- Principiul împărțirii drepte a Cuvântului; „Caută să te înfăţişezi înaintea

lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie

ruşine, şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Tim.2:15)
- Principiul predicării prin puterea lui Dumnezeu; „cât despre mine,
fraţilor, când am venit la voi, n-am venit să vă vestesc taina lui
Dumnezeu cu o vorbire sau înţelepciune strălucită. Căci n-am avut de
gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit. Eu
însumi, când am venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de
cutremur. Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile
înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o dovadă dată de Duhul şi de
putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea
oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” (1 Cor.2:1-5)
- Principiul solemnității predicării; „Căci noi nu stricăm Cuvântul lui
Dumnezeu, cum fac cei mai mulţi; ci vorbim cu inimă curată, din partea
lui Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu, în Hristos.” (2 Cor.2:17)
- Principiul predicării sănătoase; (1 Tes.2:3-5)
 Temeiul predicării; „Căci propovăduirea noastră nu se
întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie.”
(v.3)
 Scopul predicării; „Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să
ne încredinţeze Evanghelia, căutăm să vorbim aşa ca să
placem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează
inima.” (v.4)
 Metoda predicării; „În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am
întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei: martor
este Dumnezeu.” (v.5)
- Principiul aplicabilității mesajului; „Toată Scriptura este însuflată de
Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea
înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit
şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” (2 Tim.3:16-17)
În cele din urmă, fidelitatea față de întruparea mesajului – nevoia
confirmării Cuvântului, prin aplicarea mesajului predicat la propria viață
personală a predicatorului. Predicatorul trebuie să fie cel dintâi care să
aplice cuvântul predicat vieții sale, și să-L trăiască; astfel, fiecare
predicator trebuie să poată spune ascultătorilor săi, împreună cu Pavel:
„Ce ați învățat, ce ați primit și auzit de la mine și ce ați văzut în mine,
faceți.” (Filip.4:9)
Și să nu uităm: în cele din urmă, fiecare creștin e într-un fel sau altul un
predicator, și chemat deci să fie fidel Cuvântului.

Pentru că în această vreme se manifestă pe scară largă această tendință de a evita proclamarea
articulată și cu îndrăzneală, a pocăinței biblice față de Dumnezeu alături de credința în Domnul Isus
Hristos, ca și condiție a mântuirii, Evanghelistul contemporan trebuie să o învingă. De aceea,
Evanghelistule, predică Pocăința!

Simplitatea și puterea,
cele două caracteristici principale ale Evangheliei

Evanghelia predicată de Domnul și de apostoli s-a caracterizat prin simplitate și putere, de

aceea Evanghelistul contemporan oricine ar fi el, trebuie să substituie simplitatea, sofisticării, și
puterea lui Dumnezeu, slăbiciunii lui spirituale. Ținta Evangheliei este inima păcătosului iar ca această
țintă să fie atinsă, Evanghelia trebuie să fie succintă și Evanghelistul trebuie să fie incisiv în vorbirea
sa.

„Efectul imediat al predicii lui Petru pentru ascultătorii lui, a fost

unul electrizant din punct de vedere mental, emoțional, sufletesc și
spiritual. Ascultătorii au fost străpunși în inimă pentru că predicatorul plin
de Duhul Sfânt, a fost incisiv în vorbire. Efectul cuvintelor predicatorului
asupra ascultătorilor lui, a fost de așa fel încât ei „… au rămas străpunşi
în inimă…” Fapte 2:37, iar verbul original este katanussó (lb. gr.
κατανύσσομαι) și înseamnă „a înțepa violent, a străpunge, a lovi; folosit
metaforic: a produce o durere ascuțită în minte; folosit în mod special
pentru a descrie emoția întristării; a fi străpuns emotional, a fi într-o
profundă durere; ei au fost loviți în inimă de o întristare copleșitoare.”
(Strong’s Exhaustive Concordance of the Bible, 2660).
Aceasta a fost starea lor mentală și starea inimii lor, din care a
țâșnit întrebarea „… Fraților, ce să facem?” v.37, o întrebare cu următorul
înțeles: ce să facem ca să fim iertați, ce să facem ca să fim mântuiți, ce
să facem ca să trecem din tabăra adversă înapoi în tabăra lui Dumnezeu?
Pe cât a fost de simplă și de directă întrebarea ascultătorilor, pe atât a
fost de simplul și de direct și răspunsul predicatorului, care le-a spus să
se pocăiască de păcatele lor și să fie botezați spre iertarea păcatelor,
întregind răspunsul cu făgăduința primirii darului Sfântului Duh, care este
pentru toți cei care se pocăiesc și se botează. Predicatorul a intrat pe
această nouă ușă de Cuvânt ce i-a fost deschisă prin întrebarea
ascultătorilor lui și a continuat chemarea lor la mântuire. „Şi, cu multe
alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna, şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul
acestui neam ticălos.” v.40. E sugestiv să pătrundem cu ajutorul
Domnului în înțelesul originar al celor două cuvinte traduse aici prin
mărturisea și îndemna, pentru a înțelege atât inima predicatorului cât și
călăuzirea Duhului de care el avea parte. Primul cuvânt este
diamarturomai (lb. gr. διαμαρτύρομαι) care înseamnă „a afirma sau a
declara în mod solemn, a aduce dovezi depline; a depune mărturie cu zel
și cu un înalt grad de implicare de sine, venit dintr-un puternic interes.”
(Strong’s Exhaustive Concordance of the Bible, 1263). Cel de-al doilea
este parakaleó (lb. gr. παρακαλέω) care are semnificația de „a invita, a
implora, a încuraja, a face o chemare de pe poziția unui apropiat; se
referă la credincioși care aduc dovezi valabile în instanța lui Dumnezeu”
(Strong’s Exhaustive Concordance of the Bible, 3870). Predicatorul deci a
continuat să insiste în mod solemn și să-i implore pe ascultătorii lui, să
răspundă chemării la mântuire prin credința în Isus din Nazaret ca fiind
Hristosul cel promis de Dumnezeu, iar toate acestea nu au fost zadarnice,
căci „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea,
la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete.” v.41.”

Simplitatea Evangheliei predicate de către apostoli și de către primii creștini, răzbate și din
concluzia pe care Pavel o trage în fața prezbiterilor din Efes, în urma slujirii sale de aproximativ trei ani
în această cetate. Mesajul apostolului a fost același, fie că predicarea lui era una publică înaintea
norodului, fie că era un particulară în case, fie că vorbea oamenilor ce aveau cunoștință despre
Dumnezeu și o bogată moștenire spirituală, adică Iudeilor, fie că se adresa celor care nu erau
familiarizați cu ideea de un singur Dumnezeu fiind politeiști, adică Grecilor. Esența Evangheliei
predicate de Pavel sau mai precis cerințele acestei Evanghelii erau pocăința față de Dumnezeu și
credința în Isus Hristos. „Ştiţi că n-am ascuns nimic din ce vă era de folos, şi nu m-am temut să vă
propovăduiesc şi să vă învăţ înaintea norodului şi în case, şi să vestesc Iudeilor şi Grecilor: pocăinţa
faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos.” Fapte 20:20-21. Evanghelistul
contemporan trebuie să simplifice. El trebuie să fie un bun cunoscător al Scripturilor și să se lase
călăuzit de Duhul Sfânt în prezentarea conținutului Evangheliei, astfel încât cu fiecare prezentare să nu
scape esența acesteia și în mod deosebit esența cerințelor Ei.
 Manifestarea puterii lui Dumnezeu în proclamarea Evangheliei, este una dintre condițiile
principale pentru eficiența Evangheliei. Atât din lucrarea de predicare a Mântuitorului cât și din cea a
apostolilor, puterea lui Dumnezeu este evidentă și răzbate ca o marcă distinctivă, în raport cu lipsa de
putere a slujitorilor religioși ai vremii. Uimirea noroadelor la finalul predicii de pe munte a Domnului
Isus, nu a fost în primul rând datorată conținutului învățăturii Sale, cu toate că și acesta a fost unul
deosebit, ci ei au rămas marcați în mod deosebit de puterea adică de autoritatea cu care Domnul le-a
dat învățăturile Sale. „După ce a sfârşit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de
învăţătura Lui; căci El îi învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii lor.” Mat.7:28-29.
Aprozii erau slujbași aflați sub autoritatea conducerii Templului din Ierusalim și care acționau la
ordinele acestora. Misiunea primită de ei din partea superiorilor lor era clară: trebuiau să-L prindă pe
Domnul Isus și să-L aducă la ei. „Ei căutau, deci, să-L prindă; şi nimeni n-a pus mâna pe El, căci încă
nu-I sosise ceasul. Mulţi din norod au crezut în El, şi ziceau: „Când va veni Hristosul, va face mai multe
semne decât a făcut omul acesta?” Fariseii au auzit pe norod spunând în şoaptă aceste lucruri despre
El. Atunci preoţii cei mai de seamă şi Fariseii au trimis nişte aprozi să-L prindă.” Ioan 7:30-32.
Apropiind-se însă de locul în care Domnul nostru vorbea norodului, ei au fost confruntați de o
autoritate mai mare decât autoritatea religioasă preoților și a Fariseilor. Ne putem imagina conform
Scripturilor, cum pe măsură ce aprozii se apropiau de locul în care Domnul vorbea, ei auzeau vrând
nevrând Cuvintele Sale, erau cercetați de Duhul și marcați de autoritatea spirituală cu care acest Isus
din Nazaret vorbea. Ca urmare, autoritatea spirituală a Cuvintelor Domnului nostru, a anihilat
autoritatea religioasă a preoților și a Fariseilor care-i trimiseseră pe aprozi, așa încât aceștia au făcut
ceva ce nu se face în domeniul militar și anume nu au îndeplinit ordinul primit. „Aprozii s-au întors,
deci, la preoţii cei mai de seamă şi la Farisei. Şi aceştia le-au zis: „De ce nu L-aţi adus?” Aprozii au
răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta.” Ioan 7:45-46.
Felul distinct de vorbire al lui Pavel și al lui Barnaba, care a avut ca urmare faptul că o mare
mulțime de Iudei și de Greci au crezut în Domnul Isus, nu face referire la iscusința vorbirii lor ci la
puterea Duhului care îi însoțea în vorbire. „În Iconia, Pavel şi Barnaba au intrat în sinagoga Iudeilor, şi
au vorbit în aşa fel că o mare mulţime de Iudei şi de Greci au crezut.” Fapte 14:1. Afirmația de mai sus
privitoare la felul distinct de vorbire al celor doi, nu este una gratuită, ci ea vine din mărturia
apostolului Pavel, privitoare la temelia slujbei predicării lui, care nu erau vorbirile înduplecătoare ale
înțelepciunii ci era puterea lui Dumnezeu dată de dovada evidentă a ungerii Duhului lui Dumnezeu. „Şi
învăţătura şi propovăduirea mea nu stăteau în vorbirile înduplecătoare ale înţelepciunii, ci într-o
dovadă dată de Duhul şi de putere, pentru ca credinţa voastră să fie întemeiată nu pe înţelepciunea
oamenilor, ci pe puterea lui Dumnezeu.” 1 Cor.2:4-5.