PREMISE ALE REUŞITEI ŞI NEREUŞITEI PREDICII1

Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON

Motivaţie. De ce o astfel de temă? Pur şi simplu din dorinţa de a contribui, fie şi parţial, la
evidenţierea elementelor care favorizează reuşita predicii, pe de o parte, iar pe de alta, de a semnala
cauzele care determină eşecul ei. Nu trebuie să fim neapărat sociologi ca să ne dăm seama că părerile
creştinilor vizavi de nivelul predicilor rostite în bisericile noastre sunt cel mai adesea nesatisfăcătoare.
Şi nu luăm în calcul doar opiniile intelectualilor, extrem de critice uneori, ci şi pe ale credincioşilor
simpli, care, având în vedere explozia informaţională media, nu mai sunt atât de „simpli” pe cât ne-
am obişnuit a-i considera. La un sondaj de opinie printre creştinii care participă cu regularitate la
biserică, credem că majoritatea, dacă nu cumva toţi, s-ar declara mulţumiţi de felul cum se săvârşesc
sfintele slujbe, invocând frumuseţea cântărilor, eleganţa veşmintelor, solicitudinea slujitorilor etc. Dar
dacă s-ar face referire la prestaţia omiletică, nu puţini ar fi aceia care ar da din cap, ori şi-ar exprima
direct totala nemulţumire. Asta nu înseamnă că nu am găsi, desigur, şi creştini care să-şi exprime
admiraţia faţă de anumiţi preoţi-predicatori, rezervându-le aprecieri chiar foarte elogioase. Din cât
cunoaştem, însă, astfel de aprecieri sunt puţine şi sporadice.
Aşadar, opinii diametral opuse. Reuşitele şi eşecurile predicii nu sunt, bineînţeles,
întâmplătoare. Ele ţin de anumiţi factori (un uriaş complex de factori!), dintre care vom creiona câţiva
în cele ce urmează. Înainte, însă, de a intra în detaliile subiectului, să precizăm pe scurt ce înţelegem
printr-o „predică reuşită”. Este cuvântarea ce-şi împlineşte scopul propus, unul întreit, de fapt:
luminarea minţii ascultătorilor, mişcarea (încălzirea) inimii şi înduplecarea voinţei lor spre săvârşirea
faptelor bune. Predica creştină a preluat această formulare a scopului rostirii omiletice din retorica
latină (docere necesitatis, delectare suavitatis, flectere victoriae), la fel cum şi-a însuşit şi alte reguli
oratorice ale redactării şi prezentării predicii, în special din Ars Oratorica a lui Quintilian.
Bineînţeles, nu vedem nimic deranjant în această valorificare creştină a tehnicii oratorice păgâne,
atâta vreme cât conţinutul şi scopul ne aparţin. Să nu uităm, în acest sens, că majoritatea sfinţilor
părinţi predicatori ai veacului de aur au studiat ştiinţa retoricii în şcolile păgâne, fructificând-o, apoi,
în propovăduirea Evangheliei. Spre deosebire de cateheză, însă, care vizează cu precădere instruirea
minţii, predica se adresează cu prioritate inimii, aşa cum observăm mai ales în cuvântările
Mântuitorului. Să amintim aici şi faptul că în ziua naşterii Bisericii creştine, ziua cea mare a
Cincizecimii, cei care au ascultat predica Sfântului Apostol Petru „au fost pătrunşi la inimă...” (Fapte
2, 37). În concluzie, dacă ne-am propune să dăm un răspuns foarte scurt, am spune că predica reuşeşte
atunci când ascultătorii sunt „pătrunşi la inimă”.
PREMISE ALE REUŞITEI2. Succesul unei predici depinde, după opinia noastră, de
următorii cinci factori: 1. Persoana predicatorului; 2. Conţinutul predicii; 3. Ascultători; 4. Limbaj şi
stil; 5. Situaţia concretă (felul slujbei, genul predicii, locul şi timpul rostirii etc.).
În cele ce urmează, nu vom intra în toate detaliile acestor factori, ci vom puncta doar câteva
elemente pe care le considerăm prioritare.
1. Persoana predicatorului. Pregătirea şi rostirea unei predici reuşite presupune un minimum
de calităţi ale predicatorului, sub trei aspecte: intelectual, moral şi fizic. Tratatele omiletice româneşti
specifică, în general, următoarele însuşiri: a. Intelectuale: cultură teologică solidă, dublată de
cultură generală; inteligenţă vie; imaginaţie creatoare; memorie durabilă şi fidelă; b. Morale:
credinţă puternică; viaţă în sfinţenie; iubire neţărmurită; c. Fizice: un trup sănătos, fără defecte
izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată şi
lipsită de excentrisme3. Aceste calităţi trebuie să consune cu preocupările care ţin de cele două mari
1
Studiu publicat în „Logos. Revistă de pastorală catehetică”, Edit. „Reîntregirea” Alba Iulia, nr. 1/2007 , pp. 58-63.
2
O excelentă orientare în subiect ne oferă pr. prof. dr. Sebastian CHILEA, în trei dintre studiile P.C. Sale: Predica de
succes, M.O. nr. 1-3/1954, pp. 36-38; Predicatorul, M.O. nr. 3-4/1958, pp. 176-190; Consideraţii omiletice actuale,
„Ortodoxia”, nr. 1/ 1967, pp. 65-78.
3
Apropiat se pronunţă şi unele tratate din spaţiul apusean, ca de ex.: R. P. RAMBAUD, care, în cap. al VI-lea în al său
Traité moderne de prédication, Lyon-Paris, 1941, intitulat La personne du prédicateur, enumeră următoarele însuşiri:
dispositions innées, intelligence, jugement, juste milieu, loyauté, sensibilité délicate, bonté, apostolique courage, largeur
d’esprit, rester soi-même, vie surnaturelle, santé et hygiène, amour du travail, présentation extérieure, p. 119-136; Hans
 2
etape ale elaborării şi prezentării predicii, precizate de majoritatea tratatelor de Omiletică 4: pregătirea
depărtată şi cea apropiată, etape din care vom prezenta elementele mai semnificative pe parcursul
studiului de faţă. Deocamdată le nominalizăm: pregătirea „depărtată”, presupune dezvoltarea
gândirii, cultivarea memoriei, cercetarea izvoarelor predicii, cultivarea limbajului şi stilului omiletic,
exerciţii sistematice de redactare a predicilor, deprinderea de a vorbi în public; pregătirea
„apropiată” însumează toate eforturile pe care predicatorul le face în ajunul şi în ziua rostirii predicii:
adunarea materialului, selectarea şi repartizarea lui pe momentele logico-psihologice ale unui plan
prestabilit, redactarea textului – utilizând un limbaj adecvat, memorarea cuvântării în vederea
rostirii libere, grija pentru ţinuta corporală, pentru gestică, mimică, timbrul vocii etc. Aceşti „paşi”
ai redactării şi rostirii sunt preluaţi de predicatorii creştini, de fapt, din retorica latină, în special de la
Quintilian5, care prescrie următoarele etape ale discursului: inventio (găsirea materialului), dispositio
(aranjarea lui), elocutio (grija pentru stil şi limbaj), memoria (memorarea) şi actio (acţiunea).
Revenind la însuşirile de bază ale predicatorului precizăm că ele sunt mai degrabă rezultatul
educaţiei, decât al moştenirii ereditare. Bine a spus Cicero, celebrul orator latin (magistrul lui
Quintilian): „Poeta nascitur, orator fit” 6. Este adevărat că se moştenesc şi nativ anumite trăsături care
ţin de intelect, de sănătatea fizică şi chiar de comportamentul moral. Dar ne îngrijite, netrecute prin
filtrul educaţiei, fie rămân în standby, fie se atrofiază. Cultivate, însă, însuşirile native îi conturează
personalitatea, care devine, astfel, model pentru toţi cei în faţa cărora predică.
Din cele trei categorii de însuşiri, celor morale trebuie să li se acorde prioritate întotdeauna.
Între ele, aşa cum pomeneam mai sus, sfinţenia vieţii. Trebuie să precizăm că această însuşire se
recunoaşte prin smerenie, discreţie şi bunul simţ. Sunt, de altfel, atât de legate între ele încât nu poţi
vorbi de una fără raportare la celelalte. Sfinţenia vieţii presupune compatibilitate între cuvântul
predicat şi viaţa personală. “Să-i fie viaţa precum bogăţia grăirii!”, exclamă Fericitul Augustin 7.
Pentru că cel care-L predică pe Dumnezeu, trebuie să fie un om al lui Dumnezeu8. Sf. Grigorie cel
Mare spune în acest sens: “Fiecare preot trebuie să vorbească mai mult prin viaţa sa curată, decât să
arate prin cuvinte drumul pe care trebuie să-l urmeze. Căci cocoşul luat de Domnul ca simbol al unui
bun propovăduitor, atunci când vrea să cânte îşi scutură aripile şi bătându-se pe sine, devine mai
sprinten. Acest lucru vrea să arate necesitatea ca propovăduitorii să fie treji în hotărârea de a face
binele. Să nu-i trezească pe alţii prin predică, în timp ce ei înşişi dormitează... Să se lovească pe ei
înşişi cu aripile gândurilor bune, îndreptând, cu un aspru examen de conştiinţă, moleşeala cea
dăunătoare şi zadarnică. Înainte de a răsuna cuvintele lor de dojană, faptele vieţii lor să fie mărturii
dovedite a ceea ce vor să spună cu gura”9. Smerenia este virtutea unanim lăudată, în toate locurile şi
timpurile. Rudolf Bohren afirmă cu dreptate că smerenia este virtutea-criteriu care-l deosebeşte pe
predicatorul elevat de vorbitorul obişnuit10. Mântuitorul însuşi o evidenţiază în propria-I persoană:
“Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29). Dacă din punct de vedere
intelectual preotul nu este prea înzestrat, dar în sufletul lui vibrează puternic lira sacră a rugăciunii şi
cuvântul său smerit, încărcate de mireasma duhului, el va hrăni sufletele ascultătorilor cu pâinea cea
vie, mai substanţial decât cuvintele studiate şi expuse cu meşteşug, sau decât serviciile pompoase, dar
din care lipseşte duhul rugăciunii adevărate11. Sfântul Grigorie cel Mare atrage atenţia că de multe ori
reuşita unei predici poate determina o prea mare încredere în sine, o dată cu auto-supra-aprecieri
KÜNG evidenţiază, la rândul său următoarele calităţi: autoritate, energie, tenacitate, inteligenţă, imperturbabilitate; de
asemenea, afirmă că “un bun conducător al comunităţii creştine trebuie să inspire, să anime şi să fie priceput
“moderator”; să fie o figură-simbol a comunităţii; iar imaginea lui fizică să fie luminoasă şi atrăgătoare”, Why Priests?,
translated from the German by John CUMMING (în original “Wozn Priester?”), London and Glasgow, 1972, cap. “The
image of the church leader today”, p. 88-91.
4
În sinteză, la pr. dr. V. GORDON, Introducere în Omiletică, Editura Universităţii Bucureşti, 2001, p. 280-296.
5
Institutio Oratoria. În limba română: Arta Oratorică, trad. de Maria Hetco, Editura Minerva, BPT, 3 vol., Bucureşti,
1974.
6
CICERO Marcus Tullius, Tusculanae Disputationes, 5, 22.
7
“ Sit eius quasi copia dicendi, forma vivendi”, De doctrina christiana, P.L., XXXIV, 4,61.
8
“L’orateur de Dieu doit être un homme de Dieu”, R. P. G. LONGHAYE, La prédication. Grand maîtres et grands lois,
Paris, 1927, p. 436. La cele afirmate mai sus, autorul adaugă: “En même temps, cet homme-là sera toujours assez
l’homme de son temps”, Ibidem, p. 456.
9
Cartea regulei pastorale, IV, 40, trad. rom. de pr. prof. dr. Al. MOISIU, Edit. IBMBOR, Bucureşti, 1996, p.207-208.
10
“Was dem Sprecher der Hochsprache auszeichnet, ist Demut”, op. cit., p. 306.
11
Pr. prof. dr. Sebastian CHILEA, Rugăciunea preotului, în MO, an. VII, 1955, nr. 3-4, p. 172.
 3
deplasate. În aceste cazuri, “predicatorul trebuie să trezească în el frângerea de sine şi să trăiască cu
smerenie sfântă. Ca nu cumva el, care face să înflorească sănătatea altora, vindecând rănile, să se
îmbolnăvească el însuşi, neîngrijindu-se de sănătatea lui...”12. A fi smerit nu înseamnă, însă, a fi timid
şi inert. Predicatorul trebuie să zboare şi să planeze ca un vultur. De aceea în faţa lui pe Amvon este
închipuit un vultur13. În acelaşi timp, smerenia nu este doar o manifestare a inimii. Este, totodată, o
dovadă de inteligenţă a minţii. Thomas S. Eliot, poet britanic, laureat al premiului Nobel, afirmă că
"singura înţelepciune (autentică, n.n.) pe care o putem câştiga este smerenia; ea nu are sfârşit" 14.
Discreţia este o manifestare superioară a smereniei. Discret nu înseamnă doar a ştii să păstrezi
secretele ce ţi se încredinţează, ci şi a te manifesta cât mai simplu, natural, cuviincios, măsurat, sobru,
cumpătat ş.a.15. Predicatorul discret este cel care se fereşte de orice excentrism, în idei, voce, gesturi.
Face totul ca şi cum n-ar face el nimic 16. Are conştiinţa limpede că este doar un reprezentant al lui
Hristos, nu un înlocuitor al Lui. Ştie că slujeşte in nomine, nu in loco Christi. Dacă are lângă el un co-
slujitor încearcă întotdeauna să stea cu un pas în urma lui. Dă dovadă de un fair-play total, contribuind
prin aceasta la instaurarea unei armonii atât de necesare între fraţi 17. În orice societate s-ar găsi
acţionează fără zgomot. Ne amintim aici, cu adâncă admiraţie, de cuvintele testament rostite adesea de
regretatul părinte profesor Constantin Galeriu: „Binele face puţin zgomot, iar zgomotul puţin bine!”
Bunul simţ este o calitate ce nu poate lipsi personalităţii cuiva. Raportat la slujirea omiletică,
bunul simţ îl ajută pe predicator în manifestarea unor atitudini esenţiale pentru reuşita predicii: respect
faţă de cuvânt18 şi faţă de ascultători, pregătirea conştiincioasă a cuvântării, abordarea unei tematici
adecvate etc. Bunul simţ îţi spune când trebuie să vorbeşti şi când trebuie să taci. Mai ales când
trebuie să te opreşti. El îţi indică măsura. Unde lipseşte bunul simţ îşi face loc nesimţirea, unul din
păcatele care fac din rostirea omiletică un eşec. Nesimţirea, vecină cu infatuarea şi suficienţa
prezumţioasă, îi determină pe ascultători să-şi “astupe” urechile, chiar dacă cel care vorbeşte spune,
uneori, lucruri interesante. Atunci, însă, când constată prezenţa bunului simţ, credincioşii îl ascultă cu
maximă receptivitate, cu încredere şi, mai ales, cu iubire. Căci slujitorul de bun simţ este iubit, pentru
că el însuşi, prin buna-cuviinţă ce-l caracterizează, dovedeşte iubire faţă de ascultători.

2. Conţinutul predicii trebuie să fie întotdeauna în armonie cu învăţătura de credinţă ortodoxă,

izvorâtă din Scriptură şi Tradiţie. Cu deosebire, Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos va
constitui miezul fiecărui gen al propovăduirii, “conţinutul” fiind, de fapt, El Însuşi, precum scrie
inspirat Sf. Ap. Pavel: ”Căci nu ne propovăduim pe noi înşine ci pe Hristos!” (II Cor. 4, 5). Cunoscutul
teolog Paul Evdokimov sugerează chiar o adăpostire smerită, “o estompare” a propovăduitorului în
umbra Mântuitorului, ca El să vorbească: “Nu devii peste noapte propovăduitor. A te apropia de om,
de omul modern, este o artă. Esenţială este acea putere minunată de a te pune în pielea lui, de a privi
lumea cu ochii lui şi de a aduce încet la suprafaţa ceea ce dormitează în el: comuniunea. Esenţial este

12
Op. cit., p. 209.
13
Diac. prof. dr. N. BALCĂ, Curs de omiletică..., Fasc. IV, p. 565.
14
“ Die einzige Weisheit, der wir er weben können, ist die Weisheit der Demut: Demut ist ohne Ende”, apud R.
BOHREN, op. cit., p. 306.
15
Vezi Dicţionarul analogic şi de sinonime al limbii române, Edit. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 176, §
368. Ca adjectiv, “discret” este menţionat în aceeaşi familie de cuvinte cu: modest, simplu, natural, firesc, sobru,
măsurat, cumpătat, chibzuit, moderat, ponderat, cuviincios, cuvios (!), decent, politicos, respectuos, plecat.
16
În această privinţă este revelator îndemnul Sf. Ap. Pavel adresat corintenilor: “Şi aceasta v-o spun fraţilor: că vremea
s-a scurtat de acum, aşa încât cei ce au femei să fie ca şi cum n-ar avea; cei ce plâng ca şi cum n-ar plânge; cei ce se
bucură ca şi cum nu s-ar bucura..." (I Cor. VII, 29-30). Adică să facă totul ca şi cum n-ar face, discret!
17
Pagini de o frumuseţe rară despre smerenie au rămas de la prof. Teodor M. POPESCU, din care cităm un fragment
tipărit relativ recent, după un manuscris: “Omul smerit este sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără
pretenţii şi fără ambiţie, blând, paşnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat şi drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se
laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulţumeşte cu puţin, nu cere şi nu primeşte ceea ce nu i se cuvine, stă la urma
tuturor şi chiar nedreptăţit sau păgubit, îndură fără a se plânge şi răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipseşte sau de
care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri şi simţăminte, şi pe cât se pare de neîndemânatic
sau sărac în însuşirile care arată pe oameni făloşi, isteţi şi îndrăzneţi, lăudaţi de alţii sau temuţi, pe atât posedă în sine
nebănuite însuşiri frumoase şi plăcute de om duhovnicesc...”, Meditaţii teologice, Editura Sf. Arhiepiscopii a Bucureştilor,
Bucureşti, 1997, p. 198.
18
“Cuvântul preotului să fie înveşmântat în haina înţelepciunii, în orice împrejurare s-ar afla ”, pr. prof. dr. S. ŞEBU,
Gânduri despre predică şi orice cuvânt al preotului, în MA, XXXIV, 1989, nr. 3, p. 68.
 4
să te estompezi, pentru a-L lăsa pe Hristos să vorbească” 19. Iar Evanghelia se cere a fi propovăduită în
context actual, ţinând seama de problemele şi nivelul omului de azi. Cât de bine exprimă acest lucru
un înalt ierarh din zilele noastre: „Credincioşii aşteaptă o vorbire în limba lor, a veacului în care
trăiesc. Rostirea de la Amvon presupune argumente indubitabile, logică, desfăşurare de idei, stil sobru
şi ales. Lumea nu se mai mulţumeşte cu retorici ieftine şi cu floricele...” 20.

3. Ascultătorii predicii. Două aspecte propunem a fi observate la acest punct: a. imperativul

unei reale comunicări între predicator şi ascultători; b. calitatea ascultătorilor condiţionează efectiv
împlinirea scopului predicii.
a. "Comunicarea cu ascultătorii" presupune conştientizarea predicatorului că cei care ascultă
predica nu sunt simpli spectatori, o masă inertă de urechi, ci parteneri de dialog. Mai mult, prin
bunăvoinţa proniatoare a lui Dumnezeu, ascultătorii înşişi întregesc caracterul sinergic al actului
omiletic, constituindu-se în factori21 sine qua non ai predicii. Ei nu doar ascultă predica, ci o fac!
Mesajul revelat, unic şi neschimbabil în sine, va fi transmis în aşa fel încât să răspundă aspiraţiilor
credincioşilor, nu doar sufleteşti, ci şi d. p. v. material, ambele aspiraţii în acord, desigur, cu norma
credinţei. De aceea, predicatorul trebuie să cunoască aceste aspiraţii, iar cunoaşterea presupune dialog,
implicare misionar-pastorală etc., cu timp şi fără timp, înainte de predică, desigur, dar nu numai. De
multe ori, chiar în timpul rostirii predicii, predicatorul trebuie să-şi exercite cu măiestrie şi fineţe
spiritul de observaţie, intuind problemele şi întrebările ascultătorilor, străduindu-se, apoi, să răspundă
la ele.
b. Dacă o predică nu reuşeşte să-şi împlinească scopul, nu întotdeauna de vină este
predicatorul. Parabola Semănătorului se aplică şi aici: nu-i întotdeauna vina celui care seamănă, că
recolta va fi slabă (sau nu va fi deloc!), în condiţiile în care pământul este pietros sau plini de spini.
Nu toţi cei care ascultă predica au urechile şi inimile deschise pentru a primi sămânţa cea bună. Este
nevoie de acea „tăiere împrejur” a inimii şi a urechilor, despre care vorbeşte Sfântul Arhidiacon
Ştefan, primul martir creştin (Fapte 7, 51). Altfel spus, credincioşii trebuie pregătiţi pentru a fi
capabili de o „comunicare” optimă cu predicatorul, atât din punct de vedere al cunoştinţelor (prin
catehizare), cât şi din punct de vedere duhovnicesc (prin spovedanie, împărtăşanie etc.).

4. Limbaj şi stil. Stilul reprezintă totalitatea mijloacelor lingvistice pe care le foloseşte

un scriitor pentru a-şi exprima gândirea şi simţirea sa. Sau, potrivit „Dicţionarului Explicativ al
Limbii Române”, talentul, arta de a exprima ideile şi sentimentele într-o formă aleasă, personală 22.
Stilul predicii are, esenţial vorbind, un fond comun, dar aplicat el se prezintă cu anumite particularităţi,
de la vorbitor la vorbitor, potrivit temperamentului, capacităţii, stărilor sufleteşti şi mai ales talentului
oratoric. Din punct de vedere omiletic stilul poate fi analizat sub trei aspecte: gramatical, literar şi
bisericesc. Evocăm aici câteva aspecte legate doar de stilul bisericesc, care poate fi numit, totodată,
liturgic şi omiletic. Se impune dintru început observaţia că stilul trebuie considerat un auxiliar al
mesajului. În acest sens stilul bisericesc reprezintă suma procedeelor lingvistice cu ajutorul cărora
predicatorul transmite mesajul omiletic. Fiecare slujitor al amvonului trebuie, indiscutabil, să posede
noţiunile de bază ale stilului scris şi vorbit. Acest fapt ţine, evident, de cunoaşterea limbii, în general.
Dar predicatorului i se cere în plus cunoaşterea stilului omiletic, care să exprime în mod fericit
adevărul evanghelic. Există, desigur, diferenţe evidente între stilul scriitoricesc laic şi cel bisericesc.
Acesta din urmă s-a plămădit în viaţa liturgică a Bisericii, rezultând ceea ce Al. Mateevici a exprimat
prin nemuritorul poem „Limba noastră”: limba vechilor cazanii. În redactarea predicii, slujitorul
amvonului va aborda un stil ce nu se va îndepărta de la duhul limbii vechilor cazanii, chiar dacă,
obligatoriu, limbajul va fi mereu actualizat.

19
Paul EVDOCHIMOV, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Edit. “Anastasia”, Bucureşti, 1992, p. 180.
20
Dr. Antonie PLĂMĂDEALĂ, Mitropolitul Ardealului, Vocaţie şi misiune în vremea noastră, Sibiu, 1984, p. 163. În
acelaşi loc. Î. P. Sa afirmă: ”Exigenţele oamenilor faţă de preoţi au crescut. Cultura, care a devenit un bun de masă, a
schimbat simţul critic al credincioşilor. Se cere la preot neapărat cultură. Nu mai merge numai cu Ceaslovul şi
Molitfelnicul..” (subl. n. ).
21
"Factor" vine din lat. factor-oris = cel care face, care elaborează.
22
DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX), Editura "Univers enciclopedic", Bucureşti, 1998, p. 1021,
col. II.
 5
Mai mult: preotul are chiar o datorie aparte de a promova şi cultiva stilul bisericesc. Eruditul
arhimandrit Iuliu Scriban a pulblicat în 1938 un studiu-testament pentru toţi slujitorii români ai
Altarelor, Datoria preotului către limba bisericească 23, în care spune la un moment dat: “Preotul este
om cu carte. Pe el îl putem face să înţeleagă mai bine darul frumos pe care Biserica îl are în limba cu
care ea a lucrat până acum în sânul neamului. De aceea este o întrebare foarte sănătoasă şi la locul ei a
sta de vorbă azi despre limba Bisericii. Preotul, având a apăra neamul de multe furişări străine în sânul
lui, trebuie să-şi dea seama de unele ca acestea şi să privească drept sarcină a lui şi pe cea privitoare la
“limba vechilor cazanii”... Făcând aşa, preotul va fi un luptător fără sabie şi puşcă, dar apărător deplin
şi adevărat al acestei duioase moşteniri a trecutului, care este limba noastră de la Traian până azi”24 .
Credincioşii, familiarizaţi cu muzicalitatea, armonia şi mireasma liturgică a rugăciunilor şi
cântărilor cultului divin, doresc să audă predici rostite în acelaşi grai. Prof. Marcu M. Deleanu, doctor
în filologie (aşadar, un exponent al “enoriaşilor”), exprimă o părere justă, general-valabilă, credem:
“Venind la slujbă şi pentru a lepăda toată grija cea lumească, enoriaşii simt nevoia să li se vorbească
aici altfel decât la serviciu, pe stradă sau la piaţă...” 25. Am adăuga noi, altfel decât la radio, televizor,
sau în ziare26.

5. Situaţia concretă (felul slujbei, genul predicii, locul şi timpul rostirii etc.). Predica trebuie
adaptată întotdeauna la specificul şi locul slujbei, care determină şi genul omiletic respectiv. Durata
rostirii impune, însă, o atenţie cu totul aparte. De aceea, vom schiţa mai jos câteva elemente concrete
în legătură cu „timpul psihologic în predică”.
*
CÂTEVA CAUZE ALE NEREUŞITEI PREDICII. Părintele R. P. Rambaud, catolic francez,
grupează cauzele eşecului predicii în trei categorii, descrise, apoi, pe câteva pagini bune: 1. Cauze
raportate la persoana predicatorului; 2. Cauze psihologice; 3. Cauze ce ţin de predica însăşi.
Clasificarea şi nominalizarea lor ni se par actuale, de aceea le reproducem aici şi subscriem întru-totul:
1: Aspect exterior respingător; vulgaritate în vorbe; preţiozitate în exprimare; ticuri fizice şi
verbale; zel intempestiv; naivitate, puerilitate; lipsa prezenţei de spirit.
2: Aluzii supărătoare; reproşuri, ameninţări, blesteme; vivacitate deplasată; limbaj linguşitor;
expresii zeflemitoare, ironice.
3: Idei superficiale; subiecte prea elevate şi limbaj complicat; exagerări şi erori; subiecte
neactuale, demodate; plagieri; angajări politice deplasate; durată exagerată”27.

Am subliniat expresia „durată exagerată”, pentru că este cea mai frecventă cauză a nereuşitei
predicii, fapt pentru care ne ocupăm aici în mod special de „timpul psihologic în predică”.
Pentru a raporta această noţiune la predică, trebuie mai întâi să răspundem la întrebarea: se
poate vorbi despre „timp psihologic”, ca expresie real-valabilă? Fără îndoială, da, pentru că modul de
a percepe timpul numărat îndeobşte cu anii, zilele, orele, minutele ş.a., cu toate întâmplările petrecute
în jurul nostru, se deosebeşte de cel în care trăim cu o anumită intensitate evenimentele personale. Într-
un articol recent, intitulat „Valoarea timpului”, publicat în revista ieşeană „Arta de a trăi” 28, autoarea,
Luminiţa Manole – redactor, face distincţie netă între timpul „obiectiv”, măsurat de ceas şi cel
„subiectiv”, care se referă la diferitele percepţii particulare ale timpului obiectiv. De aceea, pe bună

23
Sibiu, edit. “Revistei Teologice”, 31 p.
24
Ibidem, p. 14, 29.
25
Textul liturgic şi limbajul poetic, “Foaia diecezană”, Edit. de Episcopia Caransebeşului, an. II nr. 6-7/1996 (serie nouă),
p. 2. Autorul demonstrează fericita apropiere şi întrepătrundere intre limbajul liturgic şi cel poetic: “Stilul ecleziastic, în
varianta sa liturgică, se apropie cel mai mult de stilul beletristic, al literaturii artistice, numit şi limbaj poetic sau limba
poetică”, Ibidem.
26
“O predică nu trebuie să aibă tonul limbajului militar sau al comenzilor civile, tonul şi limbajul plângăreţ al
bocitoarelor antice, tonul şi limbajul informaţiilor tehnice, nicicând un limbaj de aţâţare, nicicând un limbaj de
comedie...”, Pr. prof. dr. Sebasian CHILEA, Leonhard Fendt, Homiletik, Berlin, 1971, recenzie în O 2/1972, p. 111.
27
R. P. RAMBAUD, op. cit., p. 359-384.
28
Revistă-magazin, Editura Solaris, nr. 8/septembrie 2003, articol excelent. Pentru detalii:
www.artadeatrai.ro/008/timpul.8.html.
 6
dreptate, afirmă: se poate vorbi de timp biologic 29, fiziologic30, psihologic, social, istoric, artistic,
mitologic, informatic etc. La care adăugăm o categorie care ne interesează pe noi, în mod aparte: timp
liturgic – noţiune asociată cu subdiviziunile unui „an liturgic”, anume, luna, săptămâna, ziua,
răstimpuri ale calendarului bisericesc, în care se desfăşoară sfintele slujbe. Întrucât predica face parte
din cult, fiind, aşadar, un act liturgic, noţiunea de „timp liturgic” se referă direct la ceea ce ne preocupă
acum: pentru ca predica să fie reuşită, trebuie să se încadreze armonios în ambianţa liturgică generală,
atât de armonioasă şi echilibrată în structura ei. Altfel spus, timpul psihologic al predicii să nu intre în
contradicţie cu timpul psihologic al cultului divin. Trebuie să fim atenţi că dintre toate tipurile
subiective, timpul psihologic este cel mai evident, atunci când este raportat la cel obiectiv. Când ne
plictisim, zece minute ni se par zece ore! Când ne captivează ceva, o oră ni se pare cât o clipită...
Tema pe care o abordăm se leagă de o realitate evidentă, pe care o întâlnim frecvent în
bisericile noastre, din păcate: sentimentul că predicile pe care le auzim sunt „prea lungi”. La o analiză
fie şi sumară a chestiunii, vom realiza că nu ne deranjează, în fond, lungimea lor, ci faptul că n-au
substanţă, că sunt adesea nişte peroraţii chinuite, că rostirea lor se face într-un limbaj care ofensează
pur şi simplu limba română... În consecinţă, ne având putere de convingere, ne dau sentimentul că
sunt „prea lungi”, părându-ne rău că am pierdut timpul ascultându-le. Este clar, din capul locului, că
de fapt nu trebuie să vorbim, practic, de predici scurte sau lungi, ci de predici bune sau proaste 31. Căci
o rostire şi numai de cinci minute, poate să ni se pară lungă dacă ne plictiseşte, după cum, dimpotrivă,
una de o jumătate de oră ni se pare scurtă, dacă ne-a captivat efectiv. Această impresie a „lungimii” şi
„scurtimii” duratei unei predici vizează un răstimp care este altceva decât cel cronometrat de ceas, şi
care se numeşte „timp psihologic”. Pentru a pătrunde mai uşor în sensurile acestui concept este bine
să ne amintim, fie şi pe scurt, ce înţeles are „principiul psihologic” în Pedagogie, dar cu aplicare în
Omiletică, principiu care vizează, deodată, durata, conţinutul, metodele şi mijloacele comunicării
dintre profesor şi elevi (studenţi), respectiv dintre predicator şi ascultători.
a. Principiul psihologic în Şcoală şi în Biserică. Precum se ştie, pentru ca învăţământul să
fie eficient, Pedagogia recomandă respectarea anumitor principii, distribuite în general în trei
categorii: didactice, pedagogice şi ale procesului de învăţământ32. Fără să intrăm în detalii, însăşi
nominalizarea câtorva ne va sesiza importanţa lor capitală în reuşita efortului educaţional: principiul
autonomiei şi respectării libertăţii individuale, principiul respectării particularităţilor de vârstă şi
individuale, principiul învăţământului interesant şi plăcut, principiul temeiniciei şi durabilităţii,
principiul intuiţiei, principiul participării conştiente şi active, la care adăugăm cele două principii
absolut obligatorii Pedagogiei creştine: hristocentric şi eclesiocentric. Iată că între aceste principii
figurează, aşadar, cel al „respectării particularităţilor de vârstă şi individuale”, numit şi psihologic sau
al accesibilităţii. Este exact ceea ce se cere şi în predică: a se ţine seama de capacitatea de receptare a
credincioşilor, sub toate aspectele (nivelul conţinutului, durata, limbajul utilizat etc.). Ce se
recomandă în Pedagogie este întru-totul valabil şi în predică, căci didactica şcolară este soră bună cu
didactica slujirii preoţeşti. De aceea, vom detalia câteva dintre implicaţiile principiului psihologic în
sfera didactică, pentru a înţelege mai uşor aplicarea lui în slujirea omiletică a Bisericii.
Acest principiu presupune ca desfăşurarea procesului de învăţământ să fie corelată permanent
cu posibilităţile de receptare ale elevului. Progresul ştiinţelor şi al cunoaşterii, în general, a sporit
considerabil exigenţele didactice, aşa încât elevii sunt supuşi unui efort individual din ce în ce mai
mare. Ei bine, acest efort sporit nu trebuie totuşi exagerat. După cum se cunoaşte, mulţi dintre elevi
sunt predispuşi la extreme: fie să încerce să înveţe şi să asimileze peste puterile lor fireşti, fie să se
29
Timp determinat de ritmurile biologice ale fiinţelor (bunăoară, timpul unei sarcini).
30
Spre exemplu, timpul de vindecare a unei plăgi, mai scurt sau mai lung, în funcţie de vârsta biologică a pacientului. Se
ştie că aceeaşi plagă se vindecă mai repede la un organism tânăr şi mai încet la unul îmbătrânit.
31
Deşi cade în greşeala generalizării şi exagerează pe alocuri, Teodor Baconski are o anumită dreptate când scrie: „Preoţii
noştri fotocopiază predici apărute în revistele teologice interbelice, improvizează infantil şi anacronic, recurg la
scurtătura Cazaniei sau o cotesc, într-o formală aducere la zi, către subiecte aşa-zicînd "sociale". În cele mai multe dintre
bisericile româneşti, enoriaşii nu aşteaptă nici o predică sau au parte de o prestaţie dezlânată, soporific interminabilă şi
vădit demodată. Există preoţi care vorbesc ca în secolul al XVIII-lea, aşa cum există alţii care seminarizează politica
internă, sperând să-şi rezolve complexele de inactualitate prin hotărâta părăsire a filonului spiritual...” (subl. n.); vezi art.
Predicatori, în „Dilema”, 59, 9 martie 2005; articol accesibil pe internet: www.algoritma.ro/dilema/59/TeodorB.htm.
32
Vezi de ex. Sorin CRISTEA, Dicţionar de pedagogie, Editura Litera Internaţional, Chişinău-Bucureşti, 2000, p. 298-
300.
 7
complacă într-o atitudine pasivă, de lene şi indiferenţă. Ambele extreme sunt nocive şi primul care
trebuie să încerce a le înlătura este profesorul. El trebuie să dozeze foarte bine conţinutul materiei pe
care o predă, în aşa fel încât asimilarea să se facă în condiţii optime. Pentru că atât cerinţele care
impun un efort exagerat, cât şi cele care contribuie la reducerea efortului, sau chiar îl anihilează, au
urmări negative faţă de elev, creând fie surmenaj, învăţare mecanică ("toceală"), fie dezinteres,
indiferenţă, stagnări în dezvoltarea psihică etc.
Să ne amintim că Însuşi Mântuitorul a utilizat în permanenţă principiul psihologic.
Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul S-a adaptat permanent la mentalitatea,
cunoştinţele şi preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel a vorbit cu cei simpli, în alt fel cu
Nicodim cel erudit. Autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandreţe cu Zaheu, vameşul cel smerit
etc. Principiul psihologic presupune un alt principiu asociat, cel natural. Fără să suprasolicite efortul
de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăţa mai întâi cele
uşor de reţinut, evidenţiind cu prioritate ceea ce este esenţial pentru a fi urmat: “Căutaţi mai întâi
împărăţia cerurilor şi dreptatea Lui, şi toate celelalte se vor adăuga vouă...” (Matei 6, 33). Urmând
Învăţătorului Suprem, Sfântul Apostol Pavel, respectă acelaşi principiu psihologic, când le scrie
corintenilor: "Şi eu, fraţilor, n-am putut să vă vorbesc ca unor oameni duhovniceşti, ci ca unora
trupeşti, ca unor prunci în Hristos. Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate tari, căci încă nu puteaţi
mânca şi încă nici acum nu puteţi..." (3, 1-2). Reţinem, aşadar, că pentru realizarea accesibilităţii se
recomandă, cu prioritate, metode inductivă: de la uşor la greu, de la concret la abstract, de la
particular la general. Din păcate, există pe alocuri tendinţa unor profesori începători de a fi exhaustivi
în lecţiile pe care le predau, străduindu-se să nu le scape nici o informaţie legată de subiectul
respectiv, aglomerând astfel excesiv mintea copiilor. Această râvnă necontrolată duce la saturaţie şi
surmenaj, atrăgând, totodată, oprobiul întregii clase. La fel de nocivă este şi supra-aglomerarea
orarului şi al curriculum-ului şcolar, în general. Pentru prevenirea tendinţei de exhaustivitate, pe de o
parte, iar pe de alta a supra-aglomerării programului şi a programei, considerăm foarte potrivite
recomandările lui Ioan Amos Comenius (1592-1670) 33, părintele Pedagogiei moderne, care insistă
îndeosebi pe principiul conformităţii cu natura. Astfel, în capitolul al XVII - lea al Didacticii Magna,
intitulat "Principiile predării şi învăţării lesnicioase", spune la un moment dat: "Natura nu
supraîncarcă, ci se mulţumeşte cu puţin. De exemplu: nu cere doi pui dintr-un ou... Natura nu se
precipită, ci procedează lent. Pasărea nu-şi aruncă ouăle în foc ca să iasă puii mai devreme, ci le
cloceşte încet, cu căldura naturală. Nici după aceea nu-i îndoapă cu mâncare ca să crească mai repede,
căci aşa i-ar sufoca, ci, din contra, le dă cu încetul şi cu măsură, atât cât poate să mistuiască fragilul
lor stomac... De asemenea, nici pomicultorul nu cere ca planta să crească în prima lună, sau să dea
fructe în primul an... Dacă se toarnă cu forţa într-un vas cu deschizătura mică (cu care se poate
compara sufletul copiilor), iar nu picătură cu picătură, cât poate intra, cea mai mare parte a
lichidului va da, desigur, pe de lături şi mult mai puţin va intra înăuntru, decât ar intra dacă s-ar
turna picătură cu picătură. Nebun este acela care vrea să predea elevilor atât cât doreşte el şi nu
atât cât pot ei înţelege. Puterile copilului trebuie ajutate şi nu apăsate, iar formatorul tineretului
trebuie să fie asemenea unui medic, numai slujitorul naturii, nu şi stăpânul ei..."34.
Desprindem din această pledoarie că trebuie să ne adaptăm exigenţele didactice la vârsta,
timpul şi nivelul de înţelegere al copiilor. Nu-i nimic grav în faptul că nu epuizăm cunoştinţele într-o
oră, o zi, un an... Nici Dumnezeu, Atotputernic, n-a făcut lumea într-o singură zi, ca să ne arate că
trebuie să fim cu rânduială în munca noastră, indiferent de domeniul de activitate. Important este ca
ceea ce predăm să poată fi înţeles, asimilat, reţinut şi aplicat în viaţă cu folos. Pe de altă parte,
mulţimea informaţiilor nu trebuie să fie descurajatoare, nici pentru profesori, nici pentru elevi. Vom
selecta din ele atât cât este necesar pentru moment, iar restul materialului rămâne a fi recuperat pe
parcursul vieţii, potrivit cu râvna, interesul şi trebuinţele fiecăruia35.

33
Jan Amos KOMENSKY, după numele de origine (cehă).
34
J. A. COMENIUS, Didactica Magna, Traducere, note, comentarii şi studii de prof. univ. dr. Iosif ANTOHI, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, cap. XVII, p.73 .
35
Este utilă în acest sens sugestia Sf. CHIRIL al Ierusalimului, făcută sub forma unor întrebări retorice: "Oare pentru că
nu pot să beau tot fluviul, să nu iau cu măsură ceea ce îmi foloseşte? Oare pentru că nu pot să cuprind tot soarele cu
privirea, să nu văd nici cât este de ajuns pentru trebuinţa mea? Sau pentru că nu pot să mănânc toate fructele dintr-o mare
grădină, în care am intrat, vrei să ies cu totul flămând?...", Catehezele (Partea I), Cateheza a VI-a, 4, în "Izvoarele
 8
Toate cele afirmate mai sus, cu aplicabilitate în şcoală, trebuie avute în vedere şi cu privire la
creştinii din biserică. Şi ei sunt „elevi” dornici să înveţe mereu lucruri folositoare, mai ales în
perspectiva mântuirii, dar puterea lor de receptare este, fireşte, limitată. Chiar şi în cazul în care
ceea ce li se spune este deosebit de interesant şi sunt întru-totul captivaţi, la un moment dat vor simţi
că este „destul”, ca atunci când li s-ar oferi mâncăruri alese, dar în cantitate exagerată: stomacul
plin va refuza a primi în plus. Nu mai vorbim de situaţiile în care „mâncărurile” oferite de
predicatori sunt nedigerabile... Aici intervin implicaţiile temei noastre propriu-zise, anume
respectarea timpului psihologic, al accesibilităţii temporale, sau al duratei optime a predicii.
b. Timpul psihologic raportat la diferite genuri ale predicii. Mai întâi, o definire a timpului
psihologic în predică: durata optimă în care predicatorul trebuie să-şi încadreze expunerea, pentru
a-şi împlini scopul36. Se subînţelege, evident, că durata predicii intră în strategia adaptării. Aşadar,
când vorbim de „timp psihologic în predică”, automat trebuie să ne gândim la adaptarea pe care
predicatorul este obligat s-o facă, raportat la: durata şi conţinutul expunerii, felul slujbei, genul
predicii, locul săvârşirii, nivelul şi puterea de receptare a ascultătorilor. Nu în ultimul rând, la sine
însuşi. Timpul măsurat de ceas, „convenţional” devine, astfel, un timp psihologic acceptat favorabil,
dacă predicatorul atrage şi convinge, sau un „timp povară”, dacă predicatorul se situează în afara
limitelor adaptării. Dar, pe lângă conţinutul de substanţă şi forma de expunere convingătoare,
predicatorul nu trebuie să uite nici o clipă de importanţa încadrării cronologice efective. De aceea, în
cele ce urmează, vom face câteva precizări la elementele de adaptare enumerate mai sus, cu referire la
această încadrare cronologică.
1. Felul slujbei şi genul predicii trebuie observate împreună. La Sfânta Liturghie din duminici
şi sărbători, vom rosti, după caz şi prin alternanţă, omilii, predici tematice şi panegirice. Timpul optim
variază între 10 şi 30 de minute, în funcţie de tema abordată, de pregătirea predicatorului, dar şi de
capacitatea de receptare a celor prezenţi. Cei mai mulţi autori de tratate omiletice vorbesc de 15
minute, ca timp ideal de încadrare a predicii în cursul Sfintei Liturghii. Am auzit mulţi preoţi cu
experienţă afirmând că „cine nu spune ce are de spus în 15 minute, nu va reuşi să convingă nici dacă
ar vorbi o oră...” Revenind la cele două extreme, 10 şi 30, notăm că pentru predica dintr-o sărbătoare
importantă a vorbi, totuşi, mai puţin de 10 minute înseamnă a risca o rostire-caricatură, nu o predică
bine conturată, asemănătoare, spre exemplu, unui tablou terminat după toate regulile artei picturale. A
depăşi, însă, 30 de minute, oricât de multă ştiinţă ar avea un predicator 37, dezvăluie lipsă de
sistematizare a materialului, lipsă de realism vizavi de răbdarea relativ redusă a omului zilelor
noastre, dar mai ales lipsă de măsură. Şi e bine să ne amintim aici de sfatul Sf. Isaac Sirul: măsura
face orice lucru frumos38. Să nu uităm, de asemenea, că timpul fizic este preţios pentru toată lumea,
mai ales pentru cei care conştientizează valoarea lui pentru mântuire 39. Omul credincios vine la
biserică, are dragoste de sfintele slujbe, doreşte să audă şi o predică bună, dar vrea (şi are dreptul) să
Ortodoxiei", vol. 6, trad. Pr. D. FECIORU, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 1943, p. 153.
36
Scopul predicii, raportat la credincioşi, este întreit: luminarea minţii, încălzirea inimii şi înduplecarea voinţei spre fapte
bune. În Omiletica creştină acest întreit obiectiv a fost preluat – prin intermediul Fericitului Augustin – din Retorica
greco-romană (în special de la Cicero), care viza convingerea auditoriului în felul următor: „Docere necesitatis, delactare
suavitatis, flectere victoriae”.
37
Un exemplu remarcabil în această privinţă ni-l oferă I.P.S. BARTOLOMEU, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi
Clujului, de la înălţimea experienţei vârstei de 84 de ani şi a unei osteneli pastorale şi cărturăreşti remarcabile. Recent,
postul de radio al Arhiepiscopiei a arhivat aprox. 20 predici rostite de IPS Sa la diferite slujbe, excelente modele pentru
noi, toţi. Timpul mediu de rostire se situează în jurul a 25 de minute. Şi să nu uităm că este arhiepiscop şi unul dintre cei
mai buni predicatori pe care Biserica noastră îi are la ora actuală, atu-uri care i-ar permite un timp mediu chiar peste 30 de
minute. Predicile pot fi audiate pe site-ul radioului: www.radiorenasterea.ro (arhiva).
38
Apropo de importanţa „măsurii” în relaţiile inter-umane, Petre Ţuţea, filozoful-analist atât de original şi hâtru,
povesteşte într-un interviu televizat despre schimbul de replici din Parlamentul României dintre Nicolae Iorga,
personalitate uriaşă a culturii noastre, dar cu o fire intempestivă, şi Ionel Brătianu – cunoscutul om politic. După o serie de
contraziceri, Iorga izbucni tăios: „Ce să învăţ eu de la un inginer?” „Măsura, domnule profesor, măsura!” – răspunse calm
Brătianu.
39
„Şi aceasta v-o spun, fraţilor: că vremea s-a scurtat de acum, aşa încât şi cei ce au femei să fie ca şi cum nu ar avea; ş i
cei ce plâng să fie ca şi cum n-ar plânge; şi cei ce se bucură, ca şi cum nu s-ar bucura; şi cei ce cumpără, ca şi cum n-ar
stăpâni; şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi deplin de ea. Căci chipul acestei lumi trece” – scrie
Sf. Ap. Pavel corintenilor (7, 29-31), vrând să atragă atenţia, astfel, că din clipa îmbrăţişării creştinismului, fiecare zi
trebuie preţuită şi valorificată în vederea mântuirii.
 9
mai facă şi altceva cu timpul lui... Este generos şi ascultător, oferindu-şi disponibilitatea să fie
receptiv, dar predicatorul nu trebuie să abuzeze de bunăvoinţa sa, după principiul „uti non abuti” ,
mult preţuit de înţelepţii antici.
O atenţie specială trebuie acordată timpului afectat predicii la săvârşirea Sfintelor Taine şi Ierurgii.
Durata rostirii variază, desigur, în funcţie de circumstanţe, dar – în general – cuvântările de la slujbele
ocazionale trebuie să fie simţitor mai scurte decât la cele din duminici şi sărbători. Orientativ, opinăm
pentru durate ce variază între 5-15 minute: Botez (5-7 min.), Cununie (5-10 min.), Sf. Maslu („de
obşte”, 7-10 min.), înmormântare (7-15 min.), parastas (5-10 min.), sfeştania într-un loc public (7-10
min.).
Să nu uităm că din şirul momentelor ocazionale fac parte şi diferitele serbări (hramuri,
concerte de colinde, începutul şi sfârşitul cursurilor) recepţii, întâlniri oficiale şi neoficiale etc. De
obicei, la aceste ocazii iau cuvântul mai mulţi vorbitori, în ordine ierarhică. De aceea, se cuvine o
atenţie aparte: cuvântările să fie concise şi „la obiect”, pentru a nu confisca efectiv microfonul, ne mai
lăsând spaţiu celorlalţi. Nu trebuie abuzat, bineînţeles, nici de funcţia ierarhică superioară. A vorbi
fără măsură, cu impresia că funcţia i-ar obliga pe cei prezenţi să ne asculte necondiţionat, dovedeşte o
întreită lipsă: de respect faţă de semeni, de inteligenţă, de bun simţ. Aceasta chiar în cazul în care am
vorbi foarte bine şi am spune lucruri extrem de interesante. Nu mai vorbim de situaţiile în care ne
ştim mai slăbuţi în cuvânt, ori nepregătiţi cu ceva anume pentru ocazia respectivă.
2. Locul săvârşirii şi nivelul de receptare al ascultătorilor trebuie, de asemenea, văzute
împreună. Legat de „loc”, ne gândim în principiu la două situaţii: în sf. locaş şi în afara lui (case
particulare, instituţii, ţarini etc.). Pentru ambele situaţii am făcut deja referiri mai sus, exemplificând
prin felul slujbelor.
3. Nivelul şi puterea de receptare a credincioşilor sunt hotărâtoare în raportul „timp obiectiv”
(istoric, convenţional) şi „timp psihologic”. La majoritatea slujbelor la care predicăm, compoziţia
ascultătorilor variază între oameni simpli, unii chiar fără şcoală, şi intelectuali, între care, adesea, unii
de marcă. Aici apare greutatea căreia predicatorul trebuie să-i facă faţă cu iscusinţă: să vorbească în
aşa fel, încât să-i mulţumească şi pe unii şi pe alţii. Exemplele de reuşită nu lipsesc, însă, în jurul
nostru, de la care oricine se poate inspira: predicatori consacraţi, posesori ai unei culturi
impresionante, care vorbesc profund şi totuşi simplu (IPS Antonie al Ardealului, IPS Bartolomeu al
Clujului etc.), mulţumind la superlativ pe toţi cei de faţă, atât intelectuali, cât şi oameni fără carte.
Preotul predicator, cu vechime într-o anumită comunitate, nu trebuie să aibă dificultăţi în
aprecierea nivelului de expunere, atât cu privire la conţinut, cât şi la stil şi limbaj. Predica fiind o
comunicare între vorbitor şi ascultător, o permanentă convorbire, va ţine seama întotdeauna de
întrebările la care credincioşii aşteaptă răspuns. În acest sens, părintele profesor Sebastian Chilea
notează că „îndată ce predicatorul simte că nimeni nu-l mai întreabă, e bine să încheie. Cicero
vorbeşte de un anumit “miros” al oratorului, cu ajutorul căruia el poate să-şi dea seama ce gândesc, ce
aşteaptă, ce vor sau ce nu place ascultătorilor săi...” 40. A continua să mai vorbeşti după ce observi că
auditoriul nu mai are întrebări, ori a obosit, înseamnă a nu realiza că timpul psihologic a expirat.
Durata exagerată este, după opinia părintelui R. P. Rambaud, autorul unui mare tratat catolic de
Omiletică, premiat de Academia Franceză, cea mai frecventă cauză a eşecului predicii41.
Depăşirea timpului psihologic se petrece şi atunci când continui să vorbeşti după ce ai încheiat
subiectul... În această privinţă, părintele profesor Nicolae Balcă notează în Cursul de Omiletică al p.
c. sale, următoarea întâmplare, pe cât de hazlie, pe atât de instructivă: La una din predici, un copil, ca
de zece ani, a adormit în braţele bunicului, aşezat la rândul său pe un scaun. După un somnuleţ bun,
copilul s-a trezit şi a constatat că preotul încă mai predica. „Bunicule, n-a terminat părintele?” –
întrebă în şoaptă nepotul. „Ba da, dragul meu, de terminat a terminat de mult, dar nu se mai poate
opri!”
d. Timpul psihologic este respectat şi atunci când predicatorul ştie să adapteze la sine însuşi
conţinutul şi minutele ceasornicului. Această gen de adaptare se referă la conştientizarea predicatorului
asupra propriilor posibilităţi şi limite. Nimeni nu ne cere să spunem ceea ce nu ştim (încă), să folosim
expresii a căror semnificaţie n-o stăpânim, adică să întindem „cât nu ne ajunge plapuma” – cum spune
un cunoscut proverb. Prezentarea unei informaţii receptată fragmentar, sau greşit înţeleasă, ne poate
40
Pr. Prof. Sebastian CHILEA, Predica de succes, „Mitropolia Olteniei”, an. VI (1954), nr. 1-3, p. 58.
41
R. P. RAMBAUD, Traité moderne de prédication..., p. 383.
 10
face adesea ridicoli în faţa ascultătorilor. De aceea, nu ne vom angaja niciodată la tratarea unor
subiecte care ne depăşesc, sau în care, mai simplu spus, nu ne ţin puterile. Altfel, aventurarea pe
terenuri "minate" reprezintă un risc major, păgubos pentru ascultători, dar mai ales pentru predicator.
A vorbi mai puţin înseamnă a greşi mai puţin, după principiul „când vorbeşti mult, greşeşti mult; când
vorbeşti puţin, greşeşti puţin”. Durata, tema, maniera expunerii, tonul etc., se raportează direct la
vârsta, rangul, pregătirea şi renumele predicatorului. Căci non licet bovi, quod licet Jovi! – spuneau cei
vechi. Ceea ce este acceptat, în general, de la un preot cu renume (raportat la durată, conţinut, ton etc.),
cu o anumită vechime în preoţie, nu va fi niciodată admis unui debutant, chiar dacă vădeşte calităţi
reale, din toate punctele de vedere. Aici trebuie să mai intervină o altă calitate a vorbitorului, sine qua
non: smerenia. A vorbi mai scurt, mai ales ca începător, înseamnă a da dovadă de modestie, calitate pe
care ascultătorii o apreciază infinit mai mult decât talentul oratoric, ori nivelul savant al expunerilor.
Concluzii. Cele mai sus prezentate pot fi cuprinse în următoarea sinteză:
- vorbim, în general, de două categorii ale timpului: „obiectiv”, măsurat de ceas, numit şi „istoric” sau
„convenţional” şi „subiectiv”, care se referă la diferitele percepţii particulare ale timpului obiectiv 42.
Exemple ale timpului subiectiv: biologic, fiziologic, psihologic, social, istoric, artistic, mitologic,
informatic etc. Nu în ultimul rând, liturgic, categorie căreia se subsumează cel psihologic-omiletic;
- motivaţia abordării acestei teme: optimizarea eficienţei omiletice, prin eliminarea cauzelor care duc
la eşecul predicii (între care durata exagerată) şi promovarea factorilor de reuşită;
- este deosebit de instructiv să observăm corelaţia şi interdependenţa dintre principiu şi timp
psihologic în Pedagogie şi în Omiletică;
- timpul psihologic implică adaptarea optimă a predicatorului la: capacitatea de receptare a
credincioşilor, genul predicii, conţinutul şi stilul ei, felul şi locul slujbei la care se rosteşte,
posibilităţile intelectuale proprii ale vorbitorului etc.;
- a ţine seama de importanţa timpului psihologic în predică (ca de altfel în orice împrejurare),
înseamnă, pe de o parte, a înţelege valoarea timpului obiectiv pentru mântuire, iar pe de alta, a-i
respecta pe ascultători, respectându-le timpul personal, atât de important pentru fiecare.
Aşadar, timpul psihologic favorabil reuşitei predicii reprezintă durata optimă a unei rostiri
frumoase şi convingătoare, rezultat al unei adaptări fericite a predicatorului la ascultători, slujba
săvârşită, genul omiletic abordat, conţinut, limbaj, locul rostirii. Nu în ultimul rând la sine însuşi, cu
raportare la pregătire, vârstă, renume etc.

*
Reuşita sau nereuşita predicii depinde, în cele din urmă, de persoana predicatorului, de
înţelepciunea, pregătirea, râvna şi comportamentul lui. Sintagma „omul sfinţeşte locul” se aplică şi-n
cazul Amvonului, pentru că în mintea, simţirea şi voinţa celui care predică stă cheia reuşitei sau
eşecului. Atenţie mare, însă: succesul sau insuccesul predicatorului se răsfrânge direct proporţional
asupra imaginii Bisericii pe care o reprezintă şi în numele căreia slujeşte. De aceea, răspunderea nu
este doar personală, ci una care implică întreaga comunitate, Ortodoxia însăşi fiind percepută adesea
exclusiv prin prisma prestaţiei omiletice a slujitorilor.

Pr. Prof. Dr. VASILE GORDON

Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti

42
Deosebit de plastică ni se par precizările şi una dintre exemplificările făcute de Luminiţa Manole, autoarea art.
„Valoarea timpului”, citat şi la începutul acestui studiu: „Uneori o oră ni se pare că trece foarte încet şi alta foarte repede
în funcţie de ceea ce facem şi de dispoziţia în care ne aflăm. Dacă, spre exemplu, avem de dat peste o oră un examen
foarte greu şi ne-am adus aminte că mai avem de învăţat un curs, cu siguranţă că ora aceea ni se va părea foarte scurtă.
Dacă însă peste o oră ştim că ne vom întâlni cu iubita, aceste şaizeci de minute ni se vor părea tot atâtea eternităţi...”;
pentru alte detalii: www.artadeatrai.ro/008/timpul.8.html.