Icoana pe sticlă: semnifcaţii şi simbolistică

“Două sunt raţiunile pe care se fundamentează icoana ca obiect de cult: întruparea

Logos-ului dumnezeiesc şi nevoia de concret a omului. Prin Întrupare, materia a devenit
mijloc prin care se poate exprima Dumnezeu, iar omul simte nevoia receptării mesajului
lui Dumnezeu cu toată fiinţa lui(…)” Vasile Răducă
Ce este icoana? Considerată unul din produsele artei ţărăneşti, icoana este şi un
important obiect de cult în biserici şi mănăstiri. Icoana bizantină mai târzie,ca şi cea
românească, este un portret idealizat( termenul de ikon= portret). Chipul reprezentat în
icoană este reprodus după criterii precise impuse de dogma religioasă, nu orice pictură cu
subiect religios poate fi sfinţită, nu orice chip poate fi reprezentat. Pictorul nu caută să se
exprime pe sine, ci învăţătura Bisericii. În ceea ce priveşte rolul icoanei, constituia aşa
cum am mai afirmat parte din recuzita religioasă, alcătuind fie ansambluri sub forma
iconostaselor sau tâmplelor, fie singulare plasate pe tetrapoduri. Imaginile religioase
alcătuiau uneori decorul bisericilor din lemn, înlocuind pictura murală.
Credinciosul primeşte la botez icoana sfântului al cărui nume îl poartă, la
căsătorie,părinţii binecuvântează pe tinerii soţi cu icoane, iar la înmormântare, în fruntea
cortegiului funerar este purtată icoana primită la botez sau la cununie şi cea a Sfintei
Fecioare. La plecarea în călătorie, creştinul ia cu sine o icoană de dimensiuni mai mici
pentru protecţie. Când intrăm în biserică,aprindem lumânări şi sărutăm icoanele în semn
de respect deoarece icoana oferă suportul pentru meditaţie, pentru contemplarea celor
nevăzute.
Caracteristic pentru structura icoanei este spiritul narativ în condiţiile în care
procentul de ştiutori de carte era destul de mic. Omul de rând cunoştea întregul ciclu
cristologic,marile sărbători, viaţa unor sfinţi, întregul sinaxar,scene din Vechiul
Testament din icoanele din biserică. Din punctul de vedere al lui Dionisie Areopagitul,
biserica trebuie considerată o imagine a Bisericii Cereşti. Sinodul din 869-870: “icoana
ne anunţă şi ne face prezent ceea ce Evanghelia ne spune prin cuvânt”,icoana ne face să
simţim prezenţa personală a cuiva( Dumnezeu, Maica Domnului, sfinţii)
Primele icoane din spaţiul românesc au fost pictate pe lemn, dar din cauză că
materialul devenise prea scump şi datorită răspândirii tehnicii pictării pe glajă au apărut şi
s-au răspândit icoanele pe sticlă. Existenţa centrelor de fabricare a glajei în secolele
XVIII şi XIX,numite în Germania Glasshuten este una din premizele apariţiei icoanelor
pe sticlă. În urma influenţei austriece asupra Transilvaniei, ca parte componentă a
Imperiului Austro-Ungar, şi datorită faptului că sticla era mai ieftină decât mai lemnul
această nouă tehnică de pictură a fost adoptată şi în spaţiul intracarpatic( există anumite
similitudini între compoziţii din centrul ardelean de la Nicula şi unele tablouri din
Sandl). O legendă povesteşte că în bisericuţa satului Nicula se afla o icoană pe lemn,
înfăţişând pe Maica Domnului cu pruncul Iisus în braţe care a început să lăcrimeze în
prezenţa unui grup de ofiţeri şi soldaţi germani aflaţi în biserică. Evenimentul a produs
reacţii diverse inclusiv în oraşul învecinat, Gherla. Nicula devine în urma acestei
întămplări un important centru de pelerinaj, iar icoane din Europa Centrală sunt aduse în
sat şi vândute ca suveniruri, dar curând niculenii preiau meşteşugul de la străini şi încep
să picteze ei înşişi.

1
 La început iconarii niculeni au folosit acelaşi şablon cu majoritatea tablourilor din
străinătate după care şi-au creat propriile izvoade, iar meşterii au avut grijă să nu repete
modalităţi şi motive de reprezntare, fiecare atelier, familie imprimau icoanelor o anumită
notă specifică deosebită. Există cicluri de motive cu nenumărate variante în funcţie de
preferinţele stilistice şi viziunea plastică a meşterului, meşterii încercând de fiecare dată
să aducă o nouă interpretare a temei. Unele motive sunt comune cu cele bizantine, cu
Occidentul sau cu Orientul Apropiat, de exemplu “Pomul Cunoştinţei”, “Adam şi Eva”,
“Buna-Vestire”, “Sfântul Ion în faţa Irodiadei”, “Cina cea de taină” etc., dar ele au fost
asimilate, autohtonizate şi integrate spiritului popular.
Icoanele s-au răspândit uşor, multe dintre ele fiind destinate comercializării la târg,
datorită circulaţieie meşterilor. Icoanele ofereau prilejul unor pelerinaje, târguri anuale:
ţăranii din Maramureş şi din Năsăud se întălneau cu cei din părţile Sucevei,Bistriţei şi
Neamţului, iar cei din N Olteniei treceau munţii pentru a ajunge la Prislop, Nicula şi
Radna .
După Nicula în urma succesului înregistrat de acest tip de icoane s-au creat şi alte
centre, mai ales în interiorul arcului carpatic. Situat în N Transilvaniei, centrul de la
Iernuţeni se deosebeşte prin prezentarea monumentală a sfinţilor, decorativismul
coloritului, fondul alcătuit în întregime cu foiţă de aur, presărat uneori cu cu flori
multicolore în formă de stele. Temele abordate frecvent sunt relativ puţine: Arhanghelul
Mihail, Sfântul Nicolae, Maica Domnului cu pruncul Iisus, Iisus învăţător, Sfânta Troiţă,
etc.
Din cauza supraproducţiei, mulţi dintre meşterii iconari niculeni au plecat pentru a
se stabili în alte părţi cum ar fi Scheii Braşovului, care devine un centru important
focalizat în jurul bisericii Sfântul Nicolae. Iconarii veniţi de la Nicula se adaptează
cerinţelor unui anumit mediu unde încăperile caselor erau mult mai mari şi exista
predilecţia pentru un decor viu şi bogat. Ca rezultat, se supradimensionează mărimea
icoanei, desenul este mai schematic, se folosesc pigmenţi de provenienţă industrială, iar
cromatica nu concordă cu conţinutul spiritual. Tematica restrânge ciclul cristologic în
favoarea portretelor de sfinţi, iar Maica Domnului apare frecvent bogat înveşmântată cu
maforion roşu, coroană purtată de îngeri şi i s-a adăugat o salbă din bani de aur( aşa cum
poartă ţărăncile avute din Ţara Românească).
Icoanele din Făgăraş, Ţara Oltului au creat o adevărată şcoală în cadrul căreia s-au
manifestat două curente distincte: cel al zugravilor profesionişti de pictură murală şi cel
al artiştilor populari, al ţăranilor care au moştenit meşteşugul din tată în fiu. Astfel pictura
pe sticlă a devenit o tradiţie de familie: familia Popp( unul din membrii acestei familii
este autorul imaginii Sfintei Troiţe într-un singur trup, care simbolizează ideea trinităţii
într-un singur personaj), familiile Grecu şi Tămaş, etc. Tema întâlnită cu predilecţie în
icoanele din Ţara Oltului este Sfântul Ilie, având în vedere că este o regiune agricolă, dar
mai apar şi scene din ciclul cristologic, iar subiectul preferat de Ana Deji, descendenta
zugravului Tămaş, era Maica Domnului Jeluind.
Au existat şi meşteri care au deprins meşteşugul picturii în diverse centre după care
au lucrat individual, atrăgând şi discipoli, la rândul lor. Unul din aceşti iconari este Savu
Moga, despre care se spune că a învăţat meşteşug la Gherla sau la Nicula, dar se
stabileşte în Arpaşul de Sus, unde se căsătoreşte. Icoanele sale închipuiesc o lume aparte,
în care nu pătrunde viaţa înconjurătoare, concepţia sa fiind mai apropiată de heratismul
icoanelor bizantine, iar cromatica pe care o foloseşte este potrivită subiectului abordat.

2
 Matei Purcariu, zis Ţâmforea, este unul din cei mai importanţi meşteri iconari
transilvăneni care a moştenit meşteşugul de la tatăl său. Unicitatea operei sale constă în
aspectul narativ al icoanelor sale, cu multe detalii, pe mai multe registre, cu un evident
sens moralizator şi un ascuţit simţ al dreptăţii( din cauza situaţiei sociale speciale a
românilor din Transilvania). Imaginile erau reprezentate cu multă imaginaţie, deşi nu a
părăsit niciodată satul de origine. Spre deosebire de Savu Moga, Ţâmforea a asimilat
elemente din viaţa de zi cu zi a satului în icoanele sale.
Veneraţia adusă icoanei este veneraţia adusă arhetipului, a chipului reprezentat.
Datorită asemănării, icoana este legată în mod spiritual de arhetip, concepţia identităţii
explică stricteţea cu care iconarii repetau chipurile din icoane. Tema şi simbolismul
icoanei nu ţin de artist şi nu sunt rezultatul intelectului, ci icoana este o mică parte din
realitatea duhovnicească. Există şi un simbolism secundar: detaliile majore ale icoanei,
mişcarea mâinilor care indică rugăciunea, martirii care ţin o cruce în mână, simbol al
mărturiei de credinţă.
Reprezentând scene din viaţa Mântuitorului şi a Maicii sale,icoanele praznicelor
împărăteşti transmit cel mai semnificativ mesaj în legătură cu mărturia de credinţă.
Naşterea Maicii Domnului înfăţişează ultimele pregătiri ale neamului omenesc pentru
primirea dumnezeirii, Adormirea Maicii Domnului- legătura strânsă dintre mamă şi
prunc( Fiul, Adam cel Nou, apare întru slavă,înconjurat de îngeri şi ţine în braţe pe Sfânta
sa Maică, pe Noua Evă), este considerată şi o apoteoză a omului; Schimbarea la Faţă
reprezintă tansfigurarea de pe Muntele Tabor, nu Hristos este cel care se transfigurează,
ci Apostolilor li se deschid ochii şi îl percep pe Iisus în totalitate; Intrarea în Ierusalim sau
Duminica Stâlpăriilor- din punctul Sfântului Epifanie al Ciprului Hristos intră aşezat pe
un animal pentru a sugera că va fi înălţat pe cruce şi slăvit, cei doi ucenici trimişi în sat
simbolizează cele două Testamente, asina este sinagoga iudaică care a fost persecutată şi
pe baza căreia Iisus îşi va clădi Biserica; Cincizecimea- Apostolii adunaţi în jurul tronului
gol al lui Hristos a cărui prezenţă este readusă prin limbile de foc şi lumina care îi
înconjoară, sub Apostoli într-un cerc de culoare neagră se află un împărat cu 12 rulouri în
mâini ce simbolizează cosmosul în captivitate şi mântuirea anunţată de predica
Apostolilor reprezentată de cele 12 rulouri; Învierea-(tema icoanei este împrumutată din
Evanghelia apocrifă a lui Nicodim Aghioritul) Iisus zdrobeşte porţile iadului şi calcă
moartea în picioare, eliberează pe Adam şi pe toţi sfinţii, învierea dă sens morţii lui
Hristos şi explică tot ceea ce s-a întâmplat anterior momentului răstignirii.
Preferinţa pentru anumiţi sfinţi este condiţionată şi de legendele care circulă în jurul
lor, astfel se explică atribuirea de puteri magice unor sfinţi de mentalul ţărănesc: Sfântul
Nicolae era considerat aducător de noroc, Sfântul Haralambie apăra de ciumă şi de alte
boli, Sfântul Gheorghe şi Sfântul Ioan erau apărători ai vitelor, în timp ce Sfântul Ilie
ocrotea comunitatea şi recoltele de trăznete. Între temele icoanelor din Transilvania sunt
şi sfinţi sub semnul cărora ţăranul îşi aşază munca şi roadele: sfinţii Gheorghe, Dumitru,
Nicolae şi Fecioara Maria reprezentau primăvara, vara, toamna şi iarna.
Meşterii, recrutaţi dintre ţărani, îşi aduc propriile contribuţii şi, astfel deseori, apar
elemente din viaţa satului şi a tăranului. De exemplu, Sfântul Ilie îi aruncă lui Eliseu un
cojoc asemănător cu cel purtata de oierii din satul Poiana Sibiului. Apar ciobani cu şube
miţoase din zona Făgăraşului, mori de apă de tip transilvănean, Eva toarce ca o ţărancă,
iar Adam ară cu un plug tras de boi. Temele mai sunt condiţionate şi de zona respectivă,
dacă este o zonă agricolă se întâlneşte preponderent icoana Sfântului Ilie gonind deasupra

3
norilor într-un car tras de armăsari de foc chemat să ocrotească recolta şi să ferească de
grindină şi de trăznet. O icoană prezentă aproape în fiecare casă ţărănească este cea
reprezentând-ul pe Sfântul Haralambie drept “ stăpânitorul şi purtătorul tuturor bolilor”
ce zdrobeşte monstrul sau scheletul uman înarmat cu o coasă, simbolizând molima
ucigătoare pe care a biruit-o şi pe care o stăpâneşte.
Icoanele înfăţişând-ui pe sfinţii Ioan şi Gheorghe puteau fi găsite în grajduri şi în
şuri pentru a păzi sănătatea vitelor şi recolta adunată. Sfântul militar Gheorghe a fost
adoptat ca patron şi de regomentele de grăniceri din Ardeal, care- i purta efigia. O temă
nu foarte des întânită, dar importantă este cea a Sfântului Dumitru care ucide din fuga
calului pe împăratul Ioan Păgânul. Într-o icoană din Valea Sebeşului apar împreună sfinţii
militari Gheorghe şi Teodor Tiron, pe cai pictaţi pe culori diferite pentru a-i diferenţia,
ambii ucigând simultan câte un balaur.
Obiceiul de alegere a unui sfânt patron este de origine catolică, însă nu numai ţăranii
aveau un protector divin, ci şi breslele de meseriaşi: Sfântul Haralambie era considerat
patronul tăbăcarilor şi al căruţaşilor, brutarii erau apăraţi de Sfântul Petru, pescarii de
Sfântul Nicolae. Deşi nu fac parte din categoria protectorilor, Sfinţii împăraţi Constantin
şi Elena sunt des întâlnişi în icoanele pe sticlă datorită importanţei lor în evoluţia
creştinismlui.
Adoptare obiceiului sfinţilor patronimici a sporit respectul acordat de omul de rând
pentru icoană, ca imagine a divinităţii, şi implicit pentru divinitate. În secolul al XVIII-
lea o icoană era un obiect preţios datorită conţinutului său spiritual şi a semnificaţiei pe
care o avea pentru ţăranul simplu, neştiutor de carte, dar care a reuşit să creeze după
priceperea sa o imagine concretă a logos-ului. Ţăranul a învăţat ceea ce înseamnă religia
din icoanele sau picturile murale din biserică, unde se adunau toţi membrii comunităţii
pentru a celebra marile sărbători sau evenimente importante: naşterea unui copil, botezul,
formarea unei noi familii sau dispariţia fizică a unui membru al comunităţii. Rolul icoanei
atunci era cu mult mai important cu cât mentalul şi valorile societăţii erau cu totul altele
decât azi, se acorda o mai mare apreciere conceptelor religioase.
Azi sunt specifice două atitudini ale creştinului de rând: cea de creştin pasiv( fără
prea multă implicare în activitatea religioasă, majoritatea populaţiei) şi cea de creştin
activ( ia parte la mare parte din slujbele religioase, persoane de obicei mai în vârstă).
Această degradare a rolului religiei în viaţa de zi cu zi se datorează şi modificărilor de
mentalitate şi ale sistemului de valori. Acum se pune mai mult accent pe materialism,pe a
realiza ceva important care să rămână în memoria colectivă, a-şi face o carieră într-un
domeniu interesant. Oamenii sunt mai egoişti, mai grăbiţi,îşi aduc aminte de religie doar
când sunt în impas şi au nevoie de ajutor. Această degradare se aplică şi în cazul icoanei,
care este în continuare prezentă în casa oricărui creştin, dar nu mai este adorată cu aceeaşi
evlavie, nu mai are aceeaşi importanţă în viaţa de zi cu zi. Nu foarte de mult a fost
declanşată o controversă, mediatizată intens, ce punea în discuţie plasarea sau nu în sălile
de cursuri a icoanelor. Pe teritoriul României există mai multe etnii( fiecare cu religia sa)
şi au aceaşi drepturi ca şi românii( inclusiv accesul în învăţământ), pentru a evita
disconfortul şi anumite conflicte pe temă religioasă, s-a decis retragerea oricărei imagini
religioase din şcoli. Hotărârea a declanşat, cum era şi firesc ample dezbateri, alături de
Biserica Ortodoxă Română au reacţionat negativ şi mare parte din părinţi. Este ca şi cum
s-ar interzice educaţia religioasă în şcoală, ceea ce e o mare greşală. Din punctul meu de

4
vedere, totul nu este decât o încercare de adaptare la condiţiile din alte şcoli din
străinătate, dar într-un mod specific românesc.
Un element imprtant de continuitate în tradiţia icoanei este aspectul sfinţilor
patronimici care se mai păstrează şi azi. În concluzie, rolul icoanei, ca produs al artei
ţărăneşti şi ca imagine sacră, se degradează pe zi ce trece din cauza decăderii rolului
religiei în viaţa românului. Nu cred că omul va uita vreodată de Dumnezeu sau de icoană,
în ciuda schimbărilor ce vor surveni.

Listă bibliografică:
1)Corina Nicolesco,”Icoane vechi româneşti”, edit. Meridiane, Bucureşti, 1971.
2) Dumitru şi Iuliana Dancu,”Pictură ţărănească pe sticlă”
3)Michel Quinet, “Icoana.Fereastră spre absolut.”, edit. Enciclopedică, Bucureşti,1993