P. 1
Rugaciunea în marile religii

Rugaciunea în marile religii

|Views: 472|Likes:
Published by Teodorescu Radu
O lucrare desre rugăciune în religiile lumiii
O lucrare desre rugăciune în religiile lumiii

More info:

Categories:Types, Research, Science
Published by: Teodorescu Radu on May 17, 2010
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/18/2012

pdf

text

original

MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE DIDACTICĂ ASISTENŢĂ SOCIALĂ

LUCRARE DE LICENŢĂ

COORDONATOR:
PR. PROF. DR. EMIL JURCAN

ABSOLVENT:
HAN RAMONA – GEANINA

ALBA IULIA
2008
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII
UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” ALBA IULIA
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ
SPECIALIZAREA TEOLOGIE DIDACTICĂ ASISTENŢĂ SOCIALĂ

RUGĂCIUNEA ÎN MARILE RELIGII

1

COORDONATOR:
PR. PROF. DR. EMIL JURCAN

ABSOLVENT:
HAN RAMONA – GEANINA

ALBA IULIA
2008

„Când îţi aduci aminte de Dumnezeu
înmulţeşte rugăciunea, ca atunci când Îl vei uita Domnul să-şi
aducă aminte de tine”

(Sfântul Marcu Ascetul)

INTRODUCERE

Rugăciunea e taina unirii omului cu Dumnezeu, taină care se înfăptuieşte ori de câte ori omul se roagă cu
concentrare. Cel ce ajunge la o rugăciune neîncetată trăieşte neîncetat această taină.

2

Lucrarea de faţă, „Rugăciunea în marile religii”, vrea să pună în lumină importanţa rugăciunii în viaţa
omului, indiferent de religia din care face parte ; fiecare respectând şi păstrând tradiţia pe care le-au lăsat-o
strămoşii lor şi pe care o respectă cu stricteţe.
Lucrarea este structurată pe trei capitole după cum urmează :
Primul capitol se referă la omul ca fiinţă religioasă. Acesta prezintă comuniunea omului cu Dumnezeu şi
dialogul care are loc între creaţie şi Dumnezeu. Dumnezeu creează lumea şi timpul şi rămâne în legătură cu ea prin
voinţa Lui, pentru un dialog cu fiinţele conştiente, pe care vrea să le conducă la deplina comuniune cu Sine.
Cuvintele adresate de Dumnezeu nouă prin lucruri ne stimulează la înţelegerea lor. Iar înţelegerea lor provoacă un
răspuns din partea noastră. Căci nu există cuvânt înţeles de un om, faţă de care el să nu ia o atitudine, adică să nu
răspundă.

Acest capitol vorbeşte şi despre: treimea dialogală – adică prin Fiul întrupat intrăm în comuniune filială cu
Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii; căci Duhul se uneşte cu noi prin rugăciune. Şi
despre treimea ca ieşire din egoismul divin - Dumnezeu este Tatăl, Dumnezeu este Fiul, Dumnezeu este Duhul
Sfânt şi totuşi nu sunt trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu. Astfel, Domn este Tatăl, Domn este Fiul, Domn este
Duhul Sfânt; însă nu sunt trei domni, ci Un singur Domn. Tatăl se cunoaşte pe Sine în Fiul şi Duhul. Aici apare
smerenia supremă a dragostei supreme.
În continuare se prezintă dialogul paradisiac ca formă a rugăciunii. Potrivit cu sfatul Său etern şi ca o
încununare sintetică a creaţiei Sale prin Cuvânt, Dumnezeu a adus la existenţă pe om, zidindu-l după chipul Său
personal-comunitar. Dar în această lucrare minunată Dumnezeu nu doar a poruncit, ci S-a angajat într-un dialog
iubitor cu omul căruia i-a sădit în fire toate puterile necesare acestei părtăşii dumnezeieşti. Omul a fost creat de
Dumnezeu ca să-i fie partenerul Lui la dialog, ca să intre cu acesta în comuniune.
În finalul acestui capitol se vorbeşte despre rugăciunea post–edenică o recuperare a dialogului om-
Dumnezeu. În Vechiul Testament, rugăciunea făcea parte din activităţile de cult obişnuite, urmând imediat după
săvârşirea jertfelor. Primii creştini au învăţat de la Mântuitorul că rugăciunea, care îi defineşte pe ei ca autentici fii
ai lui Dumnezeu, este o rugăciune rostită din iubire chiar şi pentru vrăşmaşii lor şi pentru toţi cei ce-i vatămă şi-i
prigonesc.

În al doilea capitol se prezintă rugăciunea din punct de vedere al formei pe care aceasta o ia în diferite
religii. La începutul capitolului sunt abordate formele orante din orient. Rugăciunea în hinduism care însoţeşte
toate ceremoniile cultului, constând din formule consacrate (mantras), considerate ca având o putere magică.
Învăţătura lui Buddha ce semnifică eliberarea omului prin dobândirea înţelegerii lucrurilor. La japonezi există un fel
de liturghie în care se aduc ofrande ca mulţumire pentru binefacerile primite de la kami, cu o slujbă religioasă
superioară, numită okami, în care se înalţă rugăciuni de marele preot. Iar la chinezi existau numeroşi clerici de
diferite categorii, care se ocupau cu studierea rugăciunilor ce se transmiteau din tată în fiu şi cu recitarea textelor
liturgice. Cultul însuşi consta în primul rând din sacrificii, care erau ordinare şi ocazionale.
În continuare ne referim la rugăciunea evreilor. Dacă, la origine Dumnezeu se declară gata să se ducă „peste
tot unde va fi invocat Numele său”, poezia sau liturghia evreiască nu poate fi separată de cult în sinagogă. Şema,
Tefila şi Tahanun fiind cele trei mari articulaţii ale rugăciunii.
În finalul acestui capitol se discută despre rugăciunea în lumea musulmană. La musulmani rugăciunea
(salāt) este în acelaşi timp şi un ritual, prescris conform unui calendar şi unui orar precis, îndeplinit prin anumite
gesturi. Rugăciunea rituală se efectuează de cinci ori pe zi, în mod obligatoriu, de către orice musulman după vârsta
de şapte, nouă ani sau după adolescenţă. Musulmanii cred că, în timp ce se roagă, se află în prezenţa Creatorului
lor; de aceea stau în picioare în rânduri ordonate şi păstrează o atitudine plină de respect.
Capitolul ultim al lucrării de faţă vine să pună în evidenţă valoarea rugăciunii în creştinism. Pentru a
sublinia aceasta, aici vom discuta despre rugăciunea teandrică, dialogală şi pnevmatoforică.
Rugăciunea este comunicarea cu Dumnezeu cel nevăzut, este un dar şi un privilegiu acordat omului, pentru
că ea înseamnă vorbirea cu Însuşi Creatorul său, cu Dumnezeu. Ea îl apropie pe om de Dumnezeu, dar nu numai
îl apropie, ci îl lipeşte de Dumnezeu şi îl face un duh cu El. Este ceea ce spune marele Apostol Pavel: Cela ce se
lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea ... şi cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Sudura aceasta
duhovnicească de a se uni omul cu Dumnezeu, se face pe calea rugăciunii.

3

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->