La început, Dumnezeu a hotărât să îi creeze pe îngeri şi apoi să

facă lumea aceasta în care noi trăim. Pentru un om, acest lucru este
imposibil, dar nu şi pentru Dumnezeu. Pe rând, în şase zile, într-o
anumită ordine, El a făcut tot universul şi tot ce este pe pământ. El a
spus cuvintele „Să fie!”, şi s-au făcut toate: şi pământul, şi apele, şi
aerul, şi plantele, şi soarele, şi luna, şi stelele, şi păsările, şi peştii, şi
animalele. Totul era perfect, cum nici nu ne putem imagina: florile
creşteau frumos în soare şi-şi răspândeau miresmele în aerul curat,
păsărelele ciripeau în triluri încântătoare, peştii înotau în apele limpezi
ca şi cristalul, pomii îşi dădeau roadele gustoase şi parfumate, animalele
se plimbau în voie pe pământ.
Frumuseţi peste frumuseţi şi pace divină peste tot! Dar cine să se bucure
de frumuseţea creaţiei şi cine să o stăpânească? Nicio fiinţă din cele
create nu putea să facă acest lucru şi, atunci, Dumnezeu l-a creat pe om.
A luat cu mâinile Lui sfinte ţărână din pământ, l-a modelat după chipul
Lui şi i-a dăruit suflet.
Omul se bucura de iubirea lui Dumnezeu,
Dar şi Adam Îl iubea pe Dumnezeu şi tot ceea
ce El crease şi vorbea cu El. Astfel, zilele treceau una după alta. Adam
lucre pământul şi se bucura de frumuseţea Raiului, dar nu avea pe
nimeni ca el cu care să vorbească sau care să-l ajute în ceea ce făcea.
Văzând lucrul acesta, Dumnezeu a creat-o pe Eva. Cei doi oameni au
trăit fericiţi în Rai, atât timp cât au ascultat de El.