Din seria “Patrologia și patristica”

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire
și al grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie) Iar duhul curăției, al gândului smerit, al
răbdării și al dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)
Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe
fratele meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)
Și după rugăciunea aceasta, se zic aceste patru stihuri, iarăși în trei stări, cu 12
închinăciuni: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. (o închinăciune)
Dumnezeule, curățește-mă pe mine păcătosul. (o închinăciune)
Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuiește-mă. (o închinăciune)
Fără de număr am greșit, Doamne, iartă-mă. (o închinăciune)
Și pe urmă, iarăși rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, toată, cu două închinăciuni, și la
sfârșit cu o metanie mare: Doamne și Stăpânul vieții mele…

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul (306-373) marchează slujbele Postului Mare. Pentru cine nu
cunoaşte conţinutul ei, îl redăm: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele,/ Duhul trândăviei, al grijii de
multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!/ Iar duhul curăţiei, al gândului
smerit, al răbdării şi al dragostei,/ dăruieşte-mi mie, slugii Tale!/ Aşa, Doamne, Împărate,/
dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele/ şi să nu osândesc pe fratele meu,/ că binecuvântat eşti
în vecii vecilor. Amin“.

În cartea „Trei rugăciuni: Tatăl nostru, Rugăciunea Împărate ceresc, Rugăciunea Sfântului Efrem
Sirul“, apărută şi în româneşte la Editura Reîntregirea din Alba Iulia, teologul francez Olivier
Clément face o analiză a importanţei şi a sensului fiecărui vers din rugăciunea amintită.

Doamne şi Stăpânul vieţii mele...

Olivier Clément începe lămurirea primului cuvânt al rugăciunii, „Doamne“, care sugerează
misterul inaccesibil al lui Dumnezeu cel de dincolo de Dumnezeu, hypertheos. Teologul
subliniază însă că „El nu-mi este străin, ci mă aduce la fiinţă prin voia Sa, îmi însufleţeşte trupul
de lut cu suflarea Sa, mă cheamă şi aşteaptă răspuns şi devine prin întrupare «Stăpânul vieţii
mele»“. „Stăpân“ nu trebuie înţeles ca un tiran, ci ca un Acela care ne respectă libertatea.

„Stăpânul nostru este Hristos care S-a răstignit pentru noi. „Numai El ne poate elibera libertatea,
numai El poate transfigura, în suflul Său dătător de viaţă, patima obscură a vieţii noastre. Măreţia
acestui Împărat constă în aceea că S-a făcut slujitorul nostru“, relevă Olivier Clément.

Duhul trândăviei...

1
Trândăvia de care aminteşte Sfântul Efrem Sirul în rugăciunea de pocăinţă nu este cea de tip
oblomovian, lenevire care ne face să ne amintim cu plăcere de zilele de vacanţă. Clément explică
termenul în adevăratul înţeles de aici: „Trândăvia înseamnă uitarea, despre care asceţii spun că
este «păcatul de căpetenie». «Uitarea», adică neputinţa de a se uimi, de a se minuna, sau pur şi
simplu de a vedea. Lipsa trezviei, un soi de somnambulism, al agitaţiei sau al inerţiei. ş...ţ
Agitaţia interioară şi exterioară, pentru unii agenda prea plină, în care orice moment ameninţă să
vină peste celălalt, pentru alţii agenda prea goală, violenţa şi drogurile, slabe sau puternice.
Faptul de a nu mai şti că celălalt există într-o interioritate la fel de profundă ca şi a mea, de a nu
mă mai opri, cuprins de emoţie, la auzul unei melodii sau la vederea unui trandafir, de a nu mai
da slavă şi multumire lui Dumnezeu pentru ele - pentru că totul mi se cuvine“.

... al deznădejdii ...

Acest fel de trândăvie, spune Olivier Clément, percepută ca o anesteziere a întregii fiinţe, duce la
descurajare, la „deznădejde“. Omul devine insensibil, îşi închide adâncimile inimii, ajunge să
trăiască exasperarea sexului, vede toate lucrurile prin prisma unui intelectualism acerbat. Sfinţii
Părinţi numeau descurajarea de acest fel „acedie“, silă de viaţă, deznădejde. Atunci omul se
întreabă tot mai des „La ce bun toate astea?“.

... al iubirii de stăpânie ...

Olivier Clément atrage atenţia că după deznădejde poate veni peste om dorinţa de fi activ totuşi,
şi atunci se aruncă în „iubirea de stăpânie“ sau în cel al „grăirii în deşert“. „Să stăpâneşti, să de
simţi dumnezeu, să ai duşmani, înseamnă să-i faci pe ei răspunzători de spaimele tale.
Torturându-l pe celălalt - pentru că întotdeauna el e cel vinovat - violându-i trupul şi poate şi
sufletul, să-l ţii la bunul tău plac, pe marginea prăpastiei, dar fără să-l laşi să-şi afle scăparea în
moarte - faci experienţa unui soi de atotputernicie, cvasidivină. Prin el mă urăsc pe mine ca fiinţă
muritoare. Călcându-l în picioare, îmi batjocoresc propria moarte. Cunoaştem regi-zei şi tirani
divinizaţi, căci orice exerciţiu al puterii se aureolează cu un fel de sacralitate“, interpretează
autorul citat.

... şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie!

În cee ce priveşte expresia „vorbirea în deşert“, Olivier Clément o traduce nu doar ca pe multa
vorbărie de care cei mai mulţi dintre noi suntem vinovaţi, ci prin ea numeşte „orice exerciţiu al
gândirii şi al imaginaţiei, care se disociază de uimire, de neliniştea existenţială, de mister. Ea ţine
de orice abordare a omului care pretinde să-l explice, să-l reducă, neţinând seama de ceea ce are
în el inexplicabil şi ireductibil; orice abordare a creaţiei care îi dispreţuieşte ritmurile şi
frumuseţea. Posedare, iar nu posesie“. Spune atât de frumos autorul francez că trăim într-o
civilizaţie a „vorbelor deşarte“. Lumea în care trăim este una „a imaginilor deşarte, unde nevoile
hipertrofiate pervertesc dorinţa, unde banii condiţionează visele, unde publicitatea devine opusul
ascezei, această reducere voluntară a nevoilor în scopul eliberării de sub tirania dorinţei. De
aceea aşteptăm un cuvânt al vieţii, al morţii date în vileag, un cuvânt plin de linişte, un cuvânt de
viaţă şi înviere“.

2
Iar duhul curăţiei...

„Curăţia“ nu se referă numai la înfrânare. „Cel curat nu mai este scindat, antrenat ca o frunză în
bătaia vântului, de valurile unui eros impersonal. El integrează eros-ul în comuniune, forţa vieţii
într-o existenţă personală, bazată pe relaţie. Călugărul, pentru care curăţia este într-adevăr
înfrânare (dar nu orice înfrânare este curată, castă) îşi consumă eros-ul în agapi, în întâlnirea cu
Dumnezeu cel viu, întru totul personal, în admiraţia nesfârşită - durere şi apoi uimire - pentru
Răstignitul care a biruit moartea“, sunt cuvintele teologului amintit în legătură cu sintagma
„duhul curăţiei“ din rugăciunea lui Efrem Sirul.

... al gândului smerit...

Fără „smerenie“, credinţa în Hristos nu poate fi înţeleasă. Trebuie să fii mereu conştient că nimic
nu este al tău, totul este primit de la Dumnezeu. „Smerenia este un dar al lui Dumnezeu Însuşi şi
un dar care vine de la El“, spune Sfântul Ioan Scărarul, iar Olivier Clément spune: „Smerit este
vameşul din parabolă, care, neputându-se pretinde virtuos, ca un dispreţuit colaborator al puterii
ce se află, nu contează decât pe mila lui Dumnezeu, în timp ce fariseul, prea bun, după părerea
lui, nu mai are nevoie de Mântuitor“

...al răbdării şi al dragostei...

„Dacă nu putem şti nimic despre smerenia cu neputintă de sesizat, putem totuşi afla multe despre
răbdarea pe care ne-o cer umilinţele vieţii acesteia“, spune Clément. „Răbdarea este cu adevărat
un monahism interiorizat şi opusul deznădejdii care atât de adesea vine din dorinţa adolescentină
de a avea totul, şi asta fără întârziere“. Dragostea apare ca sinteză a tuturor virtuţilor.

Interpretul rugăciunii Sfântului Efrem afirmă: „Scena judecăţii, în capitolul 25 de la Matei, arată
că exerciţiul iubirii active - să hrăneşti, să primeşti, să îmbraci, să îngrijeşti, să eliberezi - nu are
nevoie să-L servească direct pe Dumnezeu, căci omul este pentru om o taină a lui Hristos,
«omul-maxim»“.

Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele

„A-ţi vedea greşelile“ înseamnă să trăieşti ceea ce spune îndemnul: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat
împărăţia cerurilor“. Aceasta este „aducerea aminte de moarte“, despre care vorbesc asceţii, ne
asigură Olivier Clément în cartea sa.

„A-ţi vedea păcatele“, spune el, „înseamnă să te cufunzi în apele morţii, spre a le transforma în
ape ale botezului. Să mori, dar de acum în Hristos, pentru a renaşte în suflarea Sa şi pentru a te
regăsi în casa Tatălui“.

... şi să nu osândesc pe fratele meu...

A-ţi vedea doar păcatele tale atrage după sine „a nu osândi pe fratele“. „Cel care-şi vede păcatele
şi nu-l judecă pe fratele său va putea într-adevăr să-l iubească. Sunt destul de scârbit de mine
însumi, pentru a mai putea fi de altcineva“, împlineşte comentariul său Olivier Clément.

3
... că binecuvântat eşti în vecii vecilor! Amin!

Sfârşitul scurtei dar intensei rugăciuni a Sfântului Efrem Sirul este o binecuvântare, al cărei sens
este luminat de francezul Olivier Clément: „Să binecuvântăm, deci, să încercăm să devenim nu
fiinţe de posesiune - care stăpânesc şi sunt stăpânite - ci fiinţe de binefacere. Reciprocitate fără
margini a binecuvântării: să-L binecuvântăm pe Dumnezeu care ne binecuvintează, să
binecuvântăm tot ceea ce există, în lumina Sa, fără să uităm că binecuvântarea, pentru a nu se
transforma în «grăire în deşert», trebuie să devină «binefacere»“.

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi
considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii
duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie, în fiecare an.

„Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul - rugăciunea specifică a Postului Mare

Dintre toate cântările şi rugăciunile din timpul Postului, o singură scurtă rugăciune poate fi
considerată rugăciunea specifică a acestuia. Tradiţia o atribuie unui mare învăţător al vieţii
duhovniceşti - Sfântul Efrem Sirul, prăznuit pe 28 ianuarie, în fiecare an. Doamne şi Stăpânul
vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l
da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului
Tău. Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe
fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin. Această rugăciune este citită de două ori
la sfârşitul fiecărei slujbe din timpul Postului Mare, de Luni până Vineri (nu şi Sâmbetele şi
Duminicile), căci, după cum vom vedea mai târziu, slujbele acestor zile nu urmează celor
săvârşite de obicei în timpul Postului Mare. La prima citire o metanie urmează fiecărei cereri.
Apoi facem cu toţii douăsprezece închinăciuni, spunând: Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine
păcătosul! întreaga rugăciune este repetată cu o singură metanie la sfârşit.
De ce ocupă un loc aşa de important această scurtă şi simplă rugăciune în slujbele de Post?
Pentru că recapitulează într-un mod unic toate elementele pozitive şi negative ale pocăinţei şi
constituie, să spunem aşa, o verificare pentru ostenelile noastre personale de-a lungul Postului.
Acestea au ca scop mai întâi eliberarea noastră de câteva boli duhovniceşti fundamentale, ce ne
modelează viaţa şi fac practic imposibilă chiar încercarea de a ne întoarce noi înşine către
Dumnezeu. Boala fundamentală este duhul trândăviei. Este acea lenevire şi pasivitate a întregii
noastre fiinţe, care întotdeauna ne împinge mai degrabă în jos decât în sus — care încearcă
mereu să ne convingă că nici o schimbare nu este posibilă şi, deci, nu este nici de dorit. De fapt,
este vorba de un cinism înrădăcinat, care la orice schimbare duhovnicească răspunde pentru
ce? şi face din viaţa noastră o teribilă risipire sufletească. Este cauza tuturor păcatelor pentru că
otrăveşte energia duhovnicească de la însuşi izvorul său. Rodul trândăviei este grija de multe.
Este acea stare de deznădejde pe care toţi Sfinţii Părinţi au considerat-o cea mai mare primejdie
pentru suflet. Deznădejdea este imposibilitatea pentru om de a vedea ceva bun sau pozitiv; este
reducerea la negativism şi pesimism a tot ceea ce există. Aceasta este, cu adevărat, o forţă
demonică în noi, pentru că fundamental Satana este un înşelător. El îl înşeală pe om asupra lui
Dumnezeu şi a lumii; el ne umple viaţa cu întuneric şi nihilism. Deznădejdea este sinuciderea
sufletului, pentru că atunci când omul este cuprins de ea devine incapabil să vadă lumina şi să o

4
dorească. Iubirea de stăpânire! Deşi pare bizar, trândăvia şi deznădejdea sunt tocmai cele ce ne
umplu viaţa cu iubirea de stăpânire. Pângărind întreaga noastră atitudine către viaţă, lipsind-o de
sens şi plinătate, ele ne silesc să căutăm compensaţie într-o atitudine total greşită faţă de alte
persoane. Dacă viaţa mea nu este îndreptată către Dumnezeu, nu aspiră la valorile eterne,
inevitabil va deveni egoistă şi egocentrică, iar aceasta înseamnă că toţi cei din jurul meu vor
deveni mijloacele propriei mele satisfaceri de sine. Dacă Dumnezeu nu este Domnul şi Stăpânul
vieţii mele, atunci eu voi deveni propriul meu domn şi stăpân, centrul absolut al propriei mele
vieţi, şi încep să evaluez totul ţinând cont de nevoile mele, de ideile mele, de dorinţele mele şi de
judecăţile mele. Iubirea de stăpânire este astfel o degenerare fundamentală a relaţiei mele cu
ceilalţi, o încercare de subordonare a lor faţă de mine.
Această pornire nu se exprimă neapărat prin a comanda sau a domina pe alţii. Se poate exprima
la fel de bine prin indiferenţă, dispreţ, lipsă de interes, de consideraţie, de respect. Este, într-
adevăr, lenevire şi deznădejde îndreptate, de această dată, către ceilalţi; sinuciderea
duhovnicească se completează astfel cu crima duhovnicească. Şi, în final, grăirea în deşert.
Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul singur a fost înzestrat cu darul vorbirii. Toţi
Sfinţii Părinţi văd în aceasta adevărata pecete a Chipului Divin în om, pentru că Dumnezeu
însuşi se descoperă ca şi Cuvânt (Ioan 1, 1). Dar, fiind darul suprem, este prin acelaşi simbolism
supremul pericol. Fiind adevărata expresie a omului, mijlocul realizării de sine este din acest
punct de vedere şi cauză a căderii sale şi a distrugerii de sine, a trădării şi a păcatului. Cuvântul
mântuire şi cuvântul ucide; cuvântul inspiră şi cuvântul otrăveşte. Cuvântul este modul de
exprimare al Adevărului, dar şi al înşelării demonice. Având o putere pozitivă fundamentală, el
are astfel, totuşi, şi o imensă putere negativă. Cu adevărat el zideşte pozitiv sau negativ. Atunci
când este deviat de la originea şi scopul său dumnezeiesc, cuvântul devine deşertăciune. El
împinge spre trândăvie, deznădejde şi iubirea de stăpânire şi transformă viaţa în iad. El devine
adevărata putere a păcatului. Acestea patru sunt astfel obiectivele negative ale pocăinţei. Ele
constituie obstacolele ce trebuie îndepărtate. Dar Dumnezeu singur le poate îndepărta. Iată deci
prima parte a rugăciunii Sfântului Efrem Sirul — această plângere din adâncul neputinţei
omeneşti. Apoi rugăciunea se îndreaptă către ţelurile pozitive ale pocăinţei care, de asemenea,
sunt patru.

(Pr. Prof. Alexander Schmemann (1921-1983), Extras din lucrarea “Postul cel Mare”, Editura
”Univers enciclopedic”, București, 1996).

Stelian Gomboş

https://steliangombos.wordpress.com/