Biserica şi mass-media din perspectivă misionară

1. Comunicarea ca obiectiv comun în Biserică şi mass-media

a. Comunicarea teologică

Comunicarea este un atribut fundamental al existenţei. Prin firea sa relaţională omul

nu poate să nu comunice, el este structural o fiinţă comunicaţională. În mod obişnuit când vorbim
de un act de comunicare, există un emiţător, subiectul care manifestă intenţia de a comunica, un
receptor cel spre care se îndreaptă actul comunicaţional, şi mesajul transmis sau conţinutul
comunicării. Am putea adăuga, în special pentru timpurile moderne, vehiculele sau mijloacele
comunicării, mai ales în situaţiile în care subiectele comunicării nu beneficiază de o apropiere
spaţială, temporală sau ontologică.1
Comunicarea este un eveniment, iar raportul dintre cei doi poli fundamentali (sursă,
destinaţie) rămâne mereu variabil: nu se poate spune de la inceput dacă actul comunicaţional îi
apropie sau îi îndepărtează unul de celălalt, tăcerea fiind de multe ori un mesaj plin de semnificaţii.
Existenţa în sine este comunicare şi deschidere către comuniune, singurătatea absolută fiind
absurdă. Există valori fundamentale de apărat şi cultivat, ca şi comunicator creştin, valabile nu
numai pentru mass-media, ci şi pentru cei care folosesc mijloace tradiţionale, obişnuite: predica,
dialogul, spovedania, deoarece comunicatorul trebuie să fie în comuniune, pentru ca să comunice
.   O primă valoare de apărat şi cultivat ca şi comunicator creştin este adevărul credinţei
şi al realităţii. Adevărul comunicat are o putere sfinţitoare în el însuşi. Semnul că într-o persoană
este prezent Duhul Sfânt, e pasiunea sa pentru adevăr sau pentru dreptate. Duhul Sfânt nu locuieşte
în omul mincinos şi nu rămâne în omul care este nedrept. Toată Sfânta Scriptură şi, mai ales,
cărţile sapienţiale arată că pasiunea pentru adevăr şi pentru dreptate sunt semnele lucrării Duhului
Sfânt.
    A doua mare valoare de apărat şi cultivat este sacralitatea vieţii, adică sfinţenia
familiei şi a prieteniei între oameni. De aceea, la ora actuală, mijloacele de comunicare în masă
care cultivă violenţa, care incită la violenţă sunt multiple, nocive şi foarte vinovate.
      A treia valoare fundamentală care trebuie apărată şi cultivată este demnitatea şi
integritatea persoanei. Persoana umană, fiind chipul Persoanei divine, niciodată nu poate fi redusă

1
Mihai Dinu, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p.24

1
la obiect, nici de comerţ, nici de ideologie, pentru că sufletul unui om e mai scump decât lumea
întreagă. Responsabilitatea pentru conţinutul şi scopul comunicării este o altă valoare care trebuie
apărată şi cultivată.
După credinţa creştină, Dumnezeu este în esenţa Sa nemărginită, o comuniune de Trei
Persoane, Revelaţia dumnezeiască ne învaţă că fiinţa veritabilă izvorăşte numai de la persoana
liberă, care iubeşte în libertate, adică îşi afirmă fiinţa, identitatea proprie, printr-un fapt de
comuniune cu o altă persoană.2
Elementele fundamentale ale comunicării sunt, pentru cugetarea crestină, Dumnezeu,
mediul si cosmosul şi se manifestă în mod real chiar şi atunci când omul refuză
să recunoască faptul că întreaga creaţie este darul Creatorului, comunicarea poate fi considerată
triadică, deoarece şi refuzul este într-o anumită măsură, un act de comunicare.
Urmând raţiunii naturale, omul înţelege că trebuie să umanizeze cosmosul şi să se
ridice astfel la un dialog de iubire cu Creatorul. Scopul vieţii sale nu s-ar putea îndeplini decât în
comuniune cu o fiinţă personală superioară, printr-o relaţie prin care el asimilează liber şi conştient
infinită bogăţie a persoanei supreme.
“Dacă persoanele sfârşesc prin moarte nici una din ele nu poate comunica şi nu
poate primi la infinit căldura iubirii, pentru a se dezvolta fiecare la infinit, aşa cum doreşte de fapt
omul. Viaţa omenească încheiată definitiv prin moarte loveşte de non-sens şi deci de non-valoare
toată raţionalitatea existentă în lume şi insăşi lumea. Sensurile urmărite în orizontul vieţii terestre
sunt lovite şi ele de non-sens şi de non-valoare, dacă orice viaţă omenească în care toate par să
îşi găsească un sens, sfârşeşte definitiv în moarte. Iar cea mai cumplită tristeţe a noastră e lipsa
de sens, adică, lipsa unui sens etern al vieţii şi al faptelor noastre. Necesitatea acestui sens e
intim legată de fiinţa noastră. Dogmele credinţei răspund acestei necesităţi de sens a fiinţei
noastre. Prin aceasta se afirmă raţionalitatea completă a existenţei. Numai eternitatea unei
comuniuni personale cu o sursă personală de viaţă absolută oferă tuturor persoanelor umane
împlinirea sensului lor, acordându-le în acelaşi timp posibilitatea unei veşnice şi perfecte
comuniuni între ele însele”.3 Aşadar, în abisul singurătăţii care conduce la absurd, creştinismul
dăruieşte răspunsul unei comunicări care se înveşniceşte prin comuniune.

2
Jean Zizioulas, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p.14
3
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutul Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978, p.19

2
 Ca păstrătoare şi transmiţătoare a Revelaţiei divine, Biserica face apel la mijloacele
de comunicare dintr-o anumită perioadă istorică şi dintr-o anumită cultură. Mesajul pe care
creştinismul îl transmite lumii este Vestea cea bună. Aşadar, dintr-o multitudine aprope infinită de
informaţii Biserica vorbeşte oamenilor despre un eveniment esenţial din istorie, care este şansa
destinului lor fericit, mântuirea prin Hristos. Ea selectează, pune ordine între tot ce se poate
comunica stabilindu-şi criteriile axiologice în funcţie de Vestea cea bună. În preambulul primei
sale epistole, Evanghelistul Ioan scrie: “Ce era la început, ce am auzit , ce am văzut cu ochii
noştrii, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii, şi Viaţa s-a arătat şi am
văzut-o şi mărturisim şi să vestim Viaţa de veci, care era Tatăl şi s-a arătat nouă Ce am văzut şi
am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi.” (Ioan I, 1-3) Mijloacele prin
care Iisus Hristos comunică sunt cele obişnuite, pe care oamenii le folosesc în comunicarea de zi
cu zi. Domnul se slujeşte de gesturi, expresii, moduri de a lucra, de limbajul uman, însa le
intrebuinţează într-un chip diferit faţă de ceilaţi oameni. El le conferă autoritate, eficacitate şi
putere, ca vehicule ale adevărului. Cuvintele lui sunt “cuvinte cu putere multă”, iar adevărul
cuvintelor lui Hristos, nu este comunicat niciodată într-un limbaj dominator, care să provoace
teamă, seducător sau publicitar.
Reflectând asupra întrebării “A fost Hristos comunicatorul perfect?”, Pr. Nicolae Dascălu
afirma: “După canoanele mass-media de azi, răspunsul este cu siguranţă: nu. Atunci când
vorbeşte, Iisus nu o face cu claritate: uneori este de neînteles şi pentru cei care sunt mereu în
preajma Lui. Este rău primit de putere, chiar fără să se amestece într-o politică partizană. Mai
presus de toate El este imprevizibil: seducător, însă refuzând mai degrabă să urmarească succesul
imediat; uneori fulgerând de mânie, alteori blând. Pe scurt Iisus nu poate fi pus într-un pachet
bine legat de sistem”.4 Prin natura sa Biserica este mediu de comunicare: între Dumnezeu şi
umanitate, între cer şi pământ, între persoanele umane create după chipul creatorului a toate, între
om şi creaţia divină în totalitatea ei. Paradigma cerească a Bisericii este Sfânta Treime, structura
supremei iubiri în care comunicarea este deodată şi comuniune. “Căci în comunicarea perfectă şi
veşnică a celor trei persone, în care subzistă supraesenţa unică a dumnezeirii, e dată infinitatea
şi desăvârşirea vieţii iubitoare a Treimii şi a fiecărei Persoane. Şi ca urmare numai prin ea ne
este asigurată comuniunea noastră eternă cu viaţa infinită a lui Dumnezeu şi comuniunea
neconfundată între noi, părtaşi ai acestei infinităţi.5
4
Pr. Nicolae Dascălu, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 17
5
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op.cit., p. 284.

3
 Sfinţii Părinţi interpretează căderea omului ca refuz de a raporta fiinţa creată la
comuniunea cu Dumnezeu. Din punct de vedere ontologic căderea reprezintă ruptura dintre adevăr
şi comuniune, refuzul de a face ca fiinţa să depindă de comuniune 6. În limbajul religios, două
elemente esenţiale care caracterizează legătura dintre Dumnezeu şi omenire, ne deschide calea spre
universul comunicării: cea de înger şi cea de apostol, în traducere cea de vestitor şi respectiv de
trimis. Nevoia de comunicare este strâns legată pentru Biserică de existenţa ei în lume: a
propovădui, a trăi şi a mărturisi Evanghelia lui Hristos, Vestea cea bună. Fiindcă Mântuitorul
porunceşte ucenicilor Săi : “Ceea ce vă grăiesc la întuneric spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la
ureche, propovăduiţi de pe case.” (Matei 10,27)
Prin universalismul comunicării, misiunea Bisericii se află dintru începuturi în stransă
legătură cu ceea ce s-a numit mai târziu mass-media. Mântuitorul Hristos rosteşte adesea parabole
şi învăţăturile Sale în faţa unor mulţimi mari de oameni, multe vindecări miraculoase sau fapte
minunate din activitatea publică a Domnului se petrec în locuri unde sunt adunaţi numeroşi
participanţi. Urmând pilda învăţătorului divin, apostolii vorbesc de obicei în faţa unor grupuri
umane şi în locuri publice.
Un capitol deosebit de interesant în istoria comunicării creştine este reprezentat de
epistolografie. În lumea greco-romană modalitatea curentă de transmitere a textelor scrise era
epistola sau scrisoarea. Creştinismul timpuriu a întrebuinţat genul epistolar, mărturii fiind scriirile
neotestamentare, baze duhovniceşti ale unei arte cultivate apoi de Parinţii apostolici, de Sfinţii
Părinţi şi dascăli ai Bisericii. Genul epistolar va cunoaşte secole de-a rândul o dezvoltare
înfloritoare în Europa creştină. Curând după inventarea tiparului, Biserica a adoptat o nouă tehnică
în activitatea sa liturgică, pastorală şi misionară.
În viaţa bisericească, modelul comunicaţional specific, rămâne Sfânta Liturghie.7 Aici
regăsim reînnoit mereu sensul care devine comuniune, asemenea mişcărilor pulsatorii ale inimii,
centrul vital al omului. Comunicarea prin: cuvânt, imagine, cântare, are drept finalitate
comuniunea, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. Roadele comuniunii se manifestă apoi
în induhovnicirea relaţiilor interumane. În dimensiunea liturgică a existenţei intrăm nu numai prin
curăţire trupeacă, dar şi prin purificarea cuvântului, prin renunţarea ascetică la ceea ce umbreşte şi
întunecă viaţa, prin cultivarea valorilor umane care ne apropie de Dumnezeu.

6
Jean Zizioulas, op.cit., p. 106.
7
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, ed. Mitropolia
Olteniei, 1992

4
 Conţinutul comunicării din punct de vedere creştin, reprezintă un subiect important în
lansarea sau expunerea cuvântului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că noi vom fi judecaţi de
Dumnezeu nu numai după faptele noastre, ci şi după scopul pentru care am făcut faptele.
Finalitatea faptelor determină finalul judecăţii noastre; şi tot el ne mai spune că vom fi judecaţi şi
pentru binele pe care l-am fi putut face şi nu l-am făcut, nu doar pentru răul pe care l-am făcut. Cu
alte cuvinte, vom fi judecaţi şi pentru timpul pierdut sau pentru şansa ratată. 8
       În creştinism nu se merge pe linia automulţumirii, autosuficienţei şi autosatisfacţiei,
ci pe linia unei responsabilităţi mature, plină de speranţă şi de bucurie.  De aceea, când vorbim
despre comunicare, imediat trebuie să ne întrebăm ce comunicăm şi cum comunicăm. Există autori
moderni, filosofi şi analişti, care au descris cu lux de amănunte tentaţiile, paradoxurile societăţii
actuale în acest început de mileniu trei, iar o constatare convergentă a mai multor analişti este că
noi trăim în cea mai narcisistă civilizaţie care a existat vreodată. Foarte adesea, atunci când omul
comunică, nu mai ţine cont de conţinutul comunicării, ci se mulţumeşte, se autosatisface cu faptul
că se aude pe sine comunicând sau se vede pe sine comunicând. Acest fenomen a fost numit
"autoabsorbţia narcisistă a eului". Sunt o mulţime de oameni care vorbesc pentru că le place să se
audă vorbind, apar cât mai mult la televiziune sau în diferite imagini pentru că se contemplă pe ei
înşişi. Aceasta arată o criză puternică de interioritate, pentru că numai în interioritate se întâlneşte
omul cu arhetipul lui, cu Dumnezeu. Dar cu cât slăbeşte mai mult comunicarea cu El, cu atât se
întăreşte mai mult autoabsorbţia de noi înşine, într-o singurătate frumos deghizată. Deci, cu cât e
mai narcisistă şi autosuficientă societatea, cu atât este mai singură, căci omul nu întâlneşte pe altul,
ci se întâlneşte pe sine, se autoabsoarbe, se autoconsumă. De aceea, noi nu avem nevoie numai de
mijloace de comunicare, ci şi de o spiritualitate a comunicării.9
În societatea capitalistă, mobilul principal al comunicării este consumul şi, deci,
profitul, dar foarte curând se simte necesitatea protecţiei consumatorilor. Azi, noi am ajuns în etapa
necesităţii protecţiei consumatorilor de ştiri şi de imagini. Sunt institute specializate care arată că
nu orice aliment care se vinde în piaţă este sănătos, pentru că adesea obsesia profitului este mai
mare decât responsabilitatea pentru viaţa celuilalt, din punct de vedere al alimentaţiei materiale.
Prin analogie, în societatea de consum de imagini şi de ştiri, ne punem problema filosofiei

8
Conferinţă susţinută în cadrul colocviului de presă Biserica în mass-media şi mass-media în Biserica,
Documentul final al Colocviului "Biserica în mass-media şi mass-media în Biserică, Durău, 19-21 iunie
2003
9
Ibidem

5
protecţiei consumatorului: nu mânca orice, alege ce mănânci! nu te intoxica, nu te otrăvi,
păstrează-ţi sănătatea! Ecologia mass-media, ecologia spirituală a devenit o necesitate. Deci, nu e
vorba aici de a respinge mijloacele de comunicare în masă, ci de a discerne şi de a alege. Din acest
punct de vedere, avem nevoie de o maturitate spirituală, de un discernământ în ceea ce priveşte
comunicarea iar cel dintâi lucru sau cel dintâi reper în spiritualitatea comunicării este acesta: ce
conţinut comunicăm. Un comunicator creştin trebuie să fie foarte atent să nu comunice altceva şi
pe altcineva decât Evanghelia lui Hristos şi pe Hristos Însuşi. Sf. Pavel ne învaţă: "nu ne
propovăduim pe noi înşine, ci pe Iisus Hristos, Domnul" (I Corinteni 4, 5).10 Conştiinţa apostolică
a comunicării autentice şi veritabile, este cel mai bine reprezentată prin acest cuvânt.
       Comunicatorul creştin trebuie în primul rând să ştie că el comunică Evanghelia şi
pe Hristos, nu o ideologie, nu o învăţătură omenească autosuficientă şi nu o altă persoană,
altfel comunicarea devine idolatră. Dacă icoana unui sfânt nu duce spre Hristos, atunci sfântul
este idol, dar, întrucât el poartă lumină din lumina lui Hristos, atunci conduce spre Hristos, de
aceea este ghid, este comunicator, este indicator spre El. La fel şi cuvântul nostru trebuie să
ghideze oamenii spre Dumnezeu-Cuvântul vieţii. Deci, trebuie să avem în minte mai întâi care
este conţinutul comunicării creştine, să-l apropuiem de adevărul revelat şi apoi cum şi prin ce
comunicăm.11
      
b. Comunicarea în mass-media

Atît Biserica cât şi mass-media au un rol important în formarea unei societăţi.

Este evident că, după  căderea comunismului, mass-media a devenit o realitate de a
cărei influenţe societatea noastră, nu se mai poate dispensa şi nici feri. Fără a-i tăgădui rolul
esenţial în comunicarea rapidă şi extensivă a informaţiilor către lumea modernă însetată de tot ceea
ce este nou, constatăm cu îngrijorare contribuţia nemijlocită a acesteia la prăbuşirile morale şi
spirituale ale omului contemporan. În general, mass-media este o instituţie ce promovează o
“cultură de masă” proprie civilizaţiei moderne, diferită de cultura elevată, nobilă, difuzată prin
instituţiile sociale tradiţionale: familia, Biserica, şcoala. Mijloacele de comunicare în masă propagă
cu precădere valori morale grosiere, hedoniste şi utilitariste: erotismul, egoismul, frumuseţea fizică

10
Liviu Stoinea, Pentru o teologie a comunicarii, in Vestitorul Ortodoxiei, nr. 4, anul 1996, pag. 144;
11
Ibidem

6
feminină sau masculină, violenţa, drogurile, scandalurile, traficul de influenţă politica etc., adică
tot ceea ce stârneşte interesul publicului. Aceste realităţi au un impact cu consecinţe foarte grave în
conştiinţa şi comportamentul mai ales al copiilor şi tinerilor, categoria socială cea mai uşor de
cucerit, cărora li se formează tipare de gândire şi comportament adaptate la o etică fără
constrângeri şi prejudecăţi.
Ei găsesc în personajele mediatizate modele pe care vor să le copie şi să le urmeze. 
Presa ilustrează zilnic scandaluri şi personaje controversate, iar opiniile ei oficiale oscilează de
multe ori. Pieţele publice sunt pline de standuri cu reviste şi cărţi ilustrând imagini erotice şi
obscene, otrăvind şi mutilând conştiinţa neimplantată încă în adevăratele judecăţi de valoare ce vin
din tradiţia vie a trăirii creştine. Cel mai puternic impact asupra gândirii şi comportamentului
tinerilor îl are televiziunea.  

Ce este mass-media?

Sintagma, consacrată mai întăi in limba engleză şi atât de des întrebuinţată în limbajul
curent, reuneşte doua cuvinte de origine latină: massa, prin care se înţelege " o cantitate mare de
entităţi agreate" şi medium, pl. media, " mijloc de transmitere a ceva", se referă la "mijloacele de
comunicare în masă", înţelese ca " seturi de tehnici şi metode de transmitere, de către furnizori
centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic"12 . Mijloacele de
comunicare în masă sunt: presa scrisă, radio, televizune, cinema, publicitatea prin afişe etc.
Primul astfel de mijloc de comunicare, în ordine istorică, este tiparul, inventat de
Johann Gutenberg în anul 1455 şi folosit pentru publicarea celei dintăi cărţi, însăşi "Cartea
Carţilor", Biblia de 42 de rânduri (cuprinzând 1282 de pagini, pe câte doua coloane, trasă in 300
de exemplare). Descoperirea lui Gutenberg a marcat începutul unei noi perioade în istoria
civilizaţiei şi culturii umane - de unde şi sintagme precum Galaxia Gutenberg sau Civilizatia
Gutenberg, pentru a folosi expresiile lui Marshall McLuhan - cu imense foloase in răspândirea
credinţei şi teologiei creştine, în dezvoltarea culturii scrise.
Se consideră însă că putem vorbi de mass-media abia de la mijlocul secolului al XIX-
lea, adică din momentul în care audienţa a devenit suficient de largă şi eterogenă. Ziarele şi cărtile
publicate înaintea acestei perioade se adresau exclusiv unor elite. În deceniul al patrulea al

12
Dictionar de sociologie, coordonatori Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu Editura Babel, Bucuresti, 1993,
p. 58

7
secolului trecut, prin apariţia fenomenului "penny press" - ieftinirea presei - audienţa s-a marit în
mod deosebit, dar mai ales şi-a schimbat structura, devenind o audienţă de masă. Ieftinirea presei,
inclusiv a cărţilor, este principala cauză a acestui fenomen, dar trebuie să luăm în calcul, în acelaşi
timp, şi schimbarea de orientare, publicaţiile adresându-se de acum încolo, în primul rând
oamenilor obişnuiţi.13 Din punct de vedere tehnic, comunicarea de masă presupune comunicatori
profesionişti, specializaţi în transmiterea mesajelor prin intermediul diferitelor mijloace, ca şi un
sistem de control al comunicării.

Aspectul informaţional şi permanent în vogă al instituţiei mass-mediei, nimeni nu îl

poate nega, dar acest fenomen este înconjurat de foarte mulţi factori, care influienţează evoluţia şi
mersul ei. Doresc să accentuez latura negativă, pentru că despre ea se vorbeşte cel mai puţin şi ea
produce o amorţeală generală a minţii şi a părţii reflexive ale omului. Mai exact manipularea
excesivă şi sistematică cu un nocivă dorinţă de modelare şi schimbare a conştiinţei. Trecând peste
aspectul utilitarist, după cercetările făcute: „prin vizionarea îndelungată a televizorului, pe
parcursul anilor, se sădesc în mintea omului seminţele unui adevărat câmp de dorinţe, care
definesc sau modelează atitudini sau modele comportamentale caracterizate prin voinţa de a fi
independent, autonom, tendinţa de a fi răzvrătit împotriva tuturor normelor, în mare, de a avea
cât mai mulţi bani şi de a fi dominat de un erotism obsesiv.”14 Şedinţele televizate sunt imprimate
de un sistem de manipulare a atitudinilor, îmbrăcate într-o magie care ataşează persoana umană de
imagine şi sunet, astăzi în lumea întreagă se investesc sute de milioane de euro în cercetările ce
urmăresc schimbarea de atitudine, iar toate aceste tehnici magice interpretate ştiinţific, sunt
promovate prin mass-media vizuală. Concluzia cărţii citate este directă şi transpusă special
misionarului cât şi omului contemporan: „Faptul că mass-media, în special televiziunea, are un
aspect magic asupra vieţii umane, implantând în subconştientul mulţimilor comportamente
consumatoriste sau programe ideologice, făcându-i pe oameni să-şi dorească cu putere să facă
exact ceea ce sunt condiţionaţi, mecanismul de modalare a subconştientului se întemeiază pe
industria publicitară şi procesul politic.15

13
Ibidem, p. 59
14
Virgiliu Gheorghe, Revrăjirea lumii, ed. Prodromos, 2006, p. 179;
15
Ibidem, p. 180, vezi Kathlen Taylor, Spălarea creierului (ştiinţa manipulării), trad. Doina Doru, ed.
Paralela 45, 2007;

8
 2. Efectele negative ale mass-mediei pentru viaţa eclesială.
Riscurile tehnologiei.

Efectele mass-mediei se pot manifesta în numeroase domenii ale vieţii umane: social,
cultural, politic, economic şi, desigur, religios. Este o realitate astăzi ca mijloacele de comunicare
în masă pot exercita o mare influenţă pozitivă sau negativă, pot ajuta la o evoluţie sau involuţie a
obiceiurilor, tradiţiilor, ideilor, principiilor, a normelor de viaţă, în general a civilizaţiei, pot
accelera sau frâna procesul duhovnicesc, intelectual sau cultural al omului sau al unei comunitaţi16.

Din pacate, accesul la informaţie prin intermediul mass-mediei, nu se constituie întotdeauna

într-un factor cu rol formativ, în sensul ziditor al cuvântului. Câteodata - şi vremurile prezente par
să confirme din ce in ce mai mult acest lucru - mass-media nu reuşeste să concretizeze în fapt
potentialul benefic pe care îl are, ci, dimpotriva, devine un instrument al răului. Agresiunea
informatională cu care mass-media contemporană impune imagini în conştiinta publică, intră
adesea în conflict cu aspiraţiile spirituale la nivel individual sau social.
Astăzi, nici presa, nici televiziunea, nici radioul, nici cinematograful nu mai garantează, prin ceea
ce emit, formarea convingerilor şi judecăţilor morale care să determine o conduită umană
sănătoasă şi ordinea în viaţa personală, familială şi socială. Concretizând cum acţionează mass-
media ca factor excitant în determinarea comportamentului tinerilor, evidenţiem două tendinţe17:

1. Formarea unei conştiinţe ce suferă de vedetism şi autosuficienţă prin elaborarea unei

mitologii proprii. Devierile de conduită manifestându-se în: asocieri la activităţi de bandă, limbaj
trivial, apelul la alcool şi droguri, consumul de literatură şi casete video cu conţinut pornografic,
comiterea unor delicte de ordin social, ultraj la adresa autorităţilor publice, subminarea
autorităţii părinţilor etc.
2. Formarea unei conştiinţe duplicitare.
Larga mediatizare a schimbărilor extremiste, demagogiile şi fanatismele politice,
actele oportuniste, forţele politice, care, pentru a câştiga aderenţi, ignoră criteriile selective
bazate pe morala creştină, influenţează conştiinţele tinerilor care, formându-se în această
16
Liviu Stoinea, art.cit., p. 145.
17
Gheorghe, Virgiliu, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura. Evanghelismos, Bucureşti, 2005,
p. 67

9
atmosferă, pot fi cuceriţi de modele cu caractere inferioare, marcaţi de răul duplicităţii şi al
extremismului.
Riscurile utilizării mass-mediei ca şi catalizator al informatizării cotidiene, presupune un risc
mare, până la dependenţă. Mass-media promovează un gen de informaţie sau prezintă un program
divers de activităţi artistice şi de divertisment, motiv pentru care poate fi refuzat sau acceptat. Dacă
ţinem cont de mijloacele prin care se transmit mesajele şi vizualizările programate, păşim pe un
tărâm foarte periculos. În primul rand, tehnologia mijloacelor de comunicare modernă poate
transforma profund comportamentul uman.18 Şi aceasta, nu atât prin influenţa mesajului pe care
intenţionează să-l transmită, cât mai ales prin efectele colaterale pe care le produce însuşi mijlocul
folosit prin simpla sa prezenţă în public. Menţionăm că nu este atât de nocivă transmiterea
mesajului prefabricat de trust-urile de televiziune şi radio, deşi şi modul lor de expunere
debordează prin violenţa şi pan-sexualismul promovat. Ci este infect sistemul instrumentalizat al
tehnologiilor de transmitere şi emitere video-sunet, prin efectele colaterale pe care le produce
însuşi mijlocul folosit prin simpla sa prezenţă în public. Astfel suntem puşi în faţa a două provocări
mediatice: mass-media şi tehnologia.
Când McLuhan afirmă că „mediul este mesajul”, el denunţă într-o formă aproape
apocaliptică determinismul tehnologic.19
Pentru el istoria omenească este iremediabil condiţionată de tehnologia de
comunicaţii. De aceasta depinde viitorul umanităţii, cultura şi ştiinţa etică. În al doilea rând este în
joc libertatea umană personală, care nu are alte mijloace de apărare decât „deconectarea electrică”,
ceea ce nu se va întâmpla niciodată. Mesajul este mijlocul, aceasta înseamnă că pe omul erei
mijloacelor tehnicizate, îl va interesa până la urmă nu ceea ce se spune la televizor, de pildă, ci
posedarea televizorului. Mesajul constă în a poseda propriul mijloc şi tehnologia sa.
Odată posedat mijlocul, afirmă McLuhan, el ne influenţează subliminal, generând o
dependenţă înrobitoare faţă de acesta. El vrea să spună că o dată posedat mijlocul şi generată
dependenţa de el, aceasta acţionează ca un fel de mesaj condiţionat. Cu alte cuvinte mass-media
manipulează receptorii modelându-le personalitatea şi conştiinţa, independent de mesajele sau
conţinutul pe care emiţătorii pretind că îl transmit. 20 McLuhan spune: „Toate mijloacele se
biciuiesc nemilos. Sunt atât de penetrante în consecinţele personale, politice, etice şi sociale încât

18
Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, Bucureşt, 1997, p .40
19
Ibidem, p .41
20
Marshall McLuhan, op.cit.,p . 43

10
nu lasă nici o bucăţică din fiinţa noastră intactă, nealterată, fără modificări. Mijlocul este un
mesaj. Mijloacele modificând mediul înconjurător suscită în noi percepţii senzoriale de proporţii
cinice. Prelungirea fiecărui simţ nu modifică modul de gândire şi acţiune, modul de percepere a
lumii. Când aceste relaţii se schimbă, se schimbă şi oamenii.”21 Mijloacele mass-media sunt ca
vrăjite şi ne absorb, dar ne dăruim lor cu supunere fără cea mai mică rezistentă. Cei care le
manevrează se slujesc de ele pentru a ne impune voinţa, gusturile şi problemele lor. În acest caz
suntem tentaţi sa folosim media pentru informare şi divertisment, iar tehnologia de transmitere şi
emitere, ca medii de circuit al mesajelor. Chiar dacă nu toată industria media este infectată cu
mesaje compromise, tehnologia este mijlocul de realizare a unei permanente dependenţe a omului,
bine intenţionat, transformat în timp, într-un şoarece, consumator de orice imagine, rea sau bună,
reflectată prin tehnologie.
Despre modificările pe care le aduce tehnologia în viaţa creştinului, este cu atât mai
peiculoasă, cu cât oferta se împarte într-o multitudine de posturi în încercarea de a veni în
întampinarea nevoilor atât de exigente ale acestui auditoriu extrem de selectiv. Dar nu este vorba
doar de televiziune. Invazia noilor tehnologii este în decurs de a da peste cap toate formele de mass
media aşa-zis traditionale. Dacă ne uităm dupa un impact atunci trebuie sa pornim de la acesta.
Ceea ce observăm şi trăim în prezent, nu este un rezultat al concurenţei declanşate de o nouă mass-
media, care încearcă să se impună anihilându-le pe celelalte. Nu este vorba doar de apariţia
zguduitoare a internetului, ci mai degrabă, de o transformare care afecteaza toate mijloacele media
obligindu-le să se redefinească.22 Vedem clar dezavantajele mass-mediei, care se redefineşte.
Actualmente trăim momente de restructurare media, adică, radioul, cinematograful, jurnalismul
ziarelor cotidiene, acestea se găsesc în postura de a le fi ameninţată utilitatea, de apariţia în fortă a
MP-3 Player, videoteca personală pe calculator, jurnalele personale de pe web (aşa numitele blog-
uri) şi de omniprezenţa telefoanelor mobile devenite camere de filmat cu ajutorul cărora
reportajele sub forma de filmuleţe, fac turul planetei mult înainte ca ştirile să fie difuzate de
emisiunile informative. Asistăm aşadar la redefinirea sau chiar la dispariţia graniţelor dintre

21
POP, Flaviu , Omul sub influenţa mediilor de comunicare în concepţia lui Niceto Blazques Fernandez,
Cluj Napoca, Editura Mediamara, 1997, p. 45

22
Conferintă susţinută de Bertarand Quellet în cadrul Congresului UCIP, (Sherbrooke-Canada), pe tema
Mass Media şi religia în era telecomenzii şi a mouse-ului: impactul revoluţiei informaticii (trad. din
franceză), Canada, 2007

11
diferitele mijloace media.23 Cităm intervenţia laicului francez P.Pierre Babin care acum câtiva ani,
a rostit în plenul Adunarii Episcopilor din Canada, un discurs privitor la transformările pe care
mass-media este în curs de a le traversa.  « Reflecţiile, convingerile mele au ca punct de plecare
teza fundamentală a  lui McLuhan :cel mai determinant element al schimbării în sfera culturii şi
a civilizaţiilor, nu îl constituie nici ideologiile, nici războaiele sau religiile, ci noua tehnologie a
comunicaţiilor. Este vorba de tehnologii, care conferă o noua strucură societatii: societatea este
remodelată exact ca şi Biserica. Dăunăzi se folosea tiparul, azi este la modă « imprimarea », în
format electronic (pe internet). Era culturii electronice este pe punctul de a cuprinde întreaga
lume cu o viteza incredibilă, nemaintâlnită până acum în istorie. Aici mă simt obigat să redau
întocmai cuvintele lui McLuhan :  « Nu sunt pesimist, sunt apocaliptic ! ».24
McLuhan, susţine că mijloacele de comunicare ajung să se substituie realităţii.
Mass-media se adresează unui public eterogen evitându-se soluţiile originale. Difuzând
pretutindeni o cultură omogenizată, sunt distruse caracteristicile culturale, proprii fiecărui
grup etnic, unitatea familială, identitatea crediţei ş.a., transformă diversitatea în amestec de
schimbări, fără sens, structură şi finalitate. Ele se adresează unui public lipsit de conştiinţa de
sine ca grup distinct, care trebuie să accepte şi să suporte propunerile făcute fără să ţină cont de el
şi fără să poată să-şi manifeste exigenţele. Mass-media tinde să suprime gustul deja existent în
oameni fără să promoveze o renovare a sensibilităţii. Aceste mijloace sunt introduse în circuitul
comercial şi supuse legii cererii şi ofertei. Ele dau publicului ceea ce acesta doreşte. Dar ceea ce e
cel mai rău, sugerează publicului că dorinţele sale trebui să fie în acord cu legile consumului şi ale
manipulării persuasive.25
Conform lui Gerbner şi Fiske „mass-media nu creează atitudini şi valori, pentru că
acestea trebuie să existe deja, ci le hrănesc şi le propagă, ajungând ca cultura să-şi menţină şi să-
şi adapteze valorile, să şi le răspândească printre membrii societăţii şi astfel să-i lege pe aceştia
printr-un consens împărtăşit, prin intersubiectivitate.”26
Cercetările comune ale psihologilor, prin studii de laborator, şi ale sociologilor, prin
studii de teren, au dus la apariţia unor modele empirice cunoscute sub denumirea de „teoria
utilizării şi a recompenselor”. McQuail, Blumber şi Brown au descoperit că telespectatorii se uitau
la emisiunile de tip jocuri şi concursuri din următoarele motive: de autoevaluare, este un mod de
23
Ibidem
24
Ibidem
25
Marshall McLuhan, Galaxia Gutemberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975, p. 68.
26
John Fiske,Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 192.

12
interacţiune socială, de divertisment şi de educare. Fiske merge mai departe şi consideră că:
„telespectatorii utilizeză mass-media pentru a-şi îndeplini nevoile pe care restul vieţii sociale nu
li-l oferă. Cei care au ales să utilizeze emisiunile ca o bază a interacţiunii sociale erau, deloc
surprinzător, tipuri umane extrem de sociabile, care aveau un număr de cunoştinţe în cartierul în
care locuiau. Plăcerea obţinută din divertisment a fost observată cel mai adesea la telespectatorii
clasei muncitoare care nu erau foarte sociabile. 27Pentru a înţelege situaţia statistică a
telespectatorilor şi paleta intereselor şi cererilor, oferim câteva date ale unui studiu care relevă trei
categorii de telespectatori cu vârste de peste 18 ani: fideli (care stau în faţa televizorului mai mult
de patru ore pe zi), moderaţi (1-3 ore pe zi) şi ocazional (mai puţin de o oră pe zi) Telespectatorii
fideli reprezintă 36% din populaţie. Următoarea categorie reprezintă 46% iar cea formată din
ocazionali, 18%. Se poate spune că românii sunt consideraţi consumatori moderaţi de televiziune.
Majoritatea românilor obişnuiesc să se uite la televizor în propriul cămin (99%). În primul rând
telespectatorii sunt interesaţi de ştiri (68%), filme artistice (6%), sport (4%), telenovele (3%), şi
talk-show-uri (2%). Informaţiile şi ştirile politice sunt preferate de 28% din cei chestionaţi. În
topul preferinţelor urmează problemele sociale (22%), evenimente sociale (12%) şi faptul divers.28
Fiske citează în capitolul dedicat teoriei utilizărilor şi a recompenselor un studiu referitor
la motivele pentru care oamenii se uită la filmele poliţiste. El a descoperit că oamenii le urmăreau
pentru divertisment, pentru informare (serialele ofereau o imagine clară a vieţii în marile oraşe),
pentru triumful justiţiei (legea şi ordinea triumfă în final). Creştinul de azi se satură vizual de
insuficienţele care-i caracterizeaza viaţa săracă şi plictisitoare.
Cele patru categorii de recompense identificate sunt:
-divertisment (evadarea de sub povara problemelor zilnice şi descărcarea emoţională);
-relaţiile sociale (nevoia de compasiune şi utilitate socială);
-identiatea personală (obţinerea unui cadru de interpretare individual, explorarea
realităţii, întărirea valorilor);
-supravegherea socială (urmărirea relaţiilor complexe în care trăim).29
După aceste cercetări explicative şi din experienţa noastră publică şi privată, oricât de ostili am fi
noi faţă de mass-media şi tehnologiile create, ele reprezintă un factor decisiv, deşi neînsemnat,
pentru ritmul şi modul vieţii noastre. Chiar dacă manipulează şi modifică expres conştiinţa umană,
27
Ibidem, p. 193
28
Elaborat de Centrul de Sociologie Urbană şi Regională, la comanda Consiliului Naţional al
Audiovizualului, în perioada sepembrie-octombrie 2007
29
Ion Stavre, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Bucureşti p. 152

13
creează dependenţă emoţională şi pasională, devenim actori ai unei încărcături nocive de
informaţii, suntem abonaţi dezinvolt în sistemul informaţional universal pe care îl respectăm în
măsura în care interesele noastre au un randament şi ne proliferează constructiv într-o structură
socială.
Pentru a vizauliza pragmatic, efectele distructive şi revoltător de convingătore, oferim 7
caracteristici nocive ale mass-mediei în familia creştină, preluate din viaţa cotidiană:
Timpul petrecut de membrii familiei în jurul televizorului este un timp mort pentru
existenţa familiei. În loc să se sprijine reciproc, să se completeze unul pe celălalt în treburile casei,
membrii familiei se uită la televizor. Nu numai că treburile casei intră în criză - femeia nu face la
timp mâncarea, bărbatul nu repară ceva sau nu face cumpărăturile -, dar membrii familiei nu mai
au răgazul de a comunica spre a-şi împărtăşi problemele, grijile sau împlinirile, de a se sfătui unul
pe celălalt, de a găsi sprijin şi mângâiere. Masa în familie - eveniment central - moment al
împăcării, al comuniunii, al comunicării şi al mulţumirii, a fost înlocuită cu masa în faţa
televizorului, care este cel puţin un motiv de indiferenţă sau lipsă de respect pentru celălalt. Chiar
şi atunci când întreaga familie este prezentă, uitându-se la aceeaşi emisiune, fiecare se află departe
de celălalt, cu mintea plecată în lumea de pe ecran.
Viaţa de familie apare arareori pe micul ecran, decât doar în naivele şi mincinoasele
telenovele, cu toate că, în realitate, majoritatea oamenilor îşi trăiesc existenţa astfel. Familia şi
întâmplările legate de viaţa acesteia, prin însăşi natura lor, nu au nimic spectaculos, pentru a putea
atrage atenţia telespectatorului şi deci nu este mediatizată.
În familia de pe micul ecran, oamenii au mai mult timp liber şi mai mulţi bani, şi se
distrează aproape tot timpul. Trăiesc întâmplări senzaţionale, fascinante poveşti de dragoste, emoţii
puternice. Telespectatorii care au această lume drept model când revin la atmosfera propriei case
vor constata diferenţa izbitoare dintre cele două lumi. Propria viaţa de familie pare cenuşie,
apăsătoare, plictisitoare, cu probleme, griji, lipsuri în comparaţie cu întâmplările extraordinare, cu
viaţa deosebită pe care o duc alţii, după cum o văd ei la televizor. Apare un cerc vicios: problemele
se agravează tot mai mult, proporţional cu timpul dedicat vizionării căci viaţa de familie devine tot
mai săracă. Comparaţia vieţii personale de familie cu cea strălucitoare, trăită pe micul ecran,
devine o sursă permanentă de nemulţumire, frustrare şi neînţelegeri familiale.
Membrii famiilor de pe micul ecran sunt independeţi unul faţă de celălalt. Activitatea
filmelor este centrată aproape întotdeauna pe interesele, cariera, aventurile ficăruia. De aici,

14
telespectatorul învaţă sau îşi însuşeşte acea mentalitate în care interesele proprii sunt separate de
cele ale familiei. Fiecare cu cariera lui, cu banii lui, cu preferinţele lui, cu programul lui, cu
prietenii lui, încât până la urmă soţii divorţează.
O altă nemulţumire pe care o naşte televiziunea este produsă de comparaţia pe care
telespectatorii o fac între proprii soţi şi eroii micului ecran. Bărbaţi sau femei, drăguţi, fermecători,
bogaţi şi puternici, îi pun în stare de inferioritate pe bieţii soţi sau pe soţiile care, în mod firesc, nu
pot concura cu personajele de ficţiune, interpretate de actori tineri. Aceste personaje pătrund în
imaginaţia telespectatorului şi devin cel mai mare duşman al vieţii de familie. Cu ele se săvârşesc
prima oară adulterul, şi tot ele împing în viaţa reală persoana respectivă spre adulter.
Televiziunea joacă un rol principal în normalizarea relaţiilor sexuale în afara
căsătoriei, a adulterului, a perversiunilor sexuale şi a divorţului. În telenovele, de exemplu, relaţiile
sexuale sunt de 24 de ori mai frecvente în afara căsătoriei decât cele între soţi, sau, 94% dintre
întâmplările erotice se desfăşoară între persoanele necăsătorite. De asemenea, adulterul şi
divorţurile abundă, depăşind cu mult rata celor din realitate. „De ce să te mai străduieşti să-ţi
păstrezi fidelitatea faţă de soţ sau soţie, când plăcerea o poţi obţine şi în altă parte sau când toată
lumea procedează la fel?" sugerează televiziunea prin falsa realitate pe care o promovează.
Nemulţumirile sau frustrările privind propria persoană cât şi a celuilalt, slăbirea
fidelităţii, a dorinţei de a avea copii sau de a întemeia o familie sunt consecinţe directe ale
vizionării materialelor erotice şi pornografice. Televizorul devine un străin care pătrunde în case
şi-i îndepărtează pe membrii ei, este o lume cu care ne împrietenim, cu care petrecem mai mult
timp, în care investim afectivitate mai mult decât în cei dragi. Efectele mici, cumulate de-a lungul
timpului, fac ca după câţiva ani oamenii să nu se mai poată înţelege între ei, să nu se mai
recunoască.  Chiar dacă familia nu ajunge la divorţ, familia devine un coşmar. Reproşurile, cearta,
violenţa verbală şi fizică devine tot mai frecventă şi mai gravă în familia care-şi duce existenţa în
jurul televizorului şi al valorilor acestuia, iar membrii îşi transformă viaţa într-o scenă, se simt
pentru câteva clipe eroii propriei telenovele. Televiziunea determină  amplificarea stresului, a
neliniştii şi dezordinii mentale, dar  este un mijloc care îndepărtează aceste probleme - pe perioada
vizionării-, devenind astfel un mecanism perfect care generează dependenţa. Devine din ce în ce
mai grea desprinderea de televizor.
Sunt şi alte efecte distructibile menţionate pe parcurs, dar le punctăm trecându-le în revistă :

15
 Violenţa şi pornografia - pe care dezvoltarea mijloacelor de comunicare în masă - mai ales
prin intermediul TV - le-au facut accesibile unui public larg, inclusiv copiilor şi tinerilor. Chiar dacă
nu se ajunge la aceasta adevarată schizofrenie, articole sau programe de această factură pot duce la
indiferentism religios, contribuind şi acutizând fenomenul secularizarii.
"Teledependenţa" se manifestă şi în cazul persoanelor de vârsta medie sau chiar înaintată, ca
un "raspuns" la efortul, la stresul zilnic sau ca indiferenţă. Şi aici remarcăm aceleaşi efecte:
superficialitate, sărăcie sufletească etc., chiar o falsă impresie despre problemele vieţii.
Un alt efect nociv pe care mass-media îl produce în plan spiritual este relativizarea şi diluarea
noţiunilor şi normelor fundamentale ale credinţei şi moralei creştine. Indiferentismul religios şi
relativismul moral al vremurilor noastre au ca sursă, printre altele, şi un anume gen de prestaţie
jurnalistică.
În şirul efectelor camuflate sunt interesele de grup ce vor destabilizarea Bisericii prin
defăimarea ierarhiei: mă refer aici la atacurile concrete împotriva Bisericii Ortodoxe Romane,
începand cu anul 1990, deloc întamplătoare sau dezinteresate. În acest perimetru mass-media este de
o nocivitate condamnabilă, au fost destule evenimente în viaţa Bisericii care au fost reflectate
mârşav de către media românească, cazul de la Tanacu, este un exemplu, instituţia audio-vizuală a
interpretat şi acuzat în mod eronat cazul şi a pulverizat telespectatorii cu seducţii jurnalistice tip
crime odioase, motiv pentru care incidentul a primit o turnură în dezavantajul Bisericii. În articolele
multiple împotriva ierarhilor sau normelor canonice tradiţionale, s-a văzut masca teribilă şi
perosoanele rău voitoare în discreditarea Bisericii Ortodoxe.
În concluzie dăm citire comunicatul Simpozionului de la Dură, în ce priveşte modul de
utilizare a mass-mediei: Şi în mass-media trebuie să discernem, să alegem, să adaptăm în mod
creator ceea ce corespunde conţinutului, atât în ceea ce priveşte cuvântul, cât şi în ceea ce priveşte
imaginea, deoarece nu orice imagine, nu orice cuvânt este potrivit pentru cuvântul Evangheliei. Ne
trebuie un profesionalism tehnic dublat de un profetism spiritual, nu de un mimetism secularizat.
Suntem tentaţi a imita adesea secularul, însă nu trebuie doar să imităm, ci să depăşim, să luăm ce
este bun şi să transcendem ceea ce este autosuficient, pentru a găsi starea de comuniune. Lumea
păcatului este lumea autosuficienţei, lumea sfinţeniei este lumea comuniunii, iar ceea ce nu este unit
cu Dumnezeu nu este mântuit. Sf. Grigorie Teologul ne spune foarte clar: "este mântuit numai ceea
ce este unit cu Dumnezeu". Aceasta-i definiţia mântuirii. Este mântuit ceea ce este unit cu

16
Dumnezeu, iar cel ce se desparte de Dumnezeu pierde mântuirea, explică actualul Patriarh al
BOR.30
      

3. Misiunea Bisericii prin mass-media şi tehnologiile

informaţionale

Se poate vorbi de o pastoraţie a Bisericii prin mass-media?

Cu siguranţă, da. Biserica, în contextul secularizării, nu se mai poate limita la

propovaduirea adevărurilor de credinţă numai de la înăltimea amvonului ci, pe lângă activitatea
misionară în spitale, azile, în orfelinate, în penitenciare sau în unitaţile militare, mesajul
Evangheliei trebuie cunoscut, cu toată puterea, prin toate mijloacele de comunicare în masă.
Acţiunea mediatică şi vocaţia comunicării în mase au tradiţii şi temeiuri încă de la începuturile
creştinismului. Dacă Mântuitorul Hristos se adresa, verbal, mulţimilor, Sfântul Apostol Pavel a
fost cel dintâi creştin care a simţit nevoia să comunice prin epistole, nu numai cu ucenicii săi (Tit,
Timotei, Filimon), ci şi în masă, cu grupuri şi comunităţi întregi (Epistola către Romani, cele două
Epistole către Corinteni, Epistola către Coloseni, Epistola către Evrei etc). Este de remarcat faptul
că din cele 14 Epistole pauline, 4 au fost adresate de Sfântul Apostol Pavel unor ucenici ai săi, iar
celelalte 10, către diferite comunitaţi creştine. Pilda Sfântului Apostol Pavel nu a rămas singulară.
Episcopii de după el, din antichitatea creştina şi până astăzi, îşi manifestă această nevoie de
comunicare cu pastoriţii lor prin intermediul scrisorilor pastorale, pe care le trimit de Paşti, de
Crăciun sau cu alte ocazii. În vremea noastră, Biserica Romano-Catolica, Bisericile Protestante,
grupările neo-protestante şi cele sectare, aflate în afara spaţiului politic totalitar, au dezvoltat,
fiecare în felul lor, o pastoraţie prin mass-media, apelând la presa scrisă (ziare, reviste, magazine
etc.), dar şi la emisiuni radiofonice sau televizate, înfiinţând şi susţinând, în multe situaţii, pe lângă
presa, chiar posturi de televiziune şi radio proprii. Bisericile Ortodoxe, datorită faptului că
30
Conferinţă susţinută în cadrul colocviului de presă Biserica în mass-media şi mass-media în Biserica,
Documentul final al Colocviului "Biserica în mass-media şi mass-media în Biserică, Durău, 19-21 iunie
2003

17
majoritatea s-au aflat sub regim dictatorial şi ateu, care nu permitea accesul la mijloacele de
comunicare în mase naţionale, nici folosirea unora particulare, nu au putut să dezvolte această
latură de misiune a mesajului evanghelic. Excepţii în lumea ortodoxă au fost: Biserica Greciei şi
Biserica Ciprului, Biserica Ierusalimului, Patriarhia Ecumenică şi eparhiile ortodoxe din diasporă
(Europa şi Statele Unite ale Americii), care au folosit frecvent mass-media în pastoraţie, îndeosebi
audio-vizual, acumulând o vastă experienţă şi putând să organizeze posturi de radio şi televiziune
proprii. În Grecia, de exemplu, fiecare eparhie îşi are propriul post de radio, iar în Cipru, chiar şi
unele parohii, ca să nu mai vorbim de postul de televiziune al Arhiepiscopiei Ciprului - "O Logos"
- unul dintre cel mai bine cotate din insulă.

În sus menţionatul simpozion de la Durău, s-a proclamat un cod deontologic al

misionarului mediatic:

1. Credinţa matură;

2. Cultura solidă reprezintă ce-a de-a doua calitate a misionarului mediatic, care înseamnă, în
termeni mai simpli, perfecţionare, iar nu improvizaţie;

3. Comunicabilitatea dinamică cultivată profesional;

4. Conştiinţa misionară şi responsabilitate eclesială:

5. Starea spirituală de pace şi bucurie pentru slujirea sa:

6. Discernământ multiplu pentru a deosebi între comuniune şi comer-cializare;

7. Respect şi răbdare pentru alţii, pentru pluralismul de idei, de persoane şi de popoare.31

A VI-a Adunare generală a Consiliului Ecumenic al Bisericilor, Vancouver, 1983,

sublinia importanţa centrală a limbajului şi a culturii în comunicarea ecumenică şi făcea
apel la comunicarea creştină credibilă, Biserica, deşi este tendenţios văzută în presă,
trebuie să se raporteze la mass-media într-o manieră pastorală, evanghelică şi profetică.
Pastorală: să încerce să înţeleagă tensiunile pe care le suportă oamenii care lucrează în
mass-media şi să-i ajute să-şi facă meseria într-un mod care respectă valorile umane.
31
Ibidem

18
Evanghelică: Biserica trebuie să reziste tentaţiei de a se servi de mass-media încălcând
demnitatea publicului şi manipulându-l. Ea trebuie, mai degrabă, să propovăduiască
smerit şi convingător adevărul care i-a fost încredinţat. Biserica are de asemenea, un rol
Profetic: ea trebuie să aibă mereu o viziune critică asupra realizărilor, conţinuturilor şi
tehnicilor mediatice, precum şi asupra ideologiilor care le susţin. Ea trebuie să ajute
comunităţile umane în dezvoltarea conştiinţei lor mediatice în aşa fel încât o analiză
critică să se poată constitui în Bisericile şi în întrunirile locale.”32
Importanţa mijloacelor de comunicare socială într-o societate democratică
presupune ca ele să nu fie monopolul nici al Statului şi nici al oricărui grup, însă
totdeauna să fie accesibile diferitelor grupe şi curente din societate şi libere faţă de
presiunea sau controlul puterii economice. Libertatea de expresie culturală şi de
informare găseşte limitele sale în normele morale care vizează conservarea binelui comun
al societăţii democratice, protecţia dreptei reputaţii şi a vieţii private a persoanelor şi
garantarea dreptului lor la o informare corectă.
Utilizarea mijloacelor de comunicare socială în misiunea Bisericii este o
preocupare principală în opera pastorală. Cu toate acestea, viziunea eclesială tinde să
depăşească aspectul instrumentalist privind mass-media, pentru că pastorala mediatică
manifestă totodată nevoia de a înţelege noile culturi şi omul, care trăieşte în ele ca subiect
activ. Această orientare operează prin dorinţa de promovare în cadrul fiecărei comunităţi
bisericeşti a unui spaţiu de libertate responsabilă, de dialog, de întrajutorare şi
solidaritate. „Noi trebuie să întâlnim pe oamenii de azi în singurătatea lor. Singurătatea
marilor centre urbane, singurătatea provocată de boală, care de altfel predispune
consumul mass-media-singurătatea bătrâneţii, etc. Mai există încă acea categorie de
singurătate fundamentală care sălăşluieşte în fiecare dintre noi şi care face ca, chiar în
mijlocul mulţimilor, să rămânem adesea incapabili de a comunica şi de a cere ajutor.
Este de asemenea, vorba aici să întâlnim oameni în marile probleme ale aceste
lumi, care ne agresează pe toţi. Este important ca persoanele să conştientizeze faptul că
există Dumnezeu şi că are un plan cu această lume şi cu fiecare dintre noi.”33

32
Ierodiaconul Cleopa, Creştinul ortodox în lumea televizorului şi a internetului, Editura Pananghia,
Bucureşti, 2003, p. 86.
33
Iannoulatos Anastasois, Ortodoxia şi provocările lumii contemporane,ed. Bizantină,Bucureşti, 2003, p.
224

19
 Iar această nelinişte în faţa misiunii Bisericii în cadrul diferitelor societăţi umane
conturează dimensiunile unei teologii reînnoite a comunicării.
„Dacă ieri Biserica a ştiut să se îmbarce în „galaxia Gutenberg”, imprimând
Biblia şi difuzând teologia, spiritualitatea şi literatura creştină, astăzi ea trebuie să se
echipeze cu haina culturii electronice pentru a transmite mesajul lui Iisus către oameni
civilizaţiei audiovizuale. Creştinii nu pot uita că cinematograful, radioul şi televiziunea
sunt o „şcoală paralelă”, în conformitate cu sensibilitatea noilor generaţii.
Dacă vrem ca mesajul Evangheliei să atingă pe omul imaginii şi al sunetului,
trebuie să intrăm în circuitele culturii audiovizuale contemporane. Biserica actuală
trebuie să trateze mijloacele moderne de comunicare socială cu acelaşi interes cu care s-a
aplecat asupra picturii, sculpturii, arhitecturii şi literaturii în fiecare etapă istorică din
trecut. Altminteri, ar fi o trădare a misiunii încredinţate de Dumnezeu, de a prezenta
Evanghelia fiecărei generaţii istorice.”34
Aşa cum în sistemul mediatic publicitatea răspunde la cerinţele societăţii de azi,
în viitor publicitatea şi mesajele publicitare vor constitui unul dintre vectorii cei mai
activi ai prezenţei Bisericii în spaţiul mass-media. Biserica însă nu va putea exercita nici
o formă de „control” (cu necesare ghilimele), decât cu riscul provocării unor scandaluri
publice de proporţii, ceea ce până la urmă convine acţiunii publicitare.35
E nevoie de o presă ortodoxă care, aşa cum spunea Teodor Baconsky, "să
cântărească ziua din perspectiva eternitaţii."36Cred că în condiţiile în care tipul de presa
macabru (violuri, scandaluri, ucideri) se dezvoltă şi acaparează piaţa informaţionala, de
aceea există un cotidian „Lumina”comentat din perspectiva vieţii în Hristos, cu accent pe
experienţele pozitive, ziditoare, demne de urmat. Biserica este obosită de satirizarea în
mass-media a superstiţiilor unor creştini sau prezentarea marilor praznice într-un limbaj
total neadecvat sau doar din perspectiva unor aspecte absolut nesemnificative (bradul de
Crăciun, iepuraşul de Paşti, etc.)? Faptul religios are, in general, valoare pentru jurnalişti
doar dacă e inedit, senzaţional sau pune Biserica într-o lumină nefavorabilă. Biserica
deplânge astfel de situaţii şi recomandă, în consecinţă, facultăţilor de jurnalism să

34
Nicolae Dascălu, op.cit, p. 123
35
Radu Căjvăneanu, Biserica faţă în faţă cu legile şi fărădelegile presei, Editura Trinitas, 2000, p. 6.
36
Teodor Baconsky, Ispita binelui, Eseuri despre urbanitatea credinţei, ed. Anastasia, Bucureşti, p. 82

20
studieze şi oarece discipline teologice, pentru că omul de presa de la noi - prin cuvântul
lui scris sau vorbit - se adresează unor suflete creştine. Nu mai spun ca ignoranţa nu e
deloc o bună carte de vizită...37
Fără nici o îndoială, mass-media a contribuit după 1990, sub diferite forme, la o
mai bună cunoaştere a religiei ortodoxe. În acest moment însă, Biserica trebuie să ia în
calcul o soluţie faţă de noile manipulări ale comunicării generalizate, de tendinţa
demagogică la scară largă de reflectare a unui anumit fel de religiozitate (emoţional,
superficial şi folcloric), pe care însăşi mass-media îl creează în beneficiul unei logici
comerciale. Între o atitudine dură, condamnând mass-media secularizantă ca fiind
expresia unei lumi corupte şi atee şi tendinţa de vedetizare şi colaboraţionism ieftin,
drumul care rămâne de făcut este lung şi plin de surprize.38
Or, lucrurile sunt cu atât mai grave cu cât, la mare distanţă faţă de ceilalţi factori
de înrâurire (familia, şcoala, biserica, ziare, radio, carte), televizorul este principalul
formator al oamenilor de azi. După cercetările de ultimă oră, realizate asupra televizorlui,
se dau date îngrozitoare, în ce priveşte distructivitatea acestui model de transmisie
artificială. Strategiile mediatice pastorale ale Bisericii sunt binevenite, azi spaţiul de
misionarism pe calea undelor radio sunt aduse la zi, reviste, cărti, site-uri de internet sunt
în cantităţi apreciabile. Dar oarecum sunt dezvoltate în interiorul Bisericii, sunt cunoscute
limitat în societatea laică. Ar fi de un ajutor considerabil, reflectarea permanentă şi
sistematică a Adevărului mânturirii în comunicate şi evenimente publice (dezateri,
simpozioane, conferinţe ş.a.), care să lămurească nenumăratele greşeli introduse în mass-
media românească, poziţii promte şi deschise ale Bisericii la căutările haotice ale omului
contemporan, care devine critic şi la adresa valorilor creştin-ortodoxe. Actualmente
tendinţele omului sunt în contradicţie vizibilă cu cerinţele Bisericii, din nefericire clericii
nu permit o libertate minimă de conveţuire cu indivizii izolaţi, aceştia caută un răspuns la
întrebările ridicate de provocările apocaliptice, care se fac prezente spontan. E nevoie de
o masă de informaţii nu doar creştinilor de rând, ci şi o altă formă liberă pentru rebelii
generaţiei digitale. Facem o ultimă referire la calitatea mediei creştine în impact cu
tehnologiile performante:

37
Ibidem
38
Radu Căjvăneanu, Biserica faţă în faţă cu legile şi fărădelegile presei, Editura Trinitas, 2000, p. 13.

21
 Dorim să nuanţăm o specificitate a tehnologiilor mass-media, de a se exclude din
hotarele realităţii şi a trăirii autentice. În acest prizonierat mediatic şi al cuvântului, cade
mesajul Evangheliei, promovarea unei prese creştine este un model de pastoraţie eficient,
azi. Dar din perspectiva omului selectiv, mesajul venit prin televiziune sau calculator este
tratat cu aceaşi somnolenţă dependentă, pe care o propagă media şi tehnologiile.
Remarcăm un fapt ce ţine de comunicarea teologică, mesajul propagat şi emis prin
tehnologiile de ultimă oră, oferă cuvântului evanghelic conotaţii profane, lumeşti,
cuvântul televiziunii nu conţine încărcătura eshatologică pe care o are în spaţiul eclesial,
astfel că din perpectiva presei creştine, niciodată cuvântul nu va lucra la puterea lui
naturală sau dumnezeiască. Deşi motivaţia pentru care s-a apelat la reflectarea mediatică
a Evangheliei este să facă cunoscut categoriei de oameni cu deficienţe, bătrâni şi
persoane care se află pe terenul de muncă, dar este important ca scopul mass-mediei
creştine să trimită la trăirea autentică a Tainelor Bisericii.

Concluzii:
Lucrarea a dorit sa nuanţeze pericolul mass-mediei de a răspunde la căutările financiare şi
lumeşti ale omului post-modern, la prefăcătoria şi manipularea magică a emisiunilor de
divertisment şi ştiri.

22
 Comunicarea credinţei în rândul maselor nu este cea mai eficientă pastoraţie, deşi tema
noatstră este pastoraţia prin mass-media, cea mai eficientă misiune se face în contact cu fiecare în
parte.
S-a oferit un cod deontologic al presei creştine, unde se pune accentul pe trăirea credinţei,
discernământul selecţiei informaţiei şi necomercializarrea Evangheliei.
Efectele mass-mediei şi a tehnologiilor de transmitere sunt metode de pervertire a
omului, sunt atacuri la integritatea fiinţei umane şi modifică conştiinţa societăţii faţă de valorile
creştine şi umane.

Bibliografia:

Anastasois, Iannoulatos, Ortodoxia şi provocările lumii contemporane,ed.

Bizantină,Bucureşti, 2003

23
Baconsky, Teodor, Ispita binelui, Eseuri despre urbanitatea credinţei, ed. Anastasia,
Bucureşti
Căjvăneanu, Radu, Biserica faţă în faţă cu legile şi fărădelegile presei, Editura Trinitas,
2000
Căjvăneanu, Radu, Biserica faţă în faţă cu legile şi fărădelegile presei, Editura
Trinitas, 2000
Cleopa, Ierodiaconul, Creştinul ortodox în lumea televizorului şi a internetului, Editura
Panaghia, Bucureşti, 2003
Conferintă susţinută de Bertarand Quellet în cadrul Congresului UCIP, (Sherbrooke-
Canada), pe tema Mass Media şi religia în era telecomenzii şi a mouse-ului: impactul
revoluţiei informaticii (trad. din franceză), Canada, 2007
Conferinţă susţinută în cadrul colocviului de presă Biserica în mass-media şi mass-media
în Biserica, Documentul final al Colocviului "Biserica în mass-media şi mass-media în
Biserică, Durău, 19-21 iunie 2003
Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi, 2000
Dictionar de sociologie, coordonatori Catalin Zamfir si Lazar Vlasceanu Editura Babel,
Bucuresti, 1993
Dinu, Mihai, Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999
Fiske, John, Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi, 2003
Gheorghe, Virgiliu, Revrăjirea lumii, ed. Prodromos, 2006
Idem, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Editura. Evanghelismos, Bucureşti, 2005
McLuhan, Marshall, Galaxia Gutemberg, Editura Politică, Bucureşti, 1975
McLuhan, Marshall, Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, Bucureşt, 1997
POP, Flaviu, Omul sub influenţa mediilor de comunicare în concepţia lui Niceto
Blazques Fernandez, Cluj Napoca, Editura Mediamara, 1997
Stavre, Ion, Reconstrucţia societăţii româneşti prin audiovizual, Bucureşti

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, ed.
Mitropolia Olteniei, 1992
Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, Editura Institutul
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1978
Stoinea, Liviu, Pentru o teologie a comunicarii, in Vestitorul Ortodoxiei, nr. 4, anul 1996

24
Zizioulas, Jean, Fiinţa eclesială, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996.

25
26