PROCEDEELE DE DESFĂȘURARE ALE OPERAȚIILOR

OFENSIVE ÎN RĂZBOAIELE SECOLULUI XX

REFERAT

Chişinău, 2022

1
 Cuprins

Introducere………………………………………………………………..…………………... 3
Capitolul 1. Specificul războiului din secolul XX .................................……...................….. 4
1.1. Războiul total .............….………........................................................................………… 4
1.2. Războiul hibrid …..........................................................….….........................…………… 4
1.3. Război de gherilă ................................................................................................................ 5
1.4 Aspecte privind lupta armată în mediul urban ..................................................................... 7
Capitolul 2. Primul război mondial ..................................................................................…. 8
2.1. Strategiile militare a statelor implicate în război ............................................……………. 8
2.2. Evoluția tacticii prin apariția noilor armamente și tehnologii militare................................. 9
Capitolul 3. Al II-lea război mondial ...................................................................................... 12
3.1 Strategii şi tactici privind forţele, mijloacele şi acţiunile ...................................................... 12
Concluzii ……………....................…………………………………………...…...............…... 14
Bibliografie……………………………………………………………………..……………… 15

2
 Introducere

Societatea umană este mereu în schimbare, în continuă dezvoltare și modernizare.

Aceasta se reflectă și la alte sfere de activitate cum ar fi politică, economică și militar. Prin
urmare analizînd aspectul militar, observăm că de la apariția umană ca specie pînă în prezent
acesta este în continuă luptă. Din antichitate luptele aveau un singur scop, distrugerea
adversarului, iar mijloacele puse la dispoziție variau de la epocă la alta. Secolul XX reprezintă un
epogeu al dezvoltării mijloacelor de ducere a războaielor, în această perioadă apare tancul,
aviația, arme de distrugere în masă. Aceste inovații schimb în general modul de ducere a
acțiunelor militare, implică o analiză mai detailată a cursului de acțiune a forțelor proprii.

3
 Capitolul 1.
Specificul războiului din secolul XX

1.1. Războiul total.

Războiul total presupune antrenarea tuturor resurselor umane şi materiale pentru
obținerea victoriei. În secolul XX „războiului total” era caracterizat de mobilizarea tuturor
resurselor umane şi economice ale beligeranților pentru obținerea capitulării necondiționate,
adică a impunerii voinței politice prin distrugerea şi anihilarea adversarului. Elementele de
noutate, survenite în conceperea şi desfăşurarea acţiunilor militare, au fost teoretizate de
britanicul Basil Liddel-Hart (1895–1970), prin definirea conceptelor de dislocare fizică şi psihică
a inamicului, de separare a forţelor şi de tăiere a liniilor de aprovizionare ale acestuia, în scopul
obţinerii capitulării necondiţionate, nu neapărat prin distrugerea sa totală. Un alt element
fundamental, care a generat
noi concepţii de ducere a războiului, au fost posibilităţile deschise de noua tehnologie şi
producţie industrială de masă. Spre deosebire de epocile anterioare, tehnologiile industriei
moderne ofereau o capacitate crescută de dislocare pe distanţe mari a trupelor şi armamentului,
precum şi canale de comunicare şi transmitere a informaţiilor extrem de rapide. De notat este
faptul că, la fel ca şi în
vremurile precedente, costurile umane şi materiale ale „războiului total”, practicat în secolele
XIX şi XX, au fost extrem de mari, ele fiind dramatic resimţite de întreaga societate. Dacă în
secolul XIX pierderile umane ca urmare a războaielor erau de ordinul zecilor sau sutelor de mii,
iar distrugerile materiale erau limitate doar de nivelul tehnologic al armelor folosite, în secolul
XX numărul victimelor a atins nivelul milioanelor, iar distrugerile au devenit pustiitoare. Practic
fusese atins un prag inacceptabil, dincolo de care omenirea era ameninţată cu autodistrugerea. Şi
totuşi, conflictele şi războaiele nu puteau fi evitate. [1]

1.2. Războiul hibrid

Conflictele hibride au fost parte componentă a peisajului istoric încă din cele mai vechi
timpuri. Cu toate acestea, în mod incorect, abordarea lor din perspectivă hibridă s-a făcut doar în
ultimii ani. Marile puteri ale lumii, de-a lungul istoriei, s-au confruntat cu oponenţi care au
utilizat o combinaţie de metode convenţionale şi neconvenţionale cu ajutorul cărora au încercat
să diminueze puterea militară a forţelor regulate.
Războiul din Vietnam. Conflictul din Vietnam, care a avut loc în perioada 01.11.1961 –
30.04.1975, între Republica Democrată Vietnam (Vietnamul de Nord, sprijinită de Uniunea

4
Sovietică și China) și Republica Vietnam (sau Vietnamul de Sud, sprijinită de către Statele
Unite), fiind considerat parte a Războiului Rece.
Aspectul hibrid al acestei confruntări a constat dintr-o combinaţie de acţiuni de tip
convenţional şi neconvenţional. Acest conflict reprezintă un amestec de forțe regulate și
neregulate, care au utilizat metode şi mijloace extrem de diversificate. Forțele regimului
comunist al Vietnamului de Nord au avut o organizare eficientă şi complexă, iar rezultatele s-au
dovedit a fi pe măsură, ca urmare a faptului că suma acţiunilor acestora a avut efecte mai
puternice decât simpla angajare a mijloacelor militare a forţelor. Din punct de vedere tactic,
aceştia s-au bazat pe asigurarea superiorităţii în anumite zone prin diversificarea mijloacelor
utilizate. Abilitatea de a combina forțe regulate și neregulate, de gherilă, confirmă faptul că acest
conflict are un caracter hibrid, în dauna conceptului de război convenţional, în care forţele
regulate distincte se dispun în spaţiu şi se confruntă după regulile unui conflict convenţional.
Forțele de gherilă Viet Cong au sprijinit forţele principale ale Armatei Vietnamului de Nord. În
unele cazuri, aceste roluri au fost inversate, forţele Armatei Vietnamului de Nord fiind utilizate
ca forţe organizate la nivel local, în timp ce forţele Viet Cong aveau posibilitatea să combine
forţe principale cu forţe de gherilă şi structuri de cercetare care acţionau la nivel local. Astfel,
documente inamice capturate descriu „utilizarea combinată a acestor forțe în atacuri pe trei
direcţii, coordonând acţiunile forţelor principale, dar şi acţiuni, la nivel local în operaţiile
contraofensivei din anul 1969 pentru a recuceri teritoriile pierdute în anul anterior”. [2]
Abordarea generală, de tip hibrid, a comuniștilor în Vietnamul de Sud, a reuşit să
epuizeze resursele forțelor americane și ale Armatei Vietnamului de Sud. Bazându-se şi pe
conflictele anterioare împotriva japonezilor și a francezilor, acest conflict este privit ca un efort
pe termen lung, care a căutat să epuizeze forţa inamicului, menținând în același timp pierderi
limitate forțelor comuniste în Vietnamul de Sud.
Conflictul din Cecenia. Primul război din Cecenia a început pe data de 15 octombrie
1994, când avioane neidentificate care au decolat de pe aeroporturi militare rusești au bombardat
mai multe obiective din orașul Groznîi. Starea de tensiune dintre Rusia și Cecenia a ajuns la un
moment critic în decembrie 1994, când militarii ruși au intrat în capitala Ceceniei, Groznîi.
Soldații ruși nu se așteptau la rezistență din partea cecenilor, fiind convinși că rebelii
ceceni nu ar fi în măsură să lupte din cauza lipsei de instruire şi de organizare, iar prezența
tancurilor rusești ar fi fost suficientă pentru a demonstra forţa armatei ruse pentru a-i descuraja.
Ruşii au conştientizat rapid faptul că estimările lor au fost greşite, ducând lupte urbane timp de
19 zile. Prima bătălie din capitala Ceceniei a luat sfârşit la data de 13 februarie 1995.
În decembrie 1999, trupele rusești intră din nou Groznîi, dar la fel cum s-a întâmplat cu
cinci ani înainte, acestea s-au dovedit a fi nepregătite în funcție de forţele şi de nivelul de

5
pregătire a adversarului. Pentru a evita pericolele luptei urbane, rușii au planificat utilizarea
artileriei și a loviturilor aeriene pentru a determina inamicul să cedeze. Cecenii, însă, au pregătit
apărarea prin construirea unei reţele de tuneluri subterane şi buncăre, care au atenuat efectele
acestor lovituri. Aceştia au rezistat până la intrarea forţelor rusești în oraș, iar războiul s-a
încheiat cu un nou armistițiu.
Luptătorii ceceni au slăbit și au întârziat înaintarea pe căile de comunicaţii folosite de
armata rusă. Ei au folosit civili care protestau de-a lungul axei de înaintare spre Groznîi a armatei
ruse, ducând la pierderea inițiativei și a elementului surpriză. De asemenea, cecenii au folosit
ambuscade, cu scopul de a întârzia ritmul deplasării armatei ruse. Structura de bază a cecenilor a
fost de nivel echipă formată din 8-10 oameni, de obicei, înarmați cu 1-2 arme antitanc, o
mitralieră ușoară și 1-2 puști cu lunetă, iar restul cu pistoale mitralieră. Luptătorii cecenii știau,
de asemenea,
că atunci când soldații ruși acţionează pe jos, era mai eficient să-i rănească decât să provoace
atacuri letale, acest lucru generând mai multă panică decât uciderea soldaților. Gradul de
înțelegere
față de un inamic cu o mare capacitate de adaptare, aşa cum au fost rebelii ceceni, necesita nu
numai utilizarea unor mijloace tehnologice evoluate, dar şi executarea recunoașterilor și
dezvoltarea sistemului informaţional, referitor la cunoaşterea inamicului și a populației civile.[2]
În urma acestor conflicte se pot trage unele concluzii. Astfel, unităţile sau subunităţile de
mici dimensiuni facilitează posibilităţile de deplasare şi de manevră. Organizarea în grupuri mici
a permis luptătorilor ceceni să se amestece cu populația locală, iar acest lucru a îngreunat
selectarea ţintelor de către soldaţii ruşi.

1.3. Război de gherilă

Război de gherilă este o formă de război neregulat în care grupuri mici de combatanți,
precum paramilitar personal, înarmat civili, sau neregulate, utilizare tactica militară inclusiv
ambuscade, sabotaj, raiduri, război meschin, tactici de lovit și fugit, și mobilitate, pentru a lupta
împotriva unui tradițional mai mare și mai puțin mobil militar.[3]
Lupta de gherilă urbană are un pronunţat caracter ofensiv, bazându-se pe efectul
surprinderii, pe impetuozitatea şi oportunitatea declanşării acţiunilor, precum şi pe o desăvârşită
conspirativitate. Din procedeele de acţiune ce pot fi utilizate de gherila urbană cele mai tipice
sunt: observarea, pânda şi supravegherea; capcana; ambuscada; barajele şi distrugerile; ducerea
luptei în subteran; atacul cu obiectiv limitat; raidul; hărţuirea. Formaţiunile de gherilă urbană
trebuie să evite confruntările de amploare cu inamicul, să se sustragă permanent loviturilor

6
forţelor superioare ale acestora, dar să-l hărţuiască necontenit, prin acţiuni cu un pronunţat
caracter ofensiv, de mică amploare, dar care însumate să ducă la efecte strategice. [4]

1.4 Aspecte privind lupta armată în mediul urban

Desfăşurarea conflictelor militare din secolul XX – începutul secolului XXI impune o
nouă abordare în pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare în mediu urban. Istoria războaielor
arată că localităţile au jucat un rol deosebit în acţiunile de luptă. Ele au constituit, din punctul de
vedere al importanţei economice, administrative şi militare, obiective ale operațiilor militare.
Sunt numeroase exemplele care arată că prin cucerirea sau menţinerea unor localităţi au fost
obţinute succese importante.
Caracteristici ale ducerii luptelor urbane, în timpul celui deal Doilea Război Mondial,
sunt:
- Apărarea în condiţiile urbane devine foarte importantă. Fiecare oră de întârziere dă
posibilitatea apărătorului să-şi întărească sistemul de rezistenţă. Dar şi asaltul în grabă, fără
pregătirea necesară produce jertfe nejustificate;
- În condiţiile de observare limitată este necesară o bună organizare a sistemului de cercetare.
- Principiul de bază este fragmentarea apărării şi lichidarea succesivă a nodurilor (sectoarelor)
de apărare;
- Baza dispozitivului de luptă în localitate este detaşamentul (grupa) de asalt, care înaintează
rapid şi cu îndrăzneală;
- Lichidarea nodurilor de rezistenţă – misiunea FAU;
- Rezervele puternice sunt necesare pentru respingerea contraatacurilor şi completarea
detaşamentelor de asalt;
- Conducerea luptei devine complicată. Aşadar comandantul trebuie să fie cât mai aproape de
subunităţile înaintate. Iniţiativa comandanţilor inferiori devine decisivă;
- Trebuie să se acorde o atenţie deosebită organizării şi pregătirii luptei în localitate. [5]
Caracteristici ale ducerii luptelor urbane, în timpul Războiului Rece, sunt:
- Lupta în localităţi începe să predomine;
- Soarta războiului este hotărâtă de cucerirea unor localităţi importante;
- Lupta în condiţii urbane avantajează armatele mai slabe (grupările teroriste) împotriva
armatelor puternice. Efectul armelor moderne devine minim sau nul;
- Populaţia civilă devine factor important în luptă armată, fiind folosită în calitate de sursă de
informaţii despre apărător şi infrastructura oraşului, iar uneori şi ca „scut viu” pentru terorişti. La

7
planificarea operaţiei trebuie luate în calcul efectele nedorite ale acţiunilor de luptă asupra
populaţiei civile şi posibilităţile de evacuare a ei înainte de declanşarea operaţiei;
- Folosirea pe larg a subunităţilor speciale în locurile decisive.

Capitolul 2.
Primul război mondial

2.1. Strategiile militare a statelor implicate în război

Strategia militară a Germaniei avea la bază planul de campanie care prevedea ofensiva
strategică, cu majoritatea forțelor și mijloacelor în vest, împotriva Franței și o parte redusă de
forțe în est împotriva Rusiei, în cooperare cu Austro-Ungaria. În acest sens, se constată faptul că,
planul de campanie german se baza pe manevra strategică pe direcții interioare, în cadrul căreia
dispunerea forțelor și mijloacelor într-un punct central asigura convergența acțiunilor militare pe
două fronturi. În est, erau prevăzute acțiuni ofensive cu caracter limitat în cooperare cu armata
austro-ungară împotriva Rusiei și Serbiei, care creșteau în intensitate pe măsura disponibilizării
forțelor și mijloacelor germane din vest, ca urmare a succeselor realizate. Rezultă că scopul
concepției strategice a Germaniei, materializată în planul de campanie, prevedea executarea unui
război manevrier prin concentrarea forțelor și mijloacelor pe direcția loviturii principale,
aplicarea unor forme ingenioase de manevră, care să asigure evitarea bătăliilor de uzură și
obținerea victoriei în timp scurt. De aici desprindem concluzia că Germania era adepta
„războiului total”, având la bază o „strategie de anihilare”, realizată inițial în două etape
(învăluirea armatei adverse – predarea/distrugerea acesteia), ulterior în trei etape (străpungere-
învăluire-distrugere), cu specificația că succesul manevrei strategice depinde de rezultatele
acțiunilor tactice. [7]
Strategia militară a Austro-Ungariei avea la bază planul de campanie care prevedea
ofensiva strategică în est pe două direcții divergente, în Galiția pentru surprinderea Rusiei și în
sud, de-a lungul Dunării, împotriva Serbiei.
Apreciem planul de campanie austro-ungar ca fiind ambițios, dar nerealist, deoarece
succesul împotriva Rusiei putea fi numai temporar, fiind puțin probabil un succes în Galiția după
mobilizarea forțelor adversarului. Considerăm ca fiind mai realistă varianta în care în faza
inițială a războiului se trecea la apărare strategică în Prusia Orientală pentru temporizarea
ofensivei forțelor rusești până la disponibilizarea forțelor germane care acționau în vest, ulterior
la executarea unor operații ofensive în comun împotriva Rusiei.[6]

8
 Totodată, apreciem existența unei mari discrepanțe între prevederile planului de campanie
și acțiunile propriu-zise desfășurate de armata austro-ungară împotriva Serbiei și Rusiei, aceasta
fiind înfrântă pe ambele fronturi.
Strategia militară a Franței avea la bază concluziile rezultate din analiza contextului în
care va acționa Germania (aceasta fiind obligată să lupte pe două fronturi, respectiv adâncimea
mică a pătrunderilor pe teritoriul Franței, datorită acțiunilor desfășurate inițial pe teritoriul
Belgiei și Luxemburgului). În acest sens, Franța a apreciat condițiile ca fiind favorabile și a
adoptat ofensiva strategică împotriva Germaniei. Această concepție s-a dovedit a fi nerealistă,
deoarece nu s-a cunoscut concepția de acțiune a Germaniei în vest, dispozitivul strategic adoptat,
cantitatea de forțe și mijloace dislocate, direcția loviturii principale și forma de manevră
dominantă. Ofensiva strategică executată de armata franceză împotriva Germaniei ar fi avut
succes numai în condițiile în care aceasta ar fi acționat cu majoritatea forțelor în est, împotriva
Rusiei, ori efortul principal german a fost direcționat în vest, fapt ce a dezavantajat Franța, fiind
pusă în situația executării unei retrageri generale. Acest lucru în care doi oponenți dezvoltă
planuri de campanie bazate pe ofensiva strategică, fără să țină cont de condițiile concrete în care
va acționa adversarul, riscă să nu aibă soluții pentru contracararea acțiunilor acestuia în situația
realizării surprinderii și obținerii superiorității la nivel conceptual și acțional. [7]
Strategia militară a Rusiei, materializată în planul de campanie, viza două ipoteze de
acțiune, prima în care Germania și-ar fi concentrat efortul principal în vest, împotriva Franței, a
doua în care și-ar fi concentrat majoritatea forțelor și mijloacelor în est. În fapt, Rusia a aplicat
prima variantă a planului de campanie, în acest sens, trecând în prima etapă la apărare pentru a
opri eventuala ofensivă austro-ungară, concomitent cu executarea unor acțiuni ofensive cu
caracter limitat în Prusia Orientală împotriva Germaniei, pentru a asigura desfășurarea în bune
condiții a mobilizării proprii. Ulterior, urma să treacă la ofensivă împotriva Germaniei pe două
direcții convergente pentru nimicirea armatei din Prusia Orientală. În acest context, apreciem
realismul analizei situației strategice și adaptarea concepției la necesitatea nimicirii adversarului
în mod succesiv, gradual, inițial prin acțiuni ofensive cu caracter limitat împotriva adversarului
mai slab (Austro-Ungaria), ulterior, cu forțele principale mobilizate împotriva adversarului
considerat a fi cel mai periculos (Germania). Față de această situație au existat impedimente în
aplicarea planului de campanie, determinate de slaba capacitate de conducere a
comandamentelor, de lipsa coordonării forțelor și mijloacelor și, mai ales, de slaba dotare cu
armamente și tehnologii moderne. [7]
Strategia militară a Angliei s-a axat pe concepția de acțiune franceză și consta în
integrarea unei forțe expediționare la flancul stâng al dispozitivului de luptă francez, pentru a
acționa în funcție de evoluția situației pe frontul de vest. [7]

9
2.2. Evoluția tacticii prin apariția noilor armamente și tehnologii militare
Primul Război Mondial a generat mutații profunde la nivelul tacticii prin impactul produs
de apariția și perfecționarea unor categorii importante de armamente și tehnologii militare. În
acest fel, Primul Război Mondial a marcat intrarea ireversibilă a omenirii în epoca industrială,
fapt ce a condus la „tehnicizarea războiului” și la necesitatea dezvoltării unor noi metode și
procedee de luptă care să valorifice avantajele întrebuințării noilor genuri de arme.
Cavaleria, deși a fost o armă redutabilă în războaiele anterioare, caracterizată de
mobilitate și rapiditate în acțiunile desfășurate, și-a diminuat treptat importanța tactică, mai ales
după apariția tancului pe câmpul de luptă. Aceasta și-a redirecționat misiunile spre flancuri și
zona de spate, iar după stabilizarea frontului, cavaleriștii au luptat ca infanteriști. [7]
Infanteria a fost cea mai expusă forță în acțiunile militare desfășurate și a folosit
armamentul cu bătaie apropiată. În acest sens, se remarcă mitraliera care alături de sârma
ghimpată au constituit principalul obstacol în executarea acțiunilor ofensive ale adversarului.
Practic, apariția tancului a fost motivată de necesitatea executării unor manevre, realizării unor
breșe pentru distrugerea adversarului în condițiile asigurării protecției forțelor proprii împotriva
mitralierelor acestuia. După război, toate doctrinele și strategiile militare ale statelor s-au axat pe
dezvoltarea armamentelor și tehnicii de luptă care să asigure desfășurarea acțiunilor ofensive,
protecția forțelor, renunțându-se la tranșee și la acțiunile de uzură fizică și psihică a adversarului.
Iar ce a rezultat din aceste concepții bazate pe mișcare și rapiditate, ca rezultat al combinării
acțiunilor blindatelor cu cele ale aviației, s-a văzut pe timpul desfășurării celui de-al Doilea
Război Mondial.
Artileria s-a dezvoltat continuu prin modernizarea caracteristicilor gurilor de foc și
perfecționarea tacticilor de întrebuințare a acesteia în acțiunile militare. Astfel, artileria în
calitate de armă cu acțiune îndepărtată, și-a menținut calificativul de „stăpâna focului” pe toată
durata războiului, diversificându-și continuu dispozitivul de luptă, tacticile, tehnicile și misiunile.
În acest sens, artileria a executat misiuni de sprijin a atacului, de însoțire a forțelor în ofensivă,
de lovire a trupelor adversarului dispuse în adâncime și de dezorganizare a conducerii. Un aspect
important în evoluția tacticii artileriei vizează creșterea mobilității acesteia prin manevra
materialului și a focului, astfel încât să asigure sprijinul eficient al acțiunilor forțelor proprii. [7]
Tancurile și-au făcut apariția pe câmpul de luptă în anul 1916, fiind întrebuințate de către
englezi în scopul creării unor breșe în sistemele de baraje ale adversarului, neutralizării
mitralierelor și distrugerii personalului din tranșee, cu asigurarea protecției proprii. Măsurile de
răspuns ale adversarului la acțiunile tancurilor au fost imediate, constând în încetinirea

10
mobilității, izolarea acestora pe câmpul de luptă și distrugerea lor cu muniția armamentului
antitanc. [7]
Arma geniu a avut un rol foarte important, contribuind în mare măsură la protejarea
personalului împotriva focului adversarului și la încetinirea ritmului ofensivei sau oprirea
acesteia, asigurând condițiile de succes ale apărării. Multitudinea misiunilor armei geniu de
executare a lucrărilor genistice și subterane, aliniamentelor fortificate, lucrărilor de camuflaj,
adăposturilor colective pentru protecția împotriva agenților toxici de luptă, dar și a construcției
drumurilor, realizarea unor sisteme de obstacole, întreținerea rețelelor de transmisiuni și
asigurarea cu electricitate a trupelor, a determinat reorganizarea structurilor de specialitate,
dotarea corespunzătoare a acestora și dezvoltarea unei noi concepții de întrebuințare în luptă. [7]
Transmisiunile au avut o evoluție modestă în Primul Război Mondial, chiar dacă s-au
făcut eforturi pentru realizarea unor legături de comunicații stabile între diferite eșaloane. În
acest sens, structurile de transmisiuni care aveau în compunere mijloace cu fir și radio asigurau
în principiu legăturile între comandamente și mari unități, fiind completate prin curieri, oficiile
poștale și chiar porumbei călători. Aceste mijloace erau corespunzătoare războiului pe poziție și
puțin eficiente pentru conducerea acțiunilor ofensive care implicau acțiunile comune ale
infanteriei, tancurilor, artileriei și aviației. Astfel, apreciem efortul depus ulterior pentru
dezvoltarea mijloacelor de transmisiuni și a tacticilor corespunzătoare pentru susținerea
războiului de mișcare, desfășurat la nivel interarme, dar și întrunit. [7]
Aviația a cunoscut o evoluție importantă în Primul Război Mondial, în faza inițială
acțiunile acesteia fiind limitate la observarea câmpului de luptă și asigurarea corectării focului
artileriei, ulterior fiind îndeplinite și misiuni de luptă. Astfel, pe timpul războiului, aviația a
căpătat rolul de ducere a luptei aeriene prin acțiuni asupra mijloacelor aeriene ale adversarului și
prin bombardament asupra liniilor de comunicații, obiectivelor de infrastructură, nodurilor de
cale ferată, gărilor, depozitelor etc. În acest sens, au fost modernizate structurile aeriene prin
înființarea serviciului de observație, a aviației de vânătoare și vânătoare bombardament, crescând
astfel, importanța misiunilor specifice. Faptul că Primul Război Mondial a adăugat câmpului de
luptă dimensiunea aerienă, a constituit preludiul nașterii operațiilor întrunite de mare amploare.
[7]

Dacă analizăm consecințele întrebuințării noilor genuri de arme în acțiunile militare,

desprindem următoarele concluzii:
- au contribuit la apariția spațiului de confruntare aerian și naval;
- acțiunile militare desfășurându-se la nivel interarme, nu întrunit;

11
 - gazele de luptă s-au întrebuințat atât în scopul determinării adversarului să iasă din tranșee
și să se expună focului armamentului, cât și al producerii unor pierderi mari personalului
neprotejat;
- se remarcă eforturile depuse de beligeranți pentru dezvoltarea logisticii și mai ales a
transporturilor de muniție, armament și materiale pe căile de comunicație terestre, aeriene și
navale;
- efortul depus pe linie medicală pentru tratarea răniților și intoxicațiilor, chiar dacă
activitatea s-a dovedit a fi puțin eficientă.
- La nivel strategic, planurile de campanie ale beligeranților aveau la bază ofensiva
strategică;
- La nivel operativ eșaloanele de tip armată și corp de armată, depind de rezervele operative
și logistică, care afectează libertatea de acțiune a acestora, scade ritmul acțiunilor;
- În plan tactic se evidențiază apariția tacticii genurilor de arme, desfășurarea acțiunilor
militare în plan terestru, aerian, naval, creșterea puterii de foc și de mobilitate. [7]
Capitolul 3.
Al II-lea război mondial

3.1 Strategii şi tactici privind forţele, mijloacele şi acţiunile

Pe plan strategic, la început de secol, rolul fundamental l-au jucat căile ferate. Se poate
spune că, spre exemplu, primul război mondial este un „război pe suport de cale ferată“, în timp
ce al doilea război mondial este un „război pe suport de blindate, avioane şi nave de luptă“. Aşa
cum vom vedea, conflictele armate ale ultimelor decenii ale secolului al XX-lea şi începutul
secolului al XXI-lea vor avea un suport informaţional, aerian şi maritim. În funcţie de tipul de
suport, se profilează întreaga configuraţie a unui conflict. [8]
Specific armatei germane în al II-lea război mondial reprezintă implementarea unui nou
procedeu de ducere a luptei, Blitzkrieg ("război fulger"). Aceasta este numele comun sub care
este cunoscută o doctrină militară care pledează pentru o ofensivă militară generalizată,
precedată de atacuri aeriene și bombardamente masive urmate de atacuri foarte rapide. Forțele
militare mobile atacă variat și prin surprindere pe un front larg, dar și în adâncimea teritoriului
advers, pentru a nu da timp inamicului de a se apăra sau regrupa coerent. Principiile de bază ale
acestei doctrine și tipuri de operații militare au fost dezvoltate de-a lungul secolului XX. Armata
Germaniei, wehrmachtul, a excelat în implementarea acestor concepte prin includerea armelor și
vehiculelor moderne ale timpului respectiv ca una din metodele esențiale menite a spori eficiența
luptelor și a muta distanța de bătălie cât mai adânc în adîncimea inamicului. [9]

12
 Prima implementare în practică a doctrinei și conceptelor războiului fulger a fost realizată
de Armata Germaniei la începutul teatrelor de operații ale celui de-al doilea război mondial.
Strategia a fost deosebit de efectivă în cazul invaziei Franței, Țărilor de Jos și la începutul
invaziei Uniunii Sovietice. Aceste operațiuni militare reușite s-au bazat masiv pe manevre de
penetrare surprinzător de rapide, nepregătirea generală a inamicilor și inabilitatea acestora de a
reacționa suficient de rapid și coerent la ofensiva generalizată a armatei Germaniei Naziste.
Faptul că în 1940 armata Germaniei a învins relativ rapid forțele superioare numeric și tehnic ale
Franței a condus mulți analiști militari ai timpului la concluzia pripită și falsă că Armata
Germaniei ar fi folosit un nou sistem de arme complex, constând din noi tipuri de arme inventate
anterior de către germani.
Operațiunea Barbarossa a fost numele de cod secret acoperitor folosit de conducerea
Germaniei naziste pentru operația militară de invadare a Uniunii Sovietice în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial, acțiune începută la 22 iunie 1941. Scopul inițial al operațiunii a fost
cucerirea Rusiei Europene și a Ucrainei până la Arhanghelsk în nord și Astrahan în sud. Se
presupune că eșecul Operațiunii Barbarossa a dus, în cele din urmă, la înfrângerea Germaniei
naziste, fiind un punct de cotitură pentru soarta celui de Al Treilea Reich condus de Adolf Hitler.
Frontul de răsărit care a fost deschis prin această operațiune avea să devină cel mai mare teatru
de lupte al celui de Al Doilea Război Mondial. Pe acest front s-au purtat unele dintre cele mai
mari și violente bătălii, cu uriașe pierderi de vieți omenești, în condiții cumplite atât pentru
germani cât și pentru sovietici. [10]
Un alt aspect al armatei germane este aplicarea unei noi strategii, în anii `30, care se baza
pe experimentul stosstruppen efectuat în 1918, pe cel al tancurilor cu turelă franceze.
Noutăţile în tactica germană constau în:
• întrebuinţarea surprinderii, a concentrării şi vitezei de acţiune;
• plasarea oamenilor sub protecţia blindajelor şi a proiectilelor de calibru mic, exploziilor de
obuze;
• neutralizarea temporară a adversarului prin foc puternic (mai puţin precis), executat cu
mijloace noi care, la rândul lor, şi acestea provoacă surprinderea;
• folosirea eşaloanelor doi pentru dezvoltarea ofensivei în adâncime şi slăbirea moralului
trupelor adverse;
• folosirea manevrei de încercuire;
• întrebuinţarea paraşutiştilor în spatele inamicului a incursiunilor adânci efectuate cu subunităţi
mici de motociclişti în vederea creării unei stări de nesiguranţă şi de insecuritate în rândul
inamicului. [8]

13
 Concluzii

Începutul secolului al XX-lea este caracterizat prin modificări substanţiale în domeniul

militar. Chiar dacă esenţa războiului nu se schimbă, teoria, doctrina şi practica strategică sunt
influenţate profund de caracterul de masă al războiului, de societatea de tip industrial, de
mecanismele complexe de declanşare a confruntărilor militare şi de implicaţiile acestora.
Prin urmare secolul XX în marea măsură este accentuat de diverse conflicte, dar în mod
special se evidențiază Primul război mondial și Al II-lea război mondial. Primului război
mondial este specific la nivel strategic, transformarea războiului de mișcare în război de uzură.
La nivel operativ a fost consacrat eșalonul armată, ca liant între domeniile strategic și tactic ale
artei militare, fiind îmbunătățite formele de manevră și de acțiune ale trupelor. La nivel tactic s-
au produs cele mai importante evoluții ale artei militare, ca urmare a dezvoltării și perfecționării
noilor categorii de armamente și tehnologii, materializate în apariția unor noi metode și procedee
de întrebuințare în luptă a genurilor de arme.
Al II-lea război mondial este caracterizat de faptul că războiul poziţional a cedat locul
războiului de mişcare. La nivel strategic, manevra se efectua cu mari grupări de forţe, sprijinite
masiv de aviaţie în apărare. Mobilitatea aeriană este, poate, cea mai importantă realizare a
domeniului militar în secolul al XX-lea. În această perioadă apar primele avioane cu reacţie şi
primele elicoptere, dar ele nu joacă un rol esenţial în cel de al doilea război mondial. Cea de a

14
două jumătate a secolului al XX-lea aparţine însă armei nucleare, rachetelor strategice, aviaţiei
reactive, elicopterelor şi informaţiei.

Bibliografie

1. Călin HENTEA, Noi dimensiuni ale războiului contemporan, București 2008;

2. Vasile BĂTINAȘ, Repere ale conflictului de tip hibrid în secolul XX şi începutul secolului
XXI, Buletinul Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“, 2017;
3. https://wikicro.icu/wiki/Guerrilla_warfare, (accesat la data de 13.11.2022);
4. Daniel SOLESCU, Gherila urbană - forma de rezistență armată a mileniului III;
5. Igor ZAVALSKI, Iurie GÂRNEŢ, Aspecte privind lupta armată în mediul urban, Istorie și
artă Militară 2011;
6. Cojan VICENȚIU, Arta militară în Primul Război Mondial, Editura Academiei de Înalte
Studii Militare, București 2002;
7. Ion MITULEȚU, Primul război mondial – strategie, tactică și tehnologie, Revista Academiei
de Științe ale Securității Naționale 2018;
8. Gheorghe MEREUŢĂ, Istoria artei militare, Chişinău 2013;
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Blitzkrieg, (accesat la data de 13.11.2022);
10. https://ro.wikipedia.org/wiki/Opera%C8%9Biunea_Barbarossa, (accesat la data de
13.11.2022).

15
16