Petre Țuțea – 28 de ani de la trecerea la Domnul.

Evocarea părintelui Constantin Voicescu

"Am apărat interesele României în mod eroic, nu diplomatic. Prin
iubire şi suferinţă. Şi convingerea mea este că suferinţa rămâne totuşi
cea mai mare dovadă a dragostei lui Dumnezeu."
3 decembrie 2019

Neamul și credința – cele două coordonate ale lui ”nea Petrache”

Sunt alții mult mai indicați, mai competenți, cu mari posibilități de a evoca această
excepțională personalitate a neamului nostru.
Am acceptat totuși. De ce?

A rânduit Dumnezeu ca să stau împreună cu dânsul în închisoare și, după aceea,

să-l mărturisesc și să-l împărtășesc de câteva ori, ultima dată, cred, în preziua
plecării sale. Asta nu înseamnă că i-am fost duhovnic. Un duhovnic este un
director sufletesc. Nea Petrache a fost el însuși director sufletesc. […]
După instalarea ciumei roșii este anchetat de mai multe ori și până la urmă arestat
în 1956 și trece prin închisorile de la Malmaison, Ocnele Mari, Jilava, Aiud.
Eliberat în 1964.

L-am cunoscut personal în închisoare și am avut șansa să stau cu dânsul de mai

multe ori în aceeași cameră sau celulă.

Jilava 1959, la Reduit, într-una din camerele mari. Condiții grele: lipsă de aer,
căldură sufocantă, foame, zeamă de coji de cartofi cu nisip, fasole cu pietricele.
Cartofi cruzi, seara mâncarea fierbinte, lipsă totală de igienă, hârdăul cu apă, tineta,
perchezițiile afară, în ger, dezbrăcați.Ventilația făcută de ingineri mineri.
Pedepsele: ”neagra”. Și totuși, oamenii rezistau. Preocupări duhovnicești: învățarea
de rugăciuni, paraclise, acatiste, psalmi, Sfânta Scriptură. Preocupări intelectuale:
conferințe și discuții pe diferite teme: filozofie, teologie, economie, istorie.

Nea Petrache excela.

Parcă-l văd: înalt, osos, slăbit, cu nişte ochi mari, ca de copil, mişcându-se, cât se
putea, în spaţiul dintre priciuri, sau ghemuit turceşte pe un prici, într-un cerc de
ascultători care punea întrebări şi la care Nea Petrache răspundea prin adevărate
prelegeri. Se organizau şi conferinţe, mai ales după stingere, când vigilenţa
caraliilor era mai scăzută. Universitatea din închisoare!

De fapt, nu aveai voie să vorbește tare, să stai grămadă sau să conferențiezi. Erai
obligat să stai la marginea patului sau în picioare. Când erai prins că faci altfel,
plăteai cu zile întregi de carceră, de unde să nu mai ieși. Nea Petrache a făcut multe
zile de carceră.1 […]
Jilava era închisoare de trecere, depozit al Securității înainte de proces și sortare
pentru celelalte închisori.

Prin februarie 1960, într-o zi am plecat împotrivă – cu un lot mai mare – la Aiud.
Aiud. Am stat cu Nea Petrache într-o cameră mare, cca. 50 inși, la ”secție”, în
așteptarea repartizărilor. Continuam același program ca la Jilava.

Eram foarte slăbiți toți, dar într-un fel mulțumiți că s-a terminat perioada de
anchetă și de acum ne vom așeza, liniștiți, pe pușcărie. […]

N-am stat mult împreună. Am fost trimiși în locuri diferite și vânturați din loc în
loc – aceasta cu scopul de a fi introduși printre noi informatori.

Probabil pe la sfârșitul anului 1960 m-am întâlnit iarăși cu Nea Petrache, pe

”celular”, la etajul 2, pe coada T-ului, aripa de sud. Mai erau împreună cu noi în
celulă Radu Trifan, student la Drept, coleg de lot și Moș Iștoc, un țăran ardelean
foarte isteț. Eram aduși aici și cu celule alăturate ca bolnavi cronici, majoritatea
foști tebeciști. În afara faptului că puteam sta lungiți în pat, am avut același regim
dur ca și ceilalți din închisoare. Aceasta însemna totuși mult pentru noi

Ne-am făcut și un program: dimineața, după deschidere și raport, după curățenie,

dusul tinetei, etc., urma o perioadă de liniște – rugăciune, meditații, repetarea celor
învățate oral, în scris pe săpun sau pereți. Înainte de prânz – un rând de prelegeri,
după masă alt rând. Trebuia să vorbim fiecare din domeniul nostru. Bineînţeles că
cel care era exploatat la sânge a fost Nea Petrache. Îl mai şi păcăleam, ca să ne
treacă rândul. O întrebare – şi Nea Petrache se pornea…… Filosofie, istoria
filosofiei, istoria culturii, istoria şi câte altele.

Avea o memorie extraordinară. Cita nume şi texte din diferite opere, în traducere
sau în limba originară (mai ales germană şi franceză).

Să nu se creadă că Nea Petrache ținea loc de enciclopedii şi dicţionare. Tot ce

acumulase în toate domeniile de cultură se topea în creuzetele sale geniale, din care
izbucneau, ca nişte fulgere, adevăruri şi sentinţe de o claritate uluitoare.

Cele două coordonate ale gândirii sale erau neamul şi credinţa. Acest ”fiu de
popă”, al cărui fundament spiritual era acela al unui țăran din Muscel, spunea
despre detenția noastră: ”Ni s-a făcut onoarea să suferim și să murim pentru
poporul român”. Nu putea să nu spună așa unul care socotea că este ”de meserie
român”. Tot el spunea că e …”confiscat integral de religia creștină” şi că ”„ nu
poţi fi om de cultură în Europa decât creştin”” .
Incitante şi mult gustate de noi erau şi povestirile, amintirile, portretele diferiţilor
oameni pe care Nea Petrache îi cunoscuse, oameni politici, scriitori, cântăreţi
(Maria Tănase – ”„fă Mario”” ).
Nu mai spun de felul în care vorbea, de acel amestec de vervă şi umor, de jocul
ochilor mari şi luminoşi de copil, de gestica şi mimica prin care sublinia
adevărurile exprimate plastic – şi care astfel puteau fi uşor înţelese. La el cuvântul
era mai mult decât colorat, era sculptat. Parcă îl pipăiai.

Prefera anumite expresii şi cuvinte pe care le pronunţa într-un mod inconfundabil.

De pildă, cuvântul absolut: pustnicii sunt nişte personalităţi absolute, aromânul nu
este român, este românul absolut ş.a.m.d.
Oricum, vorba lui Petre Țuțea captiva.

Asta l-a făcut pe Moș Iștoc, care nu prea înțelegea el ce vorbea Nea Petrache, dar
care era numai ochi și urechi, să-i spună că atunci cân vom scăpa din pușcărie o să
vorbească el cu primarul comunei ca să-i îngăduie să țină conferințe la săteni. Să
nu credeți că Nea Petrache n-a luat în serios oferta.

Nea Petrache lua parte la toate aspectele vieții de celulă. Prin alfabetul Morse
aveam legături nu numai cu celulele vecine, ci cu toată pușcăria, calea de
transmisie fiind țevile de calorifer. Așa aflam știri și noutăți interne și externe, așa
se transmiteau informații politice, științifice, lecții, texte religioase. […]

Noi, tinerii de atunci, care am stat în închisoare între aceiași pereți împreună cu
Petre Țuțea, am putut să-l cunoaștem mai îndeaproape și să ne înfruptăm din
darurile cu care l-a hărăzit Domnul. Dar și el ne-a cunoscut mai îndeaproape pe
noi, generația care se dezvolta pe aceleași coordonate, preluate, filial, de la
generația lui.
Îl interesa mult viața noastră, mai ales în ce privește experiențele spiritual-
religioase.

Ca să avem folos și noi și dânsul, ne-am gândit să ne îmbogățim cunoștințele de

limba franceză, făcând retroversiuni pe care să ni le corecteze Nea Petrache. Am
ales anume textele evanghelice pe care le știam pe dinafară. […]

A fost un prilej de cunoaștere și aprofundare a Sfintei Scripturi, din care am

câștigat și noi și – mai ales – Petre Țuțea. Prilej de meditații, de exegeze, de
corelări și comparații cu valorile culturii și filozofiei în special. Nu puține au fost
clipele când Petre Țuțea își exprima profunda uimire față de adevărurile redate de
aceste sfinte texte. Socotesc această perioadă de mare importanță pentru gândirea
creștină a lui Petre Țuțea. Nu e nici pe departe vorba de o convertire la creștinism a
lui Petre Țuțea în închisoare2. A fost o dezvoltare și aprofundare a unor adevăruri
legate de concepția de viață a generației care a gravitat în jurul lui Nae Ionescu.
În 1962 am fost iarăși risipiți prin alte secții ale Aiudului. În 1964 am fost eliberați.

L-am revăzut pe Nea Petrache după Revoluție, în anul 1990, când părintele Anania
m-a trimis să-l spovedesc și să-l împărtășesc. În perioada aceasta a stat cu el, zi și
noapte, Radu Preda. Cartea lui Jurnal cu Petre Țuțea socotesc că este de mare folos
pentru cei ce vor să-l cunoască pe marele gânditor creștin și român Petre Țuțea.

În 1991 a fost internat la Geriatrie, unde nu a stat mult, și apoi la spitalul

”Christiana”, în două rânduri. A fost în atenția personalului spitalului, începând cu
domnul dr. Pavel Chirilă, a preoților și maicilor de acolo. Toți avut câte ceva de
învățat de la Petre Țuțea. Era asaltat de prieteni, de ziariști, de foto-reporteri etc.,
încât era nevoie, pentru odihna lui, să fie protejat.

A suferit mult. Încleștarea durerilor însă îl lăsa atunci când se antrena într-o
discuție cu cineva, când, de fapt, monologa. L-am împărtășit ultima dată în preziua
morții, care s-a petrecut la 3 decembrie 1991. A fost depus în paraclisul de la
”Christiana” și împreună cu pr. Constantin Mihoc i-am făcut slujbă de prohodire.
A fost înmormântat la Boteni, purtat pe ultimul lui drum pământean de un car cu
boi. Înmormântare simplă, cuviincioasă.

Ca un mesaj din partea lui Nea Petrache pentru tinerii de azi, pentru generația
aceasta pe care o socotea ”cea mai potrivită pentru o prefacere fundamentală și
pentru o ieșire în universalitate”, iată câteva îndemnuri de la el: ”Mergeți la
biserică, scotociți bibliotecile, stoarceți pe câte unul ca mine, dacă aveți norocul să-
l întâlniți…”

Iată ce ați putea afla de la mine, parcă ne-ar zice el, comunicându-ne din ultimele
sale gânduri: ”Libertatea ți-o dă numai Biserica, considerându-te fiu al lui
Dumnezeu. Fără nemurire și mântuire, libertatea e de neconceput.”

”Cea mai consolatoare propoziție din istoria lumii este aceasta: Dumnezeu a făcut
omul după chipul și asemănarea Sa”.

”Nu mă pot sprijini decât pe Dumnezeu, care niciodată până acum nu a fost atât de
prezent. Mă văd trăind într-un spațiu sacralizat de atotstăpânitoarea Biserică
creștină. Nu mă jenez să consider toate disciplinele minții umane roabe ale
teologiei, fiindcă în ele nu apare Absolutul”. […]

Sunt afirmații care ne arată că avem de-a face cu un mare gânditor creștin.”

Pr. Constantin Voicescu – Un duhovnic al cetăţii.

Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, pp. 94-100

1. Despre un astfel de episod, Petre Țuțea avea să-și aducă aminte astfel: ”Am stat
în fort la Jilava și țineam conferințe. M-au izolat într-o cameră, iarna, cu geamurile
deschise. Am fost adus în celulă abia când îmi dăduse sângele pe nas, de frig. M-au
frecționat băieții și m-am încălzit. La un moment dat, în frigul ăla, doream atâta să
mor…” (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas, București, 1992,
p. 13)
 2. Afirmație parțial eronată. E adevărat că cel puțin cât privește detenția de la
Jilava și Aiud, Petre Țuțea era deja un profund trăitor creștin, dar convertirea lui la
credință a avut loc tocmai pe fondul detenției. În ultimul său an de viață, marele
filozof va mărturisi la ceas de taină că ”adevărata lui convertire a fost rezultanta
chinurilor din închisoare”. Radu Preda, discipolul care i-a purtat de grijă până în
ultima clipă a vieții, va nota în jurnalul din 19 februarie 1991: ”Îl întreb iarăși cum
s-a apropiat de Dumnezeu. Spune că înainte de închisoare, și mai ales atunci, a
simțit acut, organic, biologic chiar, inutilitatea construcțiilor umane. De aici și furia
manifestată împotriva comuniștilor, a ateilor în general? – Ateii s-au născut, dar s-
au născut degeaba – ”. (Radu Preda – Jurnal cu Petre Țuțea, Editura Humanitas,
București, 1992, pp. 24, 99)

Citiți și:

 Marele român Petre Țuțea: Un Român absolut trebuie să fie legionar! Mișcarea
Legionară a fost singura mișcare mesianică!

 PETRE TUTEA (6 octombrie 1902 – 3 decembrie 1991): “Eu cand discut
cu un ateu e ca si cum as discuta cu usa”

https://ortodoxinfo.ro/2019/12/03/petre-tutea-28-de-ani-de-la-trecerea-la-
domnul-evocarea-parintelui-constantin-voicescu/