dacă această tensiune şi aceste schimburi
chimice sunt foarte intense şi mai ales, dacă se repetă sau se
prelungesc prea mult, pot afecta întregul organism sau
părţile sale cele mai slabe şi pot produce boli sau dureri
funcţionale psihosomatice: somatice, deoarece afectează
corpul (soma) şi psihice, fiind produse de idei şi sentimente
(psyche). Dacă, de exemplu, tensiunea se localizează în
vasele sangvine, contractându-le învelişul muscular din
cauza fricii, ne albim la faţă. Alte emoţii, din contra, dilată
aceste vase şi ne înroşim. Îngustarea sau dilatarea puternică
a arterelor cu grosime mijlocie aflate în sfera capului
determină 80% din cefalite sau din durerile de cap.
Neliniştea produsă de nevoia de a vedea ceva mai
bine sau mai repede, produce tensiune la nivelul muşchilor
 37
de acomodare a ochiului şi totodată, o mare parte dintre
hipermetropii sau defectele funcţionale de vedere. Ar fi mult
mai avantajos să ne obişnuim cu vederea pasivă, adică să
lăsăm ca obiectele sau literele să ajungă la noi, fără să
încercăm să le căutăm neliniştiţi. Tensiunea faringelui
produce 95% din „bolul isteric”, respectiv, cunoscuta
dificultate de a înghiţi. Tensiunea din zona gâtului determină
75% din durerile de ceafă. Tensiunea din zona plămânilor
produce sufocare, hiperventilare şi chiar ameţeli şi greţuri,
căci atunci, pierdem mult bioxid de carbon şi nu dobândim
suficient oxigen. Tensiunea la nivelul inimii cauzează
majoritatea tahicardiilor, a palpitaţiilor puternice, care de
obicei apar pe fond emoţional.
După inimă şi plămâni, cel mai afectat din cauza
emoţiilor este tubul digestiv. Un examen efectuat în spitalul
general din Masachussets a dat următorul rezultat în rândul
bolnavilor de colită: 96% aveau probleme sentimentale; 75%
trăiau abătuţi; 68% în chinurile remuşcărilor. Unda amară a
urii sau a tristeţii se resimţea în intestinele lor. La jumătate
dintre diabeticii şi cardiacii examinaţi s-a descoperit drept
cauză psihică a bolii, influenţa emotivă. Multe dintre
hipertensiunile arteriale – fără cauze organice – se rezolvă
îmbunătăţind starea de spirit a persoanelor. Renumitele
clinici Mayo şi Oschner din Statele Unite, atribuie emoţiilor
74 sau 75% din pacienţii săi cu probleme gastro-intestinale.
Tensiunea prelungită produce dureri la stomac, generând
ulterior ulcerul; în partea superioară a colonului determină o
durere ca de apendicită şi, în cea inferioară, ca de vezică.
Aproximativ 50% din aceste dureri sunt cauzate emoţional.
Tensiunea la nivelul membrelor cauzează reumatismul
muscular şi fibrotic, iar la nivelul pielii, neurodermatitele.
Toate aceste date, pe care le-am preluat din studiul
lui Narciso Irala, nu intenţionează să sugereze că astfel de
 38
dureri sau perturbări sunt ireale, o pură imaginaţie a
pacientului. Ele sunt boli reale, fizice deşi, dacă medicul
consultant va examina pacientul va constata că nu are nimic.
Prin această apreciere, înţelegem faptul că organele sunt
complet sănătoase, însă funcţionarea lor a fost perturbată de
emoţie. Pacientul suferă de o boală, dar nu organică, ci
funcţională şi, dacă nu va fi corectată la timp, această
proastă funcţionare va ajunge să afecteze organul respectiv.

3.2. Stresul
Dacă noţiunile de angoasă şi de anxietate sunt de
esenţă psihologică, noţiunea se stres este asociată cu o
întreagă simptomatologie fiziologică. În 1936, la
universitatea McGill din Montreal, Hans Seyle a descris
reacţiile pe care le are organismul la diverse forme de
agresiune (anatomo-fiziologice sau psihologice) şi a definit
un „sindrom general de adaptare”17 care cuprinde mai multe
faze. În cea iniţială sau faza de alarmă, în cursul căreia
organismul este supus agentului agresor (stresor) şi
reacţionează cu rapiditate printr-o activare a sistemului
nervos vegetativ cu eliberare de catecolamine (adrenalină şi
noradrenalină). Respectivele reacţii fiziologice sunt
comparabile cu cele întâlnite în cazul tensionărilor
emoţionale. Dincolo de un anumit prag, modificările interne
produse astfel, crează un dezechilibru homeostazic, iar
acesta la rândul lui, provoacă o contrareacţie uneori
excesivă. Este momentul când organismul intră în faza de
rezistenţă şi mijloacele de apărare sunt declanşate pentru a
lupta împotriva agentului de stres. Diencefalul şi hipofiza
intră în acţiune şi stimulează secreţii de hormoni cortico-
suprarenali, însoţite de o creştere a catabolismului, iar în caz

Hans Selye – 1965, The Stress of life, McGraw Hill, New York
17
 39
de stres persistent, pot duce la apariţia unor ulcere gastro-
intestinale, accidente cardio-vasculare şi alte tulburări
somatice care variază în funcţie de mediul şi natura
agresiunilor. Studiile lui Selye au dobândit notorietate în anii
’50, odată cu publicarea lucrării sale „Stress of life”, iar
termenul „stres” a intrat în limbajul curent pentru a desemna
orice situaţie în care organismul este supus unui eveniment
fizic sau psihologic la care trebuie să facă faţă prin
activarea mecanismelor de adaptare. Extinderea noţiunii de
stres la orice situaţie care necesită o nouă reacţie adaptativă
face ca factorii de stres să poată fi legaţi şi de evenimente
fericite: avansări, călătorii, căsătorie… Companiile de
asigurări au ajuns chiar să realizeze o scară ierarhică a
factorilor de stres care au cea mai mare influenţă asupra
mortalităţii, cunoscuta scară de „vulnerabilitate” creată de
Holmes şi Rahe.
Eveniment stresant Intensitatea stresului
Moartea soţului (soţiei) 100
Divorţ 73
Închisoare 63
Căsătorie 50
Pensionare 45
Naşterea unui copil 39
Schimbarea situaţiei 38
Plecarea unui copil de 29
acasă 28
Succes-personal 20
important 13
Schimbarea locuinţei 10
Concediu 8
Etc.

Această scară (redusă aici la câţiva itemi) ne dă o

idee despre extrema varietate a eventualilor factori de stres.
 40
Totuşi, pentru a nuanţa această perspectivă neliniştitoare, s-a
dezvoltat şi o altă viziune asupra stresului, înţeles de data
aceasta, ca „stres pozitiv” sau „eustres”. Eustresul se referă
la presiunea care ne mobilizează ca să intrăm în acţiune.
Neurochimia sa este revelatorie. Când ne aflăm într-o
situaţie stimulatoare, creierul e scăldat într-o baie de
catecolamine şi alte substanţe, eliberate de glandele
suprarenale. Acestea comunică creierului să fie atent şi
interesat, chiar fascinat, şi îi furnizează energie în vederea
unui efort susţinut. Motivaţia intensă este literalmente „o
invazie de adrenalină”.
Viaţa cotidiană îi oferă fiecăruia un ansamblu de
stimuli utili: emoţiile bine temperate, micile bucurii şi
necazuri, dificultăţile care fac să crească plăcerea de a
învinge, satisfacţiile provocate de reuşite şi care întreţin
tonusul afectiv şi fizic al individului. Ca şi lipsa patologică a
emoţiilor în situaţii fireşti de viaţă, o situaţie de protecţie
totală ar crea o stare de pustiu existenţial, fără îndoială
insuportabilă şi cauzatoare de prejudicii pentru sănătate.
Cufundarea într-o linişte „nesfârşită”, în sensul propriu al
cuvântului, poate genera plictiseală şi frustrare. Perioadele
de linişte şi izolare, trebuie în mod firesc urmate de
interacţiune şi comunicare cu ceilalţi, în măsura în care
dorim să menţinem un echilibru armonios în fiinţa noastră.
Atracţia pentru activităţile sportive şi ludice, „aventuri” şi
călătorii este un indiciu al nevoii şi binefacerilor eustresului.

3.3. Aspecte pozitive ale anxietăţii

Aşa cum, totul în această existenţă se supune
principiului dualităţii (Yin şi Yang, sus-jos, feminin-
masculin, lumină-întuneric, bucurie-tristeţe etc.), la fel, orice
aspect al trăirilor noastre afective poate avea, pe de o parte,
efecte benefice dar şi distructive, în diferite proporţii. Se
 41
pare că, răul absolut şi binele absolut rămân doar instanţe
ideale, întrucât viaţa noastră este un amalgam nesfârşit de
bine şi rău, de frumuseţe şi urâţenie, de lumină şi întuneric.
Acelaşi lucru se petrece şi cu tendinţele afective negative,
anxietatea şi angoasa. Ele pot trece un prag periculos,
dincolo de care, prea accentuate fiind, intră în domeniul
patologic şi atunci, intervenţiile specialistului devin o
necesitate. Însă, la fel de bine, fiecare dintre noi, în anumite
conjuncturi existenţiale ne confruntăm cu astfel de trăiri şi
mai mult, putem deveni perfect conştienţi de ele, având
minunata capacitate de a le sublima şi de a le împărtăşi
celorlalţi, chiar într-o formă social acceptată.
Anxietatea şi angoasa nu sunt prezente doar în
patologiile mentale, ci impregnează şi celelalte activităţi
umane, aproape în totalitate. În anumite perioade, neliniştea
şi chiar angoasa existenţială au dobândit un statut social
apreciat, ca în cazul „spleen-ului” anilor romantici. Dar
angoasa existenţială, neliniştea în faţa morţii şi a forţelor
misterioase ale naturii au constituit de asemenea, baza
marilor filosofii şi a marilor religii. Ritualurile religioase şi,
prin extensie, ritualurile care marchează viaţa socială şi
consacră marile evenimente biologice (naşterea, pubertatea,
sexualitatea şi moartea), se constituie în tot atâtea tablouri
securizante, prin controlul pe care îl oferă asupra
emergenţelor pulsionale şi asupra pericolelor de angoasă pe
care inevitabil le presupun. Activităţile şi producţiile
artistice se constituie adesea în reflexii sublimate ale tuturor
trăirilor noastre anxiogene. Dincolo de artă şi religie, din
aceleaşi motive, şi ştiinţa joacă, la rândul ei, un rol
anxiolitic: cunoaşterea şi interpretarea legilor materiei şi ale
vieţii ne liniştesc şi risipesc angoasa în faţa misterelor
necunoscutului. „Somnul Raţiunii naşte monştri”, dar şi
invers, se poate spune, că o trezire a raţiunii, a puterii
 42
mentale şi a lucidităţii, îi risipeşte. Toate acţiunile umanitare,
cât şi ale sectelor şi religiilor au acelaşi scop, acela de a
reconforta pe cei care se simt nesiguri şi vulnerabili,
permiţându-le să-şi demonstreze lor, dar şi celorlalţi, că se
poate acţiona împotriva morţii, a diverselor calamităţi şi a
catastrofelor atât naturale, cât şi umane.
Pe lângă toate aceste aspecte menţionate anterior
vom mai adăuga unul, la fel de interesant: anxietatea şi
angoasa pot avea un efect stimulativ asupra erotizării sau
„hedonizării” acestora. Unele dintre activităţile umane au ca
interes principal procurarea angoasei, prin cochetarea cu
pericolul. Saltul cu coarda elastică este un exemplu
caracteristic. Angoasa devine sursă de plăcere în măsura în
care este controlată şi totul se termină cu bine. Admiraţia
publicului, care este mereu prezent la astfel de manifestaţii,
contribuie la îmbogăţirea narcisică provocată de acţiunea
respectivă.
3.4. Gândurile pozitive
Este un lucru uşor de observat că oamenii care au o
gândire pozitivă gestionează mai bine situaţiile dificile, au o
mai mare capacitate de efort – fizic şi intelectual – rezistă
mai bine în situaţiile stresante şi, în general sunt mai capabili
de a obţine rezultate superioare, faţă de alţii care au aceleaşi
aptitudini. De asemenea, constatarea este că ei se
însănătoşesc mai repede şi pare chiar că au o mai mare
rezistenţă la îmbolnăvire.
În ce constă de fapt, gândirea pozitivă? Autori ca
Vera Peiffer sau, la noi, Irina Holdevici, sunt de părere că
„gândirea pozitivă este de fapt, o atitudine care ne permite
să descoperim mai uşor soluţiile, aspectele pozitive ale
situaţiilor cu care suntem confruntaţi. Ea nu se referă numai
la optimism, ci şi la orientarea constructivă, de tipul „să
vedem ce se poate face în situaţia dată”. Importantă este
 43
atitudinea pe care o avem faţă de situaţie, mai mult decât
însăşi situaţia.
Felul cum reacţionăm în faţa situaţiilor cotidiene
implică trei mari aspecte, este de părere Irina Holdevici. În
primul rând, noi reacţionăm cognitiv, adică ne formăm
anumite opinii, credinţe, păreri despre persoanele şi relaţiile
pe care le întâmpinăm. Apoi, reacţionăm în mod afectiv, în
sensul că anumite aspecte ale evenimentelor sau persoanelor
ne plac sau ne displac, le dorim sau nu. În al treilea rând, noi
reacţionăm în mod comportamental, ceea ce implică reacţia
noastră faţă de oameni şi situaţii, a da un răspuns concret
prin fapte şi atitudine. Baron şi Byrne (1981), arată că
atitudinea presupune o relaţie relativ stabilă între
sentimentele, credinţele şi tendinţele spre acţiune orientate
către anumite persoane, grupuri, idei sau obiecte. În celebra
sa carte „Controlul cerebral al emoţiilor”, Narcis Irala nota
că „nu evenimentele sunt cele care ne produc furia, teama
sau tristeţea, ci gândul care se trezeşte în noi şi pe care nu îl
dominăm; din aceeaşi cauză, nu întâmplările prospere sau
adverse sunt cele care produc fericirea sau nefericirea, ci
ideile noastre. Dacă avem gânduri vesele, vom fi fericiţi,
chiar şi atunci când trecem printr-un moment de durere;
martirii aveau astfel de idei şi cântau bucuroşi în timpul
chinurilor. Dacă vom avea gânduri triste, vom fi nefericiţi
chiar dacă trăim în abundenţă, precum acei 80 de milionari
care s-au sinucis într-un singur an.”18
Atitudinea este deci o anumită predispoziţie,
orientare în raport cu un „obiect” şi înglobează credinţele şi
tendinţa de a acţiona într-un anumit mod în raport cu
„obiectul”. De aceea, spunem că „gândirea pozitivă este o

Narcis Irala - 2003, Controlul cerebral şi emoţional, Editura

18

Pauline, Bucureşti, p.77

 44
atitudine. Ea presupune o anumită structură cognitivă,
emoţională şi comportamentală a persoanei în faţa lumii, un
anumit mod de a se vedea pe sine şi pe ceilalţi, de a înţelege,
simţi şi acţiona în relaţiile cu ceilalţi, cu situaţiile cu care
este confruntat, şi anume, un mod constructiv, eficient şi
oportun („pozitiv”).
„Atitudinile noastre, scrie Irina Holdevici, pot
influenţa realitatea, desigur, nu într-un mod absurd. […]
Există în psihologia socială, o teorie cunoscută sub numele
de <profeţia care se autoîmplineşte>. Este vorba de tendinţa
ca expectaţiile (atitudinile, aşteptările) cuiva să evoce
comportamente care să conducă la confirmarea aşteptărilor.
Acest fenomen se produce şi atunci când <obiectul>
atitudinii este o altă persoană, dar şi atunci când este vorba
despre noi înşine.”19 Dar fenomenul autoîmplinirii profeţiei
(self fullfillment prophecy), prezintă o cauzalitate inversată,
discipolul în cauză fiind mai capabil decât alţii, pentru că
instructorul crede (la început, chiar eronat) că este mai bun.
Un experiment realizat de Rosenthal împreună cu Lenore şi
Jacobson, în 1968 raportează următoarele rezultate: despre
un număr de elevi de şcoală elementară, aleşi la întâmplare,
s-a afirmat că au rezultate de excepţie la testele de
inteligenţă. Examinaţi după o vreme, respectivii elevi au
înregistrat cu adevărat o creştere a coeficientului intelectual.
Părerea falsă indusă experimental profesorilor, a devenit
realitate. „Gândirea pozitivă înseamnă, pe de altă parte, ne
spune Vera Peiffer, a ne folosi pozitiv de sugestibilitatea
subconştientului nostru. Subconştientul nu raţionează. El nu

Irina Holdevici – 1999, Gândirea pozitivă, Ghid practic de

19

psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală,

Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, p.12
 45
împarte informaţiile în corecte şi eronate, înţelepte sau
stupide, adevărate sau false. El le stochează pe toate, ca un
slujbaş fidel şi astfel, datele înregistrate, se cristalizează mai
târziu sub forma comportamentului. Dacă vrem să ne
schimbăm comportamentul şi să devenim mai performanţi,
trebuie să intervenim asupra subconştientului, selectând
gânduri noi, pozitive, cu care să ne alimentăm conştientul, în
mod repetat şi sistematic. Gândurile pozitive care sunt
administrate cu regularitate, vor prinde rădăcini în
subconştient. Gândurile negative repetate îl vor influenţa în
sens negativ, astfel că ele se vor materializa prin rezultate
negative, care la rândul lor, se vor transforma în gânduri,
dorinţe şi idei negative, generate de subconştient.
Negativitatea aceasta trebuie „întoarsă”, pentru a obţine
rezultate comportamentale pozitive.”20 A fi pozitiv înseamnă
a fi totodată deschis şi prietenos. Aceasta nu presupune să ne
lăsăm călcaţi în picioare de alţii. Trebuie să spunem ce
dorim şi să luptăm pentru a ne realiza această dorinţă. Nu
presupune nici că ar fi cazul să dărâmăm tot ce ne stă în cale.
A fi pozitiv înseamnă a hotărî în mod conştient că trebuie
privită doar partea bună a lucrurilor. „Nu vreau să spun că te
sfătuiesc să-ţi cumperi ochelari cu lentile de un roz nerealist,
conchide V. Peiffer. A fi pozitiv înseamnă a agrea propria
persoană şi pe cei din jur şi a cultiva interesul pentru
oameni.”21
3.5. Negarea jovială a emoţiilor
Dacă la începutul acestui gen de cercetări,
specialiştii i-au considerat pe cei ce reprimă emoţiile, drept
un exemplu edificator al incapacităţii de a le simţi – rude
bune cu alexitimicii, eventual, – în prezent, ei sunt

Vera Peiffer – 1999, Gândirea pozitivă, Ed. Teora, 1999,p.15.

20
21
Idem, op.cit., p.17
 46
consideraţi ca fiind experţi în reglarea emoţiilor. Au ajuns să
se adapteze atât de bine prin instinctul de autoapărare
împotriva sentimentelor negative, încât nici măcar nu le mai
conştientizează latura negativă. În loc să-i mai numim
reprimatori, aşa cum obişnuiau cercetătorii, până acum, un
termen mult mai bun este acela de imperturbabili.
Mare parte din studiul realizat de Daniel
Weinberger, psiholog la Universitatea Case Western
Reserve, arată că deşi, astfel de persoane par calme şi
imperturbabile, uneori ele pot să ajungă să clocotească din
pricina acestor tulburări psihologice pe care par să le ignore.
În timpul testului de completare de fraze, voluntarii au fost
monitorizaţi în ceea ce priveşte nivelul de excitare
fiziologică. Reprimatorii care păreau că emană calm au fost
trădaţi de agitaţia trupului: când au fost confruntaţi cu fraza
despre colegul de cameră violent şi altele asemenea, au dat
semne de anxietate, adică inima a început să le bată mai
repede, să transpire şi să le crească tensiunea arterială. Şi
totuşi, când au fost întrebaţi cum se simt, au răspuns că sunt
„perfect calmi”! O astfel de îndepărtare continuă a emoţiilor
precum mânia sau anxietatea, nu este un lucru neobişnuit.
Una din şase persoane procedează astfel, susţine
Weinberger. Teoretic, copiii pot învăţa în mai multe moduri
să devină imperturbabili. Unul ar fi, nevoia de a supravieţui
în situaţiile dramatice, când unul din părinţi este alcoolic,
într-o familie în care această problemă nu este recunoscută.
O altă situaţie ar fi aceea în care părinţii înşişi fac parte din
categoria celor care îşi reprimă emoţiile, adică afişează
veselie sau împietrire atunci când se confruntă cu probleme
grave. Sau poate fi şi un temperament moştenit.
Întrebarea de esenţă care rămâne este, cât de calmi
suntem de fapt, atunci când afişăm impecabil această linişte
pe chipul şi în conduita noastră, doar pentru că ştim că aşa
 47
vom face o impresie mai bună celor din jur. Poate cineva,
într-adevăr, să nu perceapă semnalele fizice ale emoţiilor
tulburătoare? Sau doar învăţăm să ne prefacem că suntem
calmi? Răspunsul la această întrebare a fost dat în urma unei
cercetări, realizate de psihologul Richard Davidson de la
Universitatea din Wisconsin, care anterior colaborase cu
Weinberger. Davidson i-a pus pe cei imperturbabili să
rezolve un test de liberă asociere, care cuprindea o listă de
cuvinte separate, dintre care unele aveau o nuanţă ostilă sau
sexuală, menită să stârnească un sentiment de anxietate la
aproape oricine. Aşa cum au demonstrat reacţiile lor fizice,
toţi au dat semne fiziologice de disconfort ca reacţie la
cuvintele respective, chiar dacă asociaţiile de idei pe care le-
au făcut au arătat aproape întotdeauna că au încercat să
minimalizeze efectul cuvintelor supărătoare, apropiindu-le
de altele mai nevinovate. Dacă primul cuvânt a fost „ură”,
reacţia lor a fost „iubire”.
Concluzia este că, astfel de persoane nu se prefac că
nu ar fi conştienţi de gradul de enervare; doar creierul lor le
ascunde această informaţie. Mai precis, stratul de îndulcire a
sentimentelor care acoperă aceste percepţii neplăcute poate
să se datoreze acţiunii lobului frontal stâng. Măsurând
activitatea lobilor frontali, Davidson a descoperit o activare
mai mare a lobului stâng – centrul sentimentului pozitiv.
Aceşti oameni „se prezintă pe ei înşişi într-o lumină
pozitivă şi într-o dispoziţie jovială”, spune Davidson. „Ei
neagă faptul că stresul îi deranjează şi acţionează printr-un
tipar al activităţii frontale stângi, când stau şi se odihnesc,
stare asociată cu sentimentele pozitive. Activitatea creierului
poate fi cheia acestor afirmaţii pozitive, în ciuda unei reacţii
fiziologice clare, care se aseamănă foarte mult cu o stare de
 48
disconfort.”22 Teoria lui Davidson spune că, în privinţa
activităţii creierului, este nevoie de energie pentru a trăi
realităţile neplăcute într-o lumină pozitivă. Reacţia
fiziologică puternică se poate datora încercării susţinute a
circuitului neural de a menţine sentimentele pozitive sau de a
le suprima ori de a le inhiba pe cele negative.
Aşadar, imperturbabilitatea este un fel de negare
jovială, o disociere pozitivă – şi, probabil este şi un indiciu
pentru funcţionarea mecanismului neural în cazul unor stări
disociative grave, care pot apărea de exemplu, după o
situaţie de stres posttraumatic. Atâta timp cât acest lucru nu
presupune decât o detaşare, spune Davidson, „pare a fi o
strategie cu o reuşită maximă pentru autoreglările
emoţionale”23, deşi nu se cunosc urmările la nivelul
conştientizării de sine.

3.6. Sociopatul sau „monstrul afectiv”

Am putea conchide că este mai bună lipsa oricărei
afectivităţi, de vreme ce, întregul cortegiu de emoţii şi
sentimente tulburătoare ne distrag clipă de clipă. Cu atât mai
mult, empatia pare să ne aglomereze şi cu trăirile altora, fapt
care poate părea copleşitor. Cu toate acestea, se pare că
nimic nu poate fi mai păgubos pentru natura umană decât
absenţa acestor trăiri timice.
Numeroase cercetări au arătat că empatia le lipseşte
cu desăvârşire celor care comit cele mai oribile crime.
Profilul psihologic al celor care molestează copii, al
violatorilor, al celor care tâlhăresc sau comit spargeri extrem
de violente, este acelaşi: ei nu sunt capabili de empatie.

22
apud Daniel Goleman – 2001, Inteligenţa emoţională, Editura
Curtea Veche, Bucureşti, p.100
23
Idem, p.102
 49
Această incapacitate de a simţi suferinţa victimelor le
permite să se mintă singuri, încurajându-se astfel, în actele
lor criminale, spunându-şi că oricum, cei molestaţi nu suferă.
Pentru violatori, minciuna binecunoscută este că „femeilor le
place să fie violate” sau, „dacă se opune, de fapt, se lasă mai
greu, asta e tot”; pentru cei care molestează copiii: „de fapt,
nu-i fac nici un rău copilului, ci doar îi dau puţină iubire”
sau „e doar o altă formă de afecţiune”; pentru părinţii care îşi
maltratează fizic copiii: „asta nu este decât pentru a-l învăţa
să fie disciplinat”. În violenţa domestică un bărbat îşi găseşte
astfel de „justificări”: „femeia trebuie să fie supusă
bărbatului ei” sau „de fapt, o învăţ să mă respecte”. Aceste
„autojustificări” au fost preluate de la indivizi trataţi pentru
astfel de probleme şi care au declarat că asta şi-au spus
atunci când îşi brutalizau victimele sau se pregăteau s-o facă.
„Blocarea empatiei la aceşti oameni, în momentul în
care îşi chinuiesc victimele, scrie D. Goleman, este aproape
întotdeauna, parte componentă a unui ciclu emoţional care
accelerează aceste acte pline de cruzime.”24 Dacă atacatorul
ar percepe cât de puţin din teama, dezgustul sau dispreţul
fiinţei pe care o agresează, totul ar fi pierdut pentru el, firul
transei sale violente s-ar rupe. Aşadar, lipsa sentimentelor şi
a empatiei, poate duce uneori la o tulburare profundă a
personalităţii, la comportamente aberante în raport cu
ceilalţi. În timp ce există unele mici speranţe de trezire a
unui simţ empatic la atacatori, cum ar fi pedofilii, în cazul
criminalilor psihopaţi (care, mai nou, se numesc sociopaţi,
acesta fiind un diagnostic psihiatric), ele sunt mult mai
reduse. Psihopaţii sunt binecunoscuţi pentru faptul că sunt
fermecători şi nu au nici un fel de remuşcări, nici măcar în

Daniel Goleman – 2001, op. cit., p. 136

24
 50
cazul actelor celor mai crude şi mai nemiloase. Psihopatia,
incapacitatea de a simţi empatia sau vreo compasiune de
orice fel sau măcar de a avea o tresărire de conştiinţă, este
una dintre cele mai uluitoare lipsuri emoţionale. Baza totalei
răceli sufleteşti a psihopatului pare să rezide în incapacitatea
lui de a face altceva decât conexiuni emoţionale superficiale.
Cei mai cruzi criminali, cum ar fi ucigaşii în serie sadici,
care se bucură de suferinţa victimelor înainte de a le omorî,
reprezintă un fel de rezumat al psihopatiei.
Momentul de agresivitate maximă, nu este nici pe
departe asociat cu o furie extremă, aşa cum s-ar crede ci,
dimpotrivă, constatarea este că, din punct de vedere
psihologic, aceştia sunt mai calmi când devin violenţi şi
abuzivi. Violenţa lor pare a fi o formă de terorism calculat, o
metodă de a-şi stăpâni victimele, insuflându-le frica. Robert
Hare, psiholog la Universitatea British Columbia, a realizat
un studiu, din care a rezultat că psihopaţii au o înţelegere
superficială a cuvintelor emoţionale, reflectare a
superficialităţii lor generale din domeniul afectiv. Hare
crede că împietrirea psihopaţilor se bazează în parte pe un alt
tipar psihologic, pe care el l-a descoperit şi care sugerează o
deviere în funcţionarea nucleului amigdalian şi a circuitelor
aflate în legătură cu acesta. De exemplu, psihopaţii care află
că vor fi supuşi la şocuri electrice nu arată nici un fel de
teamă, ca reacţie normală, aşa cum fac majoritatea
oamenilor, care urmează să sufere o durere fizică. Cum
durerea viitoare nu generează un val de nelinişte, Hare trage
concluzia că psihopaţii nu sunt preocupaţi nici de posibilele
pedepse pentru actele lor abominabile. Şi pentru că ei nu
simt această frică – nu cunosc empatia, sau compasiunea faţă
de frica sau durerea victimelor lor.
 51
CAPITOLUL 4
O STRUCTURĂ A INTELIGENŢEI EMOŢIONALE

4.1 Componentele inteligenţei emoţionale

Ceea ce trebuie să înţelegem este faptul că, a
cunoaşte oricât de multe aspecte legate de inteligenţa
emoţională, nu ne va transforma peste noapte în persoane
inteligente emoţional. Desigur, este necesar să ştim unele
detalii, dar altceva face ca ele să devină eficiente în
ansamblul personalităţii noastre. Este vorba de punerea lor în
practică, transformarea cunoaşterii într-un instrument activ
în toate acţiunile noastre. Daniel Goleman atrage atenţia că
IE nu este un „glonţ magic”, apt să ajute pe oricine să devină
brusc abil din punct de vedere emoţional. El spune că trebuie
căutată şi folosită orice metodă care poate scoate ceea ce
este mai bun în ceilalţi oameni. Totuşi, un studiu referitor la
practica managerială în Marea Britanie, a descoperit nu
numai că sunt mulţi directori necorespunzători în ceea ce
priveşte abilităţile de comunicare, ci şi că, majoritatea
acestora nici nu vor, de fapt, să conducă oameni! În ciuda
acestor descoperiri, inteligenţa emoţională va continua să fie
foarte solicitată în cazul directorilor şi conducătorilor. Este o
cerinţă grea dar, pentru a avea succes, „aceşti oameni trebuie
să aibă conştiinţă de sine, să fie capabili de autoreglare, să
fie puternic motivaţi, să-i poată motiva pe ceilalţi, să aibă
deprinderi legate de toate laturile empatiei, precum şi o
gamă completă de abilităţi sociale”25.
În realitate, capacitatea noastră de a gândi, cu care
ne lăudăm atât, este doar o pojghiţă subţire, care poate fi
străpunsă sau ocolită de simţămintele interioare. William

Daniel Goleman – 2001, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea

25

Veche, Bucureşti, p.13

 52
Golding descrie perfect în romanul său „Împăratul
muştelor”, modul în care băieţi de 11 ani devin, în anumite
condiţii, adevăraţi sălbatici. Similar, psihologul Stanley
Milgram prezintă într-un cunoscut experiment, modul în
care oameni obişnuiţi pot fi supuşi şi transformaţi în bătăuşi
brutali. În ambele cazuri, nu cogniţia a fost alterată, ci
raportarea afectivă faţă de ceilalţi. Indiferent dacă ne place
sau nu, sentimentele ne dirijează comportamentul – dar nu
neapărat într-un mod coerent sau perceptibil. „Gaşca
indisciplinată a sentimentelor”, cum spunea poetul T. S.
Eliot, ne însoţeşte în tot ceea ce întreprindem.
O astfel de reacţie extremă ar trebui să ne
reamintească faptul că fiecare dintre noi este alcătuit, în ceea
ce priveşte inteligenţa emoţională, dintr-o combinaţie de
trăsături puternice şi slăbiciuni. Problema este cum va fi
echilibrată până la urmă această combinaţie şi cum ne va
influenţa viaţa (şi vieţile celorlalţi) – în bine sau în rău.
Sintetizând într-un mod excepţional problema fundamentală
cogniţie versus afectivitate, Robert Wood şi Harry Tolley
notează următoarele: „Ne vom urma sentimentele sau ne
vom împotrivi lor? În realitate, nu există decât un singur
răspuns. Dacă ne împotrivim sentimentelor proprii, cu voie
sau fără voie, consecinţa sigură va fi autodistrugerea.
Sentimentele trebuie preţuite, de aceea este recunoscută
importanţa dezvoltării şi educării IE.”26
Numită de Jack Block şi „elasticitatea eului”,
inteligenţa emoţională presupune existenţa mai multor
componente. Robert Wood şi Harry Tolley propun, analiza a
cinci componente ale inteligenţei emoţionale, cât şi testarea
acestora printr-un set consistent de teste. Sintetizând

Robert Wood, Harry Tolley – 2003, Inteligenţa emoţională prin

26

teste, Editura MeteorPress, Bucureşti, p.15

 53
elemente deja cunoscute privind structura inteligenţei
emoţionale, regăsite în teoriile lui Salovey şi Mayer,
William Ickes cât şi ale lui D. Goleman, autorii Wood şi
Tolley27 ne propun următoarele domenii de aptitudini:
1.autoreglarea - a fi capabili să ne dirijăm şi să ne
controlăm propria stare emoţională; 2. conştiinţa de sine – a
ne recunoaşte şi înţelege propriile sentimentele; 3. motivaţia
– canalizarea sentimentelor pentru a putea atinge anumite
scopuri; 4.empatia – identificarea şi descifrarea sentimen-
telor celorlalţi; 5.abilităţile sociale – a stabili relaţii cu
ceilalţi şi a-i influenţa.
Dobândirea inteligenţei emoţionale se reflectă într-
un proces de optimizare a propriei personalităţi şi într-o
remodelare a propriului comportament în raport cu ceilalţi.
Pierderea controlului propriilor răbufniri emoţionale, de
exemplu, reprezintă manifestarea cea mai evidentă şi mai
şocantă, indiferent dacă este vorba despre un boxer sau un
jucător de fotbal care loveşte un arbitru sau un aşa-numit
„scandalagiu” care are o purtare nepotrivită la o emisiune
televizată. În vreme ce autoreglarea se referă în mare măsură
(dar nu numai) la prevenirea acceselor grosolane care
produc, în primul rând, efecte negative sau chiar distructive,
empatia, conştiinţa de sine, abilităţile sociale şi motivaţia se
referă la folosirea deprinderilor importante într-un mod
constructiv, pentru a face ca legăturile cotidiene cu ceilalţi să
fie orientate pozitiv, să fie armonioase şi productive.

4.2. AUTOREGLAREA
Autoreglarea se referă la capacitatea de a ne dirija şi
controla starea emoţională, cuvintele-cheie fiind „dirijare” şi
„control”. Problema este că suntem nevoiţi să trăim alături

27
Idem, p.35
 54
de ceilalţi, ceea ce înseamnă că trebuie să arătăm simţ al
responsabilităţii şi consideraţie faţă de ceilalţi. O lume în
care toţi hotărâm că vom face doar ceea ce vrem, când vrem
şi cu cine vrem, indiferent de consecinţe, ar fi imposibil de
hedonistică. Pentru ca societatea să funcţioneze eficient, este
nevoie de multă autoreglare.
Secretul autoreglării este să-ţi controlezi emoţiile şi
să nu capitulezi în faţa lor. Sentimentele nu sunt nişte tirani
care trebuie domoliţi zilnic, deşi s-ar putea să pară aşa.
Există căi de a le opune rezistenţă. În loc să gândim:
„Trebuie să am acum acel lucru” sau „trebuie să-mi iau
această greutate de pe suflet”, putem încerca varianta: „Chiar
vreau acum acel lucru?” sau „Îl vreau cu adevărat?” sau
„Care este preţul pentru a-l avea acum?” Prin amânarea
satisfacţiei şi atenuarea impulsivităţii se poate dobândi
control asupra propriei avalanşe de gânduri şi porniri
lăuntrice. Doar aşa, se poate căpăta un avantaj faţă de cei
care au tendinţa de a-şi face neîntârziat pe plac.
Autoreglarea se referă la dirijarea sentimentelor,
astfel încât să putem avea o comportare potrivită cu
împrejurările. Dacă am întâmpinat un obstacol de un anumit
fel, trebuie să fim capabili să găsim un aspect care să ne facă
să înlăturăm iritarea, mâhnirea sau anxietatea provocatoare
de inacţiune. Persoanele cărora le lipseşte abilitatea de a-şi
gestiona emoţiile corespunzător, „se confruntă permanent,
scrie D. Goleman, cu dezamăgiri şi disperări,”28 cu
sentimente de nefericire şi stăruie asupra lucrurilor, refuzând
să le lase „să treacă”.

D. Goleman – 2001, op. cit., p.61

28
 55
4.2.a. Testul prăjiturii
Nu există talent psihologic mai important decât a
rezista la impulsuri. Acesta reprezintă baza autocontrolului
emoţional, având în vedere că toate emoţiile, prin însăşi
natura lor, duc într-un fel sau altul, la un impuls, spre o
acţiune. Rădăcina cuvântului emoţie este verbul „a mişca”.
Abilitatea de a rezista impulsului de a acţiona, de a nimici
mişcarea incipientă, se transferă cel mai adesea şi la nivelul
funcţionării creierului, într-o inhibare a semnalelor limbice
către cortexul motor.
Cunoscut sub numele de „marshmallow test”,
experimentul realizat la Universitatea Stanford, de către
Daniel Goleman, este reluat în ultima sa carte, adăugând la
rezultatele deja cunoscute şi prezentate în cartea sa
„Inteligenţa emoţională” (2001) şi observaţii longitudinale
suplimentare. Pe scurt, experimentul a fost acesta: copii în
vârstă de patru ani, de la grădiniţă, au fost aduşi unul câte
unul într-o încăpere, li s-a pus o prăjitură pe masă şi li s-a
spus: „Poţi s-o iei chiar acum dacă vrei, însă, dacă n-o
mănânci până mă întorc, ai să capeţi două.” Paisprezece ani
mai târziu, după ce absolviseră liceul, copiii care mâncaseră
imediat prăjitura au fost comparaţi cu cei care aşteptaseră.
Primii s-au dovedit mai vulnerabili la stres, mai iritabili,
dispuşi la încăierare şi mai puţin apţi de a rezista tentaţiilor
în urmărirea ţelurilor propuse. Cercetătorii au avut însă
surpriza de a constata şi un alt efect, cu totul neanticipat: în
comparaţie cu ceilalţi, copiii care nu se grăbiseră să
mănânce prăjitura au avut la examenul de admitere la
colegiu, un scor superior, în medie cu 210 puncte. Când
copiii din studiul efectuat la Stanford au ajuns la vârsta
adultă şi au intrat în câmpul ocupaţional, diferenţa s-a
accentuat în mod vădit. În jurul vârstei de 20 şi 30 de ani, cei
care nu mâncaseră prăjitura erau mai dezvoltaţi intelectual,
 56
mai atenţi, cu o mare putere de concentrare. Se dovedeau
mai apţi de a lega prietenii strânse, erau mai responsabili şi
se controlau mai bine în momentele de frustrare.
Dimpotrivă, copiii care mâncaseră pe loc prăjitura la patru
ani, se dovedeau acum, la 20 şi 30 de ani, mai puţin
înzestraţi intelectual şi sensibil, mai puţin dezvoltaţi în plan
afectiv decât cei care se abţinuseră. Erau adesea solitari, mai
puţin demni de încredere, mai distraţi şi incapabili de a
renunţa la plăcere sau de a o amâna. În condiţii de stres, ei se
arătau prea puţin toleranţi şi stăpâni pe sine. Fiind supuşi
presiunilor, ei nu erau suficient de flexibili, dând din când în
când aceleaşi răspunsuri stereotipe, superficiale şi depăşite.
Se pare că, a învăţa să fim uneori reţinuţi în faţa
plăcerilor poate fi o variantă mai avantajoasă, decât a aborda
satisfacerea lor imediată. De fapt, nu este greu de observat,
că persoanele care realizează prin munca lor ceva în viaţă,
ceva care este de multe ori util şi societăţii, pun mai puţin
preţ pe satisfacerea necritică a propriilor plăceri şi dorinţe,
ele punând mai presus de plăcerea personală munca,
dăruirea, iubirea sentimentală şi astfel, sublimarea creativă a
instinctelor primare. La urma urmei, nimic nu se poate
realiza în viaţă fără a plăti un preţ, fără a accepta unele
sacrificii şi renunţări. Comportamentul la serviciu şi cel în
afara serviciului diferă de obicei de conduitele faţă de
familie sau prieteni, uneori chiar foarte mult. Întrucât
muncim alături de alţi oameni, autocontrolul la serviciu
trebuie să fie un lucru atent urmărit. Astfel, trebuie să fim
capabili să dirijăm emoţiile în aşa fel încât, să ajute la
îndeplinirea sarcinii curente, în loc să reprezinte o piedică.
Trebuie să acţionăm cu conştiinciozitate, cu integritate şi să
ne asumăm răspunderea propriilor fapte – nu este loc de
comportament de primadonă sau de enervări subite.
 57
4.2.b. Atitudinea
Se spune deseori „nu vă înfrânaţi”, „descărcaţi-vă
sufletul, nu vă măcinaţi din interior.” Un domeniu întreg de
probleme medicale, inclusiv cancerul, a fost atribuit
atitudinii de „a nu te descărca”. Oare este atât de sigur că
trebuie să ne exprimăm necondiţionat emoţiile? Răspunsul
este deseori şi „da” şi „nu”. Regula de bază este: dacă o
facem, măcar să avem grijă să iasă ceva constructiv. Dacă ne
vom alege doar cu consecinţe negative, atunci este mai bine
să renunţăm. Puneţi-vă întrebarea „ce se poate întâmpla în
cel mai rău caz, dacă îmi împărtăşesc gândurile într-un mod
civilizat, cu capul limpede?” Dacă ne vom pune această
întrebare, s-ar putea să descoperim că cel mai rău lucru care
se poate întâmpla nu este chiar atât de înfricoşător pe cât ne-
am imaginat. Este posibil să nu fim luaţi în seamă sau poate,
ideile noastre vor fi respinse, dar vom avea măcar, satisfacţia
de a ne fi exprimat punctul de vedere, păstrându-ne totodată
calmul.
4.2.c. Prea multă autoreglare
Dintre toate concluziile practice şi teoretice enunţate
de specialişti, reţinem pe aceea că, cea mai bună opţiune este
de a ne păstra emoţiile sub control, deşi acest lucru s-ar
putea să fie frustrant şi supărător. Din punct de vedere
emoţional, însă, este, în mod sigur, calea cea mai inteligentă
de a face faţă unei situaţii, decât să ne expunem în public,
fără menajamente, tot ce simţim şi gândim.
Dacă ceilalţi vor şti mereu tot ce gândim şi vor
cunoaşte cu exactitate toate sentimentele pe care le avem,
atunci, va apare pericolul de a deveni prea transparent şi uşor
de „citit”. Comportamentul nostru va fi unul previzibil, ceea
ce ne va face mai vulnerabil la manipulare prin intermediul
„şantajului emoţional”. Pentru a stimula dezvoltarea
 58
personală, componentele autoreglării vor fi exprimate într-o
formă imperativă:
a)Amânaţi hotărârea; înfrânaţi impulsurile.
b)Puneţi problema deoparte; detaşaţi-vă.
c)Exprimaţi-vă – insistent şi nu agresiv.
d)Fiţi flexibil; mergeţi în sensul curentului; nu forţaţi
lucrurile.
e)Dirijaţi-vă comunicarea non-verbală.
Cu cât vom judeca mai aspru, cu atât mai multe
lucruri ne vor enerva. Un exerciţiu util ar fi acela de a
analiza câteva exemple caracteristice ale comportamentului
nostru impulsiv, gândindu-ne ce efect au avut asupra noastră
şi a altora. S-ar putea să constatăm că multe acţiuni
impulsive nu şi-au avut rostul şi au rămas fără valoare,
întrucât nu prea au avut efectul scontat; deseori, deciziile
importante luate sub imboldul momentului se dovedesc a fi
costisitoare. Acest lucru nu înseamnă să fim neîngăduitori cu
noi înşine. Până la urmă, o mare parte din stres provine din
modul în care ne ghidăm viaţa – cât ne propunem să facem
într-un anumit timp, felul în care privim problemele şi faptul
că ne lăsăm afectaţi de lucruri care, privite dinafară, nu par
atât de importante cum ne imaginăm. Concluzia este că, a
învăţa să stabilim priorităţile, în loc să facem totul dintr-o
dată, este cel mai important element al conducerii vieţii
cuiva. Este bine să ne gândim profund la următoarele două
sfaturi: „Stabiliţi-vă corect priorităţile” şi „Păstraţi-vă
simţul proporţiilor”.
Un alt aspect extrem de important pentru dobândirea
autoreglării este acela de a învăţa să distingem nuanţele
emoţionale specifice unui comportament hotărât şi cele ale
unuia agresiv. Un comportament hotărât este atunci când ne
exprimăm gândurile, sentimentele şi convingerile pe căi
directe, cinstite, care nu atacă integritatea altor persoane. Un
 59
comportament hotărât implică respect, atât pentru propriile
nevoi şi sentimente, cât şi pentru cele ale altor oameni. Spre
deosebire de acesta, un comportament agresiv înseamnă să
ne exprimăm gândurile, sentimentele şi convingerile, pe căi
ce umilesc, degradează, minimalizează sau copleşesc alţi
oameni. O formă de agresiune obişnuită şi plină de laşitate,
în care este evidentă dorinţa de a umili, constă în a arunca
unele comentarii sau insinuări dureroase, ignorând
consecinţele lor. Cu alte cuvinte, în cazul agresiunii, se arată
prea puţin sau nici un pic de respect faţă de gândurile şi
sentimentele celorlalţi – comportament care dovedeşte atât
lipsa autoreglării, cât şi a empatiei. Nu trebuie să alegem
între o extremă sau alta, pentru că, oricum, rezultă că un
comportament lipsit de hotărâre indică, la fel ca şi unul
agresiv, faptul că nu există o reglare corespunzătoare a
simţămintelor – insistăm să accentuăm acest aspect.
Este adevărat, că trebuie să ai multă hotărâre ca să te
plângi pentru prima oară în public de serviciile necores-
punzătoare primite sau să contrazici opiniile cuiva cu
autoritate, dar după ce aţi învăţat să vă exprimaţi în acest fel,
vă obişnuiţi repede şi s-ar putea să aveţi chiar un sentiment
de eliberare. „De ce să vă puneţi botniţă şi să acceptaţi un
tratament sau păreri de mâna a doua? se întreabă cei doi
psihologi, Wood şi Tolley. Mai bine faceţi-vă numărul, dar
calm şi politicos. Vă veţi simţi mai bine şi mai puternic din
punct de vedere emoţional deoarece aţi făcut acest lucru.”29
Un alt element important al autoreglării constă în a
învăţa să ne dirijăm comunicarea non-verbală. Limbajul
trupului oferă atâtea informaţii încât deseori se constituie
într-o veritabilă comunicare non-verbală, prin care se trimit
semnale privind adevărata stare a simţămintelor noastre

29
Idem, p.46
 60
interioare. Indiferent dacă este vorba de a privi fix pe
fereastră, a nu avea stâmpăr, a-şi face de lucru cu creionul, a
se muta dintr-un loc în altul, a mâzgăli, a urmări ceasul de la
mână, a privi la ceasul din perete, a se lăsa pe spate – fiecare
acţiune de acest gen, spune ceva celor care ne observă
comportarea. Deşi multe lucruri depind de context, există
posibilitatea de a se interpreta totul ca o manifestare de
plictiseală, îngrijorare sau lipsă de concentrare. Concluzia
este că, indiferent dacă ne place sau nu, oamenii ne vor
aprecia (corect sau nu), simţămintele interioare şi în funcţie
de limbajul trupului. Ca urmare, trebuie să ne gândim bine,
nu numai la ceea ce spunem, ci şi la mesajele însoţitoare,
non-verbale, privind sentimentele proprii. Dacă nu avem
grijă, s-ar putea să folosim un limbaj al trupului care să nu
fie corespunzător. De exemplu, a da din deget, a încuviinţa
cu capul şi a da brusc din mână, toate în mod excesiv, pot fi
interpretate cu uşurinţă ca manifestări de agresiune. În al
doilea rând, acest mod de comportare poate fi atât de
agasant încât scade efectul mesajului verbal – sau chiar le
distruge pe amândouă. Un prim pas constă în a încerca să
devenim mai conştienţi de momentul şi modul în care noi
sau ceilalţi, folosim comunicarea non-verbală.

4.3. CONŞTIINŢA DE SINE

Conştiinţa de sine reprezintă percepţia la nivel
emoţional, mai exact, capacitatea de a ne identifica emoţiile
şi efectele lor. Persoanele care dispun de această însuşire
posedă abilitatea de a recunoaşte emoţiile pe care le resimt şi
cauzele lor, identifică legătura între ceea ce simt şi ceea ce
gândesc, fac şi spun, recunosc felul în care emoţiile şi
sentimentele le afectează performanţele, sunt conştienţi de
valoarea şi obiectivele lor.
 61
„Incapacitatea de a observa adevăratele noastre
sentimente, nota D. Goleman, ne lasă pradă acestora. Cei
care au o certitudine mai mare asupra sentimentelor lor sunt
piloţi mai buni ai existenţei personale, având un simţ mai
sigur asupra felului în care reacţionează în privinţa deciziilor
luate – de la persoana cu care se căsătoresc până la slujba pe
care şi-o iau.”30 La un nivel mai adânc al personalităţii, are
loc şi o conştientizare a forţei pe care o deţin simţămintele
interioare de a ne îmbogăţi experienţa de viaţă, aspect care
trebuie recunoscut şi acceptat pentru ca inteligenţa noastră
emoţională să se amplifice şi să se aprofundeze.
Experienţa arată că, deseori avem percepţii false şi
nerealiste asupra propriei persoane. La extreme, fie suntem
prea supăraţi pe noi înşine, fie avem prea multă grijă pentru
noi înşine. Câteva imperative ale conştiinţei de sine care ne
pot ajuta în dezvoltarea inteligenţei emoţionale sunt:
-Respectaţi-vă pe voi înşivă.
-Adoptaţi o atitudine pozitivă.
-Fiţi sincer cu voi înşivă.
-Mai lăsaţi deoparte logica şi raţiunea.
-Ascultaţi-i pe ceilalţi.
-Înţelegeţi influenţa pe care o aveţi asupra celorlalţi.
Carl Rogers făcea observaţii interesante, în urma
experienţelor sale ca om dar şi ca psihoterapeut. Când scria
despre lecţiile pe care le-a învăţat în propria viaţă, arăta că a
trebuit să-şi accepte simţămintele interioare şi impulsurile,
„drept ceva care mă îmbogăţeşte”. Apoi continua astfel: „Nu
mă aştept să le dau curs tuturor, dar când le accept pe toate,
pot fi mai autentic; de aceea, comportamentul meu va
corespunde mai bine situaţiei imediate.”31 Cu alte cuvinte,

Daniel Goleman – 2001, op.cit., p. 61

30
31
apud R. Wood, H. Tolley, op.cit., 2003, p.58
 62
faptul că ne acceptăm simţămintele cele mai profunde, în
loc să le negăm, nu numai că ne sporeşte experienţa de viaţă,
ci îmbunătăţeşte şi modul în care ne comportăm.
Recomandarea este de a păstra un echilibru corect între
recunoaşterea faptului că suntem totuşi, oameni, acceptân-
du-ne propriile simţăminte interioare, şi respectarea senti-
mentelor celorlalţi.
În concluzie, scopul pe care trebuie să-l urmărim
este să ne simţim „împăcaţi cu noi înşine”. Dar a fi liniştit în
ceea ce priveşte sentimentele, nu înseamnă obligatoriu că am
atins perfecţiunea – căci, echilibrul este o formă ultimă care
nu se mai poate îmbunătăţi cu nimic. Putem spune, în
schimb: „Ştiu ce sunt şi cine sunt şi accept acest lucru”.
Această frază însă, poate fi interpretată şi ca: „Nu este
nevoie să mă schimb”. În acest caz, există pericolul ca,
amăgindu-ne, să stagnăm din punct de vedere al inteligenţei
emoţionale şi, astfel, să pierdem ocazia de a creşte şi a ne
dezvolta ca individ. O atitudine pozitivă ne va ajuta
întotdeauna să trecem prin cele mai grele momente ale vieţii
dar şi peste micile neplăceri cotidiene. Să învăţăm să
adoptăm o atitudine pozitivă, chiar dacă tendinţa noastră este
contrară. Este paharul pe jumătate gol sau pe jumătate
plin? constituie eterna întrebare care-i separă pe oameni în
pesimişti şi optimişti. A avea prejudecăţi înseamnă a judeca
sau a-şi forma părerea fără a acorda atenţia cuvenită tuturor
informaţiilor importante şi problemelor existente. Ostilitatea
pripită elimină multe posibilităţi constructive, care altfel, ar
fi fost disponibile.
A fi sincer cu tine însuţi, la fel, presupune a ne
păstra un simţ al realităţii faţă de trăirile noastre interioare, a
cunoaşte punctele forte şi limitele simţămintelor proprii şi a
acţiona corespunzător.
 63
Pentru a înregistra succes în relaţiile noastre, trebuie
să fim cât mai receptivi la ceea ce ne transmit sentimentele –
să ne luăm în serios „semnalele emoţionale”. Pentru a face
acest lucru, trebuie să fim pregătiţi să înlăturăm tirania
creierului şi să ne abandonăm intuiţiei, senzaţiilor şi jocului
propriei imaginaţii. Ar fi elocvent să ne întrebăm, câţi dintre
noi îşi dau seama în mod real de influenţa pe care o au
asupra altora, inclusiv asupra celor apropiaţi? S-ar putea să
fim şocaţi dacă am afla vreodată ce cred şi ce simt, cu
adevărat, ceilalţi despre noi. Şi este o curiozitate a
comportamentului uman, faptul că rar aflăm acest lucru.

4.1. MOTIVAŢIA
Punerea emoţiilor în serviciul unui scop este absolut
esenţială pentru a-i acorda atenţia cuvenită, pentru motivarea
de sine, pentru stăpânire şi creativitate. „Autocontrolul
emoţional – amânarea recompenselor şi înăbuşirea
impulsurilor –, notează D. Goleman, stă la baza reuşitelor de
tot felul.”32 Indivizii care ating performanţe înalte sunt
pregătiţi să-şi asume anumite riscuri, în timp ce alţii ar putea
exagera cu prudenţa. Nu vrem să spunem că sunt pregătiţi să
rişte totul pentru o cauză pierdută, dar vor să evalueze
realitatea şi apoi să obţină rezultatul dorit, sprijiniţi de
propria judecată şi de calităţile de care dispun. De asemenea,
notează Wood şi Tolley, „ei consideră informaţiile ca un
lucru de valoare, pe care se bazează pentru a lua decizii
bune. Aceasta înseamnă că vor să caute informaţii
suplimentare şi noi puncte de vedere, atunci când alţii ar fi
mulţumiţi doar cu ceea ce au deja”33. Mulţi apelează la un
angajament de idei: cred în ceea ce fac împreună cu colegii

32
D. Goleman, 2001, op.cit., p.61
33
Idem, p.79
 64
lor, indiferent dacă realizează un produs de care sunt mândri
sau furnizează un serviciu pe care îl consideră valoros pentru
clienţii lor. Prin urmare, angajarea personală este cea care
alimentează convingerile. Totuşi, un angajament de nivel
înalt şi dorinţa de a atinge standarde înalte, au un anumit
cost pentru indivizii respectivi. Deseori, costul este repre-
zentat de impactul pe care îl au cerinţele unei cariere asupra
vieţii şi relaţiilor personale sau invers.
Patru sunt imperativele de bază ale motivaţiei:
-A vă strădui să vă perfecţionaţi şi să atingeţi standarde
înalte. A vă angaja în atingerea propriilor scopuri. A prelua
iniţiativa şi a profita de oportunităţi. A fi optimist chiar în
faţa necazurilor.
Wood şi Tolley, ne propun un test simplu pentru
identificarea listei reale de motivaţii personale. Îl redăm şi
noi mai jos, invitându-vă să-l rezolvaţi.
Gândiţi-vă la următoarele scopuri în viaţă. Alegeţi-le
pe cele care sunt importante pentru dumneavoastră, apoi
ordonaţi-le, începând cu cel pe care îl consideraţi cel mai
important. Veţi alege, ştiind că vă dedicaţi timpul şi energia
pentru a realiza acele lucruri şi pentru care sunteţi gata să
plătiţi preţul necesar pentru a le împlini.
-Să devin o celebritate; Să-mi împlinesc potenţialul; Să
câştig un salariu cât mai mare; Să mă răsfăţ şi să am cât mai
multe plăceri; Să mă bucur de prietenie şi companie plăcută;
Să fiu independent şi să nu am responsabilităţi faţă de alţi
oameni; Să ajut persoanele aflate în situaţii grele; Să ajung
într-o poziţie în care să dispun de putere şi autoritate; Să-mi
fac părinţii mândri de realizările mele; Să fiu un părinte şi un
partener bun; Să am o carieră valoroasă, care să mă
 65
satisfacă; Să am o viaţă sigură şi fără griji; Alte scopuri
(adăugaţi scopurile proprii).34
În mod obişnuit, cei care au puternică această latură
a motivaţiei – a prelua iniţiativa şi a profita de ocaziile
favorabile – sunt gata să profite de ocaziile care îi ajută să-şi
atingă scopurile. Ei sunt, în general, mai pricepuţi decât alţi
oameni să recunoască aceste ocazii, precum şi să le
aprecieze importanţa. Într-adevăr, optimismul lor îi face să
aibă tendinţa de a vedea o ameninţare sau un obstacol ca pe
o provocare, deci o ocazie de progres. Acei indivizi care au
drept calităţi personale acest tip de iniţiative sunt pregătiţi să
persevereze, exact atunci când alţii renunţă. Lor le poate fi
aplicat vechiul îndemn „dacă la început nu ai reuşit, încearcă
din nou” şi acest tip de hotărâre se află la baza capacităţii de
a găsi căi noi de rezolvare a problemelor tehnice sau de
satisfacere a dorinţelor clienţilor. A fi optimist chiar în faţa
necazurilor, înseamnă a ne atinge scopurile chiar şi când
întâmpinăm dificultăţi şi obstacole. Un obstacol se poate
transforma într-o provocare, cum am spus, adică, tendinţa de
a vedea eşecul în atingerea scopurilor propuse, ca pe o
consecinţă a condiţiilor pe care nu le putem controla, şi nu
ca o slăbiciune proprie. (detalii în capitolul 9, „Câteva
exemple de alchimie emoţională”).

4.4. ABILITĂŢILE SOCIALE

Arta de a stabili relaţii înseamnă, în mare parte, arta
de a gestiona emoţiile celorlalţi. Putem vorbi, cum spune D.
Goleman, de adevărate competenţe sau incompetenţe în
manevrarea relaţiilor. „Acestea, completează el, sunt
capacităţile care contribuie la o mare popularitate, la spiritul

Robert Wood, Harry Tolley – 2003, Inteligenţa emoţională prin

34

teste, Editura MeteorPress, Bucureşti, p.81

 66
de conducere şi la eficienţă în relaţiile interpersonale. Cei
care excelează în aceste abilităţi se descurcă bine în tot ceea
ce înseamnă interacţiune pozitivă cu ceilalţi; aceştia sunt
adevărate vedete pe plan social.”35 Abilităţile sociale
reprezintă o componentă importantă în sistemul complex de
aptitudini interdependente pe care îl numim inteligenţă
emoţională. Abilităţile sociale ne fac apţi să iniţiem şi să
întreţinem relaţii personale, să fim acceptaţi şi să ne
integrăm în grupuri, să acţionăm eficient ca membri ai unei
echipe, să influenţăm atitudinea, părerile şi comportamentul
altor oameni, să conducem oameni, în unele cazuri
organizaţii întregi, şi să prevenim apariţia conflictelor – sau,
în cazul în care au loc, să le dirijăm corespunzător.
Stabilirea de relaţii cu ceilalţi este foarte importantă.
„Nici un om nu este o insulă, să aibă nevoie doar de el
însuşi” spunea John Donne. Abilităţile sociale sunt
importante în toate domeniile vieţii – desigur, în afară de
situaţia în care am ales să trăim ca pustnici, izolaţi într-o
peşteră sau pe o insulă. A ne pricepe la oameni este o cerinţă
esenţială pentru a ne dirija propria viaţă, ca membri activi ai
unei societăţi. Ce înseamnă această pricepere? Ea se referă la
capacitatea de „a comunica şi de a munci eficient, în
armonie cu alţi oameni.”36
Trei sunt imperativele de bază ale motivaţiei:
a) Dezvoltarea şi menţinerea relaţiilor interumane.
b) Comunicarea cu alte persoane.
c) Munca împreună cu alte persoane.
Implicarea, poate însemna, de exemplu, adoptarea
obiectivelor unui grup sau unei organizaţii. Persoanele care
au aceste calităţi, sunt dispuse să facă sacrificii în favoarea

D. Goleman – 2001, op.cit., p.62

35
36
Idem, p.112
 67
unui obiectiv important al organizaţiei; sunt doritoare de a-şi
aduce contribuţia în această misiune de amploare; iau
decizii şi îşi precizează opţiunile în funcţie de valorile de
bază ale grupului; caută oportunităţi avantajoase pentru
îndeplinirea misiunii colective.
Una dintre calităţile importante în viaţa socială este
felul în care oamenii ştiu, mai bine sau mai puţin bine să-şi
exprime propriile sentimente. Paul Ekman foloseşte
termenul reguli de exprimare pentru a desemna consensul
social în privinţa sentimentelor ce trebuie manifestate în
anumite momente. În această direcţie, culturile diferitelor
popoare variază enorm. Problema poate deveni supărătoare
atunci când ne aflăm în contact cu oameni diferiţi faţă de noi
înşine. De exemplu, în funcţie de educaţie şi experienţa de
viaţă, s-ar putea să ni se pară mai mult sau mai puţin dificil
să ne folosim abilităţile sociale cu efect favorabil în situaţiile
în care oamenii cu care avem de-a face diferă faţă de noi
prin vârstă, educaţie, etnie, sex, naţionalitate, religie şi/sau
trecut socio-economic. În aceste condiţii, comunicarea în
sensul cel mai larg, poate fi dificilă – nu numai din cauza
limbii folosite, ci din cauza diferenţelor culturale fine şi a
nuanţelor din comunicarea non-verbală şi limbajul trupului.
Există pericolul să înţelegem greşit ceea ce „spun” ceilalţi şi
invers. Când este vorba de comunicare între culturi trebuie
să fim dispuşi să ne investigăm presupunerile, să ascultăm
cu atenţie ceea ce spun oamenii şi să privim cu atenţie felul
în care se poartă, pentru a ne adapta reacţiile faţă de ei. De
asemenea, trebuie să fim pregătiţi să verificăm precizia
metodelor prin care „citim” felul în care vorbesc şi se
comportă alţi oameni, respectiv a modului în care ei
interpretează ceea ce spunem şi ce facem noi. Acest lucru
cere desigur, multă autoreglare precum şi conştiinţă de sine.
 68
Întrucât nu contează doar ce spunem, ci şi cum
spunem, incluzând aici, toate acele semnale non-verbale,
există şanse ca alţii să identifice imediat orice
neconcordanţă între ceea ce spunem şi ce simţim cu
adevărat. Putem spune că ne bucurăm sau ne pare rău dar
trebuie să putem transmite sinceritatea cuvintelor respective
prin întreaga noastră comportare. A cunoaşte oamenii, a
construi relaţii, reţele de legături interumane, a deveni un
membru respectat al unui grup social, toate acestea presupun
efort şi dăruire, precum şi buna dezvoltare a unei alte
componente a IE, şi anume, motivaţia. Vechea zicală potrivit
căreia „primeşti tot atât cât oferi” poate fi aplicată în cazul
relaţiilor personale, al apartenenţei la un grup social şi la
munca în echipă, la fel de bine ca şi în alte domenii ale
vieţii, cum ar fi dobândirea unei profesii, construirea unei
cariere. Dat fiind că angajatorii acordă acum importanţă
abilităţilor sociale, s-ar putea ca dezvoltarea acestei
componente a inteligenţei emoţionale să reprezinte cheia
unei cariere de succes. În vreme ce activitatea de a forma
relaţii personale şi de a stabili legături necesită atât abilităţi
sociale, cât şi existenţa unor ocazii, pentru menţinerea
acestora este nevoie de pricepere şi de o sinceră participare.
Unele relaţii de prietenie şi contacte sociale pot fi
considerate cu „menţinere uşoară”, deoarece se întreţin cu
uşurinţă, alte relaţii fac parte, cu siguranţă, din categoria
celor cu „menţinere dificilă”. La extrema cealaltă se află acei
oameni care ne ocupă mult timp (cronofagi), ne solicită
atenţie şi deseori ne fac să ne simţim obosiţi, frustraţi şi
secătuiţi emoţional (energofagi). De aceea, merită să ne
gândim puţin la rolul pe care îl au în viaţa noastră diferiţi
oameni şi la impactul emoţional pe care îl au asupra noastră
(precum şi la impactul pe care îl avem noi asupra lor).
 69
Comunicarea înseamnă transmiterea de informaţii,
idei şi sentimente de la o persoană la alta. Facem acest lucru
din mai multe motive: pentru a spori informaţiile şi
capacitatea de a înţelege oamenii şi pentru a le influenţa
atitudinea şi/sau comportamentul. Din păcate, comunicarea
este deseori subestimată, chiar considerată, de la sine
înţeleasă. Presupunem că ceilalţi oameni ştiu, sau deja îşi
dau seama, sau nici nu vor să ştie. Poate credem că nu merită
să le dăm informaţiile. Ne comportăm ca şi cum
comunicarea ar fi opţională, ceea ce este periculos. În
sondajul realizat asupra a 500 de directori generali britanici,
aproape trei din zece au declarat că nu vorbesc deschis cu
echipa – ei consideră total nepotrivit să încredinţeze secrete
personalului propriu. Acel sondaj a indicat faptul că lipsa
abilităţilor de comunicare reprezintă cauza esenţială a
incompetenţei manageriale. Lipsa dorinţei sau a plăcerii de
a comunica arată şi o anumită lipsă de empatie. În urma
unor investigaţii realizate în Statele Unite, cercetătorii au
ajuns la concluzia că cele mai importante calităţi emoţionale
care contribuiau la reuşita cea mai mare, în cadrul unei
companii americane au fost: iniţiativa, zelul şi implicarea;
adaptabilitatea; puterea de a exercita influenţă, discernă-
mântul politic; empatia, siguranţa de sine, talentul de a-i
provoca pe alţii. A iniţia sau a organiza schimbarea
înseamnă că persoanele: recunosc nevoia de schimbare şi
înlătură barierele; sfidează statu-quo-ul pentru a confirma
nevoia de schimbare; susţin necesitatea schimbării şi atrag şi
pe alţii pentru a o sprijini; modelează schimbarea aşteptată
din partea altora. Comunicarea, pentru a fi eficientă, trebuie
să fie un proces cu două sensuri. A comunica cu alţi oameni
nu înseamnă doar a spune oamenilor diverse lucruri, ci şi a
asculta şi a privi, dacă vrem să interpretăm corect ceea ce
încearcă să ne răspundă aceştia.
 70
4.5. Competenţe emoţionale
Daniel Goleman reia structurile deja cunoscute ale
inteligenţei emoţionale, însă adaugă unele elemente noi, a
căror prezenţă îmbogăţeşte şi nuanţează elementele
fundamentale. El le numeşte „competenţe emoţionale” şi le
descrie în felul următor, făcând unele precizări suplimentare,
binevenite:
Competenţe emoţionale
A. De ordin personal – aceste aptitudini determină
modalitatea în care ne situăm şi reacţionăm faţă de noi
înşine.
Conştiinţa de sine
-cunoaşterea propriilor stări interioare, preferinţe, resurse,
intuiţii.
-percepţia propriei vieţi afective: recunoaşterea propriilor
emoţii, sentimente şi a efectelor lor;
-autoaprecierea corectă: cunoaşterea propriilor forţe şi
slăbiciuni
-încrederea în sine: un puternic simţ al valorii personale
Stăpânirea de sine
-controlul asupra stărilor interioare, impulsurilor, resurselor
-autocontrolul – ţinerea sub control a emoţiilor şi
impulsurilor
-onestitatea sau credibilitatea (a inspira încredere) –
respectarea standardelor de onestitate şi integritate
-conştiinciozitatea – asumarea răspunderii pentru prestaţiile
personale
-adaptabilitatea – flexibilitatea în faţa schimbărilor
-spiritul inovator.
Motivaţia
-tendinţele emoţionale care ghidează îndeplinirea ţelurilor
propuse.
 71
-dorinţa de a reuşi – străduinţa de a progresa sau de a atinge
nivelul excelenţei
-implicarea – alinierea la obiectivele comune ale grupului
sau ale organizaţiei
-iniţiativa – disponibilitatea de a acţiona ori de câte ori se
iveşte o oportunitate
-optimismul – perseverenţa în urmărirea obiectivelor
propuse, în ciuda obstacolelor sau a nereuşitelor
B.De ordin social – aceste aptitudini determină calitatea
relaţiilor noastre cu ceilalţi
Empatia
1.perceperea sentimentelor şi preocupărilor celorlalţi
2.a-i înţelege pe ceilalţi şi felul lor de a privi lucrurile
3.a-i ajuta pe ceilalţi să evolueze – a percepe posibilităţile de
progres ale altora şi a-i ajuta să-şi dezvolte talentele;
4.simţul de orientare în serviciu – a anticipa, a identifica şi a
împlini cerinţele clienţilor;
5.a şti să valorifici diversitatea etnică şi rasială – a cultiva
oportunităţi prin intermediul oamenilor de diverse origini;
6.discernământul politic – a percepe curentele emoţionale şi
relaţiile de putere.
Sociabilitatea – presupune:
Exercitarea influenţei – folosirea unor tactici eficiente de
persuasiune Comunicarea – a asculta cu receptivitate şi a
transmite mesaje convingătoare. Aplanarea conflictelor – a
negocia şi rezolva divergenţele Arta conducerii – a inspira şi
conduce indivizi şi grupuri; Catalizarea schimbărilor – a
iniţia sau a gestiona schimbările care intervin; Crearea de
legături – a crea şi a întreţine relaţii avantajoase
Colaborarea şi cooperarea – a conlucra cu ceilalţi în
îndeplinirea de scopuri comune; Munca în echipă – crearea
 72
unei sinergii de grup în vederea realizării obiectivelor
colective.37
Este evident că oamenii au capacităţi diferite în
fiecare dintre aceste direcţii; unii dintre noi, de exemplu, îşi
pot stăpâni mai bine propria nelinişte, dar sunt relativ
incapabili să calmeze pe altcineva la supărare. Baza
nivelului capacităţii noastre este fără îndoială, determinată
neuronal, întrucât creierul este extrem de plastic, fiind
capabil să înveţe mereu, noi succesiuni reacţionale. Lipsurile
la nivelul capacităţilor emoţionale pot fi însă, remediate: în
mare măsură, în toate aceste direcţii contează obiceiurile şi
reacţiile care, atunci când se face efortul cuvenit, pot fi
îmbunătăţite.
4.6. Un coeficient emoţional ridicat
Până la urmă, vom identifica un coeficient emoţional
ridicat la persoanele care prezintă un anumit profil
psihologic şi comportamental. Steve Hein, în lucrarea sa
„EQ for Everybody: A Practical Guide to Emotional
Intelligence” (1996), oferă trei definiţii alternative ale
inteligenţei emoţionale:
A.Să fii conştient de trăirile tale şi ale altora şi să ştii cum să
acţionezi în raport cu aceste trăiri.
B.Să ştii să distingi între ceea ce este bun şi ceea ce este rău
pentru tine şi să ştii cum să treci de la rău la bine.
C.Să ai sensibilitate emoţională şi capacitate de conducere,
astfel încât, pe termen lung să-ţi maximizezi fericirea.
David Goleman preferă să numească aptitudinile
emoţionale meta-abilităţi, pentru a sublinia rolul lor
determinant în actualizarea cu mai mult sau mai puţin succes
a potenţialelor cu care am fost înzestraţi. Jack Black (apud

Daniel Goleman – 2004, Inteligenţa emoţională, cheia

37

succesului în viaţă, Editura Alfa, Bucureşti, p. 26-27-28

 73
D. Goleman, 1955), psiholog la Berkeley University, pe
baza unui studiu făcut pe 100 de bărbaţi şi femei, toţi tineri,
a stabilit patru tipuri pure de profiluri psihologice, astfel:
1. Femeia cu un QI înalt – este foarte încrezătoare
în propria inteligenţă, are o fluenţă excelentă în exprimarea
verbală dar este evazivă în exprimarea emoţională. Cu un
registru vast de interese intelectuale şi estetice, e mai
degrabă introvertită şi predispusă la a fi copleşită de nelinişte
şi culpabilitate. 2. Femeia cu inteligenţă emoţională
ridicată - este asertivă, îşi exprimă direct şi natural trăirile
emoţionale şi gândeşte în termeni pozitivi despre sine însăşi.
Este simpatică, sociabilă şi comunicativă, se adaptează bine
la stres şi consideră că viaţa merită să fie trăită din plin.
Stabileşte relaţii cu uşurinţă, este spontană şi deschisă la
stimulări senzoriale şi experienţe erotice. 3. Bărbatul cu IQ
înalt – este genul de intelectual ambiţios şi productiv, cu o
bună mobilitate în plan moral, dar incapabil să se adapteze la
lumea relaţiilor personale. Are numeroase interese
intelectuale, e convins că are dreptate, este previzibil, critic
şi greu de mulţumit. Puţin expresiv şi rece, are dificultăţi în
plan erotico-senzitiv, e mai degrabă, neprietenos şi rigid în
ceea ce-l priveşte. 4. Bărbatul cu inteligenţă emoţională
ridicată – asemenea femeilor din aceeaşi categorie, el este
simpatic şi optimist, înţelegător şi afectuos, este responsabil
din punct de vedere social, ştie să reziste anxietăţilor şi
grijilor de tot felul, este empatic în relaţiile interpersonale şi
ţine cont de aspectele morale ale situaţiei în care este
implicat. Viaţa emoţională este bogată, se bucură de
bunăstare interioară şi se simte confortabil în lumea socială
de care aparţine. Aceste portrete, surprind, desigur, numai
extremele. Fiecare dintre noi, fiind un complex unic de
trăsături şi conduite, deţinem totodată şi o combinaţie unică
de inteligenţă cognitivă şi emoţională.
 74
CAPITOLUL 5
EMPATIA – CHEIA DE BOLTĂ A COMUNICĂRII

5.1. Apariţia şi evoluţia termenului empatie

Empatia, ca şi componentă a domeniului inteligenţei
emoţionale, reprezintă cheia de boltă a oricărui demers de
optimizare psihologică, de autocunoaştere şi relaţionare cu
ceilalţi. Fără empatie lumea ar fi un univers searbăd, un
spaţiu al autismului şi al schizofrenizării afective. Suntem
bogaţi sufleteşte numai în măsura în care ne putem îmbogăţi
mereu cu noi trăiri empatice şi căpătăm profunzimea
înţelegerii sufleteşti doar atunci când ajungem să-i înţelegem
cu adevărat pe cei de lângă noi.
În literatura psihologică, termenul empatie s-a impus
ca dominant, definind acea capacitate de a percepe
experienţa subiectivă a unei alte persoane. Întrucât acest
termen a mai cunoscut o multitudine de variante, putem
aminti şi noi câteva dintre ele. Astfel, autorii români au
apelat la traducerea din limba franceză a unor termeni şi
expresii care exprimă nuanţe multiple ale empatiei: o
proiecţie simpatică a eu-lui, intuiţie proiectivă, fuziune
afectivă sau fuziune afectivă simbolică, simpatie simbolică,
intuiţie simpatică, întrepătrundere afectivă, comprehensiune
prin interpătrundere, introecţie, tranzitivism, intropatie,
transpunere, identificare, transfer (Rădulescu-Motru),
insimţire (Antonescu), proiecţie simpatetică (T. Vianu) şi
empatie (P. Andrei). Când studiem acest fenomen avem
senzaţia că va fi foarte simplu să-l explicăm. Realitatea însă
este de departe cu totul alta. Această stare de spirit este greu
de explicat într-o noţiune coerentă. „Rămâne s-o trăim fără a
o înţelege,” spunea Ch. Lalo.
Diferenţierea este încă neclară între cele trei aspecte
esenţiale ale empatiei: obiectul empatiei, dacă empatia se
 75
referă numai la natura fizică sau numai la psihic sau la
amândouă şi dacă ea nu se îndreaptă numai spre anumite
aspecte ale sufletului (sentimente şi valori); în al doilea rând,
trebuie să punem o întrebare precisă asupra naturii empatiei:
deşi, însuşi termenul pledează pentru natura afectivă a
procesului, unii cercetători, punând accentul pe procesul de
proiecţie, lasă deschisă posibilitatea unei proiecţii neafective;
în al treilea rând, se pune întrebarea asupra valorii cognitive
a empatiei; ceea ce trăim ca stare psihică străină este oare
într-adevăr, o stare integrală a altuia, ceva din starea străină
sau este propria noastră trăire obiectivată? Cum se rezolvă
paradoxul încă actual al lui Goblot: „acest fenomen prezent
şi al meu, este prezent, dar nu este al meu; acest fenomen
interior este exterior; acest fenomen subiectiv este
obiectiv”38? În analiza teoriilor asupra empatiei nu vom găsi
răspunsuri la toate aceste întrebări, iar unele dintre
răspunsuri vor fi tacite.
Interacţiunile cu ceilalţi pun de multe ori în discuţie
capacităţile empatice pe care le avem, dezvăluind cât de bine
îi cunoaştem şi îi înţelegem pe cei de lângă noi, fără a apela
neapărat la o comunicare de tip verbal. Psihologul american
Titchener este cel care a introdus noţiunea respectivă în
psihologie (1909), traducând Einfűhlung prin Empatie
(en=în, pathos= suferinţă, pasiune), în lucrarea sa „Lectures
on the Experimental Psychology of the Thought Processes”,
el a definit empatia în cele din urmă, ca fiind un sentiment
sau o proiecţie a sinelui într-un obiect cu implicaţii sociale,
făcând mediul nostru de viaţă mai uman (1915). Einfűhlung
înseamnă în limba germană un proces de comunicare

38V. Pavelcu – 1982, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea

personalităţii – Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, p.64
 76
intuitivă cu lumea, opunând cunoaşterii raţionale a lumii un
mod de cunoaştere emoţională. Acest concept a fost ulterior
utilizat de Woodworth (1938) şi Mead (1934) dar el a
penetrat profund teoriile fundamentale ale psihologiei.
Piaget (1963) îl menţionează ca fiind “adoptarea unei noi
perspective” iar Freud îl menţionează în 1905 în Cuvintele
de duh şi în 1921 în Psihologia mulţumii şi analiza eului.
În zilele noastre, personologia şi psihologia socială
anglo-saxonă şi continentală se străduiesc să demonstreze
existenţa unui tip empatic de personalitate şi să instituie
empatia ca o trăsătură umană şi definitorie a fiinţei umane.
După cum concluzionează Mehrabian (1972), în urma
cercetărilor realizate, abilităţile empatice scăzute sunt
implicate în psihopatologie şi comportamentele agresive, iar
cele înalte sunt văzute ca esenţiale pentru caracterul şi
comportamentul moral (Dickstein, 1979, Hoffman, 1984),
pentru eficienţa psihoterapeutului (Kendall şi Wilcox, 1980)
şi succesul în profesiuni didactice sau artistice care presupun
implicare şi ajutor social.
C. Rogers, iniţiatorul abordării nondirective în
psihologie este totodată şi cel care a introdus termenul
„empatie” în discursul şi practica psihoterapeutică. Deşi a
fost privit cu oarecare condescendenţă, datorită impreciziei
sale aparente totuşi, conceptul de empatie rămâne inevitabil
în aprofundarea psihologiei emoţiilor cotidiene sau a
psihologiei relaţiilor interumane. Din această perspectivă,
relaţia terapeutului cu „clientul” are drept element esenţial,
empatia, ceea ce înseamnă „a simţi lumea particulară a
clientului ca şi când ar fi a ta, dar fără a uita niciodată
calitatea de «ca şi cum»”39. Atitudinea de comprehensiune

39
C. Rogers - 1966, Le developpement de la personne, Dunod,
Paris, p.23
 77
empatică, ce însoţeşte demersul terapeutic, desemnează
“înţelegerea din interior, din punctul de vedere al
subiectului, a tuturor aspectelor afective şi personale pe care
subiectul încearcă să le comunice”40, notează Tatiana
Dorofte. Mai târziu (1975), C. Rogers a redefinit empatia ca
un proces de intrare în lumea perceptivă a celuilalt, care ne
permite să devenim sensibili la toate transformările sale de
ordin afectiv.
După cum observă M. L. Brunel (1989) şi J. Cosnier
(2002), empatia presupune pe de o parte schimbul de
semnale cognitive, ce se desfăşoară raţional şi conştient iar
pe de altă parte, este vorba mai mult de împărtăşire decât de
schimb, evocând procese cum sunt rezonanţa, imitaţia,
contaminarea, identificarea, ecoul, imaginea în oglindă, şi
apelează mai mult la intuiţie decât la raţiune. Putem spune
deci, conchide J. Cosnier, că „există două sisteme de
cunoaştere: unul afectiv-kinestezic şi unul cognitiv-raţional;
deseori ele funcţionează sinergic, fiecare cu proprietăţile
sale, utilizate preferenţial în funcţie de situaţie”41.
Pentru ca relaţiile interumane, sociale, să fie
menţinute în cadrul unor limite suportabile, soluţionabile şi
reversibile, pentru a evita conflictele, este necesar controlul
emoţiilor. Se poate vorbi de existenţa mai multor mecanisme
de control, individuale dar şi sociale. Din ansamblul
mecanismelor individuale, cel mai frecvent utilizate sunt
mecanismele de descărcare (vorbirea cu voce tare, volubilă,
rapidă sau chiar cu ţipete), mecanisme represive (o stăpânire
a vocii, cuvintelor, gesturilor, a gândurilor), mecanisme

40
Tatiana Dorofte - 1991, Orientări şi tendinţe în psihoterapia
contemporană, Editura Ştiinţifică, p.88
41
J. Cosnier - 2002, Introducere în psihologia emoţiilor şi a
sentimentelor, Editura Polirom, p.103
 78
cognitive (descentrare-centrare spre alte gânduri, obiecte,
raţionalizare, justificare şi anticipări pozitive), mecanisme
relaţionale (utilizarea unui ”suport social”, faţă de care sunt
împărtăşite emoţiile).
Empatia sau latura intuitivă a minţii noastre –
percepţia extrasenzorială sau „al şaselea simţ” – adună
informaţii pe care celelalte simţuri nu reuşesc să le
recunoască. Uneori „ştim” ceva pur şi simplu, fără a ne da
seama neapărat cum sau de ce. Ştim, de exemplu, că o
anumită persoană va izbucni în lacrimi sau că altcineva se va
scuza şi va părăsi încăperea. În mare parte a timpului nu
facem un efort conştient nici măcar pentru a observa, cu atât
mai puţin pentru a fi atenţi sau pentru a încerca să înţelegem
volumul de informaţii pe care îl asimilăm. Este ca şi cum am
fi un burete, care absoarbe totul şi înmagazinează adânc în
interior, fără un scop evident, ci doar pentru că ar putea fi
util în viitor. În realitate ştim, dar nu suntem conştienţi că
ştim. Dacă din cine ştie ce motive, nu suntem sensibili la
aceste semnale şi nu le identificăm (dacă „antena” noastră
socială nu funcţionează), suntem lipsiţi de „indiciile
emoţionale” de care avem nevoie pentru a ne influenţa
comportamentul. Expresia „cu suflet cald”, este de obicei,
atribuită persoanelor ce manifestă empatie: grijuliu, sensibil,
plin de compasiune, interesat, simţitor, prietenos, înţelegător,
care ştie să asculte, altruist. Expresia „rece ca un sloi”, va fi
atribuită celor care nu manifestă astfel de trăsături în
comportamentul lor.

5.2. Conţinutul empatiei

Sintetic, am putea spune că empatia cuprinde
următoarele aspecte esenţiale:
-A fi sensibil cu alţi oameni şi a-i înţelege.
-A ne raporta la nevoile şi la binele celorlalţi.
 79
-A încuraja progresul altor oameni.
-A fi acordat din punct de vedere social şi politic.
Oamenii care dispun de această capacitate, de a fi
sensibil cu alţi oameni şi de a-i înţelege, nu numai că percep
simţămintele şi nevoile altora, dar ei sunt dispuşi să facă
efortul de a vedea acţiunile, întâmplările şi situaţiile din alt
punct de vedere în afară de cel propriu şi să acţioneze în
concordanţă cu acesta. Astfel, ei nu presupun că alţi oameni
au, în mod automat, acelaşi punct de vedere cu al lor, şi
recunosc faptul că, în orice situaţie, există mai multe puncte
de vedere care trebuie luate în considerare. Oamenii care nu
au o astfel de abordare a lucrurilor sau o viziune mai largă şi
deschisă la perspective diferite, vor întâmpina probleme de
natură emoţională la mai multe niveluri, începând de la
relaţii personale apropiate şi până la interacţiuni sociale,
inclusiv la locul de muncă. Imposibilitatea de a vedea
lucrurile din punctul de vedere al altei persoane, conduce
deseori la dificultăţi în relaţiile interpersonale, cu familia şi
prietenii. Dacă ideile şi simţămintele noastre interioare nu
sunt luate în seamă atunci când se hotărăsc anumite
evenimente importante, o enervare uşoară poate creşte în
timp, până la punctul în care, contribuie la ruperea unei
relaţii. „O astfel de comportare poate fi iertată dacă este
izolată şi dacă, în mod obişnuit, există respect pentru
sentimentele şi punctul de vedere al celuilalt. Totuşi, dacă se
repetă cu nepăsare, va deveni sursa unor resentimente
adânci, mai ales dacă este însoţită de o lipsă totală de interes
privind efectele pe care le are asupra celeilalte persoane”42,
notează R. Wood şi H. Tolley.

Robert Wood, Harry Tolley – 2003, Inteligenţa emoţională prin

42

teste, Editura MeteorPress, Bucureşti, p.98

 80
Indivizii care sunt insensibili la emoţiile interioare
ale altora şi nu pot şi/sau nu vor să ia în considerare alte
puncte de vedere în afară de cel propriu pot genera probleme
grupurilor, echipelor şi firmelor din care fac parte.
Capacitatea de a încuraja progresul altor oameni
aparţine persoanelor cu o empatie dezvoltată. Ea are un rol
extrem de important în tot felul de situaţii, mai ales când este
vorba de îngrijirea şi educarea copiilor de orice vârstă sau de
antrenarea şi instruirea adulţilor. Apoi, mai sunt şi meseriile
în care perfecţionarea este, din ce în ce mai mult, considerată
cheia îmbunătăţirii neîntrerupte a bunurilor şi serviciilor pe
care le furnizează firmele. De aceea, empatia are, în acest
context, un rol de bază pentru succesul studiului de-a lungul
vieţii. De asemenea, nu putem vorbi despre a ajuta pe alţii,
dacă fiecare dintre noi nu este conştient de modul în care
tulburarea emoţională poate influenţa performanţele
indivizilor sau grupurilor. Dar dacă putem vorbi despre
„tremurături”, „nervi la examen” şi „trac” aceasta înseamnă
că am devenit conştienţi de influenţa pe care o are acea
tulburare asupra felului în care acţionăm, indiferent dacă
dăm test auto sau participăm la un examen sau e prima zi
într-o slujbă nouă. De aici, însă, nu rezultă că există o
legătură directă între simţămintele interioare şi calitatea
activităţii pe care o desfăşurăm. Este foarte posibil, ca în
anumite situaţii o tensiune nervoasă mai mare, să fie chiar
benefică – de exemplu, a vrea ceva neapărat – atâta vreme
cât ea este ţinută sub control. Pe de altă parte, un exces de
nervozitate, poate avea un impact nefavorabil asupra
modului în care lucrăm, mai ales când considerăm că miza
este deosebit de mare.
În cartea sa “Inteligenţa emoţională”, Daniel
Goleman afirmă că oamenii cu calităţi empatice sunt “lideri
înnăscuţi, care pot exprima sentimente colective nerostite şi
 81
le pot articula astfel, încât să îndrume grupul social respectiv
către ţelurile sale.”43 Un studiu realizat pe un eşantion de
peste 7000 de oameni, în America şi în alte 18 ţări, a arătat
că a fi empatic presupune a avea o mai bună stăpânire a
limbajului emoţional, o popularitate mai mare, o mai bună
putere de adaptare şi mai mult succes în plan sentimental. De
asemenea, potrivit psihologilor specializaţi în inteligenţa
emoţională Thomas Hatch şi Howard Gardner, empatia este
ingredientul de bază pentru şarm, succes în societate şi chiar
charismă. S-a dovedit de altfel, că numai copiii care au avut
parte de empatia celorlalţi sunt capabili, la rândul lor de a fi
empatici. Modalitatea de a intui sentimentele altcuiva
presupune totodată şi capacitatea de a interpreta canalele
non-verbale: tonul vocii, gestica, expresia feţei, poziţia
corpului, a braţelor etc. În general, femeile sunt mai atente la
acest tip de percepţii. Rădăcinile empatiei se află în
copilărie. Practic, din ziua în care se nasc, sugarii suferă
când aud un alt copil plângând, reacţie pe care unii o
consideră un precursor timpuriu al empatiei. Abia la un an şi
ceva copiii încep să înţeleagă că suferinţa nu le aparţine ci
este a altcuiva, deşi sunt încă dezorientaţi. Această confuzie
se constată şi atunci când un copil de un an imită suferinţa
cuiva, poate şi pentru că vrea să înţeleagă mai bine ce se
întâmplă cu persoana respectivă. Dimpotrivă, blocarea
empatiei este regăsită simptomatic în tabloul psihologic al
celor ce comit crime, violuri, şi alte fapte reprobabile.
Incapacitatea de a avea empatie, blochează aprecierile
morale asupra propriilor fapte, astfel încât totul pare permis
şi justificat din perspectiva celui care le comite.

Daniel Goleman – 2001, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea

43

Veche, Bucureşti, p.97

 82
Pentru psihologi, incapacitatea de a transpune şi de a
trăi senzaţiile celorlalţi, în primii ani de viaţă, constituie un
motiv de îngrijorare. După ce sunt depistate insuficienţele
fiziologice, atenţia psihologilor este îndreptată asupra
modului în care au fost trataţi copiii respectivi. Şi aceasta,
pentru că numai copiii care au parte de empatia celorlalţi
sunt capabili de a fi, la rândul lor empatici.
În relaţia de cuplu, la fel ca în orice altă relaţie
interumană, a fi empatic înseamnă în primul rând, a-ţi păsa
de celălalt, adică, a-i acorda suficientă importanţă pentru a-ţi
orienta atenţia asupra lui. Empatia reclamă însă, adâncirea
acestei prime conexiuni şi racordarea la universul interior al
celuilalt. Cum spune Rogers, „a fi empatic, înseamnă a
percepe cadrul intern de referinţă al altuia, cu toate
componentele şi semnificaţiile sale emoţionale, ca şi cum ai
fi cealaltă persoană dar fără a pierde conştiinţa de ca şi
cum.”44 În termeni mai simpli, este capacitatea de a te pune
în locul altuia, de a vedea şi a simţi lumea aşa cum o simte
el. Empatia poate reprezenta totodată, scrie Jeanne Segal,
„un remediu ideal împotriva nefericitului obicei de a
eticheta şi de asemenea, ne dezvaţă de tendinţa de a
contrazice, ajutându-ne să putem fi în dezacord cu cineva
fără a deveni dezagreabili”45. Capacitatea empatică ne oferă
posibilitatea de a rezolva chiar şi cele mai iritante conflicte.
A fi sensibil la grijile şi nevoile celorlalţi nu înseamnă o
neglijare a propriilor nevoi. Cu toate acestea, legătura dintre
empatie şi atitudinea compasivă faţă de ceilalţi, este
evidentă. Atunci când simţim pe propria piele o serie de

44
C. Rogers - 1966, Le developpement de la personne, Dunod,
Paris, p.54
45
Jeanne Segal – 1999, Dezvoltarea inteligenţei emoţionale,
Editura Teora, Bucureşti, p.108
 83
neajunsuri şi suferinţe, începe să ne pese şi vrem să facem
ceva în această privinţă. D. Goleman reia afirmaţia făcută de
M. Hoffman potrivit căreia, rădăcinile moralităţii trebuie
căutate în empatie de vreme ce, participând la durerea cuiva,
simţim imboldul de a ajuta. Empatia nu numai că ne face
mai înţelegători, iubitori şi grijulii în relaţiile familiale,
sentimentale, de serviciu etc. dar ne ajută să devenim fiinţe
compasive faţă de cei pe care nu-i cunoaştem şi,
cunoscându-le suferinţele, vom încerca să-i ajutăm într-un
fel. Empatia supune atenţiei noastre probleme sociale şi
nedreptăţi care ne determină să luăm atitudine iar
problemele sociale devin problemele noastre. După cum
notează V. Peiffer, în acest secol “aportul şi realizările
raţiunii sunt cu mult supraevaluate, exact pe cât sunt de
flagrant subevaluate resursele subconştientului, căci nu
considerăm că sunt reale decât lucrurile care se pot măsura şi
care au alături tabele de cifre şi situaţii statistice ale datelor
experimentale.”46 Unii autori admit că există anumite
prejudecăţi culturale despre empatie şi două dintre ele ar
putea fi sintetizate astfel:
1.A fi empatic este prea riscant, nu-mi pot permite să mă
transpun în rolul altuia. Se neglijează însă adevărul că
empatia nu înseamnă simpatie.
2.Empatia mă împiedică să fac ceea ce este cel mai bine
pentru mine. Însă, a-i accepta pe ceilalţi nu înseamnă a ne
anula propria personalitate.
Empatia nu trebuie ne facă vulnerabili, ci
dimpotrivă, să ne protejeze de orice influenţe negative. În
acest sens, precizăm că trebuie să învăţăm să facem
distincţie între simpatie şi empatie. Simpatia exagerată,

Vera Peiffer – Gândirea pozitivă, Ed. Teora, Bucureşti, 1999,

46

p.23
 84
poate conduce, de exemplu, într-o conversaţie intimă, la
trezirea prin rezonanţă cu trăirile relatate de interlocutor
(emoţie, furie, teamă), a propriilor noastre temeri sau
nemulţumiri. Conversaţia este scindată de această interfe-
renţă, în care vom copleşi pe cel ce ni se destăinuie, cu
propriile noastre probleme nerezolvate. De aici, apare un
baraj de sugestii care îl îndepărtează pe acela şi transformă
tentativa sa de a se apropia de noi, într-un veritabil eşec.
Simpatia de acest gen, ne vlăguieşte, ne înceţoşează mintea
şi rar se poate spune că ajută pe cineva, dar este posibil ca
starea noastră de nelinişte inconştientă să ne facă să nu
vedem acest lucru. Empatia are astfel puterea de a deschide
inimile celorlalţi. În momentul în care ascultăm pe cineva
trebuie să ne folosim toate simţurile pentru a înţelege
persoana din faţa noastră. Pentru aceasta, nu este nevoie de
energie mentală ci de informaţie emoţională. ”Capacitatea
empatică trebuie astfel cultivată, pentru a putea rezolva chiar
şi cele mai iritante conflicte, într-un mod care să-i satisfacă,
din punct de vedere emoţional, pe toţi. A fi un martir sau,
dimpotrivă, un încăpăţânat gros de obraz care l-a luat pe
“nu” în braţe nu sunt soluţii. Există o modalitate mai bună de
a deveni empatic.”47 Una dintre modalităţile frecvent
recomandate în ameliorarea stării empatice şi de autocu-
noaştere este aceea de a trăi în prezent, fără a te ataşa de
impresiile trecutului şi nici de prezent sau viitor. “Trecutul,
scrie V. R. Dhiravamsa, este ceea ce s-a terminat, regatul
morţii. Ceea ce rămâne nu sunt fapte, ci amintirea
faptelor.”48 Pentru aceasta, ar trebui să învăţăm să ascultăm,
cu toată atenţia, lipsiţi de orice sentiment, tensiune sau

47
Idem, p.109
V. R. Dhiravamsa, – 1995, Calea non-ataşamentului – Ed.
48

Colosseum, Bucureşti, p.57-58

 85
disconfort fizic sau mental. “Atenţia, notează autoarea mai
departe, îşi îndeplineşte funcţia şi acţionează în locul vostru
fără să fie nevoie să interveniţi. Făcând efortul de a acţiona,
împiedicaţi deplasarea naturală a atenţiei şi, în consecinţă,
permiteţi dezechilibrului să se instaleze.”49 (1995, p.58). A
depinde de trecut sau de viitor împiedică dezvoltarea
libertăţii şi a forţei interioare. Acolo unde nu mai există
siguranţă, nu mai există nici disperare, pare să ne
reamintească vechi precepte budiste. Cultivarea abilităţii de
a conştientiza comportamentele inconştiente şi pentru a pune
în aplicare noul mod de a gândi şi de a acţiona, în ciuda
sentimentului iniţial de stângăcie se obţine doar printr-o
practică îndelungată. Acest proces este neîntrerupt iar
intuiţiile, descoperirile şi adaptările noastre devin cu timpul
tot mai profunde. Este favorizată astfel, scăderea treptată a
intensităţii emoţiilor negative prin conştientizare şi
autocontrol. În cele din urmă, autori ca Tara Benett-
Goleman consideră că reacţiile emoţionale sunt automatisme
care se schimbă cu greu, doar în decursul unor perioade mai
lungi de timp. Unii autori, recomandă pentru dezvoltarea
empatiei, descoperirea propriilor limite şi, ca urmare,
transformarea empatiei în compasiune. Dezvoltarea
dispoziţiei personale de a ierta, a medita profund asupra bu-
năvoinţei iubitoare şi a acceptării pot deveni mijloace
eficiente în procesul dezvoltării inteligenţei emoţionale.
Metoda reflecţei înţelepte cât şi contemplaţia asupra
gândurilor înseamnă a deveni conştient, pe măsură ce
gândurile apar, de faptul că mintea gândeşte, fără a ne lăsa
impresionaţi de conţinut: a nu da curs unei înlănţuiri de
asociaţii, a nu analiza gândul şi motivul pentru care a apărut,
ci doar de a fi conştient de momentul în care s-a petrecut

49
Idem, p.58
 86
“gândirea”. “Detaşarea de gânduri prin intermediul contem-
plaţiei ne oferă libertatea de a pune sub semnul întrebării
acele gânduri şi astfel, de a nu mai fi dominaţi de ele”50,
notează Tara Benett-Goleman.
Pe de altă parte, se poate spune că empatia poate fi
utilizată uneori şi ca un mijloc de manipulare, menţionează
D. Goleman. Ea se manifestă atunci ca o pseudo-empatie, o
poză socială care se voalează deîndată ce este identificată.
[…] „Nu-i suficient să avem un potenţial empatic – trebuie
să şi vrem să participăm. Sunt însă oameni care par lipsiţi de
empatie datorită faptului că reacţionează astfel în mod
deliberat pentru a părea duri şi a rezista impulsului de a
ajuta.”51Condiţionarea noastră emoţională se poate manifesta
prin cristalizarea acelei viziuni înguste, „de tunel”, prin
prezenţa sentimentului de a fi prizonier într-un spaţiu limitat,
aproape claustrofobic, constituit din gânduri, presupuneri şi
convingeri repetitive. Contemplaţia poate deschide în minte
un spaţiu care iluminează acest întuneric, lărgind perspectiva
dincolo de presupusele limite, conferind o neaşteptată
claritate reacţiilor şi gândurilor compulsive. Cunoaşterea
celorlalţi prin empatie cât şi cunoaşterea propriilor trăiri
reprezintă elemente esenţiale în înţelegerea şi dezvoltarea
inteligenţei emoţionale.

50
Tara Bennett-Goleman – 2002, Alchimia emoţională, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, p.254
51
Daniel Goleman – 2004, Inteligenţa emoţională, cheia succesului
în viaţă, Editura Alfa, Bucureşti, p.143
 87
CAPITOLUL 6
EMPATIE CONTEMPLATIVĂ ŞI INADAPTARE

Dezvoltarea inteligenţei emoţionale presupune,

printre altele o etapă de conştientizare a propriilor reacţii
emoţionale. Tara Bennett Goleman vorbeşte chiar de
posibila cristalizare a unor scheme mentale ca reflexie a
unor stări psihice de inadaptare. O schemă este în esenţă o
combinaţie foarte stabilă între idei şi sentimente cu o
conotaţie negativă. Orice schemă poate fi considerată o
încercare deviată de a răspunde unor necesităţi vitale pentru
individ: siguranţă, relaţia cu ceilalţi, autonomia, competenţa
ş.a. Aceste scheme mentale ar mai putea fi asociate
stereotipurilor mentale, constituind totodată o realitate
simbolică pentru subiect. Ele dezvăluie de fapt, un tipar
emoţional în virtutea căruia subiectul reacţionează în acelaşi
mod, în situaţii similare. Datorită efectelor, uneori devas-
tatoare asupra personalităţii individului, aceste scheme
constituie un câmp de “toxicitate emoţională” care merită
investigat şi purificat prin conştientizare şi efort personal în
plan comportamental.
Cele mai des întâlnite dorinţe aflate la baza acestor
conflicte interne sunt următoarele trei: vreau să fiu înţeles,
să existe empatie faţă de mine şi să fiu văzut aşa cum sunt;
vreau să fiu respectat, apreciat şi tratat în mod corect; vreau
să am o părere bună despre mine, să am încredere în mine.
Conflictul este o consecinţă a relaţiilor dizarmonioase cu
ceilalţi. Într-o schemă de inadaptare, partenerul de acţiune
pare să se împotrivească dorinţei sau nevoii persoanei în
cauză. De aici, rezultă o listă disperată de răspunsuri
anticipate, incluzând de exemplu, certitudinea că celălalt va
fi insensibil şi nepăsător faţă de sentimentele noastre, că
celălalt va profita sau ne va umili. Printre schemele
 88
emoţionale de inadaptare cele mai des întâlnite, pot fi
enumerate următoarele:
Abandonul. Originea fricii de abandon se regăseşte
în teama permanentă că ceilalţi ne vor lăsa singuri, generată
de cele mai multe ori de o situaţie reală petrecută în
copilărie; uneori însă, este vorba doar despre un abandon
simbolic. În acest caz, putem găsi un părinte instabil, pe care
nu se poate conta, care este distant din punct de vedere
afectiv, schimbarea frecventă a locuinţei, fapte ce pot avea
acelaşi impact emoţional. Pentru indivizii care au dobândit
acest tipar emoţional, eventualitatea de a rămâne singuri le
trezeşte o tristeţe profundă şi un sentiment de izolare. Teama
şi panica ce rezultă sunt emoţii tipice ale tiparului
abandonului. Strategia de compensare împinsă la extrem în
situaţiile de abandon, poate conduce la un ataşament de
natură anxioasă; persoana va avea nevoie să fie reasigurată
constant că relaţia este stabilă şi sigură. Dar această nevoie
constantă de reasigurare poate deveni uneori o profeţie care
se împlineşte singură (self fulfillment prophecy), ajungându-
se la separarea de partener.
Privaţiunea. “Nevoile mele nu vor fi satisfăcute” -
acest enunţ rezumă convingerea intimă specifică schemei
privaţiunii. Sentimentele profunde trezite de schema
privaţiunii sunt tristeţea şi deznădejdea, care se nasc din
convingerea unei persoane că nu va fi niciodată înţeleasă sau
luată în seamă. Chiar dacă sunt adulţi, cei care manifestă
această schemă se simt ca nişte copii neglijaţi, înfuriindu-se
adesea din cauza faptului că nevoile lor sunt ignorate. Furia
ascunde de fapt, sentimentele de însingurare şi tristeţe.
Strategiile acestei scheme sunt numeroase. De exemplu, o
pacientă devine furioasă şi acuză pe oricine o face să se
simtă ignorată. Atitudinea ei de a pretinde prea mult, va
pune familia in dificultatea de a-i înţelege sentimentele. De
 89
multe ori, cei care manifestă schema privaţiunii îşi aleg
meserii în care să poată fi de ajutor - muncă socială,
asistenţă medicală, psihoterapie. Numai că, un astfel de
ajutor motivat doar de scopul compensator al schemei, poate
avea rezultate dezastruoase, ducând la suprasolicitare şi
epuizare.
Subjugarea. Tiparul subjugării este axat pe
sentimentul că nevoile proprii nu reprezintă niciodată o
prioritare în interactiunile obişnuite întrucât, celălalt
conduce întotdeauna. Convingerea intimă aflată la baza
tiparului subjugării este următoarea: “Întotdeauna e aşa cum
vrei tu, nu cum vreau eu.” Această schemă apare de regulă,
într-o copilărie dominată de părinţi autoritari, care nu acordă
copilului nici un drept de apel. Copiii care cresc într-o astfel
de atmosferă învaţă de timpuriu că sentimentele şi nevoile
lor sunt inexistente sau că nu contează, că în cele din urmă,
celălalt îşi va impune mereu voinţa. Mai târziu, ca adulţi, ei
devin neputincioşi şi neajutoraţi faţă de propriile dorinţe şi
preferinţe. De asemenea, este posibil să li se pară firesc ca
altcineva să-şi impună mereu voinţa, încât pierd contactul cu
ceea ce sunt şi doresc cu adevărat. Uneori, în ciuda
dezinvolturii în conduită, aceste persoane se pot simţi
dominate sau folosite de către ceilalţi. Adesea, sunt pline de
resentimente, dar nu îşi exprimă niciodată nemulţumirile. E
posibil ca răzbunarea să se manifeste indirect, amânând
lucrurile, nerespectând termenele-limită sau prin întârzieri
repetate.
Neîncrederea. Această schemă este caracterizată
dimpotrivă, de o suspiciune exagerată; convingerea intimă
este aceea că nu poţi avea încredere în oameni. Iar ca-
racteristica emoţională o reprezintă predispoziţia acestor
persoane de a se înfuria, tensiunea lor ajungând la cote
maxime. În mod paradoxal, indivizi la care este prezentă
 90
schema neîncrederii, au tendinţa să stabilească relaţii care să
le confirme cele mai negre temeri, alegând parteneri care
într-adevăr, au un comportament neadecvat.
Imposibilitatea de a fi iubit. Această schemă este
caracterizată de presupunerea automată că “nu sunt demn de
iubire”. La originea acestei scheme se află convingerea
acelei persoane că este lipsită de calităţi şi dacă cineva ar
cunoaşte-o cu adevărat şi-ar da seama de lipsurile sale; de
fapt, această schemă mai este numită şi schema deficienţei.
Ruşinea şi umilinţa sunt cele mai însemnate sentimente în
schema deficienţei. Sentimentul de a fi lipsit de calităţi şi
nedemn de a fi iubit este adesea insuflat de părinţi excesiv de
critici, care-şi insultă şi-şi umilesc copiii. Un astfel de copil
capitulează, construindu-şi o imagine de sine conform căreia
nu este suficient de bun. Un alt copil poate afişa o atitudine
de bravadă, de îndrăzneală, care ascunde de fapt, sentimentul
de inferioritate.
Pentru a conştientiza mai bine aceste scheme
mentale care sunt în esenţa lor dezadaptative sunt necesare
mai multe etape, pe care Tara Bennett Goleman le
caracterizează în felul următor:
1.Conştientizarea a ceea ce se petrece, fără a neglija sau a
trece cu vederea nici un detaliu.
2.Acceptarea propriilor sentimente legate de evenimentul în
cauză, conştientizând cu claritate nuanţele acestora.
3.Observarea atentă a propriilor gânduri.
4.Conştientizarea existenţei unor similitudini cu alte situaţii
din trecut.
5.Concluziile ne vor conduce spre identificarea schemei de
gândire ce ne este caracteristică52.

Tara Bennett-Goleman – 2002, Alchimia emoţională, Ed. Curtea

52

Veche, Bucureşti, p.135

 91
Există, de asemenea, scheme ce se cristalizează în
procesul de interacţiune cu lumea exterioară:
Excluderea. Schema excluderii are drept element
central statutul pe care considerăm că îl avem într-un grup.
Mesajul pe care îl percepem în astfel de situaţii este de
genul: “nu eşti ca noi, iar prezenţa ta este indezirabiă
printre noi!” Emoţiile tipice sunt anxietatea - atunci când ne
aflăm de exemplu, într-un mediu străin - şi tristeţea
profundă, provocată de sentimentul de a fi izolat şi
marginalizat. Schema operează ca o profeţie care se
împlineşte singură: neliniştea pe care o resimte cineva la
gândul de a fi observat şi respins îl face să se comporte într-
un mod nepotrivit, provocând exact situaţiile pe care ar vrea
să le evite.
Vulnerabilitatea. La originea tiparului vulne-
rabilităţii se află pierderea controlului asupra lucrurilor.
Indiciul îl reprezintă teama exagerată că urmează să se
petreacă o catastrofă. Cei care încearcă să supracompenseze
vulnerabilitatea prin asumarea de riscuri, oferă o imagine cu
totul diferită, dacă nu chiar paradoxală. Aceşti indivizi
optează pentru activităţi riscante, precum paraşutismul etc.,
pentru a-şi demonstra cumva că temerile lor nu sunt
justificate.
Eşecul. Schema eşecului poate determina pe cineva
să depună eforturi foarte mari pentru a reuşi, în ciuda
permanentei frici de eşec. Această combinaţie poate
determina apariţia fenomenului imposturii: persoana care s-a
descurcat foarte bine, totuşi, în adâncul conştiinţei sale, ca şi
cum ar fi comis o fraudă, este convinsă că succesul său a fost
un accident sau o greşeală şi în cele din urmă va fi
deconspirată. Impresia acesteia este că i-a făcut pe ceilalţi să
creadă că este mai capabilă decât în realitate şi că de fapt, i-a
 92
păcălit. Astfel de indivizi trăiesc terorizaţi la gândul că, într-
o zi, una din acţiunile lor îi va da de gol.
Perfecţionismul. Rădăcina emoţională a acestei
scheme este sentimentul unei persoane că va rata, oricât de
mult s-ar strădui. Indivizii care au dezvoltat schema
perfecţionismului văd întreaga lume prin lentilele unor
aşteptări nerealist de mari. Motto-ul lor este: “trebuie să fiu
perfect”. Oamenii care au această atitudine cer de la ei înşişi
totul şi chiar mai mult. Sunt neîndurători cu ei înşişi în
încercarea de a respecta cele mai înalte standarde. Acest
lucru poate da rezultate deosebite când este vorba de unele
domenii de activitate cum ar fi sportul, de exemplu. Pentru a
ţine departe ameninţarea criticilor, aceşti oameni muncesc
mai mult decât ar fi necesar. Dar oricât de bine ar acţiona,
pentru ei, niciodată nu e suficient de bine, astfel că depun
eforturi şi mai mari, în detrimentul sănătăţii, a capacităţii de
a se bucura de plăcerile vieţii. Din cauza standardelor
autoimpuse, este foarte posibil ca aceste persoane să fie
afectate de boli cauzate de stres, cum ar fi colita sau
migrenele. Pentru perfecţionist, orice defect, orice eroare
minoră devine singurul lucru demn de atenţie. Autocritica şi
reproşurile sunt nemiloase. Unii perfecţionişti încearcă să îi
supună pe toţi ceilalţi standardelor extrem de ridicate pe care
le respectă ei înşişi. În consecinţă, sunt adesea critici cu
ceilalţi, observând numai partea negativă a lucrurilor sau
numai micile defecte.
Îndreptăţirea. Cei ce şi-au dezvoltat schema
îndreptăţirii se simt speciali - atât de speciali, încât se simt
îndreptăţiţi să aibă tot ce vor. Motto-ul lor este “regulile nu
sunt valabile pentru mine”. Oamenii care se simt îndreptăţiţi
văd viaţa prin acele lentile deformante care îi plasează mai
presus de oricine altcineva. Legile, regulile şi convenţiile
sociale sunt doar pentru ceilalţi, nu pentru ei. Această
 93
atitudine poate lua naştere la acel individ care în copilărie a
fost răsfăţat, care a fost tratat ca un mic prinţ sau ca o mică
prinţesă. Ca adulţi aceştia pot fi impulsivi, copilăroşi şi
egoişti; de asemenea, schema îndreptăţirii mai poate fi o
consecinţă şi a imposibilităţii de a fi iubit ori a lipsei de
atenţie, afecţiune sau bunuri materiale, suferită în copilărie.
Ca urmare, astfel de indivizi resimt durerea de a fi fost
nedreptăţiţi şi cred că, odată deveniţi adulţi au dreptul la mai
mult decât li s-ar cuveni pentru a compensa lipsurile suferite
în copilărie. Un indiciu al tiparului îndreptăţirii este
sentimentul de a fi special, iritarea în faţa unui refuz sau în
faţa impunerii unor limite. Alte indicii pot fi lipsa de
disciplină, satisfacerea impulsivă a unor dorinţe, indiferent
de consecinţe - de exemplu, a cheltui până la faliment.
În cele din urmă, putem spune că evenimentele sunt
importante, dar mai importantă este interpretarea pe care le-o
dăm şi percepţia pe care o avem asupra lor. “Subconştientul,
notează Vera Peiffer, nu face deosebire între imaginaţie şi
realitate. Dacă ţi-ai rezolvat problema creată de un
eveniment dureros din trecut, acesta îşi pierde puterea pe
care o avea asupra ta. (...) Nu contează cum bate vântul.
Singurul lucru care contează este cum îţi întinzi pânzele
corabiei.”53 În cazul schemelor mentale dezadaptative, ne
confruntăm cu o alterare a percepţiilor, cu o modificare a
reacţiilor individuale, pentru a fi în acord cu versiunea
deformată asupra realităţii pe care ele ne-o prezintă. În final,
ele ajung să ne convingă de faptul că versiunea deformată
este corectă. Conţinutul logic şi persuasiv al schemelor ne
spune cine trebuie să fim şi ce este acceptabil. Pe scurt, scrie
Tara Bennett Goleman, “ele ne împiedică să ne manifestăm

Vera Peiffer – 1999, Gândirea pozitivă, Ed. Teora, Bucureşti,

53

p.166
 94
flexibilitatea, creativitatea, bucuria şi compasiunea, care sunt
calităţile noastre fireşti, îngrădindu-ne viaţa şi stabilind în
mod arbitrar în ce fel trebuie să gândim, să simţim şi să
reacţionăm. (...) Alchimia emoţională presupune o cunoaş-
tere a schemelor, cu alte cuvinte, oferă o cale de auto-
cunoaştere. Înţelegerea aprofundată a schemelor este primul
pas către eliberarea din aceste închisori ale minţii.”54
Empatia contemplativă înseamnă a lua contact cu
acele sentimente care au fost ţinute captive de tiparele
constrângătoare ale schemelor, ajutând la exprimarea lor.
Empatia contemplativă înseamnă trăirea sentimentelor, dar
nu şi încercarea de a le schimba. Odată ce suntem dispuşi să
empatizăm cu sentimentele schemei, suntem mai puţin
motivaţi să fim excesiv de raţionali sau să ne distanţăm
emoţional. Aceasta nu înseamnă că trebuie să rămânem doar
la nivelul sentimentului, ci este important să nu ne
împotrivim sau să nu-l evităm. Acceptarea propriilor trăiri,
aşa cum ne apar în mod firesc în interacţiunile noastre
cotidiene, reprezintă un pas important în conştientizarea de
sine. Devenim cu adevărat contemplativi dacă, într-un
moment dificil, ne putem urmări senzaţiile provocate de
gândurile şi sentimentele de furie, până ce intensitatea lor
dispare sau îşi pierd puterea pe care o au asupra noastră, în
loc să ne lăsăm conduşi de ele în acţiunile noastre. Rafinarea
cunoaşterii de sine înseamnă observarea impulsului dinainte
de a acţiona în virtutea lui, astfel încât să putem hotărî în
timp util să nu îi dăm curs. Principiul de bază ar fi: cu cât ne
dăm mai repede seama ce se întâmplă atunci când are loc un
atac al schemei, cu atât este mai uşor să scurtcircuităm
desfăşurarea lui.

Tara Bennett-Goleman – 2002, Alchimia emoţională, Ed. Curtea

54

Veche, Bucureşti, p.137-138

 95
Cu mult înainte de atacul schemei sau momentul
propriu-zis de criză, generat de schemă, există o etapă
liniştită de formare, în care schema este amorsată, dar totul
se petrece dincolo de zona conştientă. Indiciul că o schemă a
fost amorsată poate fi frecvenţa crescută a unor gânduri
asociate cu anumite tipare, a unor sentimente ce le însoţesc
sau a impulsurilor tipice de a reacţiona conform schemei.
Adeseori, ceea ce ne face să ne împotrivim trăirii emoţiilor
este reacţia noastră obişnuită la ele. De teamă sau din dorinţa
de a le evita, suntem incapabili să trăim experienţa aşa cum
este, conştientizând-o în mod neutru şi obiectiv. Această
atitudine este echivalentul mental al schimbării poziţiei
trupului, cu scopul de a evita cel mai mic disconfort.
Cercetători ai cogniţiei ne avertizează că există acea
„secundă magică”, pauza dintre intenţie şi acţiune, când
forţele noastre mentale pot fi direcţionate în sensul pe care îl
dorim. Ne putem concentra astfel încât să ne conştientizăm
intenţiile. De exemplu, am putea realiza un exerciţiu simplu,
de a ne contempla mişcările insesizabile pe care le facem
atunci când mergem. Înainte de fiecare întoarcere, înainte de
fiecare pas, în minte se formează intenţia de a face o
mişcare. Atenţia face ca acel moment – acea secundă – să fie
conştientizată. De aceea, în mod similar, dacă cineva face
ceva care vă deranjează, acordaţi-vă un răgaz şi conştien-
tizaţi-vă intenţiile înainte de a da un anumit răspuns.
Depistaţi impulsul pe care îl aveţi, ce aveţi tendinţa să faceţi
– poate că tendinţa este de a da un răspuns dur sau abrupt. Pe
măsură ce exersaţi, răgazul magic se poate prelungi şi astfel
timpul subiectiv se poate şi el prelungi şi aprofunda.
Dacă suntem în stare să sesizăm impulsurile gene-
rate de temerile noastre - de abandon şi de separare, de
excludere, teama de catastrofe şi de a nu fi iubit - avem la
dispoziţie aceeaşi opţiune de a nu le da curs. Conştientizarea
 96
acestor etape ne permite sesizarea impulsului de a reacţiona,
ceea ce ne dă posibilitatea de a nu ne manifesta furia, ci doar
nemulţumirea. Căci, deşi nu e nevoie să ne manifestăm furia,
nu trebuie să o suprimăm. A nu exterioriza nu înseamnă a
suprima ci a transmuta respectiva energie emoţională într-un
alt proces, acela al unei priviri lucide şi conştiente asupra
situaţiei, depăşind totodată conjuncturalul.
Cercetătorii din domeniul ştiinţelor cognitive au
constatat, din analizele efectuate asupra modului de
funcţionare a minţii, că senzaţia duce la cogniţie -
înţelegerea a ceea ce simţim - şi la sentimente, care
reprezintă reacţia noastră emoţională. La rândul lor, aceste
gânduri şi sentimente se traduc în intenţii şi planuri de
acţiune. Empatia contemplativă face ca trăirea unor
sentimente tulburătoare să nu ne mai domine. Contemplaţia
interioară reprezintă legătura cea mai sinceră cu miezul
adevărat al propriei noastre fiinţe. Şi am încheia acest
demers cu următoarele gânduri al unei autoare, pornită ea
însăşi pe o cale a optimizării personale, V. R. Dhiravamsa:
“Când înţelepciunea şi viaţa înaintează mână în mână, nu
există nici ataşare de viaţă, nici sentimentul de detaşare, doar
mişcarea fluidă a libertăţii şi comprehensiunii. Şi apoi -
fericirea. În căutarea voastră, plecaţi întotdeauna de la ce
sunteţi, nu de la ce vă imaginaţi a fi, sau vreţi să fiţi sau
gândiţi că ar trebui să fiţi. (...) Atenţia se ocupă de ceea ce
este. Când ea se ocupă de ceea ce era sau va fi sau trebuia să
fie, nu este atenţie adevărată. Nu fiţi în căutarea unui ideal;
fiţi voi înşivă. Acesta este unicul mijloc de a învăţa să vă
cunoaşteţi şi în consecinţă, de a trăi din plin în prezent.”55

55
V. R. Dhiravamsa,– 1995, Calea non-ataşamentului - Ed.
Colosseum, Bucureşti, p. 64
 97
CAPITOLUL 7
INTELIGENŢA EMOŢIONALĂ ÎN ADOLESCENŢĂ

7.1. Universul afectiv

În ultimii ani psihologia părea că ajunsese să

înţeleagă comportamentul adolescenţilor, în mare fiind
satisfăcută de surprinderea mecanismelor de bază ale a
dezvoltării personalităţii la această vârstă. În ultimele
decenii însă, un nou domeniu de studiu cum este cel al
inteligenţei emoţionale, a descoperit noi faţete, extrem de
interesante privitoare la evoluţia adolescenţilor în raport cu
sine şi cu ceilalţi. S-a constatat astfel, de exemplu, că
problemele legate de mereu contestata autoritate parentală
intră cumva într-o sferă obscură a relaţiilor părinte-
adolescent şi ele îşi caută o nouă rezolvare şi o înţelegere cât
mai profundă a mecanismelor care o antrenează.
Astfel, specialiştii care au studiat inteligenţa
emoţională au ajuns la concluzia că perioada critică prin care
trece adolescentul nu a fost încă suficient înţeleasă iar
psihologia clasică nu a oferit educatorilor şi părinţilor
mijloace definitive de a rezolva cu bine problemele care
apar. Steven Tobias nota că, în acest sens merită încă, să
acordăm atenţie unor teme esenţiale cum ar fi: să înveţi să
râzi cu părinţii, să comunici prin intermediul unor ritualuri
simple (a citi împreună un capitol dintr-o carte despre
adolescenţi, de exemplu), să înţelegi că spiritualitatea trebuie
să fie o parte integrantă în dezvoltarea personalităţii
adolescentului. Pentru că, la urma urmei, scopul adolescenţei
este să formeze viitorii adulţi şi nu să ne înveţe cum să avem
“adolescenţi de succes”.
 98
Pentru o mai bună înţelegere a propriilor sentimente
cât şi a trăirilor celorlalţi, trebuie să stăpânim anumite
modalităţi intuitiv-emoţionale, cum ar fi ascultarea atentă,
interpretarea limbajului non-verbal al corpului şi al tonului
vocii, elemente care uneori furnizează mai multe informaţii
decât cuvintele. Există câteva elemente prin intermediul
cărora relaţia cu adolescenţii poate deveni una mobilă,
creativă şi pozitivă. Acestea sunt: manifestarea afecţiunii, a
iubirii părinteşti, voia bună şi impunerea unor limite.
Emoţiile noastre au o influenţă puternică asupra
felului în care învăţăm cât şi asupra lucrurilor pe care le
învăţăm. Atunci când adolescenţii, ale căror emoţii sunt
intense, se înfurie, se simt cuprinşi de frustrare, anxietate,
tristeţe sau alte emoţii de acest fel, capacitatea lor de a învăţa
scade în mod evident. Folosirea inteligenţei emoţionale
presupune ca părinţii să se concentreze asupra calităţilor
copiilor şi învăţându-i să-şi domine tendinţele impulsive, să
lege relaţii benefice cu cei din jurul lor, individual şi în
grupuri, să devină empatici şi să accepte punctele de vedere
ale celorlalţi. În mod constant, dragostea părinţilor pentru
adolescenţi nu trebuie să caute recompense şi o altă regulă
este aceea de a ne manifesta dragostea faţă de ei atunci când
“o merită”, iau note bune, îşi fac curat în cameră, vorbesc
politicos etc. „Părerea pe care copiii o au despre ei înşişi,
notează Elias, este influenţată în mare măsură de părerea pe
care părinţii o au despre ei, dacă nu se întemeiază chiar pe
aceasta. În cazul în care părinţii sunt critici şi distanţi, copiii
sunt predestinaţi, deşi nu chiar condamnaţi, să păşească în
viaţă cu convingerea că nu sunt suficient de buni şi că, în
consecinţă, oamenii nu-i vor iubi. Majoritatea copiilor au
 99
tendinţa de a crede că părinţii “au dreptate”, chiar şi atunci
când aceştia fac lucruri reprobabile.”56
Voia bună este cel mai important instrument de care
dispun părinţii pentru a face faţă tuturor gesturilor excentrice
ale adolescenţilor. Atâta timp cât ei vor încerca să se
descopere, părinţii vor avea nevoie de umor ca o alternativă
la lacrimi sau la tentaţia de a ne smulge părul din cap.
Cuvântul limită are o reputaţie proastă. Adolescenţii privesc
limitele ca pe nişte restricţii. Pe de altă parte, părinţii se
gândesc la limite ca la o măsură de “protecţie”, o “graniţă”
sau un “principiu călăuzitor”. Limitele sunt esenţiale pentru
adolescenţi, pentru că îi orientează într-o anumită direcţie şi
le atrag atenţia asupra unor scopuri pe care ei le pot atinge.
Pe de altă parte, există unele lucruri care trebuie să rămână
“ne-negociabile” este vorba despre lucrurile pe care le
preţuim foarte mult şi la care nu avem de gând, ca adulţi, să
renunţăm. Evident, nu ne vom aştepta ca adolescenţii să ne
mulţumească pentru ceea ce le cerem. În nici un caz, ei nu
vor accepta cu bucurie aceste lucruri.
Disciplina se naşte din suma relaţiilor pe care le avem cu
copiii noştri, din felul în care este organizată casa cât şi
valorile pe care le scoatem cel mai mult în evidenţă. Fără
iubire şi voie bună, limitele nu vor putea fi impuse.
Constatările specialiştilor au arătat că adolescenţii au nevoie
de limite şi de disciplină pentru că astfel se simt în siguranţă.
În cazul în care ei nu respectă unele dintre limite, rolul
nostru nu este de a-i pedepsi ci de a-i instrui pe copiii noştri
despre valori şi lucruri de care ei au nevoie pentru a reuşi în

56
Maurice J. Elias, Steven E. Tobias şi Brian S. Friedlander – 2003
Stimularea inteligenţei emoţionale a adolescenţilor, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, p.59
 100
viaţă. În cazul unor probleme care presupun asumarea unor
poziţii logistice, mai curând decât etice, cum ar fi temele
pentru acasă, ora de culcare şi interdicţiile, responsabilităţile
casnice, este bine să le oferim adolescenţilor câteva criterii
care să dovedească faptul că limitele pot fi schimbate. La
urma urmelor, limitele trebuie să fie auto-impuse şi auto-
monitorizate dar şi re-evaluate cu diverse ocazii. Din aceste
motive, abilitatea de a fixa obiective şi a rezolva probleme îi
ajută pe adolescenţi să urmeze o anumită direcţie şi să
transforme ideile în acţiuni constructive. În cadrul limitelor
largi pe care le impunem, este important să le oferim
adolescenţilor posibilitatea de a alege.
Găsirea unei identităţi pozitive şi constructive
reprezintă cea mai importantă responsabilitate a adoles-
cenţei. Există, în acest sens, o serie de provocări cu care se
confruntă adolescenţii :
Cum pot înţelege cine sunt acum şi cine voi fi în viitor?
Cum pot construi relaţii benefice?
Cum pot dobândi abilitatea de a rezolva confruntările
zilnice, problemele şi deciziile zilnice?
Cum pot deveni o persoană morală, activă, responsabilă?
Cum îmi pot forma o identitate pozitivă, constructivă?
Drumul către o identitate constructivă şi pozitivă presupune
câteva elemente specifice şi acestea ar fi:
Încrederea: atunci când adolescenţii nu se bucură de
îngrijirea adecvată, ei ies din copilărie cu un sentiment greu
de descris, de neîncredere în lumea înconjurătoare.
Autonomia: fără acest sentiment de încredere, este
greu să devii autonom iar autonomia dobândită este limitată
uneori de un sentiment puternic de ruşine şi îndoială.
Iniţiativa: dacă părinţii urmăresc doar respectarea
propriilor lor principii, în loc să se concentreze asupra
 101
nevoilor copiilor, se crează premisele unor dificultăţi în
etapele ulterioare.
Sârguinţa: acesta este termenul folosit de Erikson
pentru capacitatea de a urmări ceva în detaliu, în
profunzime, cu insistenţă, aproape exclusiv. „Chiar dacă
pare inoportun acest comportament, notează psihologul, el
este ocazia pentru copil de a învăţa să fie constant,
sârguincios într-o activitate, să-şi urmărească scopul propus,
investind cunoştinţele sale şi acumulând tot ceea ce se poate,
despre un anume subiect.”57 Este vârsta schimbărilor
cognitive esenţiale, întrucât adolescenţii încep să gândească
mai mult în termenii a ceea ce ar putea să fie, decât a ceea ce
sunt în prezent. Acum îşi pun mai multe întrebări iar
emoţiile tind să definească încetul cu încetul aceste orientări
cognitive noi. Ca un rezultat al acestor procese, pot apare
manifestări extreme în legătură cu gândurile şi emoţiile
exprimate. Acesta este un aspect al evoluţiei în “zig-zag”
menţionată de Maurice J. Elias, până ce copiii ajung la un
traseu liniar de evoluţie.
De multe ori părinţii se plâng de lipsa de respect a
adolescenţilor faţă de ei, considerându-se dispreţuiţi şi
minimalizaţi în faţa lor. Hipersensibilitatea ce-i caracte-
rizează şi exagerările se aplică însă şi lucrurilor şi acţiunilor
părinţilor. Dar în pofida bravadei, notează autorii M. Elias şi
S. Tobias, “doar pentru că aveţi impresia că nu vă ascultă
sau pentru că îşi citează prietenii ca pe Sfânta Scriptură, nu
înseamnă că vor ignora valorile la care ţineţi dvs.”58 Desigur,
nu vom avea un impact pozitiv asupra adolescenţilor dacă nu

Erik Erikson - La crise d`identité en adolescence, PUF, 1968

57

Maurice J. Elias, Steven E., Tobias şi Brian S., Friedlander –

58

2003, Stimularea inteligenţei emoţionale a adolescenţilor, Ed.

Curtea Veche, Bucureşti, p.72
 102
există deja o relaţie foarte bună cu ei. Iubirea şi buna
dispoziţie sunt esenţiale în acest sens.
Un alt aspect important este aprecierea acordată
adolescenţilor, prin cunoaşterea corectă a aptitudinilor pe
care le posedă. Aceste talente personale ajung să fie piesa de
rezistenţă pentru care adolescentul se simte apreciat. Acest
sentiment de apreciere, de recunoaştere este o parte esenţială
a vieţii lor, fără de care dezvoltarea personalităţii lor ar fi
grav perturbată. Ei au nevoie de aceste lucruri pentru a se
aventura în lume şi a-şi asuma cu încredere propria
identitate. Cluburile, echipele, grupurile de tineri şi
organizaţiile civice pot şi ele să servească acestui scop.
Dezvoltarea personalităţii presupune însuşirea unor
competenţe care să-i ajute să se descurce într-o multitudine
de situaţii. Între acestea, o mare importanţă o au şi
aptitudinile inteligenţei emoţionale, care pot conferi
viitorului adult un echilibru între raţiune, gândire şi emoţii şi
sentimente. Pentru dobândirea unei inteligenţe emoţionale
vor trebui luate în considerare următoarele probleme, tipice
pentru adolescenţi, redate în lucrarea comună a autorilor
M.J. Elias, S. Tobias, şi B. S. Friedlander 59:
Cum să recunoască şi să eticheteze propriile sentimente şi
sentimentele altora;
Cum să îşi controleze trăirile intense, astfel încât să-şi poată
asuma anumite responsabilităţi esenţiale;
Cum să-şi fixeze obiective şi să-şi facă planuri pe termen
mai scurt sau mai lung;
Cum să se comporte într-un grup atât în calitate de
coechipieri cât şi de lideri;
Cum să construiască relaţii pozitive cu diferite categorii de
oameni;

59
Idem, p.76
 103
Cum să-şi rezolve problemele şi cum să ia decizii;
Cum să treacă peste obstacolele cu care se confruntă.
Adolescenţii îşi vor dezvolta aceste abilităţi dacă vor
fi înconjuraţi cu iubire şi voie bună. Se ştie de asemenea, că
adolescenţii sunt uneori catalogaţi drept egocentrici,
absorbiţi exclusiv de propriile lor preocupări, ignorând
cerinţele mediului familial. Aceasta este însă urmarea
faptului că acum este perioada descoperirii de sine şi nu este
vorba de egoism, deşi pare aşa. Adolescenţii sunt cei care îşi
vor oferi sprijinul neîndoielnic în probleme sociale,
ecologice şi de ordin psihologic ale altora şi de aceea,
solicitările pline de semnificaţie nu vor fi refuzate.
“Adolescenţii sunt o problemă pentru multe familii,
pentru că nimeni nu pare să ştie cum să interpreteze
schimbările enorme caracteristice acestei perioade. (...) Ca
părinţi, aveţi nevoie de toată capacitatea de conştientizare
activă, pentru a rămâne sursa de înţelepciune şi securitate de
care adolescenţii au atâta nevoie” 60, notează Jeanne Segal.
Una dintre regulile menţionate în studiile dedicate
inteligenţei emoţionale a adolescenţilor este şi aşa-numita
regulă de 24 de karate care enunţă următoarele: trataţi-i pe
copiii dumneavoastră aşa cum aţi vrea să-i trateze şi
ceilalţi. Astfel, vom refuza să facem acele lucruri faţă de
copiii noştri pentru care, în alte condiţii am fi cerut pedeapsa
cu închisoarea. Este specific adolescenţilor să-şi dorească să
contribuie, întrucât aceste contribuţii sunt modul în care ei
îşi manifestă iubirea. S-a constatat chiar, că dacă nu li se
oferă posibilitatea de a-şi aduce contribuţia în familie,
adolescenţii sunt lipsiţi de una din şansele de a evolua în
această arenă şi de a deveni responsabili.

Jeanne Segal – 1999, Dezvoltarea inteligenţei emoţionale,

60

Editura Teora, Bucureşti, p.167

 104
Adolescenţa este momentul întrebărilor existenţiale,
de ordin filosofic, totodată. Parker Palmer şi Rachel Kessler,
care şi-au expus opiniile într-o ediţie specială a publicaţiei
Managementul în educaţie din 1999, dedicată spiritualităţii,
au petrecut multă vreme cu adolescenţii; acestea sunt
întrebările pe care le-au auzit la ei, cel mai des:
Ce anume face ca viaţa mea să aibă un sens şi un scop?
Care dintre calităţile mele ar putea fi de folos lumii?
Faţă de cine sau faţă de ce mă simt cel mai ataşat?
Cum îmi pot depăşi temerile şi îndoielile?
Cum pot face faţă suferinţei familiei mele, a prietenilor mei,
a oamenilor în general şi suferinţei mele?
Cine sau ce anume poate scoate la lumină latura spirituală
a personalităţii mele?
Adolescenţii au dificultăţi atunci când vor să exprime în
cuvinte opiniile lor despre ideile “transcendente”. Adesea
este mai uşor pentru ei să se raporteze la poveştile reale sau
fictive care vorbesc despre experienţa altora. Iar genul acesta
de discuţii pot fi abordate în grupurile de tineri. Îndrumarea
adolescenţilor pentru a reflecta asupra problemelor spirituale
oferă o perspectivă valoroasă şi dă naştere unui sentiment al
contribuţiei intens, profund şi semnificativ. Cu cât
adolescenţii sunt mai capabili să reflecteze asupra
întrebărilor de mai sus, sub îndrumarea adulţilor şi cu
ajutorul prietenilor, cu atât le va fi mai uşor să intre în
contact cu propria spiritualitate.
Inteligenţa emoţională oferă o modalitate de
comunicare indirectă cu adolescentul: mesajele pozitive,
încurajatoare. De exemplu, când îşi vor lua hainele din
dulap vor găsi un bileţel pe care scrie: “Sunt mândru de
tine.” Sau: “Ai muncit din greu şi te-ai pregătit foarte bine.”
La micul dejun adolescenţii ar putea găsi un bileţel prin care
li se urează “bună dimineaţa” sau “o zi bună” sau “noroc la
 105
examen”. Sau când se întorc acasă pot găsi un e-mail care să
le fie de ajutor. Desigur, nu va trebui să ne aşteptăm că vor
mulţumi părinţilor pentru asta. Vor fi însă, recunoscători
pentru atenţia care le-a fost acordată iar tensiunea zilnică va
mai scădea.
Un rol important îl are îmbunătăţirea “coeficientului
personal de bună dispoziţie” ceea ce înseamnă să apelăm la
umor, ori de câte ori avem ocazia. Atunci când adolescenţii
nu mai rezistă unei activităţi dificile, stresante (şi maximul
acestei suportabilităţi este de 18-20 de minute) este bine să
luăm o pauză... de râs. Patty Wooten are un site pe internet
care se numeşte Glume de dragul glumelor la
http://www.JestHealth.com. Am putea nota în colţul
umoristic al casei câte o astfel de replică:
Rareori li se întâmplă adolescenţilor să apuce ziua în care
să ştie la fel de puţine lucruri ca părinţii lor.
Purtaţi-vă frumos cu copiii voştri căci ei vor alege azilul la
care veţi merge.
Am avea mai puţine probleme cu copilul nostru dacă acesta
ar trebui să taie lemne pentru a menţine televizorul sau
calculatorul în funcţiune.
De asemenea, se pot folosi şi maxime pline de
înţelepciune: “Nu uita că nimeni nu te poate face să te simţi
inferior fără ca tu să-ţi dai acordul.” Eleanor Roosevelt
sau: “Nu putem face lucruri mari – putem face doar lucruri
mărunte cu multă iubire.” Maica Tereza. Aceste mijloace
de intervenţie, toate fac parte din arsenalul aptitudinal al
inteligenţei emoţionale de care pot da dovadă părinţii. A
folosi metodele clasice de replici usturătoare sau jignitoare,
par să nu mai aibă efect. Adolescenţii ştiu pe de rost
tehnicile, strategiile şi tacticile de pisălogeală ale părinţilor şi
probabil că i-ar putea imita foarte bine. “Adeseori, scrie Tara
Bennett-Goleman, ceea ce ne face să ne împotrivim trăirii
 106
emoţiilor este reacţia noastră obişnuită la ele. De teamă sau
din dorinţa de a le evita, suntem incapabili să trăim
experienţa aşa cum este, conştientizând-o în mod neutru şi
obiectiv.”61 La fel, se pare, trebuie procedat în cazul relaţiei
cu adolescenţii, acceptând cu mai multă uşurinţă ceea ce ei
sunt, calităţile şi trăsăturile lor temperamentale individuale.
Chiar dacă unele reacţii ale lor îi ofensează pe părinţi este
mai bine ca aceştia din urmă să caute o rezolvare şi o
înţelegere a situaţiei, decât să se lase pradă furiei şi
nemulţumirii faţă de adolescent.
Când adolescenţii au un temperament dificil, orice
am face nu este suficient; copiii au tendinţa de a învăţa pe
cea mai dificilă cale. Nu pentru că ceea ce spun părinţii nu ar
avea importanţă, dar ei simt nevoia de a experimenta pe
propria piele. Iar unii dintre ei simt nevoia să experimenteze
iar şi iar acele lucruri despre care părinţii cred că le vor da o
lecţie de prima dată. Părinţii cu un coeficient scăzut de
inteligenţă, notează Jeanne Segal, îşi scapă de sub control
copiii, în special din două motive: „ori sunt prea exageraţi
ori, dimpotrivă, nu le pasă de nimic.(...) Dacă vă doare faptul
că nu vă faceţi auzit, amintiţi-vă că împotrivirea copilului
denotă nevoia sa de independenţă,”62 conchide autoarea.
Alteori, părinţii au tendinţa de a-şi proiecta propriile
neîmpliniri asupra copiilor dorind ca aceştia să realizeze
speranţele şi visurile pe care ei nu au avut şansa să le
împlinească. Părinţii vor ca adolescenţii să fie o versiune
mai bună a lor, mai fericiţi, mai realizaţi, mai instruiţi. Alţii,
proiectează asupra copiilor propriile lor trăsături negative

61
Bennett-Goleman, Tara – 2002, Alchimia emoţională, Ed. Curtea
Veche, Bucureşti, p.55
62
Jeanne Segal – 1999, Dezvoltarea inteligenţei emoţionale,
Editura Teora, Bucureşti, p.168
 107
(anxietatea, stările de spirit fluctuante, impulsivitatea,
tendinţa de a se îngrăşa etc.), fiind prea mult preocupaţi de a
le schimba aceste trăsături mai mult imaginare, obţinând în
final o deteriorare a relaţiilor cu adolescenţii lor.
În concluzie, putem spune că o bună integrare a
adolescenţilor este direct determinată de folosirea cât mai
frecventă a unor elemente aptitudinale specifice inteligenţei
emoţionale. Ea poate fi exprimată fie de părinţi, fie de
educatori în procesul educaţiei şi al orientării şcolare. O mai
mare sensibilitate şi atenţie faţă de comunicarea empatică cu
adolescenţii reprezintă o condiţie esenţială în construirea
unui univers afectiv, emoţional echilibrat la această vârstă.

7.2. Modalităţi de stimulare a inteligenţei emoţionale

Este deja cunoscut adevărul, afirmat de cercetătorul
Daniel Goleman63, conform căruia reuşitele, nu doar şcolare
dar şi cele ulterioare, depind într-o proporţie de 80% de
nivelul personal al inteligenţei emoţionale şi doar 20%
reprezintă o consecinţă a coeficientului de inteligenţă. Ca
urmare, procesul educativ poate include noi elemente care să
aibă drept scop dezvoltarea la adolescenţi a unor aptitudini
emoţionale, răspunzătoare în mare parte de adaptarea
acestora în situaţiile de viaţă. Înţelegerea şi asumarea
mecanismelor inteligenţei emoţionale este un proces dificil
şi de lungă durată. Tolerarea emoţiilor prin formarea a ceea
ce J. Segal (1999) numeşte “muşchiul emoţional”, arată de
fapt, că puterea nou dobândită izvorăşte din propriile
sentimente. Comunicarea cu adolescenţii porneşte în acest
caz, de la un element fundamental, cunoaşterea sentimen-

Daniel Goleman – 2001, Inteligenţa emoţională: de ce poate fi

63

mai importantă decât coeficientul de inteligenţă, Ed Curtea

Veche, Bucureşti
 108
telor adolescentului, folosindu-ne mai ales de indiciile non-
verbale. Nu trebuie să uităm de asemenea, că revolta,
considerată tipică acestei vârste, trădează de fapt o formă de
apărare iar vinovăţia şi tristeţea se ascund adesea în spatele
atitudinilor ofensive. Autori ca Maurice J. Elias, Steven E.
Tobias şi Brian S. Friedlander (2003) definesc câteva canale
de comunicare părinte-adolescent ce pot fi caracterizate
astfel:
Canalul R: Nu vreau să mă fac de ruşine. Canalul
E: Te rog să mă asculţi. Canalul C: Am chef de ceartă.
Canalul S: Am nevoie de sprijin. Canalul A: Am nevoie de
ajutor. Cel mai interesant dintre acestea este canalul A,
întrucât el nu este activat aşa cum ar dori părinţii, care şi-ar
oferi cu drag ajutorul în cât mai multe situaţii. Din nefericire
pentru părinţi, canalul A este activat doar în cazul unor
activităţi strict practice (repararea bicicletei, rezolvarea unei
teme) dar nu şi în problemele importante cum ar fi: Ce
profesie să urmez? Care este momentul potrivit pentru o
relaţie serioasă? Cum să reuşesc în ceea ce-mi propun?
Atunci când apar semne clare de frustrare, unele reacţii mai
violente, mormăieli sau chiar expresia “mă dau bătut”, e clar
că adolescentul transmite pe canalul A. Ajutorul pe care
dorim să-l oferim însă, trebuie să vină doar în urma unor alte
consideraţii şi nu doar ca să arătăm adolescentului cât de
multe ştim noi ca părinţi, în timp ce el este un copil
neajutorat. Această reacţie, nu ar trăda decât un coeficient
scăzut de inteligenţă emoţională al părinţilor şi ar conduce la
întârzierea unei comunicări autentice între cele două părţi.
Odată recepţionate sentimentele adolescenţilor, vom
căuta să empatizăm cu starea lor, arătându-le că înţelegem
ceea ce ei simt şi ceea ce spun. Pe lângă empatie, mai putem
fololsi şi parafrazarea: vom repeta simplu, fără a face
evaluări, ceea ce spun ei că simt sau cred. Discuţiile privind
 109
problemele apărute trebuie să evite întrebările de genul “de
ce”, folosind mai degrabă întrebări deschise: “cum”, “care”,
sau “ce”, “Cum te simţi?”, “Care e scopul tău în această
situaţie?” Ce altceva ai mai putea face? “Ce se va petrece
dacă vei continua astfel?” De asemenea, să nu uităm
“regula de 24 de karate” pentru părinţii acestui secol care
spune: “Nu-i face copilului tău, ceea ce nu ţi-ar plăcea să-i
facă alţii.” “Ne surprindem adesea, notează autorii Elias şi
Tobias, că ne purtăm cu proprii noştri copii în aşa hal, încât
dacă altcineva s-ar purta astfel cu ei am suna la protecţia
copilului sau vreun avocat.”64 Şi dacă obiectivul educaţiei
este acela de a-i determina pe adolescenţi să fie independenţi
şi responsabili, atunci ameninţarea şi ostilitatea nu-şi găsesc
locul.
După ce am evaluat sentimentele şi caracteristicile
situaţiei problemă, cât şi obiectivele propuse, vine momentul
să facem ceva! A acţiona nu înseamnă a ne arăta deîndată
superioritatea ca adulţi în faţa adolescenţilor ci, mai departe
vom fi atenţi la aspectele emoţionale ale relaţiei, evitând
greşelile educative greu reparabile. Limbajul corpului va
arăta adolescentului indiciile non-verbale privind atitudinea
noastră de a dori să comunicăm sau nu cu el. Dacă îl privim
de sus sau avem o poziţie ameninţătoare, dacă suntem prea
relaxat sau nu, adolescentul va înţelege deîndată intenţiile
noastre reale. Contactul vizual va indica exact dacă suntem
atenţi la persoana care ne vorbeşte. A ne opri o clipă din
activitatea noastră şi a privi adolescentul în ochi reprezintă

64
Maurice J. Elias, Steven E. Tobias şi Brian S. Friedlander –
2003,Stimularea inteligenţei emoţionale a adolescenţilor, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti, p.157
 110
semnul dorinţei de a-l asculta şi de a-i răspunde. Ceea ce
spunem cu calm are un efect profund asupra adolescentului.
Criticile, sarcasmul, lipsa respectului, dispreţul, pisălogeala
şi rugăminţile nu pot fi considerate atitudini adecvate. Tonul
vocii poate face ca unele cuvinte nevinovate să capete un ton
jignitor. Este necesar ca părinţii să fie conştienţi de ceea ce
spun dar şi de felul în care vorbesc.
Contractele reprezintă un alt instrument eficient în
relaţiile cu adolescenţii. “Contractele, ne spun Tobias şi
Elias, sunt acorduri negociabile care subliniază în mod clar
obligaţiile tuturor părţilor şi consecinţele care rezultă din
acestea, atât pozitive cât şi negative. Contractul este similar
unei hărţi comportamentale. […] Diferenţa între copilărie şi
adolescenţă este că părinţii deţin un control redus, iar
adolescenţii au un cuvânt greu de spus. Ceea ce nu este rău,
pentru că ne dorim ca ei să fie independenţi şi să îşi asume
responsabilităţi.”65 Nu vom pretinde în nici un caz
adolescenţilor perfecţiunea în urmărirea contractelor deşi
este recomandat ca ele să fie monitorizate periodic. Altfel, în
situaţiile în care părinţii ţin morţiş să-şi respecte doar
propriile principii morale fără a ţine seama de nevoile
copiilor lor, putem ajunge într-un gen de scenariu la care
unii adolescenţi reacţionează fie printr-o revoltă făţişă, fie –
in extremis -prin tentative de sinucidere. Acestea sunt
reacţiile la stres: luptă (revoltă) sau retragere (sinucidere).
Ei pot afişa o atitudine care spune: “dacă nu pot fi ceea ce-şi
doresc ei să fiu, voi fi ceea ce ei detestă” – tatuaje, cercei în
nas, prieteni dubioşi şi tot restul. Din nefericire, unii
adolescenţi nu găsesc alte variante. Ceea ce le lipseşte este o

65
Idem, p.166
 111
viziune a viitorului, diferită de tot ceea ce le oferă prezentul.
Astfel, în loc să-şi manifeste furia, ei o interiorizează.
Riscurile devin mai mari în astfel de situaţii, tocmai pentru
că, aceşti copii nu manifestă indicii ale unor perturbări de
ordin emoţional.
O altă problemă pe care de multe ori părinţii nu o
înţeleg, este raportul propriului adolescent cu calculatorul,
considerat ca un fel de împlinire personală a copilului. Un
studiu amplu efectuat asupra folosirii Internet-ului arată că,
cu cât cineva foloseşte mai mult acest program, cu atât
devine mai izolat şi mai deprimat. A tasta nişte cuvinte, pe
care le transmiţi cuiva, nu este acelaşi lucru cu a interacţiona
cu cineva în mod real. Componenta emoţională dispare
astfel, expresia empatiei şi toate mesajele non-verbale se
pierd, nefiind disponibile pe ecran. Cercetătorii încep să
recunoască faptul că oamenii nu au nevoie ca mediul în care
trăiesc să fie foarte tehnologizat, ci înţesat de contacte. Ca
urmare, deducem că lumea computerului nu este suficientă
pentru însuşirea de strategii sociale. De aceea, părinţii
trebuie să ştie să impună cu calm, limite privitoare la
folosirea computerului, asigurându-se că adolescentul
interacţionează cu ceilalţi şi într-un mod “clasic”, nelogistic
şi liniar!
Aprecierea, apartenenţa, încrederea, competenţele şi
contribuţiile vor fi întotdeauna codul de acces către
adolescenţi. Atunci când aceste elemente nu sunt prezente
sau au fost deteriorate, apar probleme majore; de asemenea,
este posibil să apară probleme atunci când un lucru pe care
adolescentul îl preţuieşte mai presus de orice este în pericol
sau este pierdut. Richard Jessor, profesor de psihologie la
Universitatea din Colorado, ne reaminteşte că, în majoritatea
cazurilor, comportamentul deviant al adolescenţilor este un
strigăt de ajutor. Ei ştiu mai bine, dar nevoile lor sunt de
 112
natură emoţională. Revolta lor este de fapt, expresia nevoii
de apreciere şi apartenenţă, de competenţe, încredere şi
contribuţii. De obicei, este un strigăt care nu se face auzit
doar acasă ci, şcoala şi prietenii resimt şi ei problemele
adolescentului.
Un alt principiu de conduită care presupune un
coeficient ridicat al inteligenţei emoţionale susţine ca atunci
când ne pierdem calmul, să ne cerem scuze. Scuzele au o
importanţă foarte mare pentru adolescenţi. Astfel, ei îşi
recapătă încrederea în sine şi sentimentul că ocupă un loc în
lume. Prin intermediul scuzelor ei învaţă ce este umilinţa,
bun tovarăş al empatiei. În cele din urmă, scuzele îndepăr-
tează stresul, nesiguranţa, ruşinea şi îndoielile pe care le au
adolescenţii atunci când cred că ei au provocat – după
părerea lor, s-au făcut vinovaţi de – reacţia exagerată a
părinţilor lor.
În urma studiilor realizate, autori ca Peiffer (2000) şi
Friedlander (2003) ajung la concluzia că există mai multe
elemente ce necesită o “transfuzie” de inteligenţă emoţională
cum ar fi: suprasolicitarea, incorectitudinea în relaţiile cu
adolescentul, lipsa apropierii între membrii familiei,
existenţa unor valori contradictorii, existenţa unor reguli fie
prea severe, fie prea lejere, recompensele insuficiente şi
oboseala. Vom urmări ca adolescenţii să fie ajutaţi să
dobândească astfel de aptitudini: cum să-şi aducă o
contribuţie în familie, cum să se pregătească pentru sarcinile
zilnice, cum să facă ordine după ce au avut musafiri, cum să
facă de mâncare, cum să cureţe după ce au făcut mâncare,
cum să facă cumpărături, cum să ţină socoteala cheltuielilor
zilnice şi a apelurilor telefonice, cum să facă economii, cum
să aibă grijă de fraţii lor, cum să se organizeze. Vom însoţi
aceste deziderate cu multă răbdare, înţelegând că schimbarea
este un fapt dificil şi presupune ocazii favorabile. Faptul că
 113
vor face unele greşeli nu trebuie să ne alarmeze, dar va
trebui să înţelegem că oricui îi este greu să recunoască atunci
când greşeşte. Cunoscutul comentariu “ţi-am zis eu”, poate
deveni echivalentul unei declaraţii de război. Mai degrabă,
adulţii trebuie să dovedească simţul umorului, păstrând
întotdeauna la îndemână o glumă… şi un pachet de
şerveţele. A ne impune voinţa într-un mod brutal nu va
aduce rezultatele dorite. A pretinde ceva adolescentului
motivând pur şi simplu “pentru că aşa vreau eu” sau altă
platitudine de genul acesta, nu ne va garanta succesul. Cu cât
le explicăm adolescenţilor mai clar deciziile noastre
părinteşti, cu atât lor le va fi mai uşor să le accepte. Poate că
nu vor fi mulţumiţi, dar cel puţin vor şti că părinţii au
acordat atenţie deciziei luate.
Pentru a oferi un model de inteligenţă emoţională
superioară va fi necesar să ne manifestăm cât mai des
sentimentele pozitive faţă de adolescenţi, să le arătăm că
observăm lucrurile mărunte pe care le fac. Atunci când iau
un 8 la un test foarte greu, e cazul să ne uităm la test şi să ne
întrebăm ce notă am fi luat noi. Astfel, ne va fi mai uşor să
începem să-i lăudăm pentru efortul lor. În fond, linia de
sosire a tuturor străduinţelor noastre este maturitatea. Orice
eforturi am depune, nu trebuie să uităm nici o clipă că
adolescenţii au nevoie mai ales de iubire. În tumultul vieţii
cotidiene uneori, uităm să ne manifestăm acest sentiment
fundamental care există între părinţi şi copii. Acest lucru
este însă, mai important decât notele, prietenii, maşinile,
CD-urile, adăpostul şi hainele. Oricâte momente de furie,
nemulţumire şi regret am avea datorită greşelilor copiilor
noştri, nu trebuie să uităm să ne manifestăm iubirea, pentru
că de fapt, facem toate acestea pentru că îi iubim şi le dorim
tot binele din lume.
 114
CAPITOLUL 8
EMOŢII „FEMININE” ŞI RAŢIUNE „MASCULINĂ”

8.1. Diferenţe inerente:

completare sau contradicţie?

Încă din vremuri străvechi oamenii au fost conştienţi

de diferenţele existente între modul de a gândi şi de a se
comporta al femeilor şi al bărbaţilor. Fie că era înţeleasă ca o
diferenţă contrastantă şi generatoare de conflict, fie ca o
complementaritate şi o armonizare reciprocă, această
specificitate a condus în timp la numeroase alte specializări,
legate de muncă, adaptare şi realizare de sine. Încă din
antichitate, binecunoscuta diagramă chineză, Yin-Yang,
circumscrie aspectelor feminin-masculin o serie întreagă de
alte caracteristici. Pentru a le înţelege mai bine, ne-am gândit
să le prezentăm, sintetic, în tabelul de mai jos:

Yin Yang

Feminin Masculin
Pasiv Activ
Apă Foc
Întuneric Lumină
Minus Plus
Luna Soarele
Rece Cald
Interior Exterior
Subconştient Conştient
Intuitiv Raţional
Empatic- afectiv Logic
 115
În secolul care a trecut, am asistat la o extindere neaşteptată
a cercetărilor ştiinţifice privitoare la diferenţele psihologice
existente între femei şi bărbaţi. Probabil că, nedumerirea în
faţa faptelor dureroase ale vieţii, a despărţirilor şi
conflictelor dintre aceştia, i-a îndemnat pe oamenii de ştiinţă
să se aplece cu mai multă atenţie asupra fenomenelor
respective, pentru a-i înţelege mai bine cauzele şi pentru a
găsi soluţii adecvate. Rezultatele pe care le deţinem azi, au
depăşit chiar expectaţiile oricărei mişcări feministe. Există
atât de multe diferenţe şi contraste psihologice între femei şi
bărbaţi, încât, par să spună unii, este uimitor că femeile şi
bărbaţii mai doresc încă să trăiască împreună. Aceasta nu
înseamnă, nici pe departe, că interacţiunile lor nu creează şi
nu vor crea veşnic dependenţe între aceştia. Desigur, ceea ce
aflăm, ne ajută să înţelegem de ce conflictele şi
incompatibilitățile pot apare uneori incredibil de uşor, chiar
între parteneri care se iubesc. Iubirea însă, nu ne scuteşte de
ignoranţă şi nici de inadecvare emoţională. Pentru a dezvolta
o relaţie de cuplu, este nevoie de multă, multă inteligenţă
emoţională dar şi de o cunoaştere, chiar ştiinţifică a
profilului psihologic specific femeii şi al bărbatului. Fără a
mai relua inechităţile sociale pe care femeia le-a avut de
îndurat în antichitate, de chinurile la care a fost supusă de
biserica creştină atunci când a decretat-o „fiinţă fără suflet”
şi a fost arsă pe rug, tocmai pentru sensibilitatea şi
clarviziunea ei, de controversata perioadă feministă, este
evident, că ne regăsim azi la capătul unui drum lung şi
dureros pentru femei. Cu toate acestea, femeia a răzbit şi, cu
ajutorul bărbaţilor inteligenţi şi sensibili şi-a căpătat locul pe
care îl merită, alături de jumătatea sa masculină.
Dar dincolo de egalitatea în faţa drepturilor în
societate, între femei şi bărbaţi vor exista mereu diferenţe de
constituţie, de psihologie şi de comportament. Şi dacă vrem
 116
să ne împlinim prin iubire, şi dacă dorim o relaţie de durată,
profundă şi sublimă este necesar să nu uităm detaliile despre
care vom vorbi în continuare. Există nenumărate studii
ştiinţifice în acest sens şi încă de multe decenii. Cu toate
acestea, autori ca Allan şi Barbara Pease, în încercarea lor de
a realiza un studiu cât mai bine documentat, au ajuns la ele
cu mare dificultate, pentru că deţinătorii lor, nu doreau să le
dezvăluie şi nici să li se cunoască identitatea ca descoperitori
ai unor astfel de adevăruri despre femei şi bărbaţi. Fapt
ciudat, asupra căruia punem un semn de întrebare. Marjorie
Shaevitz şi Gloria Steinem au aprofundat psihologia femeii
contemporane, arătând că ea este confruntată, nu doar cu o
emancipare democratică dar şi cu o supraîncărcare cu datorii
profesionale, familiale, materne şi de cuplu, care o fac să fie
afectată de aşa-numitul sindrom al superfemeii66
(„superwoman syndrome”). Câtă inteligenţă şi cât sacrificiu
de sine îi trebuie unei femei, ca să fie în acelaşi timp mamă,
gospodină, soţie, iubită dar şi o profesionistă impecabilă, pot
spune doar femeile care se străduiesc, cum ştiu ele mai bine,
să îmbine toate aceste activităţi. Elisabeth Badanter nota, de
asemenea, în studiile sale, că trăim într-o lume creată,
organizată şi condusă de bărbaţi („societatea virilă”, despre
care vorbea şi Alfred Adler, la începutul secolului al-XX-
lea), astfel încât, pentru a avea acelaşi statut, o femeie
trebuie să fie de două ori mai performantă decât un bărbat.
Nu întâmplător, Gloria Steinam asemăna condiţia femeii de
până la începutul secolului al-XX-lea, cu aceea a raselor
considerate „inferioare”. Când femeile au pătruns în lumea
industrială, se spunea chiar că ele trebuie să aibă, pentru
aceeaşi muncă, un salariu mai mic decât al bărbatului,

66
Marjorie Shaevitz – 1985, The Superwoman Syndrome,
Fontana/Collins, Co. Ltd. Glasgow
 117
întrucât şi nevoile lor sunt mai reduse!67 Aşa-numita
emancipare a femeii a venit însă, numai odată cu adevărata
emancipare a bărbaţilor. Printr-o mai bună cunoaştere şi
autocunoaştere, prin sensibilitatea dezvoltată în mod
conştient şi perseverent, bărbaţii au început să înţeleagă
femeia şi să o preţuiască pentru inegalabilele sale calităţi.

a. Egalitate între sexe dar nu identitate

Bărbaţii şi femeile au evoluat diferit pentru că n-au
avut încotro. Bărbaţii au vânat, femeile au cules recolta.
Bărbaţii au protejat, femeile au hrănit. Ca urmare, corpurile
şi minţile lor au evoluat complet diferit. Timp de milioane de
ani structura creierului bărbaţilor şi al femeilor a continuat să
se schimbe în mod diferit. Acum ştim că sexele prelucrează
informaţiile în mod diferit, gândesc diferit, cred lucruri
diferite, au percepţii, priorităţi şi comportamente diferite.
Ideea de a pretinde că lucrurile stau altfel, presupune numai
dureri de cap, confuzii şi o deziluzie pe viaţă. Diferenţele de
educaţie încep din faşă, chiar prin modul în care se adresează
rudele noului născut: fetiţei i se vorbeşte pe un ton dulce
“iubiţica mea”, “ce dulce eşti”, “ce fetiţă frumoasă” în timp
ce băieţelului i se va vorbi pe un ton puţin răstit “măi,
flăcăule”, “dar ce voinic eşti” etc. Mai târziu, la vârsta
adultă, însăşi societatea tinde să gratifice şi să încurajeze
comportamentele tipic „masculine”, „bărbăteşti” sau pe cele
„feminine”, „materne”, atunci când ele servesc unei mai
bune coordonări între rolurile şi status-urile din familie şi
societate.
Tabelul de mai jos este edificator:

67
Gloria Steinam – 2001, Revoluţia interioară – Cartea
respectului de sine, Editura Polirom, Iaşi

Femei
Însuşiri senzoriale
- vedere periferică foarte bună
-sensibilitate sporită a pielii pe
întreaga suprafaţă a corpului.
Nevoia de a fi mângâiată.
-slabă orientare în spaţiu. Citesc
harta, aşezată invers, pe direcţia
de mers.
- auz extrem de fin. Picătura ce
curge la un robinet stricat o poate
înnebuni.
- sunt ambidextre: cu greu disting
stânga de dreapta. Pot face mai
multe lucruri odată.
-distinge nenumărate nuanţe de
culori.
- sunt stimulate auditiv.
Afectivitate
-citesc cu uşurinţă gândurile
celorlalţi.
-orice acţiune presupune implicare
afectivă şi empatie.
-emoţia este localizată în ambele
emisfere.
-într-o încăpere cu multe persoane,
118
Bărbaţi
Însuşiri senzoriale
- vedere focalizată într-un punct,
în depărtare
- din cauza pilozităţii rezultă o
lipsă de sensibilitate. Absenţa
nevoii de a fi mângâiat.
- foarte bună orientare în spaţiu
şi pe hartă. Capacitatea de a roti
în minte harta, tridimensional,
pentru a se orienta.
- la vârsta pubertăţii s-a constatat
o îngustare a canalului auditiv şi
o „surzire” temporară. Revenirea
se face greu.
-sesizare foarte bună a direcţiilor
stânga-dreapta. Focalizare pe o
singură acţiune. „Monogamie
cerebrală”.
-principalele culori pe care le
disting foarte clar sunt: gri,
albastru şi negru, culori, de
altfel, preferate şi în
vestimentaţie.
- sunt stimulaţi vizual.
Afectivitate
- nu citesc gândurile femeii.
-orice activitate presupune,
spaţiu, logică şi un scop clar.
-emoţia e localizată doar în două
zone din emisfera dreaptă.
- bărbaţii vor căuta să identifice

femeile intuiesc sentimentele şi
relaţiile dintre ele.
-caută împlinire afectivă şi
împărtăşire emoţională.
-sunt preocupate de iubire şi
cooperare.
-vor afecţiune şi comunicare.
-cooperează şi îşi recunosc cu
uşurinţă greşelile.
Sexualitate
-este o problemă care se poate
rezolva.
- contează cum şi cu cine.
- implicarea femeii în actul sexual
este profund afectivă.
-romantismul şi tandreţea sunt
esenţiale într-o relaţie de iubire.
- trebuie mai întâi să fie iubită ca
să dorească şi aspectele sexuale.
Inteligenţă
-deţin o mai bună inteligenţă
emoţională.
-sunt orientate spre scopuri
imediate, de scurtă durată.
-au mai multă materie cenuşie. Mai
inteligente cu 3% decât bărbaţii.
Profesia
-o femeie nefericită din cauza
relaţiei sentimentale, va neglija
profesia.
119
intrările şi ieşirile, pe unde se
poate fugi în caz de pericol.
- caută satisfacţii profesionale şi
sexuale.
-sunt preocupaţi de „eficienţă
până la capăt”.
- vor putere şi poziţie socială.
-concurează; foarte greu (sau
niciodată) vor recunoaşte că au
greşit.
Sexualitate
- au un potenţial sexual de la 10
la 20 de ori mai mare decât al
femeii.
-este o problemă care trebuie
rezolvată.
- contează unde şi când.
-dacă se poate, fără
„complicaţii” emoţionale…
-romantismul?! Dacă trebuie…
- trebuie mai întâi să facă sex ca
să-şi exprime iubirea.
Inteligenţă
-deţin abilităţi logice şi raţionale
foarte bune.
-sunt orientaţi spre un scop unic
pe termen lung.
Profesia
-un bărbat nefericit în profesie
va neglija relaţia de cuplu.
 120
Egalitatea dintre bărbaţi şi femei rămâne cu
siguranţă, o problemă politică şi morală; diferenţa esenţială
este însă, una de ordin ştiinţific. Putem vorbi de egalitate
între sexe dar nu de identitate. Femeile şi bărbaţii prezintă
particularităţi şi nuanţe diferite ale personalităţii lor, multiple
diferenţe de structură psiho-fiziologică.

b. Percepţiile senzoriale
Neuropsihologul şi profesorul Ruben Gur de la
Universitatea Pennsylvania a făcut teste cu scanerul la
nivelul creierului pentru a demonstra că atunci când creierul
bărbatului se odihneşte, cel puţin 70% din activitatea sa
electrică este blocată. În cazul femeilor, scanerul a arătat că
este activ în proporţie de 90% în timpul unei stări similare,
confirmând faptul că femeile primesc şi analizează
permanent informaţii din mediul înconjurător. Femeia
cunoaşte prietenii copiilor, le ştie speranţele, temerile
ascunse, la ce se gândesc, ce simt şi, în general, ce ispravă
pun la cale. Bărbaţii sunt vag conştienţi că există nişte
mititei care trăiesc şi ei pe acolo, prin casă.
În 1978 s-a realizat un experiment televizat pentru a
evidenţia capacitatea femeilor de a descifra limbajul trupului
la sugari. Majoritatea mamelor -90%- au putut detecta cu
repeziciune diverse emoţii, de la foame la durere şi de la
colici la oboseală. În cazul taţilor, doar 10% dintre aceştia au
fost în stare să detecteze mai mult de două emoţii. Dar şi în
această situaţie s-a pus problema de a fi doar o întâmplare.
În cazul bunicuţelor – ele au atins între 50 şi 70% din
performanţele mamelor, în timp ce bunicii nici măcar nu şi-
au recunoscut nepoţii!
Studiul limbajului trupului a arătat că, în comuni-
cările directe, semnalele non-verbale au o importanţă situată
între 60 şi 80% la nivelul impactului mesajului, în vreme ce
 121
sunetele de orice fel reprezintă doar între 20 şi 30%. Restul
de 7-10% sunt cuvintele. Dotarea senzorială superioară a
femeii alege şi analizează informaţiile, iar capacitatea
creierului său de a le transfera rapid de la o emisferă la alta
(întrucât ea are un corpus callosum mai gros decât cel al
bărbatului) o face mai expertă în sintetizarea şi descifrarea
semnelor verbale, vizuale şi a altor semne.
De aceea, majoritatea bărbaţilor au probleme atunci
când intenţionează să le mintă pe femei, mai ales când li se
adresează direct. În schimb, aşa cum o ştiu prea bine,
femeilor le este relativ uşor să-l mintă pe bărbat când se află
faţă în faţă, pentru că el nu este dotat cu sensibilitatea
necesară pentru a detecta inadvertenţele dintre semnalele ei
verbale şi non-verbale. Majoritatea femeilor pot să simuleze
un orgasm mult mai bine, în vreme ce majoritatea bărbaţilor,
atunci când mint o femeie, e preferabil s-o facă la telefon,
printr-o scrisoare sau cu lumina stinsă şi cu o pătură în cap!
Intuiția feminină este demult recunoscută ca o însuşire
firească acestora. „Secole de-a rândul, scriu Allan şi Barbara
Pease, femeile au fost arse pe rug sub acuzaţia că deţin
<puteri supranaturale>. Prin aceasta se înţelege şi capaci-
tatea lor de a prevedea urmările unei relaţii, de a detecta
mincinoşii, de a vorbi cu animalele şi de a descoperi
adevărul.”68 Ele sunt mai sensibile la mângâieri. Copilăria
are un rol important aici. Antropologul James Prescott a
arătat, în urma unui experiment realizat, că în societăţile în
care copiii sunt rareori mângâiaţi cu afecţiune se înregis-
trează cel mai mare procent de violenţă la adulţi. Copiii
crescuţi cu afecţiune devin de obicei adulţi mai buni şi mai
sănătoşi şi mai fericiţi. Cei care molestează fizic sau sexual

Allan şi Barbara Pease - 2001,“De ce bărbaţii se uită la meci şi

68

femeile se uită în oglindă”, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, p.39

 122
copiii au cel mai adesea un trecut în care au fost respinşi sau
au trăit în violenţă, o copilărie în care n-au fost alintaţi sau
şi-au petrecut-o în diverse internate izolate. În multe culturi
în care mângâierile sunt interzise se recurge la pisici şi la
câini, pentru a trăi totuşi această experienţă.
Atunci când o femeie are probleme sentimentale sau
e foarte supărată pe un bărbat, mai mult ca sigur că va spune:
“nu mă atinge!” – expresie care nu înseamnă nimic pentru
bărbaţi. Care ar fi lecţia? Pentru a câştiga în faţa femeilor,
bărbaţii trebuie să înveţe să mângâie adecvat momentului
respectiv şi să evite pipăielile!
Sensibilitatea bărbaţilor este mai scăzută decât a
femeilor şi aceasta se referă chiar la sensibilitatea pielii,
care, în timpul istoric a devenit necesară ca urmare a
îndeletnicirilor sale de vânător, a confruntării sale directe cu
natura. Bărbaţii au o percepţie disproporţionată faţă de
boală, încât la o simplă răceală pot cere verificarea
propriului testament. Dar este mai puţin sensibil faţă de
suferinţa femeii. Dacă ea are 40 de grade, cu frisoane
puternice şi stă înfăşurată în mai multe pături, el o întreabă
cu seninătate: “Totul e în regulă, dragă?” şi de fapt,
gândeşte: „dacă ignor răceala, poate că o să vrea să facem
dragoste, că tot e în pat.” Bărbaţii devin sensibili atunci când
se uită la un meci de fotbal sau la alte meciuri agresive.
S-a constatat că sistemul imunitar are un rol
important în alegerea partenerului. Dacă un bărbat are un
sistem imunitar complementar sau mai puternic decât
propriul ei sistem imunitar, femeia îl va descrie ca fiind un
bărbat “irezistibil” sau ca fiind foarte atrăgător. Dacă sis-
temul ei imunitar este mai puternic decât al lui, cu siguranţă
ea îl va considera mai puţin atrăgător. Specialiştii în
dezvoltarea creierului au constatat că în cazul femeii,
creierul ei poate analiza aceste diferenţe la numai trei
 123
secunde de la întâlnire. Un sistem imunitar puternic, poate
face un bărbat să pară “ciudat de irezistibil”.
Simţurile bărbaţilor sunt, în comparaţie cu ale
femeilor, mult mai fade. Femeia presupune că bărbatul
înţelege ce gândeşte ea, ştie ce vrea ea când de fapt, el nu
înţelege nimic! Atunci, ea începe să-l acuze că este
insensibil. Iar bărbaţii de pretutindeni răspund invariabil:
“dar ce ai vrea, să-şi citesc gândurile?” Studiile arată că
bărbaţii chiar nu sunt în stare să ghicească gândurile. Vestea
bună este că ei pot fi îndrumaţi spre a-şi îmbunătăţi nivelul
de conştientizare a mesajelor non-verbale.
Testele arată că, în medie, femeile sunt cu 3% mai
inteligente decât bărbaţii. În 1977, cercetătoarea daneză
Bente Pakkenberg de la secţia de neurologie a Spitalului
Municipal din Copenhaga a demonstrat că, în medie, băr-
batul are 4 miliarde de celule în plus faţă de femeie, dar de
obicei, femeile sunt cu 3% mai inteligente decât bărbaţii. În
1999, specialistul în studiile pe creier prof. Ruben Gur a
descoperit că femeile au mai multă materie cenuşie decât
bărbaţii. Materia cenuşie este locul unde se fac calculele şi
datorită ei femeile comunică mult mai bine decât bărbaţii.
Doreen Kimura, prof. de psihologie la Universitatea
din Ontario, Bennett şi Sally Shaywitz, de la Universitatea
Yale au arătat că bărbaţii folosesc mai ales partea stângă a
creierului pentru vorbire, în vreme ce femeile folosesc atât
partea stângă cât şi partea dreaptă. Aceste cercetări arată o
singură concluzie: creierul bărbaţilor şi al femeilor funcţio-
nează diferit. Neurologul Roger Gorski de la Uni-versitatea
Californiană din Los Angeles a confirmat că de fapt, creierul
femeii are un corpus callosum mai gros decât al bărbatului,
femeile având cu peste 30% mai multe legături între
emisfera stângă şi cea dreaptă. De asemenea , el a mai
dovedit că bărbaţii şi femeile folosesc părţi diferite ale
 124
creierului atunci când îndeplinesc aceeaşi misiune. Femeia
este mai bine dotată din punct de vedere senzorial, prin
această conectare multiplă putându-se face un transfer mai
rapid de informaţii între emisfere şi de aceea, nu este de
mirare că o femeie poate face judecăţi rapide şi precise în
legătură cu diverse persoane şi situaţii la nivel intuitiv.
Creierul bărbatului este astfel configurat încât să
facă un singur lucru odată, pentru că există mai puţine
conexiuni între emisfera stângă şi cea dreaptă iar creierul
este mai compartimentat. Dacă îi veţi scana creierul în timp
ce citeşte, veţi constata că practic, el este surd. Creierul
femeii este astfel configurat încât ea poate face mai multe
lucruri deodată. Poate să vorbească la telefon, să gătească în
acelaşi timp după o reţetă nouă şi să se uite la televizor.
Dacă un bărbat se bărbiereşte şi încerci să-i vorbeşti, sigur se
va tăia. Creierul bărbaţilor este monogam. Concluzia
neurologilor şi a cercetătorilor de pretutindeni este că
hormonii conferă o astfel de particularizare în compor-
tament. Cu toţii suntem, par să spună aceştia, în mare
măsură, rezultatul unor reacţii chimice.

c. Limbajul
De mii de ani se ştie că bărbaţii nu se prea pricep la
conversaţii, comparativ cu femeile. Nu numai că fetele încep
să vorbească mai de timpuriu decât băieţii, dar la trei ani o
fetiţă are un vocabular de două ori mai bogat decât al unui
băieţel de aceeaşi vârstă. Când bărbaţii nu vorbesc între ei,
este un lucru firesc. În schimb, atunci când femeile sunt
împreună şi nu vorbesc, acesta este un indiciu clar că există
o problemă majoră. Singura situaţie în care bărbaţii devin
vorbăreţi este consumul de alcool.
În ceea ce priveşte vorbitul, bărbaţii vorbesc în gând
în timp ce femeile au tendinţa de a gândi cu glas tare. Dar,
 125
dacă bărbaţii vor să se înţeleagă mai bine cu femeile, trebuie
să vorbească mai mult. O femeie îşi va exprima întotdeauna
ideile cu voce tare, într-o ordine întâmplătoare, făcând o listă
cu toate opţiunile şi posibilităţile. Primejdia acestui fapt este
că bărbaţii văd lucrurile cu totul diferit şi ei vor avea
impresia că li se pretinde să rezolve acele probleme, deci
intră în panică, se enervează sau încearcă să-i spună ei ce are
de făcut. Cel mai bine este ca femeia să-şi ţină ideile pentru
ea şi să tragă doar concluziile. Bărbaţii trebuie să înţeleagă
că, atunci când o femeie vorbeşte, ea nu aşteaptă să i se
rezolve problemele ci doar simte nevoia să fie ascultată.
…“Odată nu i-am vorbit nevestei şase luni, spunea un
comic. N-am vrut s-o întrerup”…
Deducem cu uşurinţă că, femeile vorbesc iar bărbaţii
se simt cicăliţi. Media zilnică a cuvintelor rostite de un
bărbat variază între minimum 1000 şi maximum 7000 de
cuvinte, în timp ce pentru femei media este peste 20.000 de
cuvinte. De aceea, la sfârşitul zilei, o femeie care nu a vorbit
prea mult în timpul zilei va dori să comunice cu partenerul ei
mai mult, în timp ce acesta va dori exact contrariul, adică să
fie lăsat în pace, comportament asociat întoarcerii de la
vânătoare, când bărbatul stă retras şi tăcut, odihnindu-se
după efortul depus peste zi. Numai că, epoca vânatului s-a
încheiat şi femeile, aşteaptă, pe drept cuvânt o comunicare
mai profundă cu partenerul ei. Când un bărbat stă şi se uită
în gol (mai nou, la televizor sau calculator), femeia începe să
simtă că nu este iubită. În planul conversaţiei, diferenţele
între bărbaţi şi femei sunt semnificative. Atunci când i se
vorbeşte unui bărbat, regula nr. 1 este simplitatea! Trebuie
să i se spună un singur lucru odată, la care să se poată gândi.
În cazul femeilor, existând un flux mai mare de informaţii
între cele două emisfere cerebrale, precum şi localizări
specifice ale vorbirii în creier, majoritatea femeilor pot vorbi
 126
despre mai multe lucruri simultan – uneori, într-o singură
frază. E ca şi cum ar jongla cu mai multe mingi odată iar
majoritatea femeilor pot să facă aceasta fără nici un efort. Un
bărbat care se află în mijlocul unor femei care discută
diverse subiecte în acelaşi timp, devine complet dezorientat.
Bărbaţii vorbesc pe rând, aşa că, atunci când vine
rândul unui bărbat, lăsaţi-l să vorbească. “Nu mă întrerupe”,
ţipă bărbaţii la femeile de pretutindeni şi în toate limbile
posibile. Frazele bărbatului au ca finalitate o soluţie şi ca
urmare, el trebuie să le ducă la capăt. Altfel, pentru el
conversaţia nu are sens. Bărbaţii preferă vorbele mari pentru
că pentru ei are importanţă sensul cuvintelor (bazat pe
definirea lor) şi nu pe tonalitatea, limbajul trupului,
conţinutul emoţional, aşa cum contează pentru femeie.
Pentru femeie, vorbitul poate fi o recompensă iar tăcerea ei
va fi ca o pedeapsă pentru partener. Problema este că, pentru
bărbat lucrurile stau exact invers şi chiar, îi vor trebui
aproape 9 minute să-şi dea seama că tăcerea partenerei
exprimă nemulţumirea ei. Până atunci, el va considera
tăcerea ca pe o recompensă, în sfârşit s-a ales şi el cu puţină
linişte. Dacă o femeie vă vorbeşte mult, înseamnă că ea vă
place. Dacă nu vă vorbeşte, aţi încurcat-o! Bărbaţii de
pretutindeni se plâng că femeile vorbesc prea mult. Sigur că
ele vorbesc mult, comparativ cu bărbaţii!
Vorbitul pe ocolite, folosind sugestii şi aluzii este
specific femeii şi stă la baza relaţiilor între femei. Acest tip
de exprimare nu funcţionează în cazul bărbaţilor. Propo-
ziţiile bărbaţilor sunt scurte, directe, axate pe o soluţie, deci
la obiect, folosind un vocabular mai restrâns şi împănând
totul cu fapte; ei folosesc calificative precum “nici unul”,
“niciodată” şi “categoric”. Acest tip de limbaj este util în
afaceri.
 127
Femeile pun sentiment în ceea ce spun, în timp ce
bărbaţii doar se exprimă. Expresia facială a bărbaţilor, în
timp ce ascultă este nemişcată. Pentru a arăta că ascultă cu
atenţie, ei vor folosi ceea ce numim “mormăieli” – serii de
“îhî”, însoţite uneori de datul din cap. De aceea, femeile îi
acuză adesea că ei nu le ascultă. Dar ei chiar ascultă! Dar n-o
arată. Când eşti femeie şi vrei să explici o idee sau o
propunere unui bărbat sau mai multora, este de o importanţă
vitală ca atunci când bărbatul vorbeşte, în loc să-i oferi un
feedback al emoţiilor sale, aşa cum ar trebui procedat cu o
altă femeie – e mai bine să păstrezi un chip inexpresiv, să dai
din cap, să mormăi ceva şi să nu întrerupi. S-a constatat că
femeile care aplică această tehnică înregistrează mari
succese în privinţa credibilităţii pe care le-o acordă bărbaţii.
Femeile care răspund emoţiilor exprimate de bărbaţi sunt
depunctate la nivelul credibilităţii şi autorităţii şi uneori
chiar sunt descrise de bărbaţi drept “ameţite” sau “prea
emoţionale”. De asemenea, majoritatea bărbaţilor vor
accepta o anume propunere dacă ea are o localizare precisă
în timp, spaţiu, precum şi un obiectiv anume, adică toate
elementele tipului de gândire masculin. În ce priveşte
tonalitatea, femeile vor prefera bărbaţii care au o voce mai
joasă, întrucât aceasta indică un nivel crescut de testosteron,
ceea ce înseamnă o virilitate mai puternică. Este important
de ştiut că, permanent studiile au arătat că în afaceri, femeia
cu o voce mai joasă este considerată mai inteligentă, mai
autoritară şi mai credibilă. O voce mai joasă poate fi obţinută
prin aplecarea bărbiei şi reducerea ritmului într-unul
monoton.
d. Orientarea în spaţiu
Majoritatea femeilor dovedesc o capacitate de
orientare în spaţiu limitată. Pentru a nu avea discuţii într-un
cuplu, niciodată bărbatul n-i va da femeii harta pentru
 128
orientare atunci când pleacă în vacanţă cu maşina. Pentru o
femeie, descifrarea unei hărţi (adesea punând-o cu capul în
jos, adică pe direcţia de mers, pentru “a o citi mai bine”) nu
exprimă mare lucru. În timp ce ele se descurcă foarte bine în
a vedea cu ochii minţii în două dimensiuni, bărbaţii au
capacitatea de a vedea în trei dimensiuni, adică de a
percepe adâncime. S-a dovedit chiar că bărbaţii rotesc în
minte harta fără nici o dificultate şi se pot orienta extrem
de rapid. Pentru bărbaţi, aceasta este o funcţie a creierului
precisă, localizată în cel puţin patru locuri din emisfera
frontală, dreaptă şi în câteva zone mai mici din emisfera
stângă. În cazul femeilor, nu există o localizare precisă a
capacităţii de orientare şi ca urmare, ele nu se descurcă la fel
de bine în acest sens şi înţelegem astfel de ce, lor nu le plac
activităţile ce se desfăşoară în spaţiu şi nu urmează profesii
care presupun orientarea în spaţiu. Se spune că un bărbat
care îşi învaţă soţia să conducă maşina e deja în drum spre
divorţ. „Bărbaţii din întreaga lume, notează cu mult umor,
Allan şi Barbara Pease, dau mereu femeilor aceleaşi sfaturi:
<Ia-o la stânga – încetineşte! – schimbă viteza – ai grijă la
pietoni – concentrează-te – nu mai plânge!> Pentru bărbat
condusul maşinii este o formă de testare a capacităţilor sale
de orientare în spaţiu. Pentru femeie, scopul condusului este
să ajungă cu bine din punctul A în punctul B!”69 Majoritatea
bărbaţilor pot întotdeauna să arate încotro este nordul,
chiar dacă habar n-au unde se află.
e. Inteligenţa
Cercetătorul american D. Wechsler, în urma aplicării
unor teste de inteligenţă, arată că femeile au un nivel de
inteligenţă mai ridicat, în general, fiind cu aproximativ 3%

69
Allan şi Barbara Pease, op. cit., p.57
 129
mai multe femei inteligente decât bărbaţi, chiar dacă au
creierul puţin mai mic. Când este vorba de rezolvarea unui
puzzle de tip labirint, bărbaţii sunt totuşi, net superiori
femeilor, ajungând ca 92% dintre ei să se descurce cu brio,
în vreme ce doar 8% dintre femei reuşesc, indiferent de
cultura din care provin.
f. Afectivitatea
Atunci când o femeie greşeşte, nu-i va fi greu să
recunoască greşeala, pentru că, din perspectiva ei, aceasta
este o formă de a stabili o legătură profundă şi de a pune
bazele unei încrederi trainice. În ce priveşte recunoaşterea
propriilor greşeli de către bărbat, o glumă veche ne dă
răspunsul: „De ce i-au trebuit lui Moise 40 de ani ca să
traverseze deşertul? Pentru că a refuzat să întrebe pe unde s-
o ia.” Bărbatul este preocupat de obţinerea unor rezultate
sau de atingerea unui scop, a unui anumit statut şi deţinerea
unor noi forme de putere, de depăşirea concurenţei şi de
eficienţă “până la capăt”. Femeia se concentrează asupra
comunicării, cooperării, armoniei, iubirii, împărtăşirii şi
relaţiei reciproce.
Studiile realizate pe sugari, au dovedit că băieţilor le
plac lucrurile iar fetelor oamenii. La trei luni, fetele disting
imaginile ce reprezintă familia, de cele care reprezintă nişte
străini, în vreme ce băieţii nu pot. Dar aceştia vor găsi cu
uşurinţă o jucărie rătăcită. Mai târziu, fetele îşi doresc relaţii
cu cei din jur, în timp ce băieţii vor putere şi poziţie socială.
Băieţii concurează, fetele cooperează. Se ştie, că în grupurile
de băieţi există întotdeauna o ierarhie cu lideri uşor identi-
ficabili prin felul de exprimare, ceea ce presupune o notă de
superioritate, fiecare băieţel zbătându-se să câştige un statut
la nivelul grupului. În vreme ce bărbaţii au o relaţie de
prietenie bazată pe amintiri şi realizări, femeile au o relaţie
de prietenie bazată pe o împărtăşire a vieţii lor sentimentale.
 130
Bărbaţii stau alături, femeile stau faţă în faţă. De aceea,
certurile dintre femei sunt mult mai dure – pentru că ştiu
prea multe amănunte şi astfel, dispun de o „muniţie” mai
bogată. Femeile nu se abţin când discută despre sex, ele
comentează liber tot felul de tehnici, strategii, durată şi
dimensiuni. Descrierile lor sunt adesea foarte vulgare.
Bărbaţii vor evita orice amănunte legate de sex. Ei preferă să
glumească pe seama acestui subiect. În grupurile de bărbaţi,
ei vor evita să-şi spună pe numele mic, şi vor folosi cel mai
adesea porecle, pentru a evita de fapt, orice intimitate cu alţi
bărbaţi. De obicei, când se aduce nota de plată, femeile
socotesc fiecare cât a consumat, în timp ce bărbaţii aruncă
banii pe masă, arătând că vor să plătească, pentru a ieşi în
evidenţă, fiecare pretinzând că nu doreşte restul!
g. Ultime cercetări
Opinia conform căreia femeile sunt în mod natural
mai sensibile faţă de sentimentele celorlalţi, are o bază
ştiinţifică – însă, completează Daniel Goleman, există două
notabile excepţii, deosebit de semnificative pentru
activitatea la locul de muncă: „pe de o parte, nu există nici
o diferenţă între sexe în cazul în care oamenii încearcă să-şi
disimuleze adevăratele sentimente şi, pe de alta, diferenţa nu
apare nici când se pune problema de a simţi gândurile
neformulate ale cuiva în timpul unei întâlniri.”70 Această
capacitate mult mai complexă, denumită acurateţe
empatică, asociază abilităţile cognitive cu cele afective. Un
studiu mai amplu asupra datelor referitoare la diferenţele
bărbat-femeie relevă că bărbaţii au o predispoziţie latentă
pentru empatie, egală cu cea a femeilor, însă sunt mai puţin
motivaţi decât ele. Dat fiind că bărbaţii tind să se privească

Daniel Goleman – 2004, Inteligenţa emoţională, cheia succesului

70

în viaţă, Editura Alfa, Bucureşti, p.322

 131
în termeni „macho” – aşa se argumentează – sunt mai puţin
motivaţi de a părea sensibili, deoarece ar fi un semn de
„slăbiciune”. Iată, cum se exprimă William Ickes, unul
dintre cei mai importanţi cercetători în domeniul empatiei:
„dacă bărbaţii par uneori nesimţitori sub aspect social, s-ar
putea ca faptul să se datoreze mai mult imaginii pe care vor
s-o afişeze şi mai puţin inaptitudinii lor empatice.”71
h. Emoţia la nivelul creierului
Printr-o scanare specială a creierului s-a ajuns la
concluzia că emoţia la bărbat este localizată mai ales în
două zone din emisfera dreaptă, iar la femei în ambele
emisfere. Pentru bărbaţi, emoţia este în general poziţionată
în lobul drept, ceea ce înseamnă că poate acţiona separat de
celelalte funcţii ale creierului. Aceasta va însemna, de
exemplu, că într-o ceartă, bărbatul poate să-şi prezinte
argumentele în mod logic (lobul stâng) şi apoi să treacă la o
soluţie în spaţiu (partea din faţă a lobului drept), fără să se
implice emoţional în chestiunea respectivă. Ca şi cum,
emoţia s-ar afla într-o încăpere de sine stătătoare, şi cum,
corpus callosum e mai mic la bărbat, e mai probabil că
emoţia nu acţionează simultan cu celelalte funcţii.
Pentru femei, emoţia acţionează pe o zonă mai
întinsă în ambele emisfere şi poate fi simultană cu alte
funcţii ale creierului. Femeia se poate implica emoţional în
timp ce discută o chestiune emoţională, în vreme ce bărbatul
e mai puţin probabil s-o facă sau pur şi simplu, va refuza să
discute problema. Astfel, el poate evita implicarea emo-
ţională şi nici nu va crea impresia că nu e stăpân pe situaţie.
„Un bărbat emoţionat, notează Allan şi Barbara Pease, poate
lovi ca o reptilă, în timp ce o femeie preferă să discute

William Ickes – 1997, Empathic Accuracy, Guilford Press, New

71

York
 132
subiectul.”72 Ruben Gur, profesor de neuropsihologie la
Universitatea din Pennsylvania, a ajuns la concluzia că,
întrucât creierul bărbatului este extrem de bine compar-
timentat, el abordează emoţiile la un nivel primitiv, similar
cu cel al unui crocodil care atacă, în vreme ce femeia “se va
aşeza şi va discuta pe îndelete”. Când femeia este
emoţionată, ea va folosi o expresie facială, un limbaj al
trupului şi o vastă gamă de tipare verbale, drept semnale.
Bărbatul care îşi descarcă emoţiile este mai degrabă asemeni
unei reptile, reacţia sa fiind perceptibilă din intensitatea vocii
sau din agresivitatea adresării.
Simţul responsabilităţii este mult mai accentuat în
cazul bărbatului şi de aceea, atunci când greşeşte, se
consideră un ratat, pentru că nu a fost capabil să-şi facă
treaba aşa cum s-ar fi cuvenit. Se spune chiar, că „bărbaţii
urăsc criticile ce li s-ar putea aduce şi de aceea preferă să se
însoare cu fecioare!” Bărbaţii din ziua de azi continuă să
păstreze moştenirea de a fi curajoşi şi de a nu arăta nici un
fel de slăbiciuni. Din fire, bărbatul este bănuitor, competitiv,
controlat, defensiv şi singuratic. El îşi ascunde starea
emoţională, pentru a rămâne stăpân pe situaţie. Bărbaţii
consideră că exteriorizarea emoţiilor ar însemna o pierdere
a controlului. Societatea întăreşte acest tip de comportament
la bărbaţi, învăţându-i să se poarte “bărbăteşte”, să-şi afişeze
curajul sau spunându-li-se că “băieţii nu plâng niciodată”.
Ca apărătoare ale cuibului, femeia are un creier
structurat pentru a fi deschis, încrezător, cooperant, pentru a-
şi manifesta vulnerabilitatea şi a-şi destăinui emoţiile, pentru
că ea ştie că nu trebuie să fie permanent stăpână pe situaţie.
De aceea, când o femeie sau un bărbat sunt confruntaţi
simultan cu diverse probleme, fiecare este uşor dezorientat

Allan şi Barbara Pease, op. cit., p.86

72
 133
de reacţia celuilalt. Nu-i oferiţi bărbatului vreun sfat decât
dacă îl cere – în schimb, spuneţi-i că aveţi încredere în
capacitatea lui de a rezolva totul. Atunci când o femeie vrea
să-l convingă pe bărbat să discute despre sentimentele sau
problemele lui, el se opune, deoarece consideră că aceasta e
o modalitate de a i se aduce reproşuri sau că ea îl consideră
incompetent ori că vine cu o soluţie mai bună.
i. Stresul
O femeie vorbeşte despre problemele ei pentru a se
elibera de stres. Ea însă vrea să fie ascultată şi nu
„corectată”. Când este stresată, o femeie vorbeşte fără oprire
oricui este dispus să o asculte. Când aveţi de-a face cu o
femeie supărată, dovediţi o bună inteligenţă emoţională şi
nu-i oferiţi soluţii şi nici nu-i negaţi sentimentele – arătaţi-i
doar că o ascultaţi cu atenţie. Femeia vorbeşte cu glas tare,
adică poate fi auzită, în vreme ce bărbatul vorbeşte în gând.
La el nu există în creier, o zonă precisă pentru vorbire, acest
lucru convenindu-i tipului său de stare mentală. Când are
probleme, bărbatul vrea să fie lăsat în pace, să privească în
gol, până când găseşte soluţii şi răspunsuri. Bărbaţii se
refugiază pe stânca lor pentru a-şi rezolva problemele –
femeile care se iau după ei sunt respinse.
Bărbaţii stresaţi beau zdravăn şi încearcă să
exploreze noi teritorii. Femeile stresate mănâncă multă
ciocolată şi invadează magazinele. În momentele tensio-
nate, femeile vorbesc fără să gândească iar bărbaţii
acţionează fără să gândească. De aceea 90% dintre cei
aflaţi în închisori sunt bărbaţi şi 90% dintre clienţii
terapeuţilor sunt femei. Când ambii sunt stresaţi, totul se
transformă într-un câmp minat din punct de vedere
emoţional. Bărbaţii nu mai vorbesc, iar femeile se
îngrijorează din această cauză. Femeile vorbesc întruna, iar
bărbaţii nu ştiu cum să reacţioneze. Pentru a-l ajuta să se
 134
simtă mai bine, ea încearcă să-l încurajeze, să discute despre
problemele lui, dar asta este atitudinea cea mai greşită pe
care o poate ea adopta. El îi spune să-l lase în pace şi se
izolează. Când este extrem de tensionat sau când are nevoie
să găsească o soluţie la o problemă gravă, bărbatul se va
izola complet de toată lumea. El îşi deconectează astfel,
acea parte a creierului care controlează emoţia, concen-
trându-se asupra rezolvării problemei şi încetând să mai
vorbească. Când bărbatul recurge la această izolare com-
pletă, femeia se sperie, pentru că ea nu reacţionează aşa,
decât atunci când este jignită, minţită sau maltratată. Când
un bărbat se izolează complet, lăsaţi-l în pace, o să-şi revină
– când se izolează femeia, înseamnă că pluteşte ceva în aer
şi este momentul unei discuţii foarte aprofundate.
j. Sexualitate masculină şi feminină
Problemele legate de această discuţie au fost
întotdeauna complicate. Femeile par să nu înţeleagă pornirile
masculine, în timp ce bărbaţii par să caute ceva ce nu găsesc
niciodată. Câteva clarificări de ordin ştiinţific, cu siguranţă,
ne-ar face convieţuirea mult mai uşoară şi am depăşi cu mai
multă detaşare controversele ce apar.
Testosteronul – hormonul masculin, este cel care
stimulează dorinţa de sex. Având în vedere că bărbaţii au de
la 10 la 20 de ori mai mult testosteron decât femeile şi un
hipotalamus mai mare, este limpede de ce impulsul sexual
la bărbaţi este mai puternic. Acesta este motivul pentru care,
practic, bărbaţii pot face sex oricând şi aproape oriunde. Ca
urmare, divergenţele de opinie privind sexul au fost
întotdeauna un măr al discordiei între femei şi bărbaţi.
Institutul Kinsley din SUA informează că, dacă nu ar exista
reguli sociale, aproape toţi bărbaţii ar fi promiscui, având în
vedere că 80% dintre societăţile umane sunt astfel de când
lumea.
 135
Hormonii. Există teorii recente care au ajuns la
concluzia că se poate vorbi de o formulă chimică a
îndrăgostirii, în care activitatea hormonilor are un rol foarte
important. Toate aceste reacţii chimice pozitive explică de ce
îndrăgostiţii sunt mai sănătoşi şi mai puţin predispuşi să se
îmbolnăvească decât cei care nu sunt îndrăgostiţi. Un
experiment interesant realizat de savanţii scoţieni a arătat că
vreme de trei săptămâni dintr-o lună, femeile au preferat
bărbaţii mai efeminaţi, care păreau mai blânzi şi mai
sensibili şi mai disponibili pentru momentele dificile. În
perioada de ovulaţie însă, femeile au preferat bărbaţii cu un
aspect macho – cu maxilare zdravene, cu sprâncene pro-
eminente, cu trupuri bine făcute – categoria supervirililor.
De asemenea, s-a observat că multe femei, în perioada de
ovulaţie, se îmbrăcau cu fuste mai scurte. Concluzia a fost
că, atunci când vor să se aşeze la casa lor, femeile caută un
bărbat care să fie o investiţie sigură ca părinte. Dar când bat
clopotele strict biologice, vor genele lui Tarzan!
Sindromul premenstrual la femeie favorizează stări
emoţionale cu mult mai puternice decât în restul lunii. De
aceea, majoritatea delictelor comise de femei, cum ar fi
atacul sau furtul din magazine, se petrec între ziua 21 şi 28
din perioada premenstruală. În închisorile de femei, 50%
dintre delicte au fost comise de femei care aveau SPM.
Explicaţia este scăderea masivă a hormonilor feminini, ceea
ce face ca ele să devină triste, deprimate şi chiar pot apare
tendinţe de sinucidere. Uneori, (una la 25 de femei) poate
suferi chiar modificări de personalitate din cauza deze-
chilibrului hormonal. Solicitarea consultaţiilor la psihote-
rapeuţi sunt mult mai frecvente în perioada SPM, ca şi
expunerea la accidente, dacă se află la volan.
Hormonul feminin, estrogenul, a fost multă vreme
folosit ca modalitate de liniştire a persoanelor agresive.
 136
Testosteronul – hormonul masculin – este hormonul care
determină agresivitatea bărbatului atunci când merge la
vânătoare şi trebuie să-şi omoare prada. Pericolul testo-
steronului pentru bărbaţii din ziua de astăzi este că,
(excluzând faptul că îl fac musculos şi puternic), devin
agresivi şi se pot ivi probleme antisociale. Este suficient să
se administreze unui bărbat pasiv testosteron şi se va aprinde
imediat, devenind mai poruncitor şi mai sigur pe el. Aceeaşi
doză de testosteron administrată unei femei poate spori
nivelul de agresivitate, dar nu va avea acelaşi efect chimic ca
în cazul bărbatului. Creierul lui este „presetat” să reacţioneze
la testosteron în timp ce al femeii, nu. Motivul este încă
neclar, dar se pare că este în legătură cu orientarea în spaţiu.
Testosteronul este hormonul succesului, al reuşitei şi
al spiritului de competiţie dar excesul poate deveni
periculos, la om ca şi la animale. Un studiu realizat la
Universitatea din Sydney a arătat că, atunci când este vorba
de un conflict agresiv, cum ar fi o bătaie în curtea şcolii,
75% dintre băieţi folosesc o formă de agresiune verbală sau
fizică, în timp ce 78% dintre fete încearcă să evite sau să
negocieze situaţia. 98% dintre cei care claxonează la stop
sunt bărbaţi şi 96% dintre jafuri le aparţin tot lor, precum şi
88% dintre crime. Practic, toate dereglările sexuale sunt de
natură masculină, iar analizele făcute asupra femeilor cu
probleme, arată că ele sunt pricinuite de nivelul crescut de
hormoni masculini. 90% dintre puşcăriaşi sunt bărbaţi.
Agresivitatea este o trăsătură masculină care nu poate fi
explicată de condiţionările sociale. Competiţia de orice fel
duce la creşterea testosteronului. Marjoretele, folosite pre-
tutindeni în lume, au exact această misiune, creşterea
nivelului de testosteron la jucători şi suporteri. Studiile
confirmă că violenţa publicului este mai mare la meciurile în
care există marjorete.
 137
Cu cât creierul produce mai mult testosteron, cu atât
el va avea tendinţe masculine mai accentuate. De aceea, este
necesar ca băieţii, pe tot parcursul vieţii, să practice sport,
pentru o deviere culturală a pornirilor lor naturale spre
activitate sau chiar agresivitate. S-a demonstrat că bărbaţii
asiatici au o cantitate mult mai mică de testosteron decât cei
europeni, lucru evident, prin faptul că nu au păr pe faţă şi
rareori chelesc şi chiar, înregistrează mai puţine acte violente
sau acte de agresiune. De asemenea, testosteronul
îmbunătăţeşte capacităţile de logică matematică în general,
iar fetele care suferă de SPM iau note mai proaste la
examenele de matematică. Există diferenţe semnificative
privind impulsul sexual, notează Wilhelm Stekel. „Bărbaţii
sunt asemeni cuptorului cu microunde (se încălzesc rapid) în
timp ce femeia este ca un cuptor electric (se încălzeşte greu,
dar odată încălzit, se răceşte şi mai greu)”73.
Apogeul sexual al bărbatului este la 21 de ani iar al
femeii la 35-40, în timp ce la bărbat cunoaşte o scădere
importantă la 40 de ani. În ansamblu, bărbaţii au un impuls
sexual mai mare decât al femeilor. Un studiu efectuat la
Institutul Kinsey a arătat că 37% dintre bărbaţi se gândesc la
sex din 30 în 30 de minute. Numai 11% dintre femei se
gândesc la fel de des. Pentru bărbat, cantitatea mare de
testosteron permanentizează impulsul şi de aceea, când e
vorba de sex, el este întotdeauna pentru. Studiile efectuate în
campusurile universitare americane au arătat că atunci când
o femeie atrăgătoare se apropie de un bărbat şi îi propune să
facă amor cu ea, 75% spun “da”, în timp ce nici o femeie nu
spune “da” când este abordată de un bărbat atrăgător.

Wilhelm Stekel – 2003, Psihologia eroticii masculine, Editura

73

Trei, 2003, p. 65
 138
S-a constatat de asemenea, că certurile în cupluri
favorizează apariţia ulterioară a bolilor fizice. Cu cât femeile
fac mai multe comentarii răuvoitoare, cu atât sunt mai
predispuse la infecţii grave. Motivul este că stresul puternic
rezultat din certuri slăbeşte sistemul imunitar, drept pentru
care corpul este o pradă mult mai uşoară pentru boli, cărora
le face faţă cu dificultate. Numărul mai redus de relaţii
sexuale corespunde unui nivel mai scăzut de testosteron. De
asemenea, s-a observat că persoanele mai inteligente şi cu
studii superioare fac mai puţin sex întrucât, o parte din forţa
testosteronului este redirecţionată şi sublimată în activităţile
mentale sau de creaţie. Pe de altă parte, nu putem nega
realitatea că toate revistele, casetele erotice, imaginile
pornografice de pe Internet au ca public-ţintă bărbaţii, ceea
ce demonstrează că şi atunci când sunt antrenaţi într-o relaţie
perfect monogamă, organizarea la nivelul creierului, din
punct de vedere sexual, le solicită o stimulare poligamă.
„Femeia doreşte mult sex cu bărbatul pe care îl iubeşte,
bărbatul doreşte mult sex,”74 comentează cu o notă de umor
W. Stekel. Se pare că avem de-a face, în cazul bărbatului, cu
aşa-numitul “sindrom al cocoşului”, adică, nevoia
„fiziologică” de a schimba partenera în vederea unor
performanţe sexuale. Femeile trebuie deci, să ştie că, în
intimitate, bărbatul are nevoie de varietate. Lui îi place tot ce
e nou în materie de lenjerie sexy, în cazul unei relaţii
monogame, pentru că îi induce ideea că este mereu cu o altă
femeie. O investigaţie realizată în America a arătat că
femeile care poartă lenjerie erotică foarte variată, au nişte
soţi mai fideli decât femeile care preferă lenjeria din bumbac
alb. Aceasta este una din căile prin care bărbatul îşi
manifestă dorinţa de varietate într-o relaţie de tip monogam.

74
Idem, p. 154
 139
O altă constatare a oamenilor de ştiinţă este aceea
că, bărbaţii sunt stimulaţi vizual, femeile auditiv. De aceea,
sensibilitatea femeii la complimente este atât de puternică,
încât multe femei sunt dispuse să închidă ochii atunci când
amantul le şopteşte lucruri plăcute la ureche. La fel,
concursurile de Miss înregistrează o mare audienţă, atât în
rândul bărbaţilor cât şi al femeilor. În schimb, concursurile
de Mister Univers nu interesează aproape pe nimeni şi
rareori sunt televizate. Asta pentru că, nici bărbaţii, nici
femeile nu sunt interesaţi de un mascul pasiv, atracţia faţă de
un bărbat fiind direct proporţională cu manifestarea curajului
şi eroismului său. Femeile de pretutindeni sunt învăţate de
mamele lor că bărbaţii nu vor decât “un singur lucru” - sex,
ceea ce nu este întru totul real. Bărbaţii doresc şi iubire, dar
ei nu o pot obţine decât prin actul sexual. Femeile vor evita
să discute în timpul actului amoros. Dacă sunt probleme de
discutat cu bărbatul, aceasta se va face numai după. Scanarea
creierului arată că el o face cu atâta intensitate, încât practic
nici nu mai aude. Femeia însă, poate să vorbească şi să facă
amor în acelaşi timp.
Întreaga „industrie” mass-media a vedetelor
hipersexuale, face ca multe femei să se simtă frigide sau
anormale, pentru că nu corespund acestei imagini. Bărbaţii
au fost determinaţi să creadă, în mod eronat, că femeile au
un impuls sexual mai mare decât al lor şi ca urmare, se simt
frustraţi atunci când femeia nu are destulă iniţiativă în acest
sens. Să spui “te iubesc” nu este niciodată o problemă pentru
o femeie, întrucât configurarea creierului unei femei
presupune o lume plină de sentimente, emoţii, comunicare şi
cuvinte. Femeia ştie că atunci când îi este bine, când se simte
iubită şi adorată şi se află în faza de ataşament, este probabil
şi îndrăgostită, dar bărbatul nu este prea sigur de sentimentul
de iubire şi se teme că ar putea confunda pofta trupească cu
 140
pasiunea. Creierul lui este orbit de testosteron, are erecţie
continuă şi nu mai gândeşte limpede. Uneori, abia după ani
de zile începe să înţeleagă că a fost îndrăgostit, dar o face
doar retroactiv. Femeile recunosc uşor când nu mai există
dragoste şi de aceea, ele sunt cele care pun capăt relaţiilor
sentimentale, în majoritatea cazurilor.
Majoritatea bărbaţilor au fobia implicării trup şi
suflet. Le este frică să facă declaraţii înfocate, pentru că asta
îi angajează pe tot restul vieţii. Când în cele din urmă au
curaj şi o fac, simt nevoia să spună tuturor şi peste tot.
Majoritatea bărbaţilor nu observă însă, că frecvenţa
orgasmului la femeie creşte după ce i-a făcut o declaraţie de
dragoste. Pentru bărbat sexul şi iubirea sunt clar delimitate,
însă dacă femeia are o aventură şi declară că n-a însemnat
nimic pentru ea, probabil că minte. Pentru femeie, iubirea şi
sexualitatea se împletesc. Sunt egale ca semnificaţie
afectivă. Femeile nu au probleme când vine vorba de
romantism, în timp ce majoritatea bărbaţilor se confruntă cu
o mare stângăcie. “Ei n-ar trebui niciodată să uite că femeia
este romantică. Ei îi plac vinul, florile şi bomboanele de
ciocolată. Daţi-i să înţeleagă că nu aţi uitat asta...
pomenindu-i din când în când despre ele”. (Woody Allen).
„Morala dominantă a secolului al XIX-lea, scria
Jaques André, dicta femeii imperativul următor: munceşte,
economiseşte şi renunţă la trup! Imperativul, la fel de
categoric, de astăzi, spune: fii fericită, fii răsfăţată, pe scurt,
juisează! Între aceste două comandamente, nota cu umor
Margaret Mead, primul avea măcar meritul de a fi realizabil.
Supraeul, puterea de interdicție inconştientă se constituie
printr-o interiorizare a interdicţiilor parentale, ele însele
ecouri ale interdicţiilor sociale. Ar fi logic să ne aşteptăm la
 141
o relaxare a acestora, la o domolire a tiraniei supraegotice”75.
Aşadar, sexualitatea feminină şi cea masculină nu sunt azi
mai puţin conflictuale decât în trecut, chiar dacă exprimarea
doleanţelor şi uneori, simptomele s-au schimbat. Iluzia
sexologică constă în convingerea că sexualitatea este o
problemă de cunoaştere: anatomică şi erotică. Aceasta
înseamnă însă, a ignora ceea ce constituie esenţa sexualului
uman care transcende orice cunoaştere şi orice ucenicie,
unificând uneori, într-un mod ciudat, aproape magic,
interioritatea noastră abisală cu o supraconştiinţă beatifică.
În concluzie, putem spune că bărbatul doreşte
putere, împlinire şi sex. Femeia caută relaţii interumane,
stabilitate şi iubire. A ne simţi nefericiţi din cauza acestor
diferenţe este la fel de inutil ca şi cum ne-am supăra pentru
că plouă. Ceea ce trebuie să facem este să ne educăm în
sensul unei cunoaşteri reciproce, tocmai cu scopul de a ne
înţelege unii pe ceilalţi şi de a ne aborda cu reală inteligenţă
emoţională comportamentele atât de diferite, în cazul
femeilor şi al bărbaţilor. Şi pentru că, şcoala încă nu s-a
hotărât să abordeze relaţiile umane şi din acest punct de
vedere, autoeducaţia rămâne un mijloc mereu activ şi de
care nu trebuie să uităm, dacă vrem să fim fericiţi alături de
cei pe care îi iubim.
k. Pentru o relaţie de durată...
Găsirea partenerului ideal înseamnă să vă daţi
seama exact ce lucruri aveţi în comun cu cineva, pe termen
lung şi să faceţi asta înainte ca natura să vă orbească prin
hormoni. După ce trece.... – şi de trecut, trece sigur – oare
mai puteţi păstra această relaţie bazându-vă pe prietenie şi
interese comune?

Jaques André – 2003, Psihanaliza şi sexualitatea feminină,

75

Editura Trei, Bucureşti, p.9

 142
Întocmiţi o listă cu principalele trăsături şi interese
comune pe care le-aţi dori de la un partener pe termen lung
şi atunci veţi şti exact ce căutaţi de fapt. Un bărbat va avea
şi el o listă a calităţilor partenerei ideale, numai că atunci
când se duce la o petrecere creierul lui se aprinde din cauza
testosteronului. Astfel încât, dacă el va căuta femeia ideală
pornind de la o motivaţie hormonală – picioare frumoase,
fără burtă, funduleţ rotund, sâni bine dezvoltaţi ş.a.m.d., va
avea exclusiv o listă cu datele necesare pentru o
reproducere pe termen scurt. Femeile doresc un bărbat
sensibil şi iubitor, cu un tors în formă de V, cu o
personalitate puternică, totul fiind în legătură cu creşterea
copilului, asigurarea mesei de zi cu zi şi protecţia totală.
Acestea sunt însă, nevoi biologice şi nu prea au legătură cu
nevoile pe termen lung. Când întocmiţi lista caracteristicilor
pe termen lung pe care aţi dori-o de la partenerul perfect,
păstraţi-o la îndemână. Prinde bine să fiţi obiectivi faţă de o
persoană nou întâlnită, când natura va încerca din nou să
deţină controlul asupra gândurilor şi nevoilor voastre.

8.2 Inteligenţă emoţională faţă de homosexuali

Discuţia despre a fi mai inteligent emoţional poate
cuprinde foarte bine şi o problematică mult discutată şi plină
de controverse. Desigur, prejudecăţile pe care le-am
dobândit cu toţii în copilărie, ne-au impregnat în mare
măsură felul de a vedea şi de a judeca anumite categorii de
oameni. Homosexualii reprezintă una dintre aceste categorii,
faţă de care o religie anacronică dar şi unele prejudecăţi
învechite, ne-au făcut să avem o atitudine de discreditare. Cu
toate acestea, dacă vrem să dăm dovadă de mai multă
inteligenţă emoţională, ar trebui să fim mai sensibili la
dramele existenţiale ale acestor persoane, care nu sunt astfel
pentru că au dorit-o în mod expres, ci pentru că, un dat
 143
genetic, un pattern comportamental le-a influenţat viaţa într-
un mod hotărâtor. Cercetările arată că, tiparul de bază al
corpului şi creierului embrionului uman este de tip feminin
în structura sa. Ca urmare, bărbaţii au reminiscenţe feminine
chiar în structura lor fizică (cum ar fi sfârcurile). În rândul
primatelor, comportamentul homosexual se manifestă ca
modalitate de a crea o legătură între membrii unui grup sau
de a dovedi supunere faţă de un membru considerat superior,
ca şi în cazul vitelor, cocoşilor şi câinilor. Lesbianismul,
menţionat încă din anul 612 î.Ch. nu a fost niciodată privit
cu acelaşi dispreţ ca homosexualitatea. Pe vremea Imperiului
roman, Iulius Caesar era descris ca “amantul tuturor femeilor
şi amanta tuturor bărbaţilor”. Creştinismul şi-a manifestat
nemulţumirea faţă de relaţiile celor de acelaşi sex şi
homosexualitatea a fost interzisă.
Concluziile cercetărilor actuale, însă, indică faptul
că homosexualitatea este genetică şi nu este o opţiune a
persoanei în cauză. S-a constatat că, în cazul unui
adolescent sau adult, eforturile părinţilor de a înăbuşi
tendinţele lor homosexuale practic nu au nici un efect. De
asemenea, nu există vreo dovadă palpabilă că educaţia
primită în familie, afectează în vreun fel posibilitatea ca un
copil să devină homosexual. Majoritatea homosexualilor
cred, în mod greşit (sau sunt făcuţi să creadă, de către
ceilalţi) că homosexualitatea lor este o opţiune, folosindu-se
de forumuri la care să-şi exprime “opţiunea”, fapt ce le
aduce o şi mai mare suferinţă, generând o atitudine
răuvoitoare din partea multor oameni obişnuiţi.
Trist este că statisticile arată că peste 30% dintre
sinuciderile adolescenţilor apar în rândul homosexualilor şi
lesbienelor, iar unul din 3 trans-sexuali se sinucide. Ideea de
a-şi petrece toată viaţa într-un grup care le este inadecvat
 144
devine pentru aceşti tineri insurmontabilă. Aici, lipsa noastră
de inteligenţă emoţională plăteşte un tribut mult prea scump.
Homosexualii şi lesbienele nu-şi aleg orientarea
sexuală, aşa cum de altfel, nu şi-o aleg nici heterosexualii.
Un homosexual îşi poate schimba orientarea sexuală “la fel
de uşor” cum persoanele heterosexuale pot deveni homo-
sexuali. Cercetătorii consideră că orientarea homosexuală se
dezvoltă chiar din pântecul matern iar tiparul homosexual se
fixează cam pe la 5 ani şi scapă de sub controlul persoanei
respective. S-au folosit de-a lungul timpului tot felul de
metode pentru a împiedica sentimentele homosexuale,
soluţiile presupunând amputarea pieptului, castrarea, medi-
camente, lobotomie frontală, psihoterapie, şocuri electrice,
şedinţe de rugăciuni, sfaturi spirituale şi exorcism. Nici una
dintre aceste metode nu a avut vreun rezultat. În cele din
urmă, concluzia a fost că homosexualitatea este o orientare
care nu poate fi modificată şi nu este o opţiune.
Homosexualitatea este în esenţă, un deficit al hormonilor
masculini şi o predominanţă a estrogenului feminin în
creierul acestor bărbaţi. Tendinţele lor feminine sunt mai
accentuate, aşa cum în cazul lesbienelor întâlnim un grad
mai mare de masculinitate, prin predominanţa testo-
steronului.

8.3. INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ȘI IUBIREA

Marile sentimente, dragostea, ura, angoasa repre-
zintă elemente structurante în raport cu întreaga conduită
individuală, cu motivaţiile personale în acţiune. „Dragostea”,
aşa cum o percepem noi azi, pare să fie o invenţie recentă, ce
a înflorit în Evul Mediu, odată cu iubirea curtenească şi
lecţiile de deprindere a iubirii. De atunci şi până în zilele
noastre ele par să inspire aproape în întregime, creaţiile
literare şi artistice, printr-un proces pe care Freud l-a numit
 145
„sublimare”, ceea ce vrea să însemne că orice activitate
creativă utilizează de fapt, o energie produsă iniţial de
pulsiunile sexuale şi în cele din urmă, deturnată de la scopul
ei consumator, elementar. Până în secolul al XVII-lea
dragostea nu era considerată un element esenţial în cadrul
căsătoriei. Uniunile maritale mai sunt şi acum, destul de
frecvent, rezultatul unor aranjamente socio-familiale, în care
nu există nici o preocupare pentru sentimentele viitorilor
soţi. Sternberg76 ne propune un model triunghiular al iubirii
care cuprinde trei elemente fundamentale:
1.intimitatea, caracterizată de trăirile asemănătoare ale
partenerilor şi de forţa ataşamentului reciproc. Un grad de
intimitate ridicat se traduce prin grija pe care o are fiecare
pentru binele partenerului, stima pentru sentimentele şi
părerile lui, împărtăşirea spontană a bunurilor materiale şi a
experienţelor afective.
2.pasiunea, caracterizată de implicarea sentimentală, atracţia
fizică şi interacţiunile sexuale.
3.angajamentul raţional bazat pe factori raţionali: pe
termen scurt, hotărârea de a iubi pe cineva, pe termen lung,
hotărârea de a menţine această relaţie amoroasă.
În plus, tipologia propusă de Sternberg ţine seama de
intensitatea şi echilibrul celor trei poli. Ca urmare, pot exista
triunghiuri echilibrate, dar mai mult sau mai puţin intense şi
triunghiuri dezechilibrate fiindcă unul dintre poli este mai
puternic decât ceilalţi. Marilor sentimente pozitive trăite prin
dragostea sexualizată, iubirii tandre şi prieteniei afectuoase,
li se opun marile sentimente negative: ura şi agresivitatea,
violenţa. Violenţa constituie una dintre problemele majore
ale sfârşitului de secol XX, din cauza formelor multiple de

R. J. Sternberg - 1986, A Triangular Theory of Love, în

76

Psychological Review, 93, p.119-135

 146
manifestare şi poate, din cauza extinderii excesive a
conceptului în sine. Se vorbeşte de „violenţa domestică”,
„violenţa interetnică”, de „violenţa politică”, de „violenţa
stadioanelor” etc. În cele din urmă, pentru teoreticienii
învăţării sociale (Bandura, 1973), comportamentele agresive
se învaţă pornind de la „modele sociale”. În termeni
interacţionişti, pragmatica socială a agresivităţii (împotriva
cui, când şi de ce va fi utilizată) se învaţă. Expunerea
permanentă la modele de violenţă zilnică, creşte nivelul de
competenţă combativă şi propune modele predominante de
identificare cu agresorul. Există în acelaşi timp şi un gen de
agresivitate inconştientă, în care, sub auspiciile celor mai
bune intenţii se ajunge la fapte cu consecinţe negative pentru
ceilalţi sau se ajunge la agresarea celor cărora li s-a acordat
sprijinul, punându-i în situaţia de a fi recunoscători şi
dependenţi de „binefăcătorul” lor, în mod forţat. Uneori,
agresivitatea reprimată conduce la anxietate şi disperare,
după cum a observat Dollard (1939) şi în această situaţie,
afectele alo-agresive devin auto-agresive. De exemplu,
depresia este o conduită agresivă redirecţionată spre propria
persoană.
Agresivitatea competitivă, atât de des întâlnită într-o
economie concurenţială se poate transforma uneori, într-o
agresivitate arhaică. La fel, în relaţiile de cuplu, gelozia este
şi ea reflexul spiritului competitiv. Gelozia poate fi definită
ca o stare emoţională aversivă, provocată de relaţia pe care o
întreţine un actual sau fost partener cu o terţă persoană. În
general, se admite că dragostea erotică intensă, are mari
şanse să fie doar temporară. Starea pasională, nu este eternă,
dar poate evolua în diverse moduri. Se pot observa
numeroase cazuri tipice, care au fost descrise şi analizate de
 147
psihosociologi. Hendrick şi Hendrick77, ne propun spre
analiză „cele şase moduri de a iubi”, identificate în urma
realizării şi aplicării de către autori a unui chestionar pe
această temă. Rezultatele au arătat că există şase tipuri de
relaţii amoroase, pe care le vom enumera şi noi în
continuare:
1. Dragostea-pasiune - iubitul meu şi cu mine ne-am simţit
atraşi unul de celălalt de la prima întâlnire; iubitul
meu/iubita mea am fost imediat interesaţi unul de celălalt.
2. Dragostea ludică - pot ieşi dintr-o legătură amoroasă
(game playing) uşor şi repede; uneori am de ales între doi
parteneri.
3. Dragostea-prietenie - cea mai bună relaţie amoroasă se
bazează pe o lungă prietenie.
4. Dragostea-raţiune - este bine să-mi aleg un partener care
poate fi un bun părinte; este bine să-mi aleg un partener cu o
educaţie asemănătoare cu a mea.
5. Dragostea posesivă - dacă iubitul meu/iubita mea nu îmi
acordă atenţie, asta mă deranjează; nu pot suporta ideea ca
iubitul meu/iubita mea să fie cu altcineva.
6. Dragostea-jertfă - aş prefera să sufăr eu însumi/însămi,
decât să-l/s-o văd pe ea suferind; oricare ar fi părerea mea,
sunt de acord cu alegerea lui/ei.
În general, s-a constatat că bărbaţii preferă dra-
gostea-pasiune şi dragostea-ludică. În timp ce femeile
preferă dragostea-prietenie, dragostea-raţiune şi dragostea
posesivă. Pasiunea însă, poate avea traiectorii neaşteptate.
Ea ar putea avea următoarele variante:
a)Focul de paie – prima şi cea mai frecventă eventualitate.
Starea de exaltare cauzată de puternica atracţie fizică şi

C. Hendrick şi S. Hendrick – 1986, Six part model of love,

77

Academic Press, Orlando, p.37-60

 148
psihologică nu rezistă frustrării, atunci când nu este
consumată şi împlinită, din cauza reticenţelor partenerului.
Acelaşi lucru se întâmplă când, dimpotrivă, satisfacţia fiind
obţinută prea repede, are loc o confruntare a fantasmelor
proprii cu realitatea. Este vorba de dragostea „fără viitor”.
b)Dragoste şi ură - corespunde cazurilor în care starea
pasională a dus la o relaţie de o oarecare durată, dar al cărei
interes iniţial a scăzut progresiv din cauza diminuării
pasiunii. Odată depăşită exaltarea de la început, partenerii
descoperă că nu au puncte comune sau că sunt altfel decât îşi
imaginau sau visau că ar fi la început. Responsabilităţile
vieţii cotidiene în comun, uneori o sexualitate devenită
indiferentă, cât şi eventuala apariţie a unor noi sentimente
faţă de alte persoane, transformă obiectul idealizat în „obiect
rău”. Acela care înainte era frumos şi bun, devine rău şi urât.
Conflictele devin aproape permanente. Cuplul se destramă
pe un fond de ranchiună şi dacă încă mai durează, în virtutea
unor constrângeri sociale sau economice, relaţia capătă o
trăsătură sadomasochistă care, în ciuda conflictelor şi
neînţelegerilor, continuă totuşi.
c)Transformarea în prietenie - relaţia intensă ce a existat la
început, suferă aceeaşi transformare ca şi în cazul precedent,
dar scăderea intensităţii lasă loc unei relaţii de prietenie
afectuoasă şi privilegiată. Baza relaţiei se dovedeşte a fi mai
solidă decât la început iar relaţia nu suferă din cauza
confruntării dintre felul real de a fi al partenerilor şi
imaginea lor idealizată.
Fiecare dintre noi şi-a pus probabil întrebarea dacă
ar fi posibil să ştim dinainte care va fi durata unei relaţii sau
care ar fi condiţiile ca ea să dureze cât mai mult? Apriori,
unele categorii de relaţii sunt mai fragile decât altele. Se
poate spune astfel, că „dragostea-pasiune” şi „dragostea-
ludică” nu au mari şanse de supravieţuire timp îndelungat. În
 149
primul caz, deoarece pasiunea nu este o stare durabilă, iar în
al doilea caz, deoarece, prin definiţie, „jocul” este mai
degrabă folosit ca mijloc de seducţie, şi nu pentru a iubi.
Important este ca şi cei doi parteneri să înţeleagă cât mai
exact natura relaţiei în care s-au antrenat.
Din punctul de vedere al psihosociologilor, pro-
blema este cu mult mai serioasă. Cazurile de divorţ în lumea
civilizată cresc exponenţial şi, evident, specialiştii caută
explicaţii şi încearcă să ofere soluţii. Studiile recente
realizate de J.M. Gottman şi R. W. Levenson explorează cu
cea mai mare rigoare aceste probleme. Folosind mai multe
scări de evaluare şi de observaţie directă (inclusiv înre-
gistrarea unor parametri fiziologici), ei descriu două
categorii de cupluri: cuplurile echilibrate şi cuplurile
dezechilibrate. Cuplurile echilibrate sunt acelea în cadrul
cărora ambii parteneri prezintă interacţiuni echilibrate între
trăirile afective şi comportamentele atât pozitive, cât şi
negative. La cuplurile dezechilibrate predomină doar trăirile
şi comportamentele negative. Astfel, cei din ultima cate-
gorie, sunt mai predispuşi certurilor, sunt mai irascibili, cu
un simţ critic exacerbat, mai defensivi, mai puţin concilianţi,
mai puţin afectuoşi şi indiferenţi faţă de trăirile interioare ale
partenerului. Ei au o dispoziţie generală mai puţin bună
decât în cuplurile echilibrate. Ideea despărţirii apare mult
mai frecvent în cazul cuplurilor dezechilibrate, ca mai apoi,
să apară despărţirea propriu-zisă şi în cele din urmă,
divorţul. Aceste studii, foarte riguroase din punct de vedere
metodologic, bazate pe observaţii longitudinale şi pe
populaţii statistice importante, confirmă multe dintre
intuiţiile spontane ale psihologilor: şansele ca un cuplu să se
despartă, sunt cu atât mai mari cu cât soţii sunt mai
nemulţumiţi unul de celălalt, nu comunică îndeajuns şi au o
relaţie în care conflictele sunt mai dese decât situaţiile de
 150
consens. J. Cosnier relatează că, în urma experienţei acumu-
late prin practicarea psihanalizei şi terapiei de cuplu,
observaţiile l-au condus spre următoarele concluzii: „un
cuplu se poate comporta ca un cuplu perfect echilibrat timp
de trei ani, sau chiar de cinci ani (studiile longitudinale se
prelungesc rareori peste aceste termene) ca după aceea, să se
dezorganizeze. Trebuie luat în considerare şi contextul:
evoluţia fiecărui membru al familiei – afectivă, culturală,
profesională, fizică, - de asemenea, evoluţia mediului –
întâlniri şi vizite, aventuri amoroase, ca să nu mai vorbim de
evoluţia rapidă a mentalităţilor în zilele noastre.”78
Soliditatea unui cuplu depinde de validitatea
sistemului său de comunicare. După cum au subliniat
sexologii americani Masters şi Johnson, „chiar şi cuplurile
fără probleme ar trebui din când în când să verifice starea şi
eficacitatea codului comun.”79 Aceasta nu înseamnă că,
printr-o bună comunicare se evită în mod sigur despărţirea,
ci că o comunicare şi o comuniune afectivă mai bune fac ca
legătura amoroasă să fie mai bine întreţinută atât în fazele
obişnuite – când este uşor -, cât şi în fazele de declin, care
sunt întotdeauna problematice din punct de vedere afectiv.
Nu întâmplător, trauma de divorţ, este considerată a doua, ca
intensitate afectivă, după trauma decesului unei peroane
apropiate. Prietenia şi dragostea stau la baza relaţiilor
umane cele mai bogate în manifestări emoţionale. Cele două
legături reprezintă produsul a două pulsiuni, impulsul de
afiliere şi cel sexual, iar afectele corespunzătoare sunt, în
primul caz, afecţiunea, simpatia şi tandreţea, iar în celălalt
caz, atracţia erotică. S-ar putea obiecta că această dihotomie

78
J. Cosnier (2002) Introducere în psihologia emoţiilor şi a
sentimentelor, Ed. Polirom, Iaşi, p.65
79
apud Cosnier, 2002, p.70
 151
este prea simplistă şi că dragostea poate cuprinde, pe lângă
atracţia erotică şi componentele aferente prieteniei, ceea ce
este de multe ori, corect. Dar această obiecţie reia, ceea ce
Freud a descris deja prin teoria sprijinirii, şi anume că,
erotizarea este secundară şi se sprijină pe comportamente
care ţin de „conservare” şi nu de sexualitate. Aceasta ne
conduce la celebra dispută deschisă de Zazzo în 1974 despre
ataşament şi la menţionarea câtorva date despre geneza
legăturilor, altfel spus, despre relaţiile interpersonale
durabile. Mai exact, acesta afirmă că încă din copilărie există
capacităţi afective infantile şi materne de ataşament şi de
creare a unei legături speciale. Ea va conferi mai târziu
individului stabilitatea emoţională şi îl va predispune să
interacţioneze cu societatea (dacă legătura cu mama a fost
securizantă şi protectoare) sau, va avea tendinţa de a se
izola, de a fugi de interacţiune (dacă relaţia maternă a fost
frustrantă şi traumatizantă). Această forţă precoce de
interacţiune, corespunde unei pulsiuni de afiliere autonomă
şi primitivă care permite dezvoltarea relaţiei fundamentale
mamă-copil şi se continuă prin dezvoltarea comporta-
mentului social.
Emoţia de îndrăgostire apare şi dispare. Iubirea însă,
apare şi creşte, hrănită din interior, cu suavele ingrediente
ale fascinaţiei reciproce. Pentru că nu este doar emoţie sau
excitaţie sexuală, ci şi voinţă şi inteligenţă, ea a mai fost
numită şi iubire asumată. În acest sens, Adrian Nuţă nota,
cu multă sensibilitate, următoarele: „Aşa cum văd eu acest
proces, asumarea iubirii este o formă de evoluţie spirituală,
de maturizare lăuntrică şi dobândire a unei libertăţi care nu
exclude, ci integrează responsabilitatea. Cu alte cuvinte, a-ţi
asuma iubirea, înseamnă a-ţi depăşi limitele personale sau a-
ţi lărgi sinele ca urmare a actului de a stimula, proteja şi
 152
hrăni dezvoltarea interioară a altei persoane.”80 Existenţa
unei relaţii de iubire şi a unui cuplu adevărat nu poate fi
concepută în afara unei responsabilităţi asumate a ambilor
parteneri. Iubirea nu este un dar necondiţionat al naturii.
Îndrăgostirea poate dura un timp, fără a face prea multe
eforturi dar după o vreme, pentru a se putea împlini, o iubire
are nevoie de efort şi inteligenţă emoţională. Şi, poate părea
neaşteptată observaţia că, munca cea mai dificilă, în acest
sens, nu este „cu celălalt”, cum am fi tentaţi să credem, ci în
primul rând, munca de cunoaştere şi perfecţionare, trebuie
realizată cu noi înşine. A iubi profund, nu înseamnă a-l
schimba pe celălalt (răspândită şi comodă iluzie), ci a căuta
să lucrezi cu tine însuţi. „Când iubeşti, nota A. Nuţă, tu eşti
un şantier sofisticat, pe mai multe niveluri (senzitiv, afectiv,
cognitiv şi spiritual). Tocmai de aceea, iubirea este extensie
şi împlinire de sine. […] Credinţa că iubirea este un şir de
plăceri, o curgere agreabilă de întâmplări presărată cu
obstacole simpatice şi minore este una dintre cele mai
periculoase şi amăgitoare idei.”81 Miracolul iubirii nu constă
în fapte magice şi nevăzute ci în gesturi simple, pline de
tandreţe şi de grija ca celuilalt să-i fie satisfăcute propriile
nevoi. Dacă cineva te ascultă cu atenţie şi îngăduinţă,
împlinindu-ţi o anume dorinţă, atunci, acesta este un
miracol. Dăruirea de sine trebuie să fie reciprocă, la fel ca şi
grija faţă de cel iubit.
Relaţiile de scurtă durată nu fac parte din ceea ce
numim iubire asumată. Şi aceasta, pentru că, e nevoie de
timp pentru a descoperi şi înţelege constelaţia specifică a
nevoilor celuilalt, e nevoie de timp pentru a le satisface,

80
Adrian Nuţă – 2002, Suprafaţa şi adâncimile cuplului, Editura
Sper, Bucureşti, p.53
81
A. Nuţă – op. cit., p.55
 153
pentru a învăţa să le satisfaci sau a te retrage cu demnitate,
datorită limitelor personale. De asemenea, este nevoie de
timp, pentru a simţi ritmul celuilalt şi a intra în rezonanţă
profundă cu el. Când ritmurile nu se potrivesc, între doi
oameni care stau unul lângă celălalt, e mai mult decât un
ocean care îi desparte. Lumea celor doi se fragmentează,
devenind rece şi plictisitoare. Într-un astfel de climat, relaţia
stagnează, se devitalizează şi moare. În lumea vibraţiilor
emoţionale nu este loc pentru grabă, agitaţie sau frenezie.
Aşa cum, în actul amoros, ritmurile se contopesc prin
intermediul senzualităţii şi erotismului, în contactul
emoţional, intimitatea este stimulată şi hrănită de liniştea
întâlnirii şi de prezenţa totală a celor două fiinţe.
A şti să fii focalizat asupra persoanei iubite, a o
aborda cu inteligenţă în toate aspectele sale, a-i urmări
evoluţia şi a o sprijini din toate punctele de vedere, sunt
taine care transformă legături ocazionale, veşnic amăgitoare
şi superficiale, în relaţii de iubire autentică şi sublimă. De
altfel, studii realizate de cercetătorii occidentali, arată că
legăturile ocazionale, binecunoscutele „aventuri”, au de cele
mai multe ori, drept consecinţă deziluzia şi dezamăgirea,
vizavi de partenerul abia întâlnit. Ele devin în timp, „poveri”
psihice, de care nu putem scăpa, fie datorită unor consecinţe
imediate, pierzând soţul sau soţia din cauza infidelităţii, sau
mai târziu, prin sentimentul de a nu fi putut iubi cu adevărat,
până la capăt o anume fiinţă. Inteligenţa noastră emoţională,
perseverent cultivată şi perfecţionată, ne va ajuta să trecem
de perioadele de criză existenţială, pe care fiecare individ le
parcurge, în diferitele etape de viaţă. A fi empatic, a
cunoaşte felul de a fi al celui de lângă tine, a-i cunoaşte, mai
ales, defectele şi a fi pregătit să le faci faţă, a-ţi dezvolta
mijloace de comunicare cât mai nuanţate, verbale şi non-
verbale, toate acestea, fac parte din secretele menţinerii unei
 154
relaţii de durată, a unui cuplu în care încrederea reciprocă
este o temelie de nezdruncinat. Atât femeile, cât şi bărbaţii
doresc ca iubirea lor să fie veşnică, pentru că ea le
înflăcărează sufletul şi le potenţează personalitatea. Pentru
aceasta însă, nu putem rămâne pasivi, aşteptând mereu să
fim iubiţi, să ni se ofere şi să ni se satisfacă toate dorinţele şi
capriciile. Dacă vom învăţa să avem răbdare, să cultivăm
iubirea, atunci, vom avea parte de o relaţie profundă,
sublimă, de durată, care ne va împlini şi ne va ajuta să
evoluăm.
8.4. Rezolvarea conflictelor în cuplu
Dacă vreţi ca relaţiile dumneavoastră să fie bune,
atunci comunicarea cu celălalt trebuie să-l convingă de
faptul că dumneavoastră: îl respectaţi ca pe egalul
dumneavoastră şi nu-l veţi domina; îi respectaţi dreptul la
opinie şi nu-l veţi manipula ca să vadă lucrurile în felul
dumneavoastră; îl respectaţi şi îi preţuiţi deciziile şi nu i le
veţi submina sau sabota; îi respectaţi valorile şi experienţa.
Blocajele empatiei sunt de obicei, reprezentate prin
tendinţa de dominare, de manipulare, de subminare şi refuz.
Examinaţi-vă stilul de comunicare când simţiţi că s-a
întrerupt orice legătură cu celălalt ori comunicarea este
îngreunată. Întrebaţi-l ce anume din ceea ce aţi făcut
dumneavoastră l-a afectat, cu ce l-aţi supărat. Întotdeauna vă
puteţi perfecţiona abilităţile de comunicare. Cât de des le
faceţi altora ceea ce vă deranjează? Dacă pattern-urile
comunicaţionale nu sunt convenabile, se pot găsi alte
modalităţi de a rezolva problemele. Ceea ce trebuie să
urmăriţi este să-i ajutaţi pe ceilalţi să obţină un răspuns mai
bun de la dumneavoastră. Aţi putea începe cu ceva în genul:
„Când ai spus… m-am simţit realmente blocat şi nu cred că
asta a fost intenţia ta. Sunt şi alte căi de a rezolva problema,
care ar fi mai convenabile şi pentru mine.” Adeseori, noi
 155
respingem total pe cineva doar pentru că avem una sau două
reţineri în ceea ce-l priveşte. Când se trag obloanele,
empatia şi rezolvarea conflictului rămân nişte himere. Când
dintr-o relaţie lipseşte empatia, ceea ce poţi face este, fie să
accepţi situaţia, fie să întrerupi relaţia, fie să faci ceva pentru
a o ameliora. Fireşte, că ar fi mult mai simplu dacă cealaltă
persoană şi-ar asuma sarcina reglării relaţiei („La urma
urmei, e vina lui!”). Viaţa ar fi minunată dacă de schimbarea
lucrurilor s-ar ocupa ceilalţi, pentru ca noi să ne simţim mai
bine. Dar nu este aşa! Singurele schimbări pe care le puteţi
ţine sub control absolut sunt cele ale propriei persoane. Ceea
ce face ca o comunicare să funcţioneze este empatia, acel
fluid nevăzut, dintre două persoane, graţie căruia fiecare
poate înţelege sentimentele şi motivele celuilalt. Helena
Cornelius şi Shoshana Faire sunt de părere că există
modalităţi concrete de a induce empatia. De exemplu: o
discuţie reuşită poate duce la amplificarea empatiei.
Efectuarea împreună de activităţi practice; ieşind în oraş,
într-un loc plăcut, sau în timpul unei călătorii, se poate
începe o conversaţie interesantă. Dar, „nu încercaţi, spun
autoarele, o conversaţie <profundă şi plină de semnificaţii>,
atunci când cealaltă persoană se grăbeşte sau este stresată şi
nu se poate concentra.”82
Conversaţia însă, trebuie să includă şi ceea ce se
numeşte ascultarea activă. O bună ascultare este o abilitate
fundamentală de rezolvare a conflictului. În mod surprin-
zător, puţini oameni au calităţi de bun ascultător. Această
învăţare se realizează prin exemplu; odată ce ţi-ai manifestat
această abilitate, şi alţii din jur o vor face. Când asculţi cu
atenţie, renunţi momentan la conversaţia obişnuită, preo-

Helena Cornelius şi Shoshana Faire – 1996, Ştiinţa rezolvării

82

conflictelor, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, p.67-68.

 156
cupat de ceea ce dai şi ceea ce primeşti. Este o schimbare
semnificativă – ca şi schimbarea vitezelor la maşină. Câteva
sugestii practice pentru realizarea ascultării active sunt
următoarele: nu vorbi despre tine; nu schimba subiectele; nu
daţi sfaturi, nu diagnosticaţi, nu încurajaţi, nu criticaţi sau
hărţuiţi; nu vă gândiţi înainte la ceea ce veţi spune; nu
ignoraţi sau negaţi sentimentele celuilalt. Apreciaţi ceea ce
simte el, din ceea ce nu spune, precum şi din ceea ce spune.
Urmăriţi comunicarea non-verbală (de ex.: are lacrimi în
ochi? face mişcări nervoase?); nu pretindeţi că aţi înţeles ce
vrea să spună dacă, de fapt, nu l-aţi înţeles; întrebaţi-l despre
preocupările, nevoile, anxietăţile şi dificultăţile lui;
confirmaţi că l-aţi înţeles. Parafrazaţi ideea principală: „Spui
că vrei să…?”., „Spui că nu crezi acele lucruri…”, „Te simţi
cu adevărat revoltat?”
Ce facem când celălalt se enervează şi ţipă la noi?
Dacă vom ţipa şi noi, atunci lucrurile se vor agrava. Este
deja destul de iritat, ca să mai pui încă, gaz pe foc. Când
celălalt vă critică sau se plânge de voi, vrea să spună de fapt,
că aceasta este problema lui. Deci, trebuie să-l asiguraţi că
aţi înţeles şi veţi ţine seama de ceea ce spune el. Scopul este
de a reduce ostilitatea pentru a vă ocupa de problemă. Cel
mai bun lucru în astfel de situaţii este ascultarea activă, prin
care autoarele Helena Cornelius şi Shoshana Faire presupun
şi prezenţa următoarelor elemente:
-Nu vă apăraţi şi nu contraatacaţi – prin aceasta nu faceţi
decât să-l iritaţi şi mai mult pe celălalt.
-Ocupaţi-vă mai întâi de emoţiile lui. Faceţi astfel, să se
vadă că le înţelegeţi protestul, furia sau tristeţea: „Într-
adevăr, te face să înnebuneşti!”, „Văd cât de supărat eşti”,
„Am înţeles bine? Deci când eu am făcut/spus cutare lucru,
te-ai simţit lezat…”
 157
-Înţelegeţi-i punctul de vedere. Aceasta nu înseamnă
neapărat că veţi fi şi de acord cu el, numai pentru că aţi spus
„Înţeleg de ce eşti atât de supărat”.
-Exploraţi împreună cu el, delicat şi blând, pentru a vedea ce
se mai află în spatele emoţiilor. Reformulaţi punctul lui de
vedere cât de clar cu putinţă, până se calmează. Dacă faceţi
asta corect, el vă va explica totul mult mai calm.
-Explicaţi poziţia proprie, fără a nega că şi el are problema
lui, dar pentru aceasta va trebui să aşteptaţi până ce se
liniştesc spiritele.
-Întrebaţi ce s-ar putea face acum, pentru a îmbunătăţi
situaţia. Dacă se înfierbântă din nou, reveniţi la ascultarea
activă.
Acumularea de sentimente negative reprimate este
direct proporţională cu gradul înstrăinării noastre de prezent.
Este ca şi cum, computerul nostru mintal – creierul – a fost
supraîncărcat şi nu mai poate funcţiona corect. Dacă s-a
acumulat în timp o cantitate prea mare de furie, cel mai mic
incident devine un pretext pentru descărcarea unei părţi din
tensiunea excedentară. Un biet ajutor de vânzător, nevinovat,
poate ajunge „paratrăsnetul” unor mânii nedescărcate în
urmă cu 20 de ani. Supărarea nedefulată acum 20 de ani, este
reţinută în organism şi poate învălui într-un nor de trăiri
negre ceea ce se petrece în prezent. Din nefericire, unii
dintre noi, consideră în mod greşit că, reţinându-ne lacrimile
anihilăm necazul sau ţinându-ne gura, reducem supărarea.
Putem să împiedicăm emoţia să se exteriorizeze, dar ea se va
acumula în organism, aşteptând o împrejurare mai adecvată
pentru a se manifesta. Dacă putem hotărî ce să facem cu o
emoţie, în schimb, nu putem face nimic să nu o avem.
Putem decide dacă dorim să aflăm mai multe despre
celălalt sau să aprofundăm înţelegerea vizavi de el, într-o
tentativă de a ne modifica simţămintele. Dar dacă senti-
 158
mentele rămân aceleaşi, va trebui să acceptăm emoţia şi să
ne gândim cum să o abordăm în mod concret. Descărcarea
de emoţiile prea mari se poate face printr-o activitate
normală, cotidiană. Mersul pe jos la serviciu şi înapoi acasă,
grădinăritul sau menajul sunt prilejuri binevenite de
„digerare” a experienţelor; visele pot fi şi ele un debuşeu
pentru tensiunile acumulate în timpul zilei. De asemenea,
reculegerea în meditaţie poate fi o opţiune. Oamenii se
calmează discutând problemele cu prietenii, făcând sport,
alergând, şofând, rupând creioane, sfâşiind cărţile vechi de
telefoane sau făcând exerciţii bioenergetice specifice sau
practicând yoga. Ne mai putem exterioriza furia şi prin alte
modalităţi, mai… concrete, lovind ritmic o saltea, aruncând
pernele prin cameră ori storcând un prosop. Pentru a face
toate acestea, evident, este nevoie de un loc liniştit, unde
suntem siguri că nu vom fi auziţi sau văzuţi de cineva,
pentru că efectul nu ar mai fi acelaşi, ci ar putea căpăta un
sens contrar, de încărcare şi culpabilizare. Mare parte din
furie este stocată în muşchii umerilor, în braţe (între umăr şi
cot) şi degete. Astfel de exerciţii permit corpului să-şi
descarce tensiunea musculară. Strigaţi din răsputeri – în
piept este acumulată de asemenea, multă tensiune. Dacă
începeţi datorită unui anumit sentiment negativ, vă veţi
elibera şi de altele. Daţi-i corpului posibilitatea să se
descarce sau plângeţi, dacă de asta aveţi nevoie. Fireşte,
opriţi-vă, dacă vă simţiţi copleşiţi. Evacuarea sentimentelor
reţinute trebuie să ducă la uşurare. Totuşi, dacă vă simţiţi
secătuit, este posibil să nu fiţi pregătit pentru liniştirea
completă. Noi tehnici de optimizare ne pot veni în ajutor:
tehnici bioenergetice, masaj, diete naturiste revigorante şi
multe altele pe care vă invit să le descoperiţi singuri.
 159

CAPITOLUL 9
EXEMPLE DE „ALCHIMIE EMOŢIONALĂ”

Noţiunea de autocontrol emoţional presupune în

esenţă, negarea sau reprimarea emoţiilor. Dar dispoziţiile
proaste, de exemplu, îşi au şi ele, rostul lor: supărarea,
tristeţea şi teama pot deveni surse de creativitate, de energie
şi de legături prieteneşti mai strânse. Supărarea poate deveni
sursa unei puternice motivaţii, mai ales când provine din
dorinţa de a îndrepta o inechitate sau o nedreptate. O tristeţe
împărtăşită îi poate apropia pe oameni, iar tensiunea izvorâtă
din teamă – dacă e copleşitoare – poate stimula elanul
creator. Autocontrolul emoţional nu este unul şi acelaşi lucru
cu stăpânirea de sine crispată, care înăbuşă sentimentele şi
spontaneitatea. O astfel de reprimare e plătită scump în plan
fizic şi mintal. La persoanele care îşi refulează sentimentele,
mai ales pe cele intens negative, bătăile inimii se accele-
rează, semn al unei tensiuni arteriale crescute. Când
refulările devin cronice, judecata şi performanţele inte-
lectuale sunt afectate, iar relaţiile cu ceilalţi au de suferit.
Realizaţi că emoţiile pe care le simţiţi acum sunt un
dar, un ghid, un suport, o chemare către acţiune. Dacă
emoţiile vor fi suprimate şi veţi urmări să le eliminaţi din
viaţa personală sau dimpotrivă, dacă le veţi acorda o impor-
tanţă prea mare, atunci vă veţi risipi o mare parte a energiei
psihice. E timpul să înţelegem că suntem, fiecare, sursa
tuturor emoţiilor noastre, noi suntem cei care le creăm.
În fiecare clipă, trebuie să devenim conştienţi că
putem alege modul în care vrem să ne simţim. Chiar şi
emoţiile negative care ne copleşesc la un moment dat, pot
constitui de fapt, un imbold către acţiune. De aceea, un
exerciţiu eficace este acela de a începe să numim emoţiile
 160
semnale de acţiune menite să ne aducă transformări în viaţă.
Vom ajunge astfel, încetul cu încetul, să ne familiarizăm cu
fiecare mesaj în parte şi cu mesajul pe care acesta ni-l
transmite. Doar aşa, din aprigi duşmani, emoţiile negative ne
vor putea deveni aliaţi de nădejde, prieteni, mentori, căci ne
vor ghida prin tumultul evenimentelor vieţii.
Este extrem de util să avem o înţelegere conştientă a
mesajului pozitiv pe care fiecare dintre aceste emoţii majore
sau semnale de acţiune se străduiesc să ni-l dea. În cele ce
urmează, vom analiza principalele tipuri de emoţii pe care
majoritatea oamenilor se străduiesc să le evite, dar pe care,
în loc de a le evita, le-ar putea folosi pentru a se direcţiona
către acţiune. Simpla citire a acestei liste de semnale de
acţiune nu vă va conferi totodată şi capacitatea de a stăpâni
respectivele emoţii. Este însă, deosebit de util să citiţi, chiar
de mai multe ori, aceste indicaţii şi să vă reamintiţi sensul
real al acestor emoţii şi acţiunea pe care este necesar să o
realizaţi în corelaţie cu emoţia specifică.
1. Disconfortul. Emoţiile ne creează disconfort.
Mesajul acestuia este plictiseala, nerăbdarea, greutatea,
întristarea, mâhnirea sau stinghereala şi ne transmit mesajul
că ceva nu este în regulă. Soluţia pentru a le înţelege şi a
elimina aceste emoţii asociate cu starea de disconfort ar fi:
-clarificaţi-vă ceea ce doriţi cu adevărat;
-redefiniţi-vă acţiunile. Realizaţi o abordare a problemei
dintr-un punct de vedere uşor diferit şi vedeţi dacă aceasta
generează şi o modificare a stării respective.
2. Teama. Ea poate ajunge la forme exacerbate:
anxietate, fobie, angoasă. Teama serveşte unui scop bine
definit şi mesajul său este că, un fapt care se va petrece în
curând, necesită din partea noastră o anume pregătire. Altfel
spus, fiţi pregătiţi! În această situaţie este necesar, fie să ne
pregătim să facem faţă conjuncturii, fie să facem ceva
 161
pentru a o schimba. Soluţiile ar fi: reanalizarea situaţiilor
în care simţiţi teamă; evaluaţi cum trebuie să acţionaţi
pentru a vă pregăti psihic şi mintal.
3. Rănirea amorului propriu. Dacă există o emoţie
care pare să domine relaţiile umane, aceasta este senti-
mentul de a fi jignit. Sentimentul de a fi rănit, este în
general asociat cu o senzaţie de pierdere. Mesajul său este
că aşteptările noastre nu au fost împlinite. Foarte adesea,
acest sentiment apare atunci când cineva a promis ceva şi
nu s-a ţinut de cuvânt. Soluţiile ar putea fi acestea: căutaţi
să reevaluaţi situaţia: „Există cu adevărat o pierdere aici
sau mă grăbesc judecând pripit această situaţie?” căutaţi să
înţelegeţi viziunea persoanei care v-a lezat. Poate că ea nici
nu şi-a dat seama de impactul pe care îl vor avea cuvintele
sale asupra dumneavoastră; a comunica cu tact şi
deschidere persoanei implicate, sentimentul de pierdere şi
dezamăgire.
4. Mânia. Întreg ansamblul de emoţii, începând cu
iritarea, până la resentiment, furie şi chiar agresiune
violentă, intră în această categorie. Mesajul este că o
importantă regulă din viaţa dumneavoastră a fost încălcată
de altcineva sau chiar de dumneavoastră. Atunci când
primiţi acest mesaj de mânie trebuie să înţelegeţi că puteţi
transforma efectiv această emoţie negativă într-o clipă, de
ce nu, chiar într-un sentiment opus, cum ar fi bunăstarea sau
pacea, de exemplu. Soluţiile sunt: realizaţi că este posibil să
fi înţeles total greşit situaţia, că mânia dumneavoastră cu
privire la persoana respectivă care încalcă regulile, poate fi
bazată pe faptul că ea nu a ştiut ceea ce consideraţi că este
mai important; să ne gândim că poate regulile noastre nu
sunt chiar cele mai bune, „regulile dreptăţii absolute”;
stopaţi sentimentul de mânie întrebându-vă: „Ce pot să
învăţ din aceasta? Cum pot să comunic importanţa acestor
 162
standarde ale mele acestei persoane, într-un mod în care să
o ajute să nu mai repete acelaşi lucru şi în viitor?”
schimbaţi-vă unghiul din care priviţi lucrurile: „Poate că,
într-adevăr, această persoană nu-mi cunoaşte regulile.”
5. Frustarea. Frustrarea poate apare ori de câte ori,
în calea scopurilor noastre, a dorinţelor noastre se interpun
tot felul de obstacole şi blocaje. Mesajul său este semnalul
de excitare. Aceasta înseamnă că mintea consideră că ar
putea fi mai bine pentru voi decât este în realitate. Este un
semnal pentru dumneavoastră de a deveni mult mai flexibil.
Soluţiile ar putea fi: priviţi frustrarea ca pe un aliat şi
căutaţi totodată noi moduri de a obţine ceea ce doreaţi;
găsiţi modalităţi de a guverna această stare: utilizaţi chiar
un model de personalitate care a găsit deja calea de a obţine
ceea ce doreşte; fiţi fascinat de ceea ce puteţi învăţa din
acea situaţie, astfel încât să ajungeţi să stăpâniţi această
provocare nu numai azi dar şi în viitor, într-un mod în care
să vă consume puţină energie şi care să vă procure bucurie.
6. Dezamăgirea. Dezamăgirea poate fi o trăire cu
efecte distructive dacă ea nu va fi integrată corect în
ansamblul personalităţii noastre. Ea constă în starea de a te
simţi copleşit sau părăsit, de a fi suportat o pierdere
definitivă. Mesajul său este acela că o aşteptare pe care aţi
avut-o, un anumit ideal pe care l-aţi vizat – e cel mai
probabil că nu se va împlini, aşadar, este momentul potrivit
să vă modificaţi aşteptările, să le adecvaţi mult mai mult
situaţiei şi să acţionaţi în vederea unui nou ţel, cât mai
repede. Soluţiile constau în: a descoperi deîndată ce puteţi
învăţa din această situaţie, ceva care să vă poată ajuta în
viitor să dobândiţi chiar lucrul pe care l-aţi năzuit iniţial.
stabiliţi-vă un nou ţel, ceva care să vă inspire chiar mai
mult. Adesea, lucrurile de care suntem dezamăgiţi sunt doar
provocări temporare. Foarte adesea aşteptările noastre sunt
 163
mai degrabă, nerealiste; trebuie să realizaţi că situaţia nu s-
a încheiat încă şi mai multă răbdare ar fi binevenită;
cultivarea unei atitudini pozitive, de expectativă optimistă
cu privire la ceea ce se va petrece în viitor, indiferent de ce
s-a petrecut înainte.
7.Vinovăţia. Sentimentul de vinovăţie vă transmite
mesajul că aţi violat unul dintre cele mai înalte standarde
ale dumneavoastră şi că trebuie să faceţi imediat ceva
pentru a vă asigura că nu veţi mai încălca din nou acel
standard în viitor. Sentimentul de vinovăţie este un
ultimatum pe care îl primesc mulţi oameni din partea
conştiinţei lor, pentru a-şi modifica modul de a se comporta.
Cu toate acestea, unii încearcă să nege aceste sentimente, să
le suprime. Din nefericire, acest mecanism de apărare
funcţionează rareori, în legătură cu vinovăţia. Ea nu va
dispărea astfel, ci dimpotrivă, va deveni mai puternică.
Soluţia ar fi: să vă asiguraţi că acest comportament nu se
va mai repeta niciodată în viitor. Căutaţi mintal o
modalitate de a face faţă în viitor, în cazul unei situaţii
similare, astfel încât să nu mai încălcaţi nici un fel de
standard personal. În acest caz, vinovăţia a servit scopului
său, acela de a vă direcţiona către un standard mai înalt în
viitor, pe care să nu-l mai încălcaţi.
8. Sentimentul de a fi inadecvat. Acest sentiment
apare mai ales atunci când nu reuşim să realizăm ceva care
ştim că ar trebui în mod obişnuit să putem realiza. Mesajul
acestui sentiment este că în prezent nu aveţi nivelul de
cunoştinţe şi abilităţile necesare pentru a realiza o anumită
însărcinare. Dacă sentimentul se dovedeşte a fi perfect
justificat de respectiva inadecvare, atunci soluţiile vor fi: să
găsiţi o cale de a face ceva la care vă pricepeţi mai bine şi
vi se potriveşte mai mult; a accepta provocarea şi de a
improviza. Reamintiţi-vă că nu sunteţi perfecţi că nici nu e
 164
cazul să aveţi astfel de pretenţii; găsiţi un model, pe cineva
care se descurcă foarte bine în această sferă de activitate în
care nu vă simţiţi sigur şi învăţaţi de la el.
9. A fi copleşit. Depresia, sentimentul de a fi
copleşit, lipsit de ajutor ne oferă mesajul că încercaţi să
susţineţi mai multe lucruri deodată sau încercaţi să
schimbaţi totul peste noapte. Soluţia este relativ simplă:
decideţi care dintre lucrurile în care sunteţi implicat are cea
mai mare importanţă pentru dumneavoastră şi focalizaţi-vă
asupra lui; o listă a priorităţilor ar fi de mare folos, alături
chiar de o ierarhie a valorilor personale, pe care le
consideraţi importante.
10. Singurătatea. Mesajul său este acela că aveţi
nevoie de o interacţiune cu ceilalţi. Adesea oamenii cred, în
mod greşit, că aceasta înseamnă neapărat o relaţie sexuală
sau o intimitate constantă. Soluţia în acest caz este: a
conştientiza că puteţi stabili relaţii cu ceilalţi chiar acum,
punând capăt singurătăţii; identificaţi tipul de relaţii de care
aveţi nevoie. Poate fi o prietenie sau o relaţie mult mai
intimă, mai profundă sau pur şi simplu aveţi nevoie de
cineva care să vă asculte sau să râdă împreună cu
dumneavoastră. Nu uitaţi că mesajul singurătăţii este unul
puternic şi clar: vă pasă de oameni cu adevărat şi vă place
să fiţi printre ei şi cu ei. Trebuie doar să vedeţi ce tip de
legătură vă este necesar şi acţionaţi imediat pentru a-l
realiza.
 165

Cele zece semnale de Cele zece emoţii

acţiune pozitive care ne
(10 tipuri de emoţii) conferă forţă
1.Disconfort 1.Iubire şi căldură
interioară
2.Teamă 2.Încredere, curaj,
apreciere şi gratitudine
3.Rănire 3.Curiozitate şi iertare
4.Mânie 4.Pasiune controlată
5.Frustrare 5.Determinare şi
dăruire
6.Dezamăgire 6.Flexibilitate
7.Vinovăţie 7.Încredere
8.Inadecvare 8.Bună dispoziţie
9.Depăşire, 9.Vitalitate
supraîncărcare
10.Singurătate 10.Expansiune şi
dăruire
 166
CAPITOLUL 10
STUDIU DE INVESTIGAŢIE

10.1. Premisele investigaţiei

Având în vedere multitudinea de date teoretice
referitoare la inteligenţa emoţională ne-am gândit să
realizăm o investigaţie practică în acest sens, ceea ce ne-ar
oferi o completare a observaţiilor privind inteligenţa
emoţională la tineri. Aşadar, premisele teoretice ale
studiului propus de noi, pornesc de la următoarele ipoteze:
 Tinerii au un nivel de inteligenţă emoţională
relativ scăzut datorită lipsei de experienţă de viaţă.
 Există corelaţii semnificative între nivelul de
manifestare al componentelor IE şi al altor
tendinţe ale personalităţii (depresie, anxietate,
tendinţe impulsive, nevrotice sau egocentrice, etc.).
 Domeniile de studiu ale tinerilor influenţează
nivelul de inteligenţă emoţională.
10.2. Lotul investigat şi setul de teste utilizat
Ca urmare a celor expuse anterior privind ipotezele
investigaţiei, s-a impus utilizarea deopotrivă a metodelor
extensive şi a procedurilor intensive, cu atât mai mult cu cât,
am urmărit să realizăm o privire sintetică, dar şi o abordare
analitică a componentelor inteligenţei emoţionale (I.E.) cât şi
a celorlalte tendinţe ale personalităţii.
Studiul s-a realizat pe un lot de 200 de studenţi, cu
vârste cuprinse în medie, între 20 şi 22 de ani, dintre care
100 de la Academia de Arte „G. Enescu” şi 100 de la
Facultatea de Matematică şi Fizică, a Universităţii „Al. I.
Cuza” din Iaşi. Urmărind să punem în evidenţă gradul de
corelaţie ce există între ipotezele avansate şi datele de
investigaţie obţinute, am folosit următorul set de probe:
-Inventarul psihometric Woodworth-Mathews (W-M);
 167
-Chestionarul Depresie-Anxietate (DE-AN);
-Test pentru măsurarea coeficientului emoţional prin
intermediul comportamentului;
-Test pentru gradul de empatie;
-Teste pentru cele cinci componente ale inteligenţei
emoţionale.
1. Inventarul psihometric Woodworth-Mathews
(W-M) are ca specific evidenţierea încărcăturii normale
şi/sau patologice a tendinţelor personalităţii, marcând
diferenţiat şi gradual riscul de adaptare, relevând tulburări
psihice mai mult sau mai puţin accentuate. Inventarul
cuprinde 78 de întrebări, clasate în 8 categorii, după
tendinţele afective pe care le desemnează şi după denumirile
clinice cărora le corespund aceste tendinţe. Principalele
tendinţe măsurate sunt: emotivitatea, psihastenii şi obsesii,
tendinţe schizoide, tendinţe paranoide, tendinţe depresive,
tendinţe impulsive, agresive, tendinţe spre instabilitate şi
tendinţe agresive, antisociale.
2. Chestionarul Depresie-Anxietate (DE-AN)
investighează, după cum arată şi denumirea sa, depresia şi
anxietatea. A fost elaborat de Castello, Comrey şi Zunk.
Conţine un număr de 40 de enunţuri, prin ale căror
răspunsuri se poate identifica gradul în care tristeţea,
îngrijorarea, dezamăgirea, lipsa de încredere în viitor
afectează personalitatea subiectului.
3. Test pentru măsurarea coeficientului emoţional
prin intermediul comportamentului, propus de Jeanne
Segal – conţine 14 întrebări referitoare la comportamentul
adoptat în situaţii de „criză emoţională”.
4. Test pentru gradul de empatie, propus de
Jeanne Segal – cuprinde 13 întrebări şi urmăreşte să
determine gradul de empatie al subiectului.
 168
5.Teste pentru cele cinci componente ale inteli-
genţei emoţionale, propuse de R. Wood şi H. Tolley
reprezintă un ansamblu complex de teste organizate în 5
seturi experimentale în felul următor: Setul I – cuprinde 4
teste (cu 6 întrebări fiecare) pentru a determina gradul de
autoreglare; Setul II – cuprinde 4 teste (cu 6 întrebări
fiecare) pentru a determina nivelul conştiinţei de sine; Setul
III - cuprinde 4 teste (cu 6 întrebări fiecare) pentru a
determina gradul de empatie; Setul IV - cuprinde 4 teste (cu
6 întrebări fiecare) pentru a determina orientarea
motivaţională personală; Setul V - cuprinde 3 teste (cu 6
întrebări fiecare) pentru a determina nivelul abilităţilor
sociale dobândite.

10.3. Rezultate şi interpretări

Interpretarea statistică a datelor obţinute în urma
testărilor de investigaţie, ne dezvăluie aspecte esenţiale
legate de structura şi dinamica inteligenţei emoţionale, cât şi
aspecte privind nivelul de I.E. al tinerilor din eşantioanele
testate. Aceste interpretări pun în evidenţă o multitudine de
corelaţii semnificative între variabilele avansate în studiu şi
conferă o precizie mai mare concluziilor de ordin psihologic
cât şi a celor teoretice, din perspectiva abordată. Analiza
statistică este reflectată în cele 7 tabele prezentate mai jos,
împreună cu graficele corespunzătoare, după cum urmează:
În tabelul nr. 1, figura nr. 1.a. observăm că
autoreglarea ca o componentă a I.E. prezintă corelaţii
semnificative cu tendinţele inventarului psihometric (W-
M): cu tendinţele psihastenice (p<0,011), cu tendinţele
schizoide (p<0,048) şi cu tendinţele depresive (p<0,47).
 169
Tabelul nr. 1
Corelatii semnificative între Autoreglare şi alte variabile:
Coef. de Grad de
Variabile corelate corelație semnificație
Pearson (r) p
Autoreglare - Depresie -.172 .015
Autoreglare - Anxietate -.204 .004
Autoreglare - Empatie .140 .049
Autoreglare – Emotivitate -.211 .003
Autoreglare – Tendințe -.180 .011
psihastenice
Autoreglare – Tendințe -.140 .048
schizoide
Autoreglare – Tendințe -.141 .047
depresive
Autoreglare – Conștiința de .400 .000
sine
Autoreglare - Motivație .439 .000
Autoreglare - Empatia .537 .000
De asemenea, regăsim corelaţii semnificative între
autoreglare şi depresie (p<0,015), autoreglare şi anxietate
(p<0,004), între autoreglare şi empatie (p<0,049) cât şi între
autoreglare şi emotivitate (p<0,003). Rezultă deci, că o mai
bună autoreglare va avea ca efect reducerea depresiei, a
anxietăţii, va amplifica disponibilităţile empatice, va reduce
emotivitatea şi totodată, tendinţele psihastenice, schizoide şi
depresive. Corelaţii semnificative există şi între autoreglare
şi celelalte componente ale I.E., respectiv conştiinţa de sine
(p<0,001), motivaţia (p<0,001) cât şi cu empatia (p<0,001).
 170
0.180

0.160

0.140

0.120
-0.180
0.100 -0.140
-0.141

0.080

0.060

0.040

0.020

0.000
Autoreglare – Tendinte Autoreglare – Tendinte Autoreglare – Tendinte
psihastenice schizoide depresive

Figura nr. 1.a.

Ceea ce înţelegem din succinta prezentare este că, pe
de-o parte, dezvoltarea capacităţii de autoreglare şi
autocontrol comportamental conduce la scăderea depresiei,
întrucât individul devine capabil să ţină sub control anumite
idei şi tendinţe negative sau chiar autodistructive. Această
corelaţie ne indică faptul că individul are posibilitatea de a-şi
schimba unele conduite în mod conştient prin voinţă, de a
înlocui – în acest caz, tendinţa de autodepreciere şi izolare,
cu hotărârea conştientă de a continua să comunice şi să
interacţioneze cu ceilalţi sau, uneori, de a permite, fie unui
prieten, fie unei persoane autorizate – psiholog, psihiatru –
să contribuie la dezvoltarea acestei capacităţi. Pe de altă
parte, corelaţia semnificativă cu anxietatea, ne indică faptul
că o bună autoreglare va conduce şi la diminuarea anxietăţii,
întrucât individul va dispune astfel, de posibilitatea de a
metamorfoza un „obstacol” într-o experienţă investită cu
valenţe pozitive şi care poate fi asimilată pentru viitor.
Autoreglarea, în acest caz, poate „dezamorsa” cauzele unei
anxietăţi adoptând un comportament de îndepărtare, de
ocolire a obstacolului generator de anxietate sau de depăşire
pe plan mintal, prin înţelegere şi acceptare a unei situaţii
dificile, până atunci de neacceptat.
Regăsim o corelaţie semnificativă între autoreglare
şi empatie, ceea ce înseamnă că o creştere a capacităţii de
autoreglare va conduce la amplificarea empatiei, respectiv, a
nevoii de a-l înţelege pe celălalt, dar şi frânează unele
manifestări personale intempestive. Autoreglarea şi empatia
 171
alcătuiesc un tandem în cadrul căruia ele se potenţează
reciproc. O mai bună autoreglare va spori empatia şi o
înţelegere mai bună a celorlalţi va conduce la restructurări
ale conduitelor adoptate. Corelaţia semnificativă între
autoreglare şi emotivitate, ne explică faptul că, persoanele
care deţin un autocontrol comportamental mai bun au şi o
emotivitate redusă, deoarece dezvoltă treptat încrederea în
sine, în calităţile proprii şi pot favoriza prin atenţia focalizată
spre sine, o mai bună autocunoaştere.
În inventarul psihometric (W-M) tendinţele psiha-
stenice, schizoide şi depresive se află într-o corelaţie semni-
ficativă cu autoreglarea, ceea ce înseamnă că o creştere a
autocontrolului comportamental conduce în mod direct la
diminuarea acestor tendinţe, aflate uneori la graniţa cu
patologicul. Învăţarea şi amplificarea autocontrolului în
astfel de situaţii poate conduce la minimizarea acestui
cortegiu morbid ce poate deforma personalitatea în
confruntarea cu unele probleme existenţiale sau cu unele
dificultăţi de relaţionare. Autocontrolul este - până la urmă –
indicatorul menţinerii normalităţii în ansamblul compor-
tamental al persoanei. Progresele psihoterapiei contem-
porane ne prezintă posibilitatea depăşirii unor fobii –
depozitare ale unor încărcături psihice mai mult sau mai
puţin conştiente - printr-un control dirijat şi autocontrol al
comportamentului şi implicit al reacţiilor emoţionale în faţa
situaţiilor generatoare de fobie. Concluzia specialiştilor din
acest domeniu este că fricile pot fi învinse prin conşti-
entizare şi autocontrol. La fel, tendinţele spre izolare,
închidere în sine şi autism vor fi diminuate - în cazul în care
ele se află la limita cu patologicul – printr-o terapie compor-
tamentală sau experienţială, într-o primă fază, ca mai apoi să
devină un mijloc uzual de autocontrol, la îndemâna indi-
vidului. Există de asemenea, o corelaţie semnificativă a
 172
autoreglării cu o altă componentă I.E., şi anume, conştiinţa
de sine: putem spune deci, că autocontrolul nu se poate
dezvolta fără o conştiinţă de sine suficient de trezită,
activată. Aceste două variabile nu pot decât să coexiste şi să
se influenţeze reciproc. Putem spune că o conştiinţă de sine
acută va genera o formă superioară de autocontrol, cu mult
mai sensibilă şi mai rafinată decât în cazul în care individul
pluteşte într-o „ceaţă deasă”, în legătură cu ceea ce ştie sau
nu ştie, cu ceea ce poate sau nu poate, în legătură cu
clarificarea opţiunilor personale într-un anumit context
existenţial. O mai bună cunoaştere de sine stimulează nevoia
de autocontrol, în legătură cu motivaţiile, idealurile care
mobilizează întreaga personalitate. Aşadar, autoreglarea se
află într-o corelaţie semnificativă şi cu celelalte două
componente ale I.E. – după cum se poate vedea în tabelul
nr. 1, figura nr. 1.b. – motivaţia şi empatia. Corelaţia cu
aspectul motivaţional se explică prin faptul că autoreglarea
serveşte drept mijloc în dobândirea unor cunoştinţe, abilităţi,
priceperi care ne conduc spre scopurile propuse.
0.600

0.500

0.400

0.300 0.537
0.439 0.400
0.200

0.100

0.000
Autoreglare - Motivatie Autoreglare -Empatie Autoreglare - Constiinta
de sine

Figura nr. 1.b.

Motivaţia este factorul dinamogen, autocontrolul
este vectorul care alege traiectul cel mai accesibil şi mai
favorabil. La fel, empatia stimulează autocontrolul după
cum, autocontrolul determină cristalizarea nevoii de a
respecta sentimentele şi trăirile intime ale celorlalţi, gusturile
şi alegerile lor personale. Autocontrolul nu ne face neapărat
 173
mai empatici dar, oferă posibilitatea manifestării empatiei.
Intrăm în rezonanţă cu tristeţea cuiva doar dacă reuşim să ne
inhibăm pentru o clipă propria bucurie trăită – să zicem –
înainte cu o oră, în legătură cu un eveniment personal.
Activând propriul autocontrol, de fapt, permitem empatiei să
se manifeste. În principiu, am spune că o persoană care pune
pe primul loc stările sale, nu poate să fie şi empatică. De
altfel, admirăm întotdeauna indivizii care au puterea de a nu
se lăsa copleşiţi de dificultăţile personale, de durere,
singurătate sau boală, urmărind să împlinească ceea ce şi-au
propus, să-şi ajute semenii, să manifeste compasiune. Un om
este până la urmă, nu ceea ce face destinul din el ci ceea ce
ştie să facă el din destinul care i-a fost hărăzit, dacă are
puterea autodepăşirii, a transcenderii stărilor concrete şi
transmutarea lor într-o lume a sensibilului, a sufletului. În
tabelul nr. 2, figura nr. 2.a. şi figura 2.b., regăsim corela-
ţiile semnificative existente între diferite variabile ale ches-
tionarului De-An şi ale inventarului psihometric (W-M).
Astfel, putem identifica determinări reciproce semnificative
între depresie şi anxietate (p<0,001), între depresie şi I.E.
(p<0,024), între depresie şi autoreglare (p<0,015).
Anxietatea şi depresia reprezintă două variabile
semnificativ corelate, tocmai pentru că ele se constituie într-
un „duet funcţional” al afectivităţii. Anxietatea poate fi un
preambul al depresiei şi devine clar astfel, de ce o creştere a
uneia o amplifică pe cealaltă şi o scădere a uneia conduce la
diminuarea celeilalte. Corelaţia semnificativă dintre depresie
şi I.E. ne dezvăluie legătura existentă între capacitatea de a
interpreta evenimentele într-un mod favorabil şi constructiv.
Disperarea şi neputinţa, neîncrederea în sine şi lipsa voinţei
nu sunt elemente constitutive ale I.E. ci ele caracterizează
mai degrabă stările tensionate, de anxietate şi depresie. Cu
cât individul învaţă, în decursul existenţei sale, cum să
 174
gestioneze propriile crize, eşecurile pe care le avem cu toţii
din timp în timp, cu atât el poate ocoli stările depresive, cu
atât el va căpăta o I.E. sporită şi mai consolidată. Depresia şi
emotivitatea, aflate aici într-o corelaţie semnificativă
(p<0,003), se determină reciproc, din punct de vedere
psihologic. Depresia, ca simptom al închiderii în sine, al
anulării dorinţei de interacţiune, de comunicare, poate fi de
cele mai multe ori o consecinţă a emotivităţii, a neîncrederii
în forţele proprii, a unei fragilităţi psihice generalizate.
Emotivitatea prezintă şi ea acelaşi tablou al fricii de a
interacţiona, al inhibării multora dintre reacţiile spontane
care fac ca personalitatea să se manifeste şi să se dezvolte.
Observăm de asemenea, prin analiza statistică
realizată, faptul că anxietatea crescută corelează semni-
ficativ cu tendinţele emotive (p<0,005), şi cu tendinţele
depresive (p<0,015) dar o anxietate ridicată conduce şi la
accentuarea tendinţelor obsesivo-fobice (p<0,007)sau a
celor impulsive (p<0,003). În mod firesc, anxietatea este
regăsită în orice tablou clinic al psihasteniei, în care fricile,
crispările şi ideile maniacale, obsesive, se pot cristaliza pe
un fond anxios, amplificând, după caz, patologic sau nu,
acea „anxietate bazală”, teoretizată de Karen Horney.
Anxietatea acumulată excesiv poate conduce la cele două
conduite antagoniste: fie la închiderea excesivă în sine -
hipotimia şi la o atitudine de demisie în faţa vieţii –
depresia, fie la apariţia unor manifestări impulsive, hetero-
agresive sau autogresive, cu o tentă mai mult sau mai puţin
antisocială.
 175

0.165

0.160

0.155
-0.161

0.150

-0.147
0.145

0.140
Inteligenta emotionala – tendinte emotive Inteligenta emotionala – tendinte obsesive

Figura nr. 2.a.

Tabelul nr. 2
Corelaţii semnificative între variabile
Coef. de Grad de
Variabile corelate corelație semnificație
Pearson (r) p
Depresie – Anxietate .244 .001
Depresie – Inteligenta -.160 .024
emoțională
Depresie – Tendințe .206 .003
emotive
Depresie – -.172 .015
Autoreglare
Anxietate – Tendințe .200 .005
emotive
Anxietate – Tendințe .190 .007
obsesive
Anxietate – Tendințe .171 .015
depresive
Anxietate – Tendințe .207 .003
impulsive
Anxietate – -.204 .004
Autoreglare
Inteligenta emoțională -.147 .037
– tendințe emotive
Inteligenta emoțională -.161 .023
– tendințe obsesive
 176

0.172

0.170

0.168

0.166
-0.172
0.164

0.162

0.160
-0.160
0.158

0.156

0.154
Depresie – Inteligenta emotionala Depresie – Autoreglare

Figura nr. 2.b.

Corelaţia semnificativă dintre I.E. şi tendinţele
emotive (p<0,037) ne arată că, atunci când I.E. per ansam-
blu, cu toate componentele ei se dezvoltă, căpătăm în acelaşi
timp şi o cunoaştere de sine mai bună, favorizând stimularea
încrederii de sine, ceea ce va face ca, implicit, o emotivitate
preexistentă să scadă. I.E. se construieşte în mai multe laturi
ale personalităţii şi ca urmare, ea îndepărtează acel sentiment
de fragilitate, de vulnerabilitate pe care l-am putea avea,
deschizând posibilitatea unei manifestări plenare a tuturor
potenţialităţilor unui individ. Corelaţia semnificativă exis-
tentă între I.E. şi tendinţele obsesive (p<0,23) marcate de
inventarul psihometric (W-M) indică o intruziune a
raţionalului în iraţional, în tendinţa uneori inconştientă pe
care o avem de a „despica firul în patru”, de a ne lăsa furaţi
de ruminaţiile fără sens. Este posibil chiar, ca cineva din
afara noastră să ne atragă atenţia asupra unei astfel de
alunecări în iraţional; putem înţelege atunci, ca într-un
proces de „insight”, de iluminare, că nu procedăm corect, că
am luat în calcul doar premisele de nedorit şi că, mai ales,
putem schimba forma unor raţionamente. De multe ori,
discuţiile interpersonale fac să se manifeste cu mai multă
acuitate I.E., conducând la conştientizarea unor probleme
personale şi chiar la depăşirea acestora prin noi soluţii de
interpretare şi/sau de acţiune. În tabelul nr. 3, figura nr.
3.a. şi 3.b. regăsim toate corelaţiile semnificative ce
 177
marchează cele cinci dimensiuni constitutive ale I.E. şi
am putea spune că reflectă de fapt, dinamica interioară a
acestui corpus psihologic, denumit inteligenţă emoţională.
Corelaţia semnificativă dintre empatie şi autoreglare
(p<0,001) ne arată că, în mod evident, o empatie ridicată va
conduce la o mai bună autoreglare. Fiind capabili să înţe-
legem trăirile, stările afective ale altora, nevoile lor emo-
ţionale, vom dori
Tabelul nr. 3
Corelaţii semnificative între variabile
Coef. de Grad de
Variabile corelate corelație semnificație
Pearson (r) p
Empatie - Autoreglare .537 .000
Empatie – Conștiința de sine .279 .000
Empatie - Motivație .344 .000
Motivație – Conștiința de sine .625 .000
Empatie – Tendințe depresive -.227 .001
Empatie – Tendințe impulsive -.142 .045
Empatie – Tendințe -.139 .050
egocentrice

de bună seamă, să evităm a-i leza din acest punct de vedere

şi ne vom manifesta acest respect printr-o atitudine
conştientă şi controlată. Vom acţiona cu o conştiinţă de sine
acută şi autocontrol faţă de ceea ce spunem, faţă de gesturile
pe care le facem, deciziile pe care le luăm. În mod cert, cu
cât simţim, intuim mai mult din ceea ce simt ceilalţi, cu atât
conduitele noastre devin mai bine adaptate, mai suple,
sensibilitatea noastră reactivă generală se îmbunătăţeşte,
percepţiile noastre quasi-senzoriale, intuitive, se multiplică.
 178

0.7

0.6

0.5

0.4
0.625

0.3 0.537

0.2 0.344
0.279

0.1

0
Empatie - Autoreglare Empatie – Constiinta Empatie - Motivatie Motivatie – Constiinta
de sine de sine

Figura nr. 3.a.

Din tabelul nr. 3, figura 3.a. deducem şi faptul că
există o corelaţie semnificativă între empatie şi conştiinţa de
sine (p<0,001), ca elemente constitutive ale I.E. Empatia
dezvoltă conştiinţa de sine, face posibilă autoanaliza,
cunoaşterea de sine prin raportare la trăirile celuilalt,
îmbogăţirea lăuntrică personală prin înţelegerea unei game
mai largi de trăiri; se produce astfel şi o redimensionare a
propriilor gânduri, trăiri, percepţii, a nivelului de auto-
analiză, de autoevaluare în raport cu trăirile, sensibilitatea şi
reactivitatea emoţională a celorlalţi. O empatie crescută ne
poate dezvălui la un moment dat, propriile limite afective
sau chiar ale inteligenţei noastre emoţionale, ne poate arăta
părţile mai puţin puternice ale personalităţii noastre ceea ce,
la prima vedere poate părea un aspect incomod. Totuşi, a şti
ceea ce ne lipseşte, a ne cunoaşte şi recunoaşte chiar în faţa
altora părţile vulnerabile ale personalităţii se poate constitui
într-un punct forte al evoluţiei personale. „Orice eşec,
spunea N. Iorga, ne ajută să înţelegem ce ne lipseşte pentru a
reuşi.” A fi capabil să-ţi recunoşti unele slăbiciuni reprezintă
un semn de înaltă inteligenţă emoţională, întrucât, forţa unei
personalităţi nu este dată de o singură trăsătură sau însuşire
şi, la fel, nu poate fi cu mult diminuată de unul dintre
defectele persoanei. În fond, aceasta este I.E. şi cheia sa
fundamentală: a nu generaliza aspectele negative ale
 179
personalităţii noastre cât şi ale situaţiilor cu care ne con-
fruntăm şi a nu le proiecta în mod inconştient asupra altora.
Corelaţia semnificativă dintre motivaţie şi conştiinţa de sine
(p<0,001), ca elemente structurante ale I.E., reflectă unul
dintre procesele esenţiale ale evoluţiei I.E.. Este ştiut că tre-
buinţele, interesele şi idealurile personale dezvoltă inevitabil
conştiinţa de sine, ghidându-ne, încet dar sigur, spre achi-
ziţiile cele mai favorabile atingerii scopurilor propuse.
0.250

0.200

0.150
-0.227

0.100 -0.142 -0.139

0.050

0.000
Empatie – Tendinte depresive Empatie – Tendinte impulsive Empatie – Tendinte
egocentrice

Figura nr. 3.b.

Motivaţia ne trezeşte, ne scoate din indiferenţă şi
apatie, ne dă un plus de energie fizică şi psihică, ne foca-
lizează atenţia şi conjugă eforturile conştiente individuale.
Motivaţia este un fel de ghid al cunoaşterii de sine şi al
autoreglării. Nu întâmplător motivaţiile superioare sunt
atinse numai de persoane cu o I.E. dezvoltată.
Corelaţiile semnificative regăsite în tabelul 3 între
empatie şi cele trei tendinţe identificate prin inventarul
psihometric (W-M), respectiv, tendinţele depresive
(p<0,001), tendinţele impulsive (p<0,045) şi egocentrice,
antisociale (p<0,050), ne indică încă o dată, faptul că sensi-
bilitatea empatică odată dezvoltată, diminuează impulsiv-
itatea, depresia şi egocentrismul, respectiv tendinţele anti-
sociale. Empatia este prin excelenţă un liant al comunicării,
un fundament al cunoaşterii de sine, în timp ce depresia
 180
reflectă o diminuare consistentă a comunicării iar
impulsivitatea şi egocentrismul (respectiv, tendinţele
antisociale) reflectă distorsionări serioase ale relaţiilor
interumane cu consecinţe dintre cele mai grave. Este lesne
de înţeles astfel, de ce empatia, cu cât va fi mai dezvoltată,
cu atât va diminua sau chiar va face imposibilă manifestarea
unor tendinţe ca impulsivitatea şi agresivitatea orientate anti-
social, înlocuite fiind de nevoia gestionării emoţiilor, de
nevoia de rezolvări constructive şi favorabile evoluţiei
tuturor membrilor colectivităţii.
În tabelul nr. 4, figura nr. 4.a. şi 4.b. regăsim
nivelul manifestat al fiecăreia dintre componentele inteli-
genţei emoţionale. Ca urmare, autoreglarea şi empatia se
manifestă în comportamentul şi atitudinile subiecţilor inves-
tigaţi în proporţie de 60,330% şi respectiv 60,220%, ceea ce
ne indică o bună dezvoltare a acestora în ansamblul perso-
nalităţii tinerilor investigaţi. Aceasta certifică un bun
autocontrol şi o capacitate puţin peste medie de a înţelege
trăirile altora, de a empatiza cu stările emoţionale ale
celorlalţi.
Tabelul nr.4
Nivelul de manifestare al componentelor
inteligenţei emoţionale
Variabila Nivel manifestat
Autoreglare 60.330
Abilitați sociale 33.560
Empatia 60.220
Conștiința de sine 52.830
Motivație 57.080

Conştiinţa de sine şi motivaţia însă, sunt manifes-

tate în proporţie de 52,830% şi respectiv, 57,080%, ceea ce
 181
indică o autocunoaştere în curs de edificare, o căutare încă a
definirii personale şi a înţelegerii sensurilor profunde ale
existenţei, aspecte ce ţin inevitabil şi de o maturizare în timp
a individului.

70.00
60.00
50.00
40.00
30.00 60.33 60.22 57.08
52.83
20.00 33.56
10.00
0.00
Autoreglare Abilitati Empatia Constiinta de Motivatie
sociale sine

Figura nr. 4.a.

Variabile:
Autoreglare
Conştiinţa de sine
Abilităţi sociale Motivatie
Autoreglare
lele 14.48
Empatia
8.06 Abilităţi sociale

Empatia
14.46 Conştiinţa de sine
12.68
Motivaţie
13.70

Figura nr. 4.b.

Motivaţia este totuşi, suficient manifestată, ceea ce
face ca direcţiile de evoluţie ulterioare să fie deja conturate,
prin opţiunea pentru anumite studii, la care se vor adăuga
inevitabil, în timp, noi idealuri, noi motivaţii, mai mult sau
mai puţin conjuncturale.
Abilităţile sociale se regăsesc manifestate într-o
proporţie de 33,560%, ceea ce reflectă o slabă preocupare
pentru integrarea socială, stângăcie în abordarea relaţiilor
cu ceilalţi. De asemenea, ne indică totodată tendinţa de
retragere în grupuri mici unde sunt importante relaţiile
amicale sau cuplul deja constituit cu relaţia sa specifică. Este
cert că tinerii se află la începutul abordărilor sociale
multiple, complexe, şi care au fost susţinute sau suplinite
 182
până la vârsta adolescenţei, de către părinţi. Cu oarecare
timiditate, neîncredere şi senzaţie de vulnerabilitate, tinerii
sunt integraţi încetul cu încetul în vâltoarea vieţii, sunt
obligaţi, cu timpul, să comunice şi să interacţioneze cu o
gamă tot mai largă de categorii sociale, în situaţii diverse, a
căror soluţionare o vor căuta prin dobândirea şi exercitarea
unor noi abilităţi sociale. Lipsa abilităţilor sociale indică
necesitatea ca aceşti tineri să fie ajutaţi mai mult, în sensul
integrării sociale, sensibilizaţi prin programe educative
privind abordarea în viaţă a unor aspecte concrete de
adaptare. În tabelul nr. 5, tabelul nr. 6 şi tabelul nr. 7,
regăsim prezentarea comparativă a datelor obţinute la cele
două grupuri investigate. În acest fel, este abordată ipoteza
noastră privind diferenţele existente între cele două grupuri
la variabile abordate în cadrul cercetării.
Din tabelul nr. 5, figura nr. 5.a., putem extrage
diferenţele semnificative privind depresia, inteligenţa

Tabelul nr. 5
Diferenţe semnificative între cele două grupuri investigate
Variabila Testul Grad de
„t” semnificație p
Depresie -3.233 0.001
Inteligenta emoțională 2.999 0.003
Tendințe psihastenice -3.689 0.000
Tendințe spre -2.034 0.043
instabilitate
Autoreglare 2.340 0.020
Conștiința de sine 2.222 0.027
Motivație 2.279 0.024
emoţională, tendinţele psihastenice, şi tendinţele spre
instabilitate, autoreglarea, conştiinţa de sine şi motivaţia.
 183
La studenţii de la Facultatea de Matematică-Fizică
regăsim mai accentuate depresia (p<0,001), tendinţele
psihastenice (obsesii, fobii) (p<0,001) şi tendinţele spre
instabilitate (p<0,043). Pe de altă parte, studenţii de la
Facultatea de Arte manifestă mai accentuat, în mod
semnificativ, capacitatea de autoreglare (p<0,020), conşti-
inţa de sine (p<0,027), motivaţia (p<0,024) şi inteligenţa
emoţională per ansamblu (p<0,003).
120

100 B
A
80

60
B
A A B A
B A A B
40 B
B
20 A

0
Int. E.

Motivatie
T.instabilitate

Constiinta de
T.psihastenic
Depresie

Autoreglare

sine
e

Figura nr. 5.a. A-Fac. de Arte; B-Fac. de Matematica

Aceste diferenţe semnificative, ne arată faptul că
opţiunea de orientare în cadrul studiilor şi a genului de
activitate desfăşurată, are o influenţă importantă, care
marchează într-un anume fel, personalitatea tinerilor. Prin
urmare, putem susţine ideea potrivit căreia, activităţile şi
preocupările din domeniul creativ, artistic, conduc la o
dezvoltare mai rapidă a inteligenţei emoţionale în ansamblul
ei dar şi a componentelor sale specifice, cum ar fi auto-
reglarea, conştiinţa de sine şi motivaţia. Aceasta ne
dezvăluie o preocupare mai atentă faţă de complexitatea
interioară, faţă de simţămintele proprii, o autoanaliză mai
profundă, întrebări existenţiale mai consistente şi o raportare
mai interesată şi motivată (prin prisma reflectării sale în
creaţia artistică) asupra lumii şi a universului interior al
celorlalţi. Preocuparea pentru artă presupune aşadar, o sensi-
bilitate mărită faţă de emoţiile proprii şi ale celorlalţi, o
sensibilitate crescută în interacţiunile sociale, reflectată într-
un mai bun autocontrol. Aşadar, preocupările creative, de
valorizare subiectivă a personalităţii, prin catharsis-ul pe
 184
care îl fac posibil, au meritul de a reduce depresia, obsesiile
şi fobiile, tendinţele spre instabilitate psihică. Am putea
spune că, am identificat o corelaţie semnificativă la acest
grup de tineri, între tendinţa spre emotivitate, care exprimă
sensibilitate şi receptivitate şi empatie dar şi cunoaştere de
sine. Conchidem că, unele aspecte ale I.E. cum ar fi
conştiinţa de sine, autoreglarea şi empatia, sunt direct
influenţate de gradul de sensibilitate al individului, de
receptivitatea şi deschiderea sa faţă de lumea înconjurătoare,
faţă de sentimentele şi emoţiile celorlalţi. În cazul studenţilor
de la Facultatea de Matematică-Fizică, regăsim o inteli-
genţă emoţională semnificativ mai redusă, o conştiinţă de
sine mai puţin activă şi dinamică, o autoreglare mai dificilă
şi chiar o motivaţie mai scăzută. În schimb, aceşti studenţi
au o tendinţă mult mai mare spre obsesii şi fobii decât
colegii lor de la Arte, dar şi o tendinţă mai accentuată spre
instabilitate psihică. Ştiinţele exacte presupun o oarecare
încorsetare a activităţilor mentale, guvernate de formule,
pattern-uri operaţionale, procese strict racordate la instanţa
raţional-logică a psihismului. Aceşti studenţi par a trăda
lipsa existenţei unei supape pentru tensiunea acumulată,
nevoia dezlănţuirii din interior a unor instanţe necon-
venţionale, nonconformiste, mai puţin rigide, ceea ce se
reflectă prin impulsivitatea crescută înregistrată, prin
prezenţa unor frici accentuate sau chiar a unor obsesii.
Tendinţa spre depresie semnificativ mai mare la aceşti
studenţi ne semnalează, într-un fel, dezamăgirea şi deziluzia
privind idealul propriu, poate o neconcordanţă între aştep-
tările avute şi realitatea pe care ei o trăiesc. Este clar că
aceşti tineri se află în căutarea unor activităţi deconectante,
relaxante dar pe care, se pare, de cele mai multe ori nu le
regăsesc cu uşurinţă în cursul vieţii lor.
 185
În tabelul nr. 6 şi tabelul nr. 7, respectiv, figura
nr. 6.a şi 7.a., regăsim cele două variabile – abilităţile
sociale şi empatia – care au înregistrat cote asemănătoare,
aproape la egalitate (p<0,847 şi respectiv, p<0,256), în
cadrul celor două grupuri investigate. Putem comenta aceste
asemănări, ca fiind elemente comune vârstei subiecţilor
investigaţi, şi anume, existenţa unei capacităţi empatice
mediu dezvoltată şi o slabă reprezentare a abilităţilor sociale
în ansamblul inteligenţei emoţionale şi al comportamentului
personal.
Abilităţile sociale reprezintă domeniul în care
studenţii au manifestat scoruri semnificative în sensul unei
insuficiente însuşiri a acestora, o incapacitate de a stabili cu
uşurinţă relaţii de succes cu ceilalţi, de a putea manevra
emoţiile celorlalţi într-un mod satisfăcător. Abilităţile sociale

Tabelul nr. 6
Rezultate comparative: Abilităţi sociale
Abilităţi sociale
Nivel Nivel Nivel
mediu ridicat scazut
profil Arte 26 29 45
Matematică-
53 3 44
Fizică
Total 79 32 89
 186

Figura nr. 6.a.

Tabelul nr. 7
Rezultate comparative: Empatia
Empatia
Nivel Nivel Nivel
mediu ridicat scazut
profil Arte 57 42 1
Matematică-
65 30 5
Fizică
Total 122 72 6

Figura nr. 7.a.

se referă la capacitatea de avea legături cu alţii, de a-i
influenţa – mai concret, la dezvoltarea şi menţinerea
 187
relaţiilor interumane, la comunicarea şi lucrul cu alte
persoane. Într-un fel, vârsta pe care o au (media este de 20-
22 de ani), explică probabil, lipsa unor astfel de abilităţi
sociale, care trebuie să recunoaştem, abia mai târziu în viaţă
le dobândim, după ce experienţa personală îşi spune
cuvântul. Rezultă de aici, o oarecare tendinţă spre
individualism, spre o comunicare mai săracă în conţinut cu
ceilalţi, fără a împărtăşi prea mult din ceea ce simt şi ştiu.
Tinerii investigaţi sunt mai puţin dispuşi să lucreze într-o
echipă şi sunt mai interesaţi de ceea ce se circumscrie
universului preocupărilor lor personale.

10.4. Concluzii
Având în vedere ipotezele investigaţiei propuse,
putem extrage următoarele concluzii:
A. Nivelul de inteligenţă emoţională al tinerilor din
cele două grupuri investigate este cotat drept mediu, per
ansamblu, dar şi în componentele sale (autoreglare, empatie,
conştiinţă de sine şi motivaţie) excepţie făcând, pentru
ambele grupuri, componenta abilităţi sociale, care are un
nivel scăzut de dezvoltare. Aceste rezultate pot fi explicate
prin lipsa de experienţă de viaţă a tinerilor şi printr-o
oarecare neîncredere în abilităţile proprii de relaţionare.
B. În urma realizării corelaţiilor din punct de vedere
statistic s-au obţinut multiple corelaţii semnificative între
variabilele propuse. Cele mai importante dintre ele ne arată
existenţa unor legături directe între componentele structurale
ale inteligenţei emoţionale: autoreglarea influenţează conşti-
inţa de sine, motivaţia şi empatia, în timp ce empatia
influenţează direct autoreglarea, conştiinţa de sine şi
motivaţia iar motivaţia influenţează direct conştiinţa de sine.
Alte corelaţii semnificative ne indică legături directe între
autoreglare şi tendinţele psihastenice, schizoide şi depresive,
 188
în timp ce empatia pare să influenţeze în mod direct
diminuarea tendinţelor depresive, impulsive şi egocentrice,
antisociale. La fel, nivelul de dezvoltare al inteligenţei emo-
ţionale pare să influenţeze în mod direct nivelul tendinţelor
emotive şi al celor psihastenice. O mai bună autoreglare
favorizează reducerea anxietăţii şi a stărilor depresive cât şi
diminuarea tendinţelor emotive. Gradul de manifestare al
componentelor I.E. în cadrul testării realizate, ne oferă
proporţii medii pentru primele patru (autoreglare, conştiinţă
de sine, empatie şi motivaţie) şi o proporţie redusă pentru
componenta abilităţi sociale.
C. S-a realizat o comparaţie din punct de vedere
statistic (Crosstabulation) a rezultatelor celor două grupuri.
Am putut identifica astfel, diferenţele semnificative privind
variabilele introduse în analiză. Se poate spune că domeniul
de studiu în care sunt angajaţi studenţii investigaţi îşi pune
amprenta în mod vizibil asupra nivelului de dezvoltare a
inteligenţei emoţionale, a armoniei psihice în general.
Studenţii de la Arte au demonstrat o mai bună inteligenţă
emoţională, o autoreglare şi o conştiinţă de sine mai dez-
voltată şi chiar o motivaţie mai puternică. Studenţii de la
Matematică-Fizică s-au remarcat printr-o tendinţă mai
accentuată spre depresie şi psihastenie (obsesii, fobii),
prezentând şi o mai mare instabilitate psihică. Prin urmare,
putem spune că preocupările legate de artă, de activităţile
creatoare, sunt reductoare de stres, optimizând personalitatea
în planul instabilităţii psihice, oferind posibilitatea catharsis-
ului şi cristalizării încrederii în sine. Procesul complex de
dezvoltare a I.E. ne apropie de acel cunoscut fenomen de
„actualizare de sine”, cum îl numea Maslow sau de
individuare, cum ar fi spus Jung. În fond, curba asimptotică
a evoluţiei individului, tinde spre activarea şi actualizarea
tuturor potenţialelor sale psiho-fizice (actualizare de sine)
 189
cât şi spre o maturizare de fond, căpătată ca urmare a
experienţelor individuale trăite, cât şi a profunzimii sensului
existenţial pe care fiecare îl poate pătrunde în astfel de
situaţii cruciale. Evoluţia individuală se îndreaptă inevitabil
spre o cât mai bună cunoaştere de sine, spre o mai bună
cunoaştere a celorlalţi şi, nu în ultimul rând, în dezvoltarea
capacităţii de a gestiona interacţiunile cu ceilalţi, chiar în
situaţiile cele mai dramatice. În cele din urmă, pare să
susţină noua psihologie transpersonală, acesta este sensul
dezvoltării personale, al maturizării şi al cosmizării
persoanei. Cosmizarea, ne spun autori ca R. Assagiolli şi K.
Wilber, ar fi etapa de transcendere a individualului deja
maturizat, trecerea la un stadiu al universalului, al
principiilor morale superioare, o integrare în ordinea
cosmică a fiinţei, ca parte a unui univers în care, inevitabil
ne naştem şi ne manifestăm în deplină conştienţă. Ieşirea din
autocentrism şi trecerea la la alocentrism şi cosmocentrism
poate avea loc doar după ce a fost parcursă etapa maturizării
personale şi sociale, când sensurile transcendente, metafizice
se impun ca o nouă dimensiune a experienţelor şi căutărilor
personale.
 190
CAPITOLUL 11
ÎNŢELEPCIUNE ŞI INTELIGENŢĂ
EMOŢIONALĂ

După toate definiţiile date până acum inteligenţei

emoţionale, cât şi conceptelor sale conexe, nu este greu să
apropiem acest domeniu nou al psihologiei de binecunoscuta
înţelepciune, de spiritul filosofic prin care conştiinţa
umanităţii însăşi a evoluat. Am putea spune că inteligenţa
emoţională reprezintă o rafinare de ansamblu, o sensibilizare
a conştiinţei la nivel social şi individual. Astfel încât,
pornind de la o „emancipare” a omului faţă de regnul
primatelor, să se ajungă treptat la o emancipare psiho-
socială, juridică şi legislativă.
Înţelepciunea vechilor filosofii europene sau
orientale ne arată că multe dintre ideile fundamentale
vehiculate de ştiinţa contemporană, au fost afirmate cu peste
o mie de ani înainte, chiar dacă, erau atunci, un privilegiu
doar al elitelor. Etica platonică, de exemplu, era bazată pe
metafizica Ideilor, în care Binele reprezintă scopul suprem al
vieţii. „Căci bun nu poate fi decât sufletul în care, scrie
Platon în Gorgias, domneşte ordinea şi măsura şi care, de
aceea, este stăpânit de virtute, de stăpânire de sine
(sofrosyne) precum şi de alte virtuţi.”83 Virtutea, adaugă el,
poate fi învăţată, căci putem contura o adevărată „ştiinţă
despre Bine”. El consideră că există o aşa numită virtute
cotidiană, precizând totodată care sunt şi neajunsurile
acesteia. Platon critică astfel, nemilos morala utilitaristă, al
cărei motor este tocmai această virtute cotidiană, altfel spus,
a acţiona numai în funcţie de interesele proprii, în care se
schimbă plăcere pentru plăcere, durere pentru durere, teamă

Platon – 1993, Opere VII, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, p. 84

83
 191
pentru teamă, ca şi când ar fi monede. Opusă ei însă, este
virtutea filosofică, prin care individul se orientează către
cunoaşterea Ideilor eterne, a adevărurilor universale.
Similar acestui concept, este cel de Prajna, regăsit în
filosofia yoghină hindusă, desemnând „înalta cunoaştere”,
adică revelarea esenţei ultime a lumii, dincolo de Maya, sau
iluzia manifestării. Prajna nu este neapărat o cunoaştere
ştiinţifică, raţională, care se foloseşte de concepte şi
clasificări ci, este o cunoaştere empatică, intuitivă, care
transcende cotidianul, utilitarul, pendularea între plăcere şi
neplăcere, între frumos şi urât, atrăgător şi respingător, este
o cunoaştere care te apropie de Divin. Filosofii antichităţii
erau de părere că orice însuşire a minţii, dacă este corect
educată, conduce la o virtute cardinală: gândirea la
înţelepciune (sofia), pofta la cumpătare (sophroyine) etc.
Cea mai înaltă dintre acestea este considerată a fi
înţelepciunea care, în concordanţă cu mitul lui Platon,
trebuie să le dirijeze pe cele două, căci abia atunci, dreptatea
(dikeosini) devine cea mai înaltă virtute la om. Prin
înţelepciune, dreptatea devine o realitate. Înţelepciunea,
curajul şi cumpătarea au rostul de a face posibilă realizarea
dreptăţii.
La rândul său, Aristotel considera că virtutea poate fi
raţională şi morală, adică dobândită prin instrucţie şi prin
obişnuinţă. În vorbele sale pline de înţelepciune regăsim o
mare parte a imperativelor inteligenţei emoţionale: nevoia de
empatie într-o relaţie apropiată, autocontrolul exprimării
verbale şi al pornirilor instinctuale, nevoia unei autoreflexii
care să ducă la o cunoaştere de sine mai bună. Iată câteva
dintre afirmaţiile sale celebre: „Prietenia de dragul prieteniei
este posibilă numai între oameni buni.” „Cine nu ştie să tacă,
acela n-a învăţat nici să vorbească.” „Mi se pare că este mai
puternic acela care îşi învinge poftele decât cel care îşi
 192
învinge duşmanii; într-adevăr, lucrul cel mai greu este să te
învingi pe tine însuţi.” „A nu fi cuprins de ruşine atunci când
ai greşit este semnul celei mai adânci depravări.”84
Un alt mare înţelept al antichităţii, Lucillius
Annaeus Seneca, reprezentant al stoicismului, a fost neier-
tător în aprecierile sale, cu atitudinile egoiste şi cu feno-
menul nu tocmai rar, al ipocriziei: „Ceea ce ne interesează
pe noi, judecăm uşuratic: egoismul ne tulbură judecata.
Mulţi oameni ar fi înţelepţi, dacă aceştia nu s-ar crede
înţelepţi, dacă n-ar fi ipocriţi cu ei înşişi şi dacă nu şi-ar
tăinui multe, cu ochii deschişi. Ipocrizia proprie ne strică
mai mult decât cea străină. Cine a îndrăznit să fie sincer cu
sine?”85 Omul, scrie Seneca, trebuie să fie „un artist al vieţii
sale.” Siguranţa sa să nu fie însă lipsită de judecată, iar
judecata sa să nu fie fără statornicie. Voinţa sa să rămână
mereu aceeaşi, iar hotărârile acesteia să rămână neschimbate.
Existenţa unui asemenea om va fi ordonată şi armonioasă,
este de părere stoicul. Faptele sale vor arăta demnitate şi
blândeţe. Simţurile sale se caracterizează prin raţiunea
adevărată, adică o cunoaştere conformă cu realitatea,
singurul său ţel, fiind de a se întoarce spre sine însuşi. Cel
mai înalt bun este armonia sufletului cu sine însuşi.
Regăsim printre aprecierile sale şi pe aceasta,
privitoare la imperativul împărtăşirii valorilor înalte,
elevate: „Dacă mi s-ar da înţelepciune, dar cu condiţia să o
păstrez în mine şi numai pentru mine, aş restitui-o, fiindcă
nici o posesiune nu este fericire, decât dacă este gustată

84
Aristotel – 1988, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, p. 43
85
apud Nicolae Balca – 1982, Istoria filozofiei antice, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, p. 293 - 294
 193
împreună cu alţii.” În ce priveşte averile pe care le putem
agonisi în această lume, un personaj din scrierile sale spune:
„Toate bunurile le am la mine, ceea ce înseamnă: virtutea,
dreptatea, înţelepciunea şi tocmai acel principiu, după care
să nu se considere un bun, ceea ce ni se poate răpi.”
Ataşamentul faţă de bunurile materiale, faţă de lume, nu ne
aduce o satisfacţie reală şi nici împlinire sufletească. El nu
este o valoare prea înaltă, oricât ar părea.
Faptul de a pretinde un anume standard de
comportare celorlalţi, trebuie să fie precedat, este de părere
Seneca, de respectarea, în primul rând de către noi a acelor
standarde, sau mai mult chiar: „Trăieşte în aşa fel cu
oamenii, ca şi când te-ar vedea Dumnezeu, ca şi când ai
vorbi cu Dumnezeu, ca şi când ai fi ascultat de oameni.”
Sau, cum spunea Marcus Aurelius, „trăieşte împreună cu
zeii.” O astfel de conduită reflectă o conştiinţă de sine
superioară, un bun autocontrol, empatie şi sensibilitate faţă
de ceilalţi, aşadar, cele mai importante componente ale
inteligenţei emoţionale. În puterea noastră se află gândirea,
activitatea, năzuinţele şi aversiunea noastră, tot ceea ce vine
de la noi. Nu stă în puterea noastră corpul, averea, faima şi
poziţia sau rangul nostru – tot ceea ce nu vine de la noi, este
de părere Epictet.
Gestionarea furiei sau nemulţumirilor faţă de
ceilalţi, îşi găseşte o soluţie demnă de cea mai elaborată
teorie de rezolvare a conflictelor în „Manualul” lui Epictet.
El spune: „O simplă dojană e mai bună decât ocara. Căci
dojana e binevoitoare şi prietenoasă, pe când ocara este
aprigă şi jignitoare prin violenţa ei, cea dintâi îndreaptă pe
cei ce cad în greşeală, pe când cealaltă doar îi îndârjeşte.”86

Epictet, Manualul, Marcus Aurelius – Către sine, 1977, Editura

86

Minerva, Bucureşti, p.54

 194
În ce priveşte puterea empatiei în legătură cu faptele
şi virtuţile altora Marcus Aurelius ne dă următorul sfat:
„Când vrei să simţi o bucurie, gândeşte-te la meritele celor
cu care trăieşti împreună: de pildă, la energia neobosită a
unuia, la modestia altuia, la generozitatea sau la altă însuşire
a celuilalt. Căci, cu siguranţă, nimic nu farmecă mai mult
decât exemplele de virtute ce strălucesc în obiceiurile şi
caracterele celor cu care ne ducem traiul, mai ales, dacă aşa
ceva se întâmplă cât mai des cu putinţă.”87
Marcus Aurelius, dar şi întreg stoicismul, a rămas în
conştiinţa epocilor prin valorizarea cu totul excepţională a
gândirii pozitive, a surmontării prin forţa transfiguratoare a
spiritului, a oricăror situaţii dramatice ale vieţii: „Dacă te
întristezi din cauza unui lucru din afara voinţei tale, de fapt,
nu aceasta te mâhneşte ci părerea ta proprie asupra lui. Stă în
puterea ta, chiar din acest moment, să ştergi cu desăvârşire o
astfel de părere. Iar dacă te întristează ceva din cele legate de
dispoziţia ta interioară, cine te opreşte să modifici gândul
care te-a călăuzit spre aceasta?”88 Interpretarea realităţii,
căutarea soluţiilor favorizante psihicului şi sufletului nostru,
denotă, întotdeauna, un înalt coeficient de inteligenţă
emoţională. Până la urmă, căutările filosofilor din toate
timpurile au urmărit să refacă pierduta legătură dintre Logos
şi Eros, valorile cele mai înalte al întregii spiritualităţi, între
Bine şi iubire, între raţiune şi viaţă. Pe de altă parte,
cunoaşterea, iubirea şi extazul, este de părere Plotin, sunt
căile care ne fac să atingem aceste valori. „Nostalgia
Binelui” există în fiecare dintre noi, căci „Binele este chiar
Dumnezeu”, spune filosoful.

87
Idem, p.149
88
Idem, p.182
 195
Ce este, până la urmă, înţelepciunea şi cum o
înţelegem noi azi, într-o epocă sfâşiată de nenumărate
contradicţii? Psihologul umanist, Abraham Maslow a căutat
să dea un răspuns contemporanilor săi în acest sens.
Concluziile cercetărilor sale, l-au făcut să afirme că, a deveni
înţelept înseamnă a adopta mereu alte perspective, alte
pattern-uri interpretative – care revelează adevărul şi
încurajează o înţelegere holistică şi benefic orientată. Există
multiple faţete ale înţelepciunii. Ne vom opri şi noi la câteva
aspecte specifice, analizând cinci dintre cele mai frecvent
întâlnite atribute ale înţelepciunii – cele mai importante
pentru ultimele decade ale acestui secol:
1.A căuta să ai o atitudine conformă cu realitatea, cu
adevărul – înseamnă a dori şi a face eforturi pentru a şti, a
afla, a cunoaşte adevărul. Aceasta presupune o minte
deschisă, flexibilă şi receptivă. Astfel de persoane ştiu că
orice tablou, explicaţii, modele, şi metafore sunt doar reflexe
parţiale şi aproximative asupra realităţii. Lipsa de ataşare
faţă de viziunile personale, face posibilă acceptarea noilor
date care apar, şi totodată a unor noi viziuni asupra lumii cât
şi a explicaţiilor abordate. „Cuvintele nu sunt adevărul” -
oamenii înţelepţi recunosc aceasta. Ei rămân căutători, mai
degrabă decât să devină credincioşi. Oamenii înţelepţi sunt
mereu atenţi pentru ca tot ceea ce fac să conducă la o mai
mare armonie. A fi mereu deschis poate fi adesea necon-
fortabil. Durerea nesiguranţei, a incertitudinii evoluţiei per-
sonale, pare a fi implicită existenţei umane. Reconstrucţia de
sine nu este comodă: presupune acceptarea acestor
incertitudini.
2.Acceptarea non-reactivă (toleranţa crescută) presupune
că oamenii capătă înţelepciune atunci când ajung să-şi poată
controla comportamentele reactive directe, impulsive. Ei vor
fi conştienţi că fiecare moment prezent este integrat într-un
 196
tablou de ansamblu, în care va fi inclus şi viitorul. Vor căuta
să acţioneze după o deliberare prealabilă. Ei trăiesc
momentul prezent situându-se într-un centru de conştiinţă,
acceptanţă, energie, simţind o bunătate de fond şi o bucurie
calmă. Îndepărtarea fricii, furiei, urii, dorinţei şi lăcomiei,
fac ca mintea şi sufletul să se deschidă pentru curaj, compa-
siune, linişte mentală, fericire spontană şi egalitate
interioară.
3.Privirea holistică – multe dintre aceste perspective
holistice sunt de natură intelectuală. Înţelegerea unor
concepte cum sunt cele de sistem, evoluţie şi problematică,
de exemplu, ne poate ajuta să apreciem complexitatea şi
interconexiunile dintr-un întreg. Cei care au internalizat
conceptul de sistem îşi dau seama că informaţiile şi
elementele din jur nu ne spun totul. Pentru a înţelege cu
adevărat ce se petrece, trebuie să fie atinse pattern-urile unor
relaţii care există între şi printre aceste informaţii şi
elemente. Evoluţia exprimă în esenţă, procesul de „com-
plexificare” a universului, începând cu momentul creaţiei.
Conform cu sintagma folosită de Jaques Monod „şansă şi
necesitate”, am putea spune că evoluţia este condusă de
necesitate iar detaliile ei sunt elaborate prin şansă.
Necesitate - este atunci când întregul ansamblu de legi
naturale lucrează împreună. Şansa - este uneori
imprevizibilă şi ţine de înlănţuiri independente, superioare,
de cauze şi efecte care se intersectează. Oamenii sunt agenţi
activi ai evoluţiei. Problematica – ne va conduce la nevoia
de a rezolva anumite situaţii dificile, mai întâi ipotetic, în
minte, şi abia apoi de a aplica soluţiile cele mai potrivite.
4.Realizarea unităţii – o primă formă de unificare este aceea
dintre formă şi funcţie, în cadrul psihologiei umane.
Experienţele psihice nu sunt doar personale, ele pot fi
caracteristice tuturor oamenilor, ceea ce ne poate conduce la
 197
o înţelegere unificatoare şi compasivă faţă de ceilalţi. A
doua formă de unificare este unitatea unui proces, bazată pe
interdependenţa fizică ce este prezentă în întreg universul.
Din această perspectivă întregul proces universal este o
sigură entitate. Corpul nostru, din această perspectivă, nu
mai este un sistem închis ci unul deschis, o parte intrinsecă a
unui proces fizic mult mai vast. Astfel, poate apare dintr-o
dată, o perspectivă nouă asupra contextului şi un înţeles ce
nu era evident mai înainte. Cei care au pătruns perspectiva
universală sau filosofia perenis, vorbesc de faptul că
existenţa presupune două tipuri de realitate. Una este tran-
zitorie, fragmentată, realitatea de suprafaţă, pe care cei mai
mulţi dintre noi o confundă cu Realitatea. Cealaltă este o
unitate eternă pe care aceste persoane o sesizează; este
identitatea noastră adevărată, Sinele nostru cel mai adânc şi
autentic. De milenii, fiinţele interiorizate (inner directed
people sau insightful people) dezbat privind multiplele faţete
ale cunoaşterii Adevărului, încercând să exprime această
realizare cât mai clar în cuvinte.
5.Conduite care sunt în beneficiul celorlalţi - presupune a
ajuta pe alţii în creşterea lor personală. Apare acel etic
„trebuie” ce devine evident atunci când mintea este liniştită
– când adevărul clar despre ceea ce trebuie făcut nu este
umbrit de dorinţe personale, frici şi oportunităţi. Oamenii
înţelepţi sunt capabili să simtă imperativele etice şi să
acţioneze asupra lor, deoarece intelectul şi intuiţia –
acţionând ca parteneri coordonaţi – conduc acum situaţia.
Devine astfel, clar, ce trebuie făcut şi de asemenea, ce nu
trebuie făcut. Oamenii înţelepţi refuză să-şi consume timpul
şi energia pentru ceea ce nu mai poate fi schimbat.
Sintetizând conceptele prezentate mai sus, putem
spune că Maslow a definit înţelepciunea prin următoarele
dimensiuni comprehensive:
 198
-A vedea lucrurile clar, aşa cum sunt, conform cu adevărul.
-A acţiona într-un mod prudent şi eficient.
-A acţiona având în minte binele tuturor.
-A înţelege în profunzime situaţia umană şi cosmică
totodată.
-A şti când să acţionezi şi când să nu acţionezi.
-A fi capabil să surmontezi orice dificultate ar apărea, cu
mintea liniştită, având un răspuns plin de compasiune reală
şi holistică.
-A fi capabil să anticipezi potenţialele probleme şi de a le
evita.89
Actualizarea de sine, aşa cum am amintit deja
într-un capitol anterior, se referă la dezvoltarea şi actua-
lizarea, pe parcursul vieţii a întregului potenţial dinamic şi
creator al individului. Maslow, recunoaşte faptul că puţini
sunt cei care ating acest nivel de realizare personală, întrucât
aceasta cere mult curaj, nonconformism, depăşirea limitelor
proprii şi de-automatizarea personalităţii în activităţile de
rutină, care ucid iniţiativa, originalitatea şi dezvoltarea, pe
scurt, este necesar un înalt coeficient de inteligenţă
emoţională. În consecinţă, psihologul umanist A. Maslow a
afirmat că persoanele care au atins actualizarea de sine
manifestă un număr de trăsături comune de personalitate.
Acestea ar fi următoarele: Percepţie eficientă asupra
realităţii. Acceptanţă faţă de sinele altora. Spontaneitate.
Nevoia de intimitate. Autonomie. Continuă prospeţime a
aprecierii. Experienţe mistice de vârf. Identificarea cu
umanitatea. Relaţii interpersonale profunde. Structură

cf. Abraham Maslow – 1954 – Motivation and Personality, New

89

York, Harper.
 199
caracterială democratică. Un simţ etic puternic. Simţ al
umorului ne-ostil. Creativitate. Rezistenţă la enculturare.90
Reluând ideile vechilor gânditori greci, Maslow
decantează din marea diversitate a trebuinţelor pe acelea
numite meta-trebuinţe, singurele care, odată asumate,
conduc individul către actualizarea de sine. Este vorba
despre nevoia personală de atinge valori precum: Adevărul,
Binele, Frumosul (triada platoniciană), sinteza unitate-
totalitate şi transcenderea opoziţiilor, vivacitatea sau
aplecare spre ce este viu (şi nu mort, mecanic sau tehnic -
domeniu considerat „necrofil”), unicitate, perfecţiune, pleni-
tudine, justiţie şi ordine, simplitate, bogăţie, efort susţinut,
dispoziţie, autonomie, coerenţă semnificativă. Când actua-
lizarea de sine nu se realizează, aceasta determină toate aşa-
numitele meta-patologii ce constau în depresie, disperare,
dezgust, alienare, cinism.
Virtutea înseamnă, cum spunea Aristotel, păstrarea
„căii de mijloc”, adică drumul dintre două extreme. În
cuvintele sale regăsim o chintesenţă a inteligenţei emo-
ţionale, exprimată pe înţelesul tuturor: „Omul superior,
spunea el, este o personalitate, care trăind în mijlocul vieţii,
nu este nici timid nici temerar; care este cumpătat în plăceri;
care nu este nici încăpăţânat, nici slab; care este cu inima
deschisă prieteneşte către lumea ce-l înconjoară, fără să fie
mândru, înălţându-se pe sine; care preţuieşte valoarea
bogăţiei, dar care nici nu-şi leagă sufletul de ea, nici nu o
risipeşte ca un uşuratic; care se supune de bunăvoie legilor,
dar care în anumite cazuri, concrete, când ele nu sunt în
acord cu conştiinţa sa, le completează cu toată cuviinţa; care
nu dispreţuieşte buna părere a lumii despre sine, dar nici nu

90
Idem
 200
o supraevaluează; care nu jubilează în fericire iar în furtunile
vieţii nu dă înapoi.”91
Inteligenţa emoţională ne conduce, încetul cu
încetul, către înţelepciune. Ierarhia de valori pe care aceste
dimensiuni ale personalităţii le propun, devin, în final,
identice. Ele ne apropie de cunoaşterea de sine şi cunoaş-
terea celorlalţi, de intuiţiile de esenţă, de adevărurile eterne
şi universal valabile. Putem încheia dizertaţia noastră despre
inteligenţa emoţională şi înţelepciune cu observaţia profundă
a lui Lama Angarika Govinda:
„Înţelepciunea este rezultatul spontaneităţii
creatoare, care conferă existenţei noastre semnificaţie şi
profunzime.”92 Inteligenţa emoţională, ne marchează com-
portamentul, relaţiile, bogăţia interioară şi efervescenţa
creatoare. Cu cât vom fi mai creativi, mai spontani, mai
deschişi noilor viziuni, mai receptivi faţă de mediul în care
trăim, cu atât vom resimţi mai mult, starea de plenitudine
sufletească şi vom şti, cu certitudine, că am dobândit, nu
doar o înaltă inteligenţă emoţională dar şi fericirea pe care
ne-o doream.

91
Aristotel – Etica Nicomahică, II, 5-7; Magna moralia I, 5-9
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti
92
Lama Anagarika Govinda – 1998, Meditaţie creatoare şi
conştiinţă multidimensională, Editura Herald, Bucureşti, p.235
 201

Bibliografie

André, Jaques – 2003, Psihanaliza şi sexualitatea feminină,

Editura Trei, Bucureşti.
Aristotel – 1988, Etica Nicomahică, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
Nicolae Balca – 1982, Istoria filozofiei antice, Ed. Instit.
Biblic, Bucureşti.
Baldwen, Jennifer – 2001, Ghidul femeii independente,
Humanitas, Buc.
Bennett-Goleman, Tara – 2002, Alchimia emoţională, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti.
Bruckner, P., Finkielkraut A. – 1995, Noua dezordine
amoroasă, Editura Nemira, Bucureşti.
Cornelius, Helena şi Faire, Shoshana – 1996, Ştiinţa
rezolvării conflictelor, Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti.
Cosnier, J. - 2002, Introducere în psihologia emoţiilor şi a
sentimentelor, Ed. Polirom, Iaşi.
Dhiravamsa, V., R. – 1995, Calea non-ataşamentului – Ed.
Colosseum, Bucureşti.
Dorofte, Tatiana - 1991 Orientări şi tendinţe în psihoterapia
contemporană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Ekman P. - 1973, Cross-cultural Studies of Facial Expres-
sion, în Ekman, P. (ed.), Darwin and Facial Emotion,
Academic Press, New York.
Erikson, Erik – 1968, La crise d`identité en adolescence,
PUF, Paris.
Epictet, Manualul, Marcus Aurelius – Către sine, 1977,
Editura Minerva, Bucureşti.
Fromm, Erich – 1995, Arta de a iubi, Ed. Anima, Bucureşti.
Gardner, Howard – 1993, Multiple intelligence: theory in
practice, New York, Basic Books.
 202
Goleman, Daniel – 2001, Inteligenţa emoţională: de ce
poate fi mai importantă decât coeficientul de inteligenţă, Ed.
Curtea Veche, Bucureşti.
Goleman, Daniel – 2001, Inteligenţa emoţională, Editura
Curtea Veche, Bucureşti.
Goleman, Daniel– 2004, Inteligenţa emoţională, cheia
succesului în viaţă, Editura Alfa, Bucureşti.
Holdevici, Irina – 1999, Gândirea pozitivă, Ghid practic de
psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală,
Editura Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti.
Hendrick, C. şi Hendrick, S. – 1986, Six part model of love,
Academic Press, Orlando.
Ickes, William – 1997, „Empathic Accuracy”, Guilford
Press, New York.
Irala, Narcis - 2003, Controlul cerebral şi emoţional,
Editura Pauline, Bucureşti.
Jung, C., G. – 1971, Psychological Reflections (A new
Anthology of His Writings 1905-1961, Selected and edited
by Jolande Jacobi), Routledge-Kegan Paul, London.
Lama Anagarika Govinda – 1998, Meditaţie creatoare şi
conştiinţă multidimensională, Editura Herald, Bucureşti.
Maslow, A. -1954 – Motivation and Personality, Harper Ed.
New York.
Nuţă, Adrian – 2002, Suprafaţa şi adâncimile cuplului,
Editura Sper, Bucureşti.
Nuţă, Adrian – 2004, Umbra, polul întunecat al sufletului,
Editura Sper, Bucureşti.
Pavelcu, Vasile – 1970, Invitaţie la cunoaşterea de sine,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti.
Pavelcu, Vasile – 1982, Cunoaşterea de sine şi cunoaşterea
personalităţii – Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti.
Peiffer, Vera – 1999, Gândirea pozitivă, Ed. Teora, Buc.
Picard, D.- 1983, Du code au désir, Dunod, Paris.
 203
Platon – 1993, Opere VII, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
Rogers, C. – 1966, Le developpement de la personne,
Dunod, Paris.
Rusu, Marinela – 2010, Dificultăți emoționale la vârsta
adolescenței”, în vol. Studii și Cercetări din domeniul
științelor socio-umane, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, p.216.
Rusu, Marinela – 2010, Adolescenții secolului XXI–oportu-
nități și riscuri în dezvoltarea personală”, Ed. Terra Nostra,
Iași.
Rusu, Marinela - 2011, Însuşirile emoţiilor şi reflectarea lor
în ansamblul personalităţii, în vol. Logos Universalitate
Mentalitate Educaţie Noutate , Ed. Lumen, Iaşi, p. 209.
Salovey, Peter şi Mayer, John, D. – 1990, Emotional
Intelligence, în rev. Imagination, Cognition and Personality,
nr.9, p.185-211.
Sartre, J.P. – 1939, Esquisse d’une théorie phénoménolo-
gique des émotions, Hermann, Paris.
Segal, Jeanne – 1999, Dezvoltarea inteligenţei emoţionale,
Editura Teora, Bucureşti.
Selye, Hans – 1965, The Stress of life, McGraw Hill, N.Y.
Shaevitz, Marjorie – 1985, The Superwoman Syndrome,
Fontana/Collins, Co. Ltd. Glasgow.
Sri Nisargadata Maharaj – 2001, Eu sunt Acela, vol. I, II,
Editura Herald, Bucureşti.
Steinam, Gloria– 2001, Revoluţia interioară – Cartea
respectului de sine, Editura Polirom, Iaşi.
Stekel, Wilhelm – 2003, Psihologia eroticii masculine, Ed.
Trei.
Sternberg, R. J. – 1986, A Triangular Theory of Love, în
Psychological Review.
Wood, Robert şi Tolley, Harry – 2003, Inteligenţa
emoţională prin teste, Ed. MeteorPress, Bucureşti.