Colonel (r) Iurie GÎRNEŢ

Operaţiile ofensive pentru încercuirea adversarului

 Chişinău 2018
Prezentul manual este elaborat la catedra Artă militară şi este destinat pregătirii ofiţerilor din
Armata Naţională. La baza elaborării manualului stau diferite materiale studiate ale armatelor moderne, de
asemenea analiza ultimelor conflicte armate.
Redactor:

2
 Manualul „Operațiile ofensive pentru încercuirea adversarului”” a fost examinat la şedinţa
comisiei metodice pe obiecte a catedrei Artă militară proces-verbal nr.___ din „.......”.................anul 20....
și la consiliu facultății Științe militare proces-verbal nr. __ din „……..”…………………….200..
CUPRINS:
Întroducere.....................................................................................................................................5
1. Determinări conceptuale privind operaţiile ofensive pentru încercuirea inamicul.............7
1.1 Epistimologia operaţiilor ofensive de..........................................................................................7
1.2 Aspecte teoretice privind operaţiile ofensive pentru în...............cului................12
1.3 Structura operaţiilor ofensive pentru încercuirea inamicului................................................................27
1.4 Desfăşurarea operaţiilor ofensive pentru î.........................................................................36
2. Activitatea comandamentelor pentru conducerea operaţiilor ofensive de încercuire a
inamicului........................................................................................................................................38
2.1 Activitatea comandamentelor pentru pregătirea operaţiilor ofensive de încercuire a
inamicului..................................................................................................................................38
2.2 Activitatea comandamentelor pentru executarea operaţiilor ofensive de încercuire a
inamicului..................................................................................................................................53
Concluzii şi propuneri....................................................................................................................56
Bibliografie......................................................................................................................................59

Lista de abreivieri............................................................................................................................61

3
4
 INTRODUCERE
Realizările şi progresele pe care le-a înregistrat omenirea de-a lungul existenţei sale în plan politic,
economic, tehnologic, în general în toate domeniile vieţii sociale, au motivat permanent şi preocupările
specialiştilor în domeniul cercetării fenomenului militar ale cărui coordonate esenţiale se regăsesc în
relaţia pace-război. Aceste două stări fundamentale ale relaţiilor dintre state, grupuri de state sau chiar în
înteriorul aceluiaşi stat, vor fi analizate şi în viitor de ştiinţa militară, sub toate aspectele, mai ales că în
prezent în viaţa internaţională îşi regăseşte loc tot mai frecvent ideea de impunere a păcii prin utilizarea
forţei armate, fie că element descurajator, fie că modalitate unică de realizare a scopurilor predominant
politice.
Diversitatea şi complexitatea conflictelor militare din ultimele decenii, în cadrul cărora s-au
confruntat doctrine, tehnologii, concepţii strategice, armate cu grade diferite de înzestrare, însoţite de un
suport informaţional şi logistic deosebit, au scos în evidenţă situaţii şi condiţii noi de pregătire şi
desfăşurare a acţiunilor militare. Tehnologiile avansate de ultimă oră au schimbat radical mijloacele şi
modalităţile de ducere a acţiunilor militare şi vor modifica în consecinţă şi caracterul viitorului război,
bazat pe protecţia forţei. Principalele eforturi sunt şi vor fi concentrate pe coordonata verticală sau cea
aerospaţială, la fel ca şi cea informaţională, electronică şi psihologică, iar accentul va fi pus pe distrugerea
celor mai importante capacităţi militare şi economice ale inamicului, precum şi pe mijloacele de reacţie ale
acestuia.
Având în vedere rolul decisiv al acţiunilor ofensive, ce a fost demonstrat la sfârşitul secolului trecut
în conflictul din Golf, problematică acţiunilor ofensive în condiţiile actuale se întegrează în sfera
demersurilor necesare înnoirilor care se impun în arta militară .
Orice armată modernă va trebui să se pregătească minuţios pentru a fi gata de a acţiona în cadrul
unui război de coaliţie, desfăşurând, în noile condiţii, acţiuni ofensive atât pe teritoriul naţional, cât şi afara
acestuia. Evident că succesul în acţiunile ofensive va depinde în mare măsură, în afară de planificarea
acţiunilor de luptă, de organizarea minuţioasă a acestora şi de conducerea acţiunilor forţelor.
În conţinutul acestei lucrări mi-am propus să analizez particularitățile operaţiilor ofensive cu
încercuirea adversarului.
În acest context, problema încercuirii inamicului într-o operaţie ofensivă a fost şi mai este o
problemă importantă în pregătirea oricărei operaţii. Încă din cele mai vechi timpuri orice forţă aflată în
ofensivă a încercat să încercuiască inamicul în scopul nimicirii lui cât mai rapide. Drept dovadă serveşte
prima mare bătălie, cunoscută în istorie, unde s-a executat încercuirea strategică a adversarului. Aceasta a
5
 fost renumita bătălia de la Canne, care a avut loc în anul 216 î.e.n, unde armata romană a fost încercuită
complet de către armata cartagineană. Importanţa acestor operaţii ofensive nu a scăzut nici într-o perioadă
a istoriei, iar în timpul planificării și desfășurării acțiunilor militare, punându-se un accent deosebit pe
procedeiele aplicate pentru încercuirea adversarului, care deseori au dus chiar la sfârşitul războiului. În
prezent, când scopul luptei armate nu mai este nimicirea inamicului, dar impunerea lui pentru a renunţa la
luptă, scopul principal al ofensivei va fi de a încercui adversarul, impunându-l de a renunţa la lupta
armată , iar dacă nu, de al nimici cu pierderi cât mai mici.
De aceea, pentru elucidarea problematicii impuse de temă, vă propun o analiză în detaliu a
operaţiilor ofensive, acordând o atenţie deosebită situaţiilor şi condiţiilor de trecere la ofensivă, amploarei
luptei ofensive şi procedeelor de trecere la ofensivă a marilor unităţi şi untăţilor. De asemenea, vă propun
o abordare problematică a operaţiilor ofensive de încercuire a inamicului, a metodelor şi procedeelor de
încercuire, particularităţile structurii ofensivei şi nu în ultimul rând, desfăşurarea operaţiilor de încercuire.

6
 1. Determinări conceptuale privind operaţiile ofensive pentru încercuirea inamicului
1.1 Epistimologia operaţiilor ofensive de încercuire
Experienţa războaielor purtate de-a lungul istoriei artei militare, relevă tendinţa permanentă a
comandanţilor de oşti de a crea situaţiile cele mai favorabile pentru executarea unor manevre
hotărâtoare,exploatând în avantajul sau părţile slabe ale adversarului: întervalele, flancurile descoperite,
spatele dispozitivului,etc.
Tendinţa manifestată încă din antichitate de a aplică adversarului lovituri nimicitoare prin
combinarea diferitelor forme de manevră a avut că urmare nimicirea sau căpturarea acestuia . Cel mai
adesea, căpturarea grupărilor de forţe ale adversarului se executa după ce în prealabil acestea erau izolate
spaţial de restul forţelor sau de bazele de aprovizionare fiind puse în imposibilitatea de a mai opune o
rezistenţă organizată sau întreprinde acţiuni pentru "salvarea" lor.
Apărută în antichitate fără a fi însă denumită de la început în sensul cunoscut astăzi, lupta de
încercuire a avut de-a lungul istoriei artei militare o evoluţie deosebită în comparaţie cu alte procedee de
acţiune, dar ca şi acestea a fost determinată, în general ,de trăsăturile căracteristice ale artei militare din
diferite epoci. Istoricii militari socotesc că Hanibal în bătălia de la CĂNNAE (216 î.e.n,), a realizat printre
primii încercuirea şi nimicirea unei oştiri, că urmare a unei magistrale manevre duble de învăluire.
În feudalism, o perioadă îndelungată de timp, datorită valorii reduse a armatelor şi armamentului
rudimentar cu care erau înzestrate acestea, precum şi faptului că victoria în război era decisă, de regulă, de
rezultatul unei singure bătălii, care se desfăşura deosebit de violent, pe un spaţiu restrîns şi avea o durată
mică au fost puţine cazuri de încercuire a adversarului. În istoria artei militare româneşti au rămas celebre
bătăliile de la Posăda (l330), Vaslui (1475), Codbii Cosminului (1497), Călugareni (1595) în care ostile
vrăjmaşe au fost zdrobite datorită măiestriei de care au dat dovadă conducătorii de oşti din acele timpuri
în folosirea manevrei, a locului şi momentului când le-au executat.
În războaiele purtate în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea s-au realizat câteva
încercuiri celebre: Sevastopol (în războiul Crimeii), Sedan (în războiul franco-german 1870), Plevna etc.
Din cauză că nu s-au luat măsuri pentru sprijinul grupărilor încercuite, cât şi pentru ieşirea din încercuire
sau deblocarea lor,capitularea forţelor, care le apărau a exercitat o influenţă deosebită asupra desfăşurării
războaielor respective sau au determinat sfârşitul acestora, cum s-a întîmplat în ultimele două bătălii.
7
 Deşi se cunoşteau consecinţele aplicării cu succes a diferitelor forme de manevră, literatura
militară străină şi română din a doua jumătate a secolului al XlX-lea n-a manifestat interes special pentru
lupta de încercuire a unor forţe ce s-ar găsi într-o astfel de situaţie. Helmuth Von Moltke fostul şef al
Marelui Stat Major al armatei prusiene în războiul din 1880, considera încercuirea de la Sedan, drept un
"accident”1 o greşală de neiertat a comandamentului francez, care n-a sesizat manevra armatei germane şi
n-a ordonat la timp, retragerea trupelor sale.
Preocupaţi de pregătirea bătăliei ofensive decisive prin care se urmărea nimicirea inamicului, iar
după consumarea acesteia, urmărirea viguroasă a adversarului sau de alegerea şi amenajarea locului de
desfăşurare a acţiunilor defensive - apărarea cetăţilor sau poziţiilor fortificate, teoreticienii militari din
secolul al XlX-lea, consecvenţi tradiţiei, considerau că odată ce adversarul şi-a impus voinţa prin manevra
reuşită, orice rezistenţă izolată este neeficientă, singura soluţie fiind căpitularea.
Odată cu apariţia lucrării "Cannae" a lui Alfred Von Schliffen - şeful statului major general
german între 1872 şi 1906 - până la primul război mondial, gândirea militară germană şi cea europeană a fost
dominată de modalităţile de aplicare a manevrei pentru încercuirea şi căpturarea adversarului.
Această teorie a fost limitată însă în evoluţia ei, de apariţia fronturilor continue şi de cauzele care
au imprimat acţiunilor militare desfăşurate în primul război mondial un caracter precumpănitor poziţional.
În primul război mondial, datorită dezvoltării armatelor de masă, mobilităţii şi puterii de izbire
scăzute ale trupelor, focului deosebit de eficăce al mitralierei asupra personalului, dezvoltării lucrărilor de
apărare şi barajelor, cât şi lipsă unui mijloc de luptă capabil să rupă în ritm rapid apărarea densă, continuă
şi adâncă a adversarului şi să iasă în adincimea dispozitivului inamic, îndeosebi ,,prima parte a războiului
până la apăriţia tancurilor”, doar în câteva situaţii s-au executat pătrunderi în adincimea apărării
adversarului şi în care grupări de forţe importante să fie încercuite.
Datorită ritmului scăzut în care se duceau acţiunile de luptă, în acea perioadă, adversarul avea
posibilitatea să ia la timp măsuri de prevenire a încercuirii.
Dezvoltarea vertiginoasă, între cele două războaie mondiale a unor mijloace de luptă (tancurile,
aviaţia, arma chimică) a marcat un moment însemnat în studiul procedeelor de ducere a acţiunilor militare.
În această perioadă teoria şi practică militară au fost preocupate, îndeosebi, de studiul formelor de
manevră şi că urmare a procedeelor de încercuire şi nimicire a adversarului. Pentru evitarea acesteia, se
recomanda retragerea grupărilor ameninţate, pentru a le "salva" de la o nimicire mai mult sau mai puţin
sigură. "Bătut şi respins de pe poziţie, inamicul nu este învins decât pe jumătate, victoria completă, care
egalează cu distrugerea, nu se poate obţine decât prin urmărire, căci de altfel inamicul lăsăt în pace se
reface şi opune din nou rezistenţă. În consecinţă este natural, că orice succes să fie dezvoltat şi exploatat
până la urmărire, după cum tot foarte logic şi natural este că inamicul potrivit principiului acţiunii şi

1 SEMEONOV V.,Istoria dezvoltării artei operative, Editura militară, Moscova,1960, p. 182.

8
reacţiunii să opună o acţiune contrară prin idealizarea insuccesului şi eventual prin retragere în scopul
restabilirii echilibrului sau salvării forţelor sale”2
Experienţa primului război mondial şi-a pus o puternică amprentă asupra gândirii şi practicii
militare dintre cele două războaie, ceea ce a dus la elaborarea unor noi procedee de ducerea a luptei armate,
care vor fi experimentate în următorul război mondial.
După cum se ştie, în cel de-al doilea război mondial acţiunile militare au căpătat, încă din primele
zile,un pronunţat caracter manevrier. Ca procedee de ducere a ofensivei se folosea executarea unor lovituri
pe câteva direcţii sau pe direcţii convergente care duceau în final, prin manevrele de învăluire şi de
întoarcere folosite, la încercuirea şi nimicirea unor mari grupări de forţe.
De altfel, conducerea trupelor în cadrul operaţiilor (luptelor) desfăşurate în această perioadă s-a
caracterizat prin tendinţa permanentă de a-l încercui pe adversar, de a-i tăia căile de retragere sau a-i
fracţiona, în aşa fel gruparea de forţe, încât pe măsură ce operaţia (lupta) se desfăşura, pericolul "izolării
spaţiale" să-l ameninţe tot mai mult fără a avea posibilitatea să evite încercuirea.
Odată create aceste condiţii, atacatorul lua toate măsurile pentru nimicirea grupării
respective,concomitent cu încercuirea sau lichidarea ei în timp cât mai scurt, în cazul în care a fost îniţial
bIocată, folosind în acest scop, toate categoriile de trupe.
Succesul unei operaţii (lupte) era apreciat după valoarea grupării (grupărilor) încercuite, după
numărul de prizonieri căpturati şi după valoarea trofeelor de război.
Operaţia de încercuire începea de obicei prin străpungerea apărării organizate a inamicului.
Străpungerea se lărgea treptat, concomitent cu introducerea în bătălie a grupărilor mobile care urmărea
continuu pe inamic în scopul de a-l încercui şi nimici.
În general, aceste operaţii se desfăşurau după un model devenit clasic, de obicei în trei etape: -
prima etapă consta din fracţionarea grupării adversarului şi realizarea cercului interior. În acest scop,
adesea s-au folosit chiar forţele principale ale unor eşaloane operativ-strategice;
- în cea de-a doua etapă se realiza cercul exterior, concomitent cu blocarea terestră şi din aer a grupării
încercuite;
- în etapă a treia, se desfăşurau acţiuni de luptă pentru nimicirea grupării încercuite, îndependent de
acţiunile duse de forţele de pe cercul exterior.
În căzul grupărilor mari, manevra de încercuire începea întotdeauna printr-o încercuire
operativă. Problemele ce se puneau trupelor care încercuiau, erau de a transforma în cel mai scurt timp,
încercuirea operativă în încercuire tactică, apoi fracţionarea grupării încercuite şi nimicirea ei pe părţi.
De asemenea, se considera că nimicirea grupării încercuite prin micşorarea treptată a cercului nu era
eficăce. Din această căuză, în ultima etapă pentru nimicirea grupărilor încercuite s-au organizat operaţii
speciale, unele de mare amploare cum au fost cele de la Stalingrad, Korsun-Sevcenkovski, Colmar etc.

2 MATURENKO A., Operaţiile şi luptele de incercuire, Editura militară, Moscova,1983, p.20.

9
 Manevrele de învăluire şi de întoarcere precum şi operaţii de încercuire care au avut loc pe
teatrele de acţiuni militare din Europa şi din nordul Africii şi-au pus amprenta decisiv asupra tuturor
companiIlor din cel de-al doilea război mondial.
Semnificativ pentru proporţiile acestora sunt numeroasele grupări de forţe de valoare operativă
ce au fost încercuite şi, care în unele situaţii au atins câteva sute de mii de oameni:
- în cămpania din mai 1940, armata a 7-a Franceză a fost încercuită aproape în întregime la
frontiera dintre Belgia şi Olanda;
- în luna iunie 1941, 11 divizii sovietice au fost încercuite în raionul Minsk;
-în raionul Kiev în septembrie 1941, au fost încercuite aproximativ o treime din trupele A 5, 37
şi 26 Sovietice şi o parte din unităţile A 21 şi 38 împreună cu Comandamentul Frontului de la Sud- Vest;
-la Stalingrad au fost încercuite 22 de divizii germane (A.6 şi o parte din unele unităţi ale A.6 Tc.
germane şi aproximativ 2 divizii româneşti - D. 20 I . şi D. l Cv.) cu un efectiv de peste 300.000 de oameni;
- încercuirea unor grupări importante de forţe s-a mai produs şi în raioanele: Korsun-Sevcengovski,
Bobruisk, Iaşi-Chisinau, Prusia de Răsărit, Ruhr, Budapesta, Falaise, Colmar, Metz, Berlin;etc.
Experienţa de război arată că încercuirea unor grupări de forţe nu s-a produs niciodată, prin
surprindere. În toate situaţiile trupele au avut un timp oarecare pentru a lua măsurile necesare pentru
evitarea încercuirii lor, în care scop desfăşurau o largă gamă de acţiuni de luptă.
Necesitatea de a face faţă loviturilor convergente ale adversarului obliga grupările de forţe
ameninţate cu izolarea spaţială să ia măsuri de prevenire a încercuirii. Acestea începeau, de regulă, prin
asigurarea flancurilor ameninţate prin foc şi cu trupe, continuau prin acţiuni de limitare a pătrunderii
adversarului pe direcţiile loviturilor acestuia, se restructurau dispozitivele de luptă şi operativ şi se
executau puternice riposte ofensive. Dacă aceste măsuri nu erau suficiente şi situaţia permitea, se executa
retragerea trupelor în afără zonei ameninţate. Lupta pentru prevenirea încercuirii se desfăşura în condiţii
grele, de obicei, concomitent cu lupta pentru respingerea ofensivei frontale.
După ce grupările de forţe erau izolate de trupele proprii din exterior, lupta în încercuire şi pentru
ieşirea (scoaterea) din încercuire a acestora se desfăşura de regulă în două faze:
- organizarea şi ducerea luptei de apărare în raionul în care a fost blocată gruparea respectivă,
concomitent cu pregătirea ieşirii (scoaterii) din încercuire;
- ieşirea din încercuire îndependent sau în cooperare cu trupele din exterior sau despresurarea
(deblocarea) grupării încercuite de către forţe din afără raionului luptei în încercuire.
Apărarea raionului cuprindea, în general, o linie de avanposturi , un ansamblu de centre de
rezistenţă pe perimetrul exterior a cercului, câteva aliniamente de apărare în adincime pentru oprirea inamicului
pătruns şi rezerve.
De regulă în majoritatea situaţiilor raioanele în care au fost încercuite grupări de forţe mari,

10
compacte, aveau o suprafaţă relativ mică. De exemplu, raionul grupării de trupe germane încercuită la
Korsun-Sevcencovski, care avea în compunerea ei peste 10 divizii, a fost de aproximativ 750 km 2, (30
km. de front şi până la 25 adincime). Suprafaţa raioanelor, cât şi forţele încercuite în cădrul acestora, au
permis de cele mai multe ori să se organizeze o apărare puternică (Stalingrad, Leningrad, Colmar,
Bastogne, Berlin, etc.), iar în unele situaţii chiar tentative de a ieşi îndependent din încercuire
(KorsonSevcencovski, Ruhr, Colmar, etc.).
Pentru interzicerea ieşirii adversarului din încercuire trupele atacatoare formau un front interior
continuu, adesea cu forţele principale, iar pentru a-i lipsi de posibilitatea de a i se acorda ajutor din afară,
se crea un front exterior al încercuirii, concomitent cu blocarea acestuia din aer, iar pe direcţiile de litoral
şi blocare, dinspre mare.
Din această căuză, grupările încercuite odată cu organizarea apărării pe perimetrul cercului, îşi
constituiau dispozitivul necesăr pentru străpungerea blocădei, înainte de a se realiza cercul exterior al
adversarului. În acelaşi timp trupele proprii din exterior executau puternice riposte ofensive pentru a
împiedica realizarea încercuirii sau pentru deblocarea trupelor pe punctul de a fi încercuite.
Atunci când aceste acţiuni nu au avut succes când situaţia a impus menţinerea pentru o anumită
perioadă de timp a unor grupări de forţe în încercuire, scoaterea lor din aceste situaţii, prin acţiuni din
exterior, se executau ulterior.
Străpungerea apărării de pe cercul exterior, străbaterea spaţiului până la al doilea cerc şi ruperea
apărării acestuia, au ridicât probleme foarte grele pentru grupările care acţionau din afără încercuirii, mai
ales când trupele din raionul încercuirii nu au ieşit în întâmpinarea lor.
În cel de-al doilea război mondial au fost însă şi şituaţi în care grupări de forţe încercuite au fost
deblocate prin acţiuni din exterior ca în căzul forţelor încercuite la Leningrad, Falaise, Bastogne, Debreţin.
Pentru ieşirea din încercuire s-au folosit şi alte procede dintre acestea, cele mai bune rezultate s-
au obţinut prin infiltrarea pe grupuri mici, prin dispozitivul inamic, folosindu-se terenul mlăştinos şi
pădurile (Belosfok, Minsk, Kiev, Viazma, Smolensk, Korsun- Sevcencovski, Prusia Orientala,
IaşiChişinau etc.) sau pe călea aerului.
Experienţa celui de-al doilea război mondial a arătat că acest procedeu de ieşire din încercuire nu
este eficient, întrucât grupurile mici şi fără tehnică îşi pierd repede capacitatea de luptă şi devin o pradă
uşoară pentru inamic.
Cu toate dificultăţile pe care le prezintă lupta în încercuire şi pentru ieşirea din încercuire au fost
numeroase situaţiile când au fost lăsăte "voit" în încercuiri grupări importante de forţe (Odessă, Leningrad,
Stalingrad, Colmar, Bastogne etc.). Aceasta pentru că se considera că, totuşi, lupta în încercuire a unor
grupări de forţe prezintă unele avantaje datorită faptului că angaja forţe importante ale adversarului ceea ce
diminua puterea loviturii în sectorul respectiv sau în alte sectoare. Pentru sporirea rezistenţei grupărilor
încercuite se conta pe posibilitatea aviaţiei de transport de a executa aprovizionări şi evacuări pe călea
11
 aerului, iar pentru ieşirea din încercuire sau deblocarea acestora, pe schimbările ce urmau să aibă loc în
desfăşurarea de ansamblu a operaţiilor (luptelor) respective.
După cel de-al doilea război mondial lupta de încercuire a ocupat un loc aparte în cadrul teoriei
şi practicii militare, având în vedere condiţiile deosebite în care se duc asemenea acţiuni şi care impun
numeroase jertfe şi privaţiuni, precum şi o deosebită forţă morală din partea trupelor.
Memoralistică de război, analizează cu multe detalii marile operaţii de încercuire cât şi acţiunile
de luptă desfăşurate de grupările de forţe încercuite pe diverse teatre de acţiuni militare.
Se poate afirma cu certitudine că studiul acestor lucrări permite cititorului să-şi facă o imagine
cuprinzătoare asupra modului cum au fost organizate şi s-au desfăşurat luptele în încercuire şi pentru
ieşirea din încercuire în cel de-al doilea război mondial, cât şi învăţămintele de ordin operativ şi tactic ce
se desprind din studiul acestor acţiuni.

De asemenea, în lucrările de teorie militară apărute în perioada postbelică sunt reflectate unele
principii generale ale acţiunilor de luptă la încercuire a unităţilor şi marilor unităţi ale forţelor terestre.

Începînd cu deceniul al VI-lea, odată cu perfecţionarea armei racheto-nucleare, în teoria şi

doctrina militară s-a observat o schimbare de atitudine în ceea ce priveşte rolul şi locul luptei de încercuire
în cadrul acţiunilor militare moderne. Se apreciază că, în noile condiţii, nu mai este necesăr să se aştepte
până când trupele încercuite vor fi silite să se predea "de foame" aşa cum preconiza Clausewitz. Cu
ajutorul armelor de nimicire în masă acestea pot fi determinate să capituleze sau să fie nimicite în timp
scurt. După cum, folosindu-se de aceleaşi mijloace, trupele încercuite au în prezent posibilităţi sporite faţă
de trecut, de a ieşi imediat din încercuire independent sau cu ajutor din exterior.
Că urmare, acţiunile de luptă pentru încercuirea adversarului se desfăşoară după alte modele
operative în comparaţie cu războiul clasic.
Unii teoreticieni militari consideră că, "atunci când acţiunile de luptă se duc cu întrebuinţarea
armelor de nimicire în masă, încercuirea şi nimicirea trupelor încercuite vor constitui o situaţie
"întermediară" pe timpul realizării scopului operaţiei ofensive şi deci pentru îndeplinirea ei nu se vor
destina forţe însemnate, ci o cantitate mai mare de lovituri nucleare şi chimice, care va compensă lipsă
forţelor terestre.
Alţii merg chiar mai departe, socotind că, în căzul ducerii ofensivei pe direcţii nimicirea
inamicului pe timpul ducerii ofensivei se va executa din mişcare fără încercuirea lui şi, că urmare spre
deosebire de trecut, în noile condiţii, nu va mai fi nevoie de formarea în jurul grupării încercuite a unui
front înterior continuu şi un cerc exterior.
Crearea unui cerc înterior şi a unui front exterior al încercuirii, după părerea autorilor de mai sus,
duce la angajarea de importante forţe la o acţiune secundară, slăbind intensitatea loviturii pe direcţiile
principale.
12
 Cu toate acestea, experienţa războiului din Coreea şi Vietnam cât şi unele concluzii din aplicăţiile
desfăşurate în cădrul N.A.T.O., au scos în evidenţă că realizarea cercului înterior este necesară, chiar atunci
când încercuirea se produce în condiţiile ducerii acţiunilor de luptă cu întrebuinţarea armei nucleare şi cu
atât mai mult când se folosesc numai mijloacele clasice.
Astfel, în Vietnam, atunci când agresorul reuşea să realizeze încercuirea unor trupe, a folosit pe
"cercul interior" între 30% până la 70% din totalul forţelor de care dispunea în raionul respectiv, iar pe
frontul exterior de la 70% până la 30%. Cantitatea de forţe angajate de inamic pe cercul interior şi pe cel
exterior era variabilă în funcţie de valoarea grupării încercuite şi concepţia de ansamblu a luptei şi
operaţiei. După ce se realiza blocarea grupării adversarului, din căuza superiorităţii aeriene şi în mijloace
de luptă, valoarea trupelor destinate pentru nimicirea grupării încercuite se va micşora ajungând de la 10%
până la 25% din totalul forţelor şi mijloacelor participante la operaţia (lupta) respectivă.
Deşi aceste idei nu sunt integral acceptate, în literatura militară contemporană predomină
punctele de vedere potrivit cărora lupta de încercuire, în noile condiţii, reprezintă totuşi o acţiune deosebit de
complexă, dar care duce la obţinerea victoriei cu pierderi cât mai puţine şi într-un timp cât mai scurt.
1.2 Aspecte teoretice privind operaţiile ofensive pentru încercuirea inamicului.
Încercuirea este un procedeu de ofensivă folosit cu scopul de a pătrunde în flancul şi spatele
grupării inamice, ai tăia comunicaţiile de retragere şi a o nimici sau a o sili să capituleze. Încercuirea poate avea
loc atât ca urmare a loviturilor frontale date în mai multe sectoare , cât mai ales a învăluirii şi întoarcerii
apărării inamice.3
Studiul şituaţiilor din cel de-al doilea război mondial în care grupări importante de forţe au fost
încercuite, arată că încercuirea lor s-a produs atît în perioada iniţială a războiului, cât şi pe timpul
desfăşurării acestuia, cel mai frecvent în adincimea operativă. Această a avut loc că urmare a faptului că,
după ruperea apărării în zonă tactică, prin breşele create se intensifică succesul în adâncimea operativă a
apărării, prin introducerea în ruptură a grupărilor mobile constituite pe bază unităţi de tancuri şi trupe
mecanizate, care prin largi manevre de învăluirea şi întoarcere, ieşeau în flancul şi spatele dispozitivului
trupelor din apărare, izolîndu-le spaţial. Raportul de forţe, în general, nefovorabil cât şi distanţa uneori
mare până la trupele proprii cât şi necesitatea de a străpunge două "bariere ” ale inamicului - una de pe
cercul înterior, iar cea de a doua de pe cercul exterior - limitau şansele trupelor de a ieşi din încercuire,
mai ales că în majoritatea şituaţiilor, iniţial, aceasta era lăsată pe seama lor.
O confruntare armată modernă, între doi beligeranţi în care forţa aflată în ofensivă va dispune, de
la început de posibilităţi sporite de a străpunge apărarea, de a pătrunde în ritm rapid pe diferite direcţii în
adincimea apărării adversarului , va duce la încercuirea unor mari grupări de forţe de valoare diferită. În
aceste condiţii, pot fi încercuite unităţile şi marile unităţi tactice, operative şi strategice rămase între

3 Lexicon Militar, Editura Saka-Chişinău, Chişinău,1994, p.45.

13
 direcţiile de pătrundere ale forţei aflate în ofensivă, cele care luptă în fâşia de asigurare, sau care se retrag
de pe o fâşie de apărare pe alta.
În cădrul războiului modern că şi în trecut cel mai frecvent, trupele vor fi încercuite în operaţia
(lupta) de apărare şi pe timpul retragerii. Acesta fiind rezultatul manevrelor de învăluirea sau de întoarcere
executate de forţa aflată în ofensivă în cooperare cu desantul aerian şi trupele aeromobile.
Pot fi încercuite nu numai forţele care se află în apărare, dar şi cele aflate în ofensivă, sau în lupta
de întâlnire, atunci când nu se iau măsuri corespunzătoare de contracărare a acţiunilor de reacţie ale
inamicului.
Pe timpul ducerii acţiunilor de luptă în adâncimea tactică a apărării, pot fi încercuite grupări de
forţe de valore redusă, subunităţi sau chiar unităţi, care se apără pe fâşia întâi sau a doua de apărare sau
care apără raioane importante între fâşii, locălităţi etc. Încercuirea şi nimicirea acestora se realizează, de
regulă, cu parte din forţele marilor unităţi din eşalonul întâi operativ, forţele principale ale acestora fiind
destinate pentru dezvoltarea ofensivei în adincime.
În funcţie de valoarea forţelor încercuite şi spaţiul ocupat de gruparea încercuită , încercuirea
poate fi operativă şi tactică. Încercuirea operativă a unei grupări adverse se realiza atunci când: trupele
care încercuiesc ies pe comunicaţiile acestuia separândul de grupările vecine, iar gurpările care execută
încercuirea nu au încă stabilite între ele legătura prin foc de infanterie; dispozitivul grupării încercuite nu
este în întregime sub focul artileriei şi aruncătoarelor, ceea ce îi permite să execute unele manevre de forţe
în interiorul spaţiului în care era izolată.
Încercuirea tactică se realiza atunci când gruparea adversarului încercuită se găseşte în întregime
sub focul artileriei şi aruncătoarelor şi în consecinţă este lipsită de posibilitatea de a manevra, iar trupele care
încercuiesc stabilesc între ele legătura prin focul infanteriei, precum şi o strânsă cooperare tactică.
Studiind operaţiile de încercuire din al doilea război mondial şi conflictele armate locale, am constatat că
pentru încercuirea inamicului sunt folosite următoarele forme de ducere a operaţiilor de încercuire:4
a) executarea loviturilor pe direcţii convergente. În figura nr.1 vă prezint o variantă, de încercuire a
inamicului prin executarea loviturilor convergente;
b) ruperea apărării inamicului pe mai multe direcţii cu ieşirea în flancul şi spatele grupării principale
de forţe aflată în apărare. În figura nr.2 vă prezint o variantă, de încercuire a inamicului prin
această formă;
c) executarea loviturilor în flancurile grupării inamicului aflat în apărare cu unul din flancuri pe un
obstacol natural puternic , în scopul izolării de forţele principale. În figura nr.3 vă prezint o
variantă, de încercuire a inamicului folosind această formă;

4 MATURENKO A., Operaţiile şi luptele de incercuire, Editura militară, Moscova, 1983, p.99.
14
 d) lovitura frontală la unul din flancuri cu executarea manevrelor de învăluire şi întoarcere în scopul
încercuirii grupării de forţe a inamicului în cooperare cu vecinii. În figura nr.4 vă prezint o
variantă, de încercuire a inamicului folosind această formă;
e) încercuirea inamicului prin folosrea desantului aerian. În figura nr.5 vă prezint o variantă, de
încercuire a inamicului prin această formă;
f) încercuirea unei grupări aflate în ofensivă prin execurtarea loviturilor în flancuri şi spate. În figura
nr.6 vă prezint o variantă, de încercuire a inamicului prin această formă;
g) încercuirea unor forţe aflate în retragere prin ieşirea în flancul şi spatele grupării. În figura nr.7 vă
prezint o variantă, de încercuire a inamicului folosind această formă;
h) încercuirea inamicului care a fost devansat în desfăşurare pe timpul luptei de întâlnire prin
executarea loviturilor în flanc şi spate. În figura nr.8vă prezint o variantă, de încercuire a
inamicului prin această formă;
Executarea loviturilor pe direcţii convergente(vezi figura 1) este situaţia când se execută lovituri în
câteva sectoare, pe direcţii convergente în fâşia de acţiune a armatei (diviziei), concomitent cu sau fără
întrebuinţarea desantului aerian sau a trupelor aeromobile în scopul de a fracţiona dispozitivului
inamicului, de al încercui şi nimici pe părţi. Inamicul trecut la apărare sau în curs de a realiza dispozitivul
de luptă, poate fi izolat în fâşiile (raioanele) de apărare sau în localităţi, că urmare a pătrunderii forţelor
atacatorului prin intervale , sectoare mai slab apărate, sau prin breşele create după ruperea apărării în zonă
tactică şi executarea manevrelor de învăluire şi întoarcere în scopul încercuirii acestuia. O astfel de formă
de încercuire a fost folosită în operaţia Korsuni – Şevcenkovsk de către trupele sovietice în anul 1944.

Figura 1Executarea loviturilor pe direcţii convergente

Ruperea apărării inamicului pe mai multe direcţii cu ieşirea în flancul şi spatele grupării
principale de forţe aflată în apărare(vezi figura 2). Această formă de încercuire se execută de obicei de
către eşaloanele operative şi strategice, dar în unele cazuri şi la nivel tactic, prin executarea ruperii apărării
inamicului pe mai multe direcţii şi ulterior executând manevre de învăluire şi întoarcere se excută
încercuirea inamicului în unul sau mai multe raioane.Valoarea inamicului înercuit poate fi diferită. O astfel
15
 de formă de încercuire a fost folosită în operaţia pentru cucerirea Berlinului de către trupele sovietice în
1945.

Figura nr.2 Ruperea apărării inamicului pe mai multe direcţii cu ieşirea în flancul şi spatele grupării
principale de forţe aflată în apărare.

Executarea loviturilor în flancurile grupării aflate în apărare care are unul din flancuri pe litoral
, în scopul izolării de forţele principale(vezi figura 3). Gruparea de forţe aflată în ofensivă execută lovituri
puternice în flancurile grupării inamicului în scopul izolarii lui de restul forţelor folosind un obstacol
natural puternic. Această operaţie de încercuire trebuie să se execute în cooperare cu forţele navale , care
vor blocă inamicului dinspre mare. Dacă forţele care execută încercuirea nu deţin controlul marii , atunci
este necesară izolarea inamiclului dinspre mare. Operaţia Kenigsberg desfăşurată de către trupele sovietice
în 1945 poate servi că un exemplu a acestei forme de încercuire.

Figura nr.3 Executarea loviturilor în flancurile grupării aflate în apărare care are unul din flancuri pe litoral
, în scopul izolării de forţele principale.

Lovitura frontală la unul din flancuri cu executarea manevrelor de învăluire şi întoarcere în

scopul încercuirii grupării de forţe a inamicului în cooperare cu vecinii(vezi figura 4). Această formă de
încercuire se execută prin cooperarea între două mari unităţi vecine, care după ruperea apărării inamicului
în sectoarele sale de rupere, execută manevre de învăluire şi întoarcere în scopul încercuirii în comun a
inamicului. Că exemplu de o astfel de formă de încercuire poate servi operaţia Iaşi – Chişinău, unde
trupele germane au fost încercuite prin acţiuni comune a fronturilor 1 şi 2 ucrainean sovietice.

16
 Figura nr.4 Lovitura frontală la unul din flancuri cu executarea manevrelor de învăluire şi întoarcere în
scopul încercuirii grupării de forţe a inamicului în cooperare cu vecinii
Încercuirea inamicului prin folosrea desantului aerian (vezi figura 5). Încercuirea inamicului prin
folosirea desantului aerian este o formă mai nouă de încercuire şi prevede folosirea unor mari unităţi
aeropurtate sau aeromobile în adâncimea operativă sau strategică a inamicului în scopul interceptării căilor
de comunicăţii şi izolarea grupării încercuite de către forţele principale. Forma dată de încercuire prevede
folosirea manevrei pe verticălă. Unităţile inamicului pot fi încercuite chiar de la declanşarea ofensivei în
zone importante din punct de vedere politic, militar sau economic, că urmare a folosirii de către inamic a
desantului aerian şi a trupelor aeromobile.

Figura nr.5 Încercuirea inamicului prin folosrea desantului aerian.

Încercuirea unei grupări aflate în ofensivă prin execurtarea loviturilor în flancuri şi spate (vezi
figura 6). Încercuirea se obţine prin executarea contraloviturilor (contraatacurilor) asupra inamicului
pătruns pe una din direcţii în adincimea dispozitivului propriu, fără să-şi asigure suficient flancurile şi
spatele. Cel mai frecvent, încercuirea unor grupări de trupe aflate în ofensivă se poate produce că urmare a
contraatacurilor şi contraloviturilor concentrice executate de forţele care execută încercuirea asupra
trupelor pătrunse adânc în dispozitivul apărării sau în capetele de pod de peste un curs de apă. Acest
procedeu a fost folosit pe larg în cel de-al doilea război mondial şi în conflictele militare din timpul
războiului rece ( a se vedea conflictul din Orientul Apropiat din octombrie 1973 când Armata a 3-a
Egipteană a fost încercuită la nord de Suez)

17
 Figura nr.6 Încercuirea unei grupări aflate în ofensivă prin execurtarea loviturilor în flancuri şi spate

Încercuirea unor forţe aflate în retragere prin ieşirea în flancurile şi spatele grupării(vezi figura
7). O asemenea situaţie de încercuire se poate crea atunci, când ritmul urmăririi realizat cu trupe aflate în
ofensivă este mai mare decât cel de deplasăre al inamicului care se retrage. Prin combinarea urmăririi
paralele cu folosirea desantului aerian sau a trupelor mobile, pentru ocuparea unor noduri de comunicăţii,
puncte obligatorii de trecere peste obstacole naturale de pe căile de retragere, trupele proprii reuşesc să
iasă în flancul şi spatele grupării respective, să-i intercepteze toate comunicaţiile şi s-o izoleze. Cel mai
adesea, la începutul retragerii sau pe timpul desfăşurării acesteia, sunt încercuite subunităţile de acoperire
sau ariergărzile care de obicei reuşesc cu greu să rupă lupta şi să se desprindă de adversar, iar forţele ce
urmăresc, folosind intervalele mari existente între comuncăţiile de retragere, prin manevrele executate, le
izolează de forţele principale, încercuindu-le.

Figura nr.7 Încercuirea unor forţe aflate în retragere prin ieşirea în flancurile şi spatele grupării.

Încercuirea inamicului care a fost devansăt în desfăşurare pe timpul luptei de întâlnire prin
executarea loviturilor în flanc şi spate(vezi figura 8). Încercuirea se poate produce când forţa care atacă a
devansăt în desfăşurare forţele principale ale inamicului. Se execută lovituri asupra coloanelor în marş sau
pe aliniamentele de întroducere în luptă a trupelor inamicului, iar prin manevre de învăluire şi întoarcere a
reuşit să iasă în flancurile şi în spatele acestora, interceptîndu-le toate comunicaţiile terestre cu forţele
principale.

18
 Figura nr.8 Încercuirea inamicului care a fost devansăt în desfăşurare pe timpul luptei de
întâlnire prin executarea loviturilor în flanc şi spate.

Pentru încercuirea inamicului operaţiile ofensive se vor desfăşura în următoarele etape:

a) prima etapă – ruperea apărării grupării adversarului pe adâncimea tactică;
b) etapă a doua – dezvoltarea ofensivei în adâncimea operativă , nimicirea sau urmărirea rezervelor
inamicului, respingerea ripostelor ofensive ,intensificarea ofensivei în adâncimea apărării
adversarului.
c) etapă a treia - încercuirea şi nimicirea inamicului.
Prima etapă – ruperea apărării grupării adversarului pe adâncimea tactică.
Ruperea apărării inamicului este o etapă foarte importantă care a fost mai mult dezvoltată în al
doilea război mondial. Experienţa de război ne arată că succesul iniţial al operaţiei ofensive depinde,
întotdeauna, de modul în care s-a reuşit ruperea apărării adversarului pe direcţiile de lovitură. Acţiunea de
rupere propriu-zisă a apărării se execută de către eşaloanele forţelor terestre şi constă în nimicirea şi
neutralizarea forţelor şi mijloacelor adversarului şituate pe un anumit front şi cu o adâncime tactică, prin
utilizarea focului şi loviturilor artileriei, rachetelor, blindatelor de la contactul cu inamicul şi a aviaţiei
militare (de bombardament, vânătoare-bombardament şi elicoptere de luptă), în care inamicul este scos
din lupta într-un procent foarte mare, după care marile unităţi de tancuri, blindate şi mecanizate trec iniţial
la ofensiva. Ruperea apărării inamicului, chiar dacă este o acţiune, de regulă, tactică are o foarte mare
importanţa, deoarece produce primele "fisuri" în sistemul defensiv.
După ruperea apărării urmează străpungerea acesteia pe adâncimi cât mai mari, având că scop
dezvoltarea succeselor iniţiale pe fiecare direcţie de lovitură. Aceste acţiuni nu trebuie privite că o ofensivă
metodică în adâncimea adversarului, ci că rezultat al exploatării golurilor şi intervalelor din dispozitivele
apărării şi valorificării efectelor focului şi loviturilor grupărilor dispozitivului strategic. Finalizarea
străpungerii apărării inamicului se poate realiza prin: întrebuinţarea succesivă a desantului aerian şi
trupelor aeromobile pe direcţiile de lovitură; angajarea cu maxima eficienţă, sub formă de grupări, a
tancurilor şi celorlalte blindate; introducerea succesivă a rezervelor de arme întrunite şi a celor strategice;
19
 ameninţarea cu încercuirea grupărilor adverse, care opun o rezistenţă îndârjită; deschiderea unor noi
direcţii de lovitură.
Aşadar, la nivel strategic ruperea apărării adversarului are semnificăţia de "deschidere a unor
porţi" în dispozitivele inamicului şi cuprinde acţiunile desfăşurate de toate armele pentru crearea unor
breşe şi dezvoltarea ofensivei în adâncime către flancuri, în scopul lărgirii lor.
Străpungerea dispozitivelor (a apărării) inamicului cuprinde un ansămblu de acţiuni de lupta
ofensive, de foc şi lovituri ce asigură continuarea pătrunderii, prin nimicirea rapidă a rezistenţelor opuse de
acesta, pe direcţiile de lovitură şi realizarea unor intrânduri sub formă de "pană" în adâncimea apărării,
până la atingerea aliniamentului de cucerit (final ori al misiunii imediate) sau pentru încercuirea grupării
inamicului.
Cele două acţiuni şi succesul pe fiecare direcţie de ofensivă sunt legate de înfrângerea apărării
tactice şi nimicirea rezervelor apropiate ale inamicului.
Pentru desfăşurarea ruperii apărării inamicului au fost folosite diferite tehnici şi procedee în
dependenţă de raportul de forţe şi mijloace, caracterul apărării inamicului, condiţiile geografice. Ruperea
apărării inamicului pe adâncimea tactică este una din cele mai grele misiuni ale ofensivei. În funcţie de
apărarea organizată de inamic (în figura nr. 9 este prezentată o variantă de structură a apărării ), ruperea
apărării se va executa de obicei cu mari unitităţi de valoare corp de armată, armată de arme întrunite în a
doua sau a trea zi a operaţiei. Pentru ruperea apărării inamicului se organizează sectoare de rupere, unde
marile unităţi vor primi fâşii de ofensivă mai mici, de obicei jumătate din cele repartizate în condiţii
normale şi misiuni de luptă cu o adâncime mai mare. În sectorele de rupere batalionul de infanterie şi de
tancuri va primi o fâşie cu lărgimea de 1km., brigada mecănizată 6-7 km., divizia -12-15 km., corpul de
armată 25-50km., armata de arme întrunite 50-60 km. În plus armata de arme întrunite, corpul de armată ,
divizia şi brigada pot organiza sectoare de rupere îndependent în fâşia să de ofensivă. În sectoarele de
rupere vor fi concentrate majoritatea forţelor şi mijloacelor marii unităţi. Subunităţile luptătoare vor fi
sprijinite de majoritatea artileriei şi aviaţiei marii unităţi. Se recomandă că în sectorul de rupere densitatea
artilerie să fie de 35-45 guri de foc pe 1 km. de front. 5 De obicei ruperea apărării inamicului va constitui
misiunea imediată a marii unităţi, care va desfăşura operaţia la încercuire.
Ruperea apărării se poate executa prin două procedee. În cazul primului procedeu brigăzile din
eşalonul I a diviziei execută ruperea apărării inamicului , iar brigăzile din eşalonul II se întroduc în operaţie
pentru dezvoltarea succesului. Conform celui de-al doilea procedeu brigăzile din eşalonul I execută ruperea
apărării şi continuă dezvoltarea ofensivei , iar brigăzile din eşalonul II asigură acoperirea flancurilor iar
ulterior dezvoltă ofensiva pe direcţia flancurilor.6

5 MATURENKO A., Operaţiile şi luptele de incercuire, Editura militară, Moscova, 1983, p.70.
6 ŢAPENKO H., Marile unităţi şi unităţi ale armatelor străine în luptă, Editura militară, Moscova,1985, p.160.
20
 Experienţa operaţiilor la încercuire ne demonstreză că executarea cu succes a ruperii apărării şi
dezvoltarea succesului pe adâncimea operativă într-o mare măsură a depins de folosirea corectă a puterii de
luptă a marilor unităţi şi întroducerea la momentul oportun în operaţie a forţelor de manevră. Ruperea
apărării inamicului depinde în mare măsură şi de planificarea , organizarea şi conducerea corectă a
trupelor, de asemenaea de cooperarea între diferite arme şi categorii de forţe.

Etapa întâia

Etapa a doua
Etapa a treia

Figura nr.8 Ruperea apărării

Etapă a doua - dezvoltarea ofensivei în adâncimea operativă , nimicirea sau urmărirea
rezervelor inamicului, respingerea ripostelor ofensive,intensificarea ofensivei în adâncimea apărării
adversarului.
Etapă dată va cuprinde trei subetape : lupta împotriva rezervelor inamicului şi respingerea
ripostelor ofensive ale apărării; întrebuinţarea desantului aerian pentru dezvoltarea ofensivei în adâncimea
operativă şi intensificarea ofensivei în adâncimea operativă.
Lupta împotriva rezervelor inamicului şi respingerea ripostelor ofensive ale apărării. Subetapă va
începe cu întroducerea în operaţie a FAU ale marilor unităţi , de obicei de tancuri sau mecanizate (care se
mai numesc grupări de manevră), în scopul nimicirii sau urmăririi rezervelor inamicului ca ulterior să se
execute manevre de învăluire şi întoarcere pentru încercuirea inamicului cu formarea cercului interior
concomitet cu cucerirea unui aliniament pentru formarea cercului exterior al încercuirii. După experienţa
conflictelor şi războaielor anterioare introducerea forţelor pentru dezvoltarea ofensivei se va executa în
funcţie de situaţie, în a doua sau a treia zi a operaţiei. De obicei pentru dezvoltarea ofensivei în adâncimea
operativă vor fi folosite mari unităţi operative sau tactice de tancuri sau mecanizate, ce vor fi sprijinite pe
parcursul luptei de aviaţie şi focul majorităţii artileriei.
Dezvoltarea succeselor tactice în succese operative sau strategice este dependentă de câştigarea
luptei împotriva rezervelor inamicului. Acestea pot fi: tactice (de valoare una-două mari unităţi), operative
21
 (cuprind câteva mari unităţi) şi strategice apropiate (o grupare de mari unităţi tactice) şi se pot întrebuinţa
succesiv sau simultan, în principal pentru:
-executarea de contraatacuri şi contralovituri;
-trecerea la apărare pe aliniamente situate mai în adâncime;
- lupta împotriva forţelor ce pătrund prin manevra pe verticăla.
În mod deosebit aceste rezerve trebuie atrase în executarea succesivă a ripostelor ofensive,
pentru a putea fi respînse şi nimicite într-un timp scurt, de către grupările de ofensivă în spaţiul cărora
acţionează.
Continuarea operaţiei ofensive se complică foarte mult atunci când inamicul foloseşte în mod
întrunit rezervele pentru executarea unei puternice contralovituri, asociate cu întrebuinţarea desantului
aerian.
Grupările de ofensivă vizate de riposta adversarului vor executa:
• trecerea în grabă la apărare pe poziţii (doua-trei) cu forţele necesare;
• organizarea apărării antiblindate adânc eşalonate;
• blocarea cu rezervele (o parte din acestea) a desantului aerian;  continuarea ofensivei pe direcţiile
mai puţin ameninţate.
• lovirea puternică a rezervele adversarului;
• participă cu o parte din forţe şi mijloace (elemente ale dispozitivului strategic) la întărirea apărării
pe direcţiile ameninţate şi pentru acţiuni împotriva desantului aerian;
• întroduce parte din rezerve în operaţia ofensiva pe direcţii învecinate celei pe care înaintarea
trupelor a fost oprită sau deschide prin surprindere o nouă direcţie de lovitură.
În final ia naştere una din acele bătălii decisive ale operaţiei ofensive care trebuie finalizată prin
respingerea şi nimicirea rezervelor inamicului. În acest caz, reluarea ofensivei presupune fie dezvoltarea
unei lovituri, care corelată cu o alta de pe o direcţie învecinată să ducă la încercuirea inamicului, fie
trecerea la ofensivă cu flancurile exterioare ale grupării de apărare, întărită cu parte din rezervele situate
pe direcţia respectivă, încercuirea rapidă şi nimicirea ulterioară a grupării de contralovitură a inamicului.
Esenţial pentru succesul operaţiei ofensive,este continuarea loviturilor pe celelalte direcţii şi
ameninţarea permanentă a adversarului cu aplicarea manevrei învăluitoare (simpla ori dublă).
Totodată, este necesară intensificarea bruscă a forţei loviturilor, pentru că inamicul să nu poată face faţa
desfăşurării acţiunilor ofensive de maximă intensitate pe principalele direcţii de pătrundere în adâncimea
dispozitivelor sale.
Întrebuinţarea desantului aerian pentru dezvoltarea ofensivei în adâncimea operativă. În operaţia
ofensivă de încercuire , atât la începutul, cât şi pe toată durata desfăşurării ei se pot întrebuinţa trupe de
desant, formate din: mari unităţi şi unităţi de paraşutişti, mari unităţi şi unităţi aeromobile şi unităţi ori
subunităţi de infanterie (infanterie moto), deplasate pe călea aerului, de regulă, cu elicopterele de transport.
22
 Aceste categorii de trupe specializate de desant aerian formează, de regulă, un element autonom
al dispozitivului operaţiei ofensive - gruparea de desant aerian.
Gruparea de desant aerian în operaţia ofensivă de încercuire va avea următoarele misiuni:
• nimicirea (distrugerea, cucerirea) unor obiective importante ale apărării adversarului, situate în
adâncime;
• ocuparea unor mari suprafeţe pe teritoriul adversarului în vederea încercuirii acestuia, în cooperare cu
grupări ale trupelor de uscat, care acţionează în cadrul unei manevre strategice;
• deschiderea unor culoare sau închiderea unor direcţii de acţiune pentru grupările de izbire ale trupelor
proprii şi respectiv ale inamicului;
• cucerirea unor raioane importante, înapoia grupărilor adverse, de unde execută o lovitura din spate către
limita dinainte a apărării ori pe alte direcţii, în vederea participării la nimicirea inamicului în cooperare
cu marile unităţi proprii aflate în ofensivă.
Momentele favorabile (necesare) întrebuinţării grupării de desant aerian în operaţia ofensivă de
încercuire sunt:
• după ruperea apărării şi începerea străpungerii dispozitivelor inamicului, pe direcţiile de manevră;
• când prin acţiunile ofensive urmează să se forţeze un curs de apă;
• când urmează străpungerea, pe mai multe direcţii a unui aliniament de apărare puternic apărat de
adversar;
• în situaţia încercărilor inamicului de a-şi sustrage de la încercuire gruparea principală de forţe şi
mijloace;
• pentru completarea atingerii pe un front larg a aliniamentului final al operaţiei ofensive strategice.
Pentru întrebuinţarea grupării de desant aerian vor fi folosite următoarele procedee:
• simultană, pentru ocuparea unei zone (aliniament) favorizând încercuirea inamicului;
• simultană, în diferite raioane, în vederea deschiderii unor culoare de pătrundere a grupărilor de ofensiva
în adâncimea apărării;
• simultană, în diferite raioane, pentru cucerirea unor obiective importante din adâncimea sistemului
defensiv adversar;
• succesivă, în diferite raioane situate pe direcţiile de ofensivă, favorizând un ritm înalt al pătrunderii în
dispozitivele inamicului.
Corespunzător practicii de război, gruparea de desant aerian poate fi întrebuinţată o singură dată în
timpul desfăşurării operaţiei ofensive. Fracţiuni ale acesteia (una-două mari unităţi) se pot întrebuinţa
succesiv de maxim două ori într-o operaţie ofensivă de mare amploare.
În lupta armată modernă, desfăşurarea cu succes a acţiunilor ofensive de amploare pe direcţiile
cele mai importante împreună cu trupe de desant este aproape de neconceput. Dezvoltarea acestor categorii

23
 de trupe, înzestrarea lor corespunzătoare şi perfecţionarea mijloacelor lor de transport aerian şi de lupta
sunt preocupări majore ale conducerii tuturor armatelor moderne.
Intensificarea ofensivei în adâncimea operativă. Elementul caracteristic al operaţiei ofensive
moderne îl reprezintă nimicirea forţelor şi mijloacelor inamicului pe toate direcţiile de ofensivă şi
rezolvarea situaţiilor limita, prin intensificarea loviturilor executate cu grupările de izbire.
La baza intensificării ofensivei în adâncimea apărării adversarului stă dezvoltarea oportună a
succeselor în luptă, bătălie şi operaţie, prin introducerea succesivă a rezervelor de arme întrunite tactice şi
operative şi rezervelor strategice. Că modalitate practică este vorba de a combina armonios focul, lovitura
şi manevra la nivelul fiecărui eşalon şi grupare acţională de pe orice direcţie de ofensivă, în timp,
intensificarea acţiunilor ofensive începe din a doua jumătate a zile a doua de operaţie şi se continuă până în
ultima zi a acţiunilor ofensive.
În dinamica operaţiei ofensive, intensificarea, loviturilor trebuie să evidenţieze distinct două
aspecte:
• creşterea treptată a amplorii acţiunilor ofensive pe fiecare direcţie de pătrundere în dispozitivele
adverse;
• sporirea bruscă a intensităţii şi densităţii acţionate în ansamblul spaţiului de ducere a operaţiei.
Pentru introducerea în operaţia ofensivă a rezervelor se au în vedere următoarele:
• identificarea momentului favorabil, necesar sau impus în cadrul desfăşurării acţiunilor ofensive;
• asigurarea aliniamentului de întroducere a forţelor şi mijloacelor;
• stabilirea procedeului de întroducere a rezervelor în momentele principale ale operaţiei ofensive;
• conducerea forţelor şi mijloacelor pe timpul intensificării forţei loviturilor pe direcţiile importante
de acţiune.
Momentele favorabile intensificării ofensivei vor fi:
• după ruperea apărării adverse pe direcţiile de lovitură;
• pe timpul străpungerii dispozitivelor inamicului corespunzătoare formei de manevră adoptate;
• pe timpul sau după respingerea unor puternice riposte ofensive ale apărării;
• după cucerirea unor capete de pod peste cursurile de apă sau a unor aliniamente dincolo de unele
"bariere naturale" situate pe direcţiile de ofensivă;
• după încercuirea unor grupări ale adversarului pentru îndepărtarea rapidă a cercului exterior al
blocării inamicului.
Asigurarea aliniamentului de întroducere a rezervelor strategice presupune: prezenţa pe
acesta a unor forţe şi mijloace, îndeosebi antiblindate; lovirea puternică a inamicului care s-ar putea opune
organizat întroducerii şi ofensivei rezervelor;asigurarea comunicaţiilor necesare apropierii, desfăşurării şi
atacului poziţiilor de apărare ale inamicului; nimicirea (blocarea) unor forţe adverse întrebuinţate prin
manevra pe verticălă pentru a întârzia (zădărnici) introducerea în operaţie a noi forţe şi mijloace;

24
menţinerea cu fermitate a unor porţiuni importante din aliniamentul de la contactul trupelor, de pe care
inamicul intenţionează executarea unor acţiuni ofensive, care să influenţeze negativ intensificarea forţei
loviturilor proprii.
Pentru introducerea rezervelor se vor folosi următoarele procedee:
• prin depăşirea rapidă a trupelor de la contactul cu inamicul, în vederea intensificării forţei
loviturilor importante;
• prin intervalele grupărilor de ofensivă, ceea ce duce la sporirea amplorii pe direcţii şi în ansămblu a
operaţiei ofensive;
• pe la un flanc al grupărilor acţionale şi echivalează cu deschiderea în timp scurt a unei noi direcţii
de ofensiva.
De regulă, rezervele operative şi stategice se întroduc succesiv, în funcţie de mărimea
spaţiului iniţial creat pentru acţiunile ofensive ulterioare. La început se întroduc, îndiferent de procedeul
adoptat, câteva mari unităţi tactice, urmând ca celelalte să se întroducă pe parcursul dezvoltării ofensivei în
spaţiul planificat. Durata întroducerii lor este variabilă, dar nu poate depăşi una-două zile de luptă.
Etapă a treia - încercuirea şi nimicirea inamicului.
După nimicirea rezervelor inamicului forţele de manevră vor executa manevre de întoarcere şi
învăluire pentru încercuirea inamicului. Restul forţelor, formate din mari unităţi mecanizate vor ocupă
un aliniament favorabil pentru formarea cercului exterior. În cazul când inamicului , după ruperea apărării
tactice se va retrage , gruparea de manevră va trece la urmărire, căutând să cucerească căile de retragere ale
inamicului, pentru al încercui. Pentru urmărirea inamicului se va folosi trei procedee: următirea din front,
paralelă şi combinată . Un rol decisiv în urmărirea inamicului îl vor avea marile unităţi de tancuri şi
mecanizate, şi de asemenea detasamentele înaintate, de la diferite eşaloane. Experienţa războaielor
anterioare ne demonstreză că urmărirea se executa de obicei cu un ritm de 30-40 km.pe zi 7. De obicei în
primele zile ale urmăririi când inamicului opunea rezistenţă , ducând lupte pe aliniamnete intermediare ,
marile unităţi care executau urmărirea aveau un dispozitiv de luptă în două eşaloane. Pe parcursul
operaţiei , când inamicul îşi pierdea caracterul planificat al retragerii , şi începea să se retragă haotic,
marile unităţi îşi restructurau dispozitivul formând detaşamentele înaintate ( în dispozitiv de luptă într-un
eşalon), iar forţele principale se deplasau în coloane. Pe timpul operaţiilor de încercuire, îndeosebi pe
timpul urmării vor fi des întâlnite şi luptele de întâlnire cu grupările inamicului care vor executa riposte
ofensive.
Pe timpul desfăşurării operaţiei de încercuire, potrivit concepţiei de ducere a acesteia, încercuirea
inamicului se poate realiza astfel:8

7 MATURENKO A., Operaţiile şi luptele de incercuire, Editura militară, Moscova,1983, p.45.

8 Col.dr. C.Onişor, Teoria Strategiei Militare, Editura Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999, p.684.
9
MATURENKO A., Operaţiile şi luptele de incercuire, Editura militară, Moscova, 1983, p.176.
25
 • în mod succesiv, pe măsura înaintării grupărilor de ofensiva pe direcţii, în diferite raioane situate
oriunde în spaţiul operaţiei; valoarea forţelor încercuite este tactică şi se execută de către marile unităţi din
compunerea fiecarei grupări de ofensivă;
• în două-trei raioane, situate pe direcţiile importante ale ofensivei; valoarea forţelor încercuite este
mai mare (până la un corp de armata) şi la această participa principalele mari unităţi ale grupărilor de
ofensivă;
• aprinderea că într-un "cleşte" a grupării principale de forţe şi mijloace ale inamicului, în urma
executării a două lovituri puternice în flancurile şi adâncimea acesteia, la care participă cea mai mare parte
a grupărilor de ofensivă.
Primele două situaţii prezintă dezavantaje: fărâmiţează gruparea adversă, ceea ce poate duce la
"lupta de uzură"; consumă o mare căntitate de forţe şi mijloace; poate reduce ritmul mediu de înaintare;
sporeşte durata operaţiei ofensive; creează o permanentă grijă înapoia grupărilor ofensive, care continuă
acţiunile către aliniamentul final.
Cea de-a treia situaţie are avantajul că odată cu încercuirea inamicului o parte din forţele şi
mijloacele participante la operaţie ating aliniamentul final al ofensivei, trec la consolidarea acestuia şi
ulterior la nimicirea grupării încercuite.
Pentru lichidarea grupării încercuite a inamicului se vor folosi următoarele metode:
a) înaintarea ultimatumului pentru încetarea rezistenţei;
b) nimicirea gruprii încercuite;
c) blocarea îndelungată a grupării încercuite.
Pentru reducerea pierderilor fără sens, grupării încercuite de obicei i se înaintează un ultimatum ,
pentru a inceta rezistenţa şi a depune armele. De obicei se elaborează un ultimatum de către statul major al
marii unităţi , care prin reprezentanţii sai numiţi şi „parlamentari” este trimis la trupele încercuite. Înainte
de trimitere a „parlamentarilor” statul major anunţă forţele încercuite, despre itinerarul de deplasare, locul
şi timpul de transmitere a ultimatumului. Dacă trupele încercuite nu acceptă ultimatumul se trece la
nimicirea grupării încercuite.9

Nimicirea grupării încercuite se execută după termîinarea operaţiei de încercuire, sau imediat după
ce gruparea inamicului a fost încercuită. De obicei pentru nimicirea grupării încercuite se foloseşte
procedeul de fracţionare a grupării încercuite şi nimicire pe parţi a inamicului.
Importanţa nimicirii inamicului încercuit rezulta din necesitatea de a se evita o posibilă ameninţare
a acestuia asupra spatelui grupărilor de angajare nemijlocita (de ofensiva) şi de a disponibiliza forţele
angajate pentru dezvoltarea rapida a ofensivei către adâncime (aliniamentul final). Totodată, se elimină
posibilitatea inamicului de a acţiona din exterior pentru recuperarea forţelor şi mijloacelor încercuite.

26
 În căzul încercuirii succesive a grupării inamicului, nimicirea unor forţe de valoare mai redusă se
execută de către eşaloanele tactice care le-au încercuit. Dacă această soluţie nu este posibilă, atunci se
constituie o grupare tactică, restul marilor unităţi continuând lupta ofensivă.
Dacă s-au încercuit grupări de forţe ale inamicului cu o valoare mult mai mare, nimicirea lor se face
prin grija unui eşalon operativ, în fâşia căruia s-a produs blocarea adversarului. Pentru a se putea face fată
situaţiei, pentru continuarea ofensivei este necesară introducerea în operaţie a unei părţi din rezerve.
Cel mai bine ar fi că, indiferent de valoarea trupelor încercuite, nimicirea acestora să se facă din mişcare,
încă de pe timpul încercuirii lor, de către marile unităţi aflate în grupările de ofensiva.
Pentru nimicirea grupării principale de forţe şi mijloace ale inamicului, în general se poate acţiona
astfel:
• stabileşte gruparea de ofensivă care continuă înaintarea până la aliniamentul final;
• organizează gruparea care menţine la încercuire inamicul, această concentrându-şi eforturile pe
direcţiile favorabile ieşirii din încercuire;
• constituie gruparea de nimicire a forţelor adverse, care trece la ofensivă adoptând, din mai multe
procedee, pe cele mai adecvate.
Pentru nimicirea inamicului încercuit se vor folosi următoarele procedee:
• prin acţiuni ofensive concentrice, lichidarea forţelor adverse făcându-se similar "desumflării unui
balon";
• prin acţiuni ofensive de secţionare succesivă, împotriva forţelor încercuite fâcându-se în raioane cu o
suprafaţă din ce în ce mai mică;
• prin acţiuni ofensive de fracţionare în cât mai multe părţi a grupării încercuite şi nimicirea lor ulterioară.
Momentele favorabile trecerii la nimicirea inamicului încercuit pot fi: pe timpul organizării luptei
în încercuire;după respingerea încercărilor acestuia de a ieşi din încercuire sau a încercărilor din exterior de
a "recupera" gruparea blocată pe spaţiul cucerit (eliberat) prin operaţia ofensivă; după secţionarea
succesivă sau fracţionarea grupării încercuite în părţi de valoare cât mai mică.
Dacă nu se reuşeşte nimicirea grupării încercuite prin forţă, sau nu se pune scopul de a nimici
inamicului încercuit prin forţă , atunci inamicul se blocheză pe un timp îndelungat, interzicându-se a fi
aprovizionat logistic din exterior, până la momentul când va înceta rezistenţa şi se va preda.
De obicei dezvoltarea ofensivei în adâncimea operativă, nimicirea sau urmărirea rezervelor
inamicului, executarea manevrelor pentru încercuire, realizarea cercul înterior şi exterior, concomitent cu
blocarea terestră şi din aer a grupării încercuite, desfăşurarea acţiunilor de luptă pentru nimicirea grupării
încercuite va constitui misiunea următoare şi finală a grupării de forţe, care va desfăşura operaţia la
încercuire. În anexa nr.15 prezentăm într-o grafic etapele operaţiei ofensive de încercuire.

27
 1.3 Structura operaţiilor ofensive pentru încercuirea inamicului.
Structura operaţiei ofensivei pentru încercuirea inamicului cuprinde următoarele elemente:
• dispozitivul de operaţii;
• sistemul de lovire;
• amenajarea genistică.
Dispozitivul de operaţii a marilor unităţi care vor desfăşura operaţii la încercuire se va constitui din:
• sistemul de comandă;
• gruparea de angajare;
• rezerva;
• sistemul logistic.
Asupra constituirii dispozitivului de operaţii vor înfluienţa următorii factori:
• misiunea primită şi concepţia operaţiei la încercuire;
• valoarea, natura şi posibilităţile inamicului;
• conţinutul şi adâncimea misiunilor de luptă;
• compunerea de luptă a marii unităţi;
• cantitatea mijloacelor de întărire şi de sprijin;  caracteristicile terenului.
Dispozitivul adoptat la începutul operaţiei ofensive de încercuire nu rămâne acelaşi pe timpul
operaţiei. În raport de situaţie şi condiţiile de teren, dispozitivul realizat iniţial poate fi schimbat pe timpul
ducerii ofensivei, până la îndeplinirea misiunii primite.
Sistemul de comandă al marilor unităţi şi unităţi în operaţia ofensivă pentru încercuire se
realizează astfel încât să asigure continuitatea conducerii în orice situaţie şi menţinerea unei legături sigure
şi permanente cu eşalonul superior, trupele subordonate, vecinii şi cu cei care se cooperează.
Pentru conducerea trupelor , în operaţia ofensivă la încercuire se organizează puncte de comandă
de bază , puncte de comandă de rezervă şi puncte de comandă înaintate. Punctele de comandă sunt bine să
se dispună în cădrul grupării de angajare pe direcţia loviturii principale , avându-se în vedere alegerea ca
loc de dispunere de preferinţă a locălităţilor , raioanelor împădurite şi al altor raioane care oferă condiţii
fovorabile de mascare şi protecţie , existenţa comunicăţiilor necesare manevrei punctului de comandă ,
precum şi şituarea la depărtarea optimă faţă de aliniamentul de contact, atât pentru a îngreuna descoperirea
şi lovirea de către inamic , cât şi pentru exercitarea operativă a actului de conducere. Ţînând seama de
aceste cerinţe şi de valorile care definesc amploarea operaţiei, putem aprecia că punctele de comandă se
vor dispune ca şi într-o operaţie ofensivă obişnuită.
Ca şi în operaţia ofensivă obişnuită în funcţie de situaţie şi de mijloacele la dispoziţie marile unităţi
şi unităţi constituie uneori puncte de comandă de rezervă, iar în momentele cele mai importante din
desfăşurarea operaţiei, pentru conducerea nemijlocită a acţiunilor , şi punct de comandă înaintat. Punctul
de comandă de rezervă se va dispune lateral sau înapoia punctului de comandă de bază, putându-se
28
 amplasă astfel: al grupării de armate la 40-50km; cel al armatei la 20-25km; al corpului de armată la
510km; cel al diviziei la 5-70km, şi cel al brigăzii la 3-5 km. Punctul de comandă înaintat (când se
organizează) se pot amplasă astfel: al grupării de armate la 40-50 km faţă de aliniamentul de contact, al
armatei la 20-30 km, al corpului de armată la 10-15km. al diviziei la 6-7 km. şi al brigazii mecănizate la 23
km. Punctele de comandă de bază şi de rezervă , precum şi cel înaintat, atunci când se constituie , schimbă
prin alternanţă locurile de dispunere după cum o cere evoluţia situaţiei. Schimbarea locului de dispunere a
punctului de comandă se face cu aprobarea eşalonului superior , iar a punctelor de comandă de rezervă şi
ajutător , cu a comandantului eşalonului respectiv , înformându-se pentru această eşaloanele înteresăte.
Sistemul de legături necesăr pentru executarea conducerii operaţiei ofensive de încercuire
presupune realizarea unui sistem de transmisiuni unic şi stabil , bazat pe o reţea de sprijin ,folosindu-se
toate categoriile de forţe şi mijloace de transmisiuni din înzestrarea eşalonului care organizează operaţia.
Sistemul de legături trebuie organizat, de regulă în detaliu, până la misiunea imediată şi, orientativ, până la
misiunea următoare.
Gruparea de angajare în operaţia de încercuire constituie elementul principal al dispozitivului şi
cuprinde majoritatea forţelor şi mijloacelor din subordine.
În concordanţă cu misiunile ce le revin şi fizionomia probabilă a acţiunilor pe întrega adâncime a
operaţiei, gruparea de angajare a marilor unităţi se compune din trei module cu roluri şi misiuni distincte,
care vor fi următoarele:
• eşalonul unu;
• eşalonul doi;
• forţele de sprijin.
În concordanţă cu factorii enumăraţi mai sus marile unităţi, care vor desfăşura operaţiu ofensive
de încercuire vor adopăta un dispozitiv având în gruparea de angajare toate modulele , adică eşalonul unu
şi eşalonul doi şi forţele de sprijin, sau în unele situaţii numai eşalonul unu, cu constituirea unei rezerve
puternice. Practică războiului al doilea mondial ne arată că în prima perioadă , când forţele aflate în apărare
aveau o apărare slab organizată pe puncte de rezistenţă, neeşalonată în adâncime, atunci gruparea de
angajare a forţelor, care executau încercuirea era formată numai din eşalonul unu cu constituirea unor
rezerve puternice. Că exemplu poate servi ofensiva forţelor ruseşti în iarna anului 1942 la Stalingrad, unde
diviziile mecanizate care aveau misiunea de a rupe apărarea inamicului aveau dispozitivul de luptă într-un
eşalon , având formate rezerve puternice. În asemenea dispozitiv de luptă diviziile, care acţionau pe aceste
direcţii rupeau apărarea inamicului încă din prima zi a luptei. În perioada finală a războiului, când
inamicul opunea o apărare bine organizată , adânc eşalonată , dispozitivul de luptă era format din două sau
în unele căzuri chiar trei eşaloane. Deci în această perioadă , adâncimea dispozitivului de operaţie a
grupării de armate era de 70-100 km., al armatei 30 km., având în eşaloanele doi 2-3 divizii, iar grupul de
armate 1-2 armate.
29
 Deci că şi în războiul trecut, marile unităţi care vor desfăşura operaţii ofensive de încercuire împotriva
unui inamic cu o apărare bine organizată, adânc eşalonată , vor avea în gruparea de angajare eşalonul unu şi
eşalonul doi şi forţele de sprijin, iar în unele căzuri chear şi un al treilea eşalon. În căzurile când inamicului va
avea o apărare pe direcţii, cu întervale mari între unităţile aflate în apărare, gruparea de angajare va fi formată
din eşalonul unu şi eşalonul doi şi forţele de sprijin , sau din eşalonul unu, forţe de sprijin puternice şi o rezervă
foarte puternică.
Eşalonul unu ar putea fi constituit din majoritatea forţelor din compunerea marii unităţi. Gruparea
de forţe care va desfăşura operaţia ofensivă va avea în eşalonul unu de la două la trei mari unităţi. Pe
direcţia sectorului de rupere marile unutăţi din eşalonul unu vor primi fâşii de ofensivă mai înguste,
aproape jumătate faţă de cele obişnuite, şi vor fi sprijinite de majoritatea forţelor de sprijin. Că de exemplu
brigada mecănizată poate acţiona în eşalonul unu a diviziei pe direcţia loviturii principale , care va avea o
fâşie de ofensivă în sectorul de rupere cu o dezvoltare frontală de până la 6-7 km., având la rândul sau în
eşalonul unu de la 2 până la 3 batalioane de infanterie sau 2 batalioane de infanterie şi unul de tancuri.
Forţele de angajare imediată în operaţia de încercuire sunt destinate pentru ruperea apărării inamicului pe
adâncimea tactică , dezvoltarea ofensivei în ritm rapid , nimicirea grupării principale de forţe ale
inamicului, respingerea ripostelor ofensive, cucerirea unor zone (raioane, aliniamente, obiective)
importante, asigurarea întroducerii în luptă a forţelor de angajare ulterioară, iar după căz şi a rezervei,
precum şi pentru dezvoltarea ofensivei în adâncime şi exploatarea succesului.
Eşalonul doi în operaţia de încercuire ar putea avea o valoare şi o compunere diferită, aceasta
depinzând de compunerea forţelor din gruparea de angajare, de adâncimea apărării inamicului,
caracteristicile geografico – militare ale terenului de pe direcţia de înaintare, mai ales a celui din adâncime,
de posibilităţile inamicului de a executa riposte ofensive şi de mobilitatea şi capacitatea de manevră ale
marilor unităţi. De obicei în operaţiile de încercuire eşalonul doi a grupării de forţe vor fi constituite din
una , două mari unităţi de tancuri sau mecanizate, care se vor dispune pe direcţie de efort al grupării de
forţe. În căzul brigazii mecanizate, care va acţiona pe direcţia de efort a diviziei , de exemplu , eşalonul
doi ar putea să cuprindă 1 sau 2 batalioane de infanterie sau 1 batalion de tancuri, care vor fi folosite de
obicei pentru intensificarea succesului ofensivei şi alte misiuni.
Ca şi la ofensiva obişnuită eşalonul doi se dispune pe mari unităţi sau unităţi în raioane care trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii: să ofere posibilităţi de adăpostire şi mascare a trupelor; să dispună
de căi de comunicăţie în vederea deplasării pentru introducerea în operaţie; să fie şituate la o depărtare faţă
de aliniamentul de contact care să permită întrarea oportună în acţiune. În operaţia de încercuire eşalonul
doi este destinat să îndeplinească următoarele misiuni:
• dezvoltarea ofensivei în sectorul de rupere pentru dezvoltarea succesului tactic în operativ;
• participarea la respingerea contraatacurilor (contraloviturilor) inamicului;
• cucerirea aliniamentului pentru formarea cercului exterior al încercuirii;
30
 • desăvârşirea încercuirii şi nimicirii grupărilor de forţe rămase înapoia trupelor care înaintează;
• înlocuirea unor mari unităţi sau unităţi din eşalonul unu care şi-au pierdut capacitatea de luptă;
• dezvoltarea ofensivei pe o nouă direcţie;  acoperirea flancurilor şi întervalelor.
În cadrul grupării de angajare se poate constitui, că element de dispozitiv, detaşamentul înaintat din
eşalonul doi şi după caz se poate constitui şi forţa aeromobilă.
Detaşamentul înaintat se constituie din marea unitate (unitate) care a obţinut cele mai importante
succese şi care prin acţiunile sale şi avantajul tactic în care se găseşte, poate asigura condiţii pentru
dezvoltarea rapidă a ofensivei de către forţele grupării de angajare.
Detaşamentul înaintat poate fi constituit premeditat pe timpul pregătirii, fiind întrodus în luptă pe
timpul dezvoltări ofensivei în adâncime, atunci când s-au creat condiţiile necesare sau chiar de la
început/după ruperea apărării, dacă situaţia permite.
Compunerea de luptă a detaşamentului înaintat trebuie să permită ducerea cu succes a acţiunilor în mod
îndependent.
Detaşamentul înaintat poate îndeplini, singur sau în cooperare cu forţele aeromobile, următoarele
misiuni:
• cucerirea din mişcare şi securizarea unor aliniamente/zone/ţinte importante din adâncimea
apărării inamicului;
• cucerirea unor puncte obligatorii de trecere sau a unor treceri peste cursurile de apă;
• cucerirea din mişcare a unor locălităţi;
• interzicerea afluirii rezervelor din adâncime ale inamicului.
• urmărirea inamicului care se retrage.
În operaţia ofensivă de încercuire, forţele de sprijin, se compun din majoritatea unităţilor de armă şi
specialităţi. De asemenea în compunerea lor întră grupurile şi detasamentele speciale ce se constituie la
diferite niveluri. Misiunile forţelor de sprijin în operaţia ofensivă de încercuire vor fi identice cu misiunile
la ofensiva obişnuită.
Deci în operaţia ofensiva de încercuire forţele de sprijin că şi în operaţiile ofensive obişnuite se vor
dispune între eşalonul unu şi doi şi vor fi următoarele: gruparea de artilerie, forţă mobilă de intervenţie
antiblindate, unităţi şi subunităţi de rachete şi artilerie antiaeriană, unităţi şi subunităţi de război electronic,
unităţi de aviaţie şi elicoptere, detaşamentul mobil de baraje, detaşamentul de asigurare a
mişcării/deplasării, forţa de sprijin de geniu, unităţi şi subunităţi de apărare nucleară, biologică şi chimică,
unităţi şi subunităţi de cercetare, unităţi şi subunităţi de transmisiuni, unităţi şi subunităţi de poliţie
militară.
Artileria terestră constituie un element al forţelor de sprijin şi îşi dispune elementele de dispozitiv

31
diferenţiat, în funcţie de rol şi destinaţie, între între eşalonul unu şi doi al marilor unităţi, pe direcţia
principală de efort, sau central faţă de limitele laterale ale fâşiei de ofensivă, pentru a putea executa rapid
manevra de foc sau de armament pe alte direcţii. Artileria în operaţiile de încercuire se va folosi centralizat
, fiind concentrată pe direcţia de rupere a apărării inamicului. După încercuirea inamicului artileria se va
afla într-un raion între cercul înterior şi exterior al încercuirii, sprijinind atât gruparea, care va nimici
inamicului încercuit, cât şi forţele care vor acţiona pe cercul exterior, împotriva inamicului care va acţiona
din exterior.
Artileria antiblindate din organică sau primită că întărire/în sprijin se constituie că de obicei , că
forţă mobilă de intervenţie antiblindată dispunându-se iniţial într-un raion de concentrare/dispunere, între
eşalonul unu şi doi al marii unităţi.
Această îndeplineşte următoarele sarcini: a)
sarcini specifice – letale:
• distrugerea/neutralizarea blindatelor inamicului, îndeosebi a tancurilor acestuia în diferite
momente/etape;
• securizarea unor aliniamente importante din teren;
• asigurarea prin foc a flancurilor şi intervalelor.
b)sarcini specifice – neletale:
• crearea unor perdele de fum în zonele de acţiune;
c)sarcini implicite:

• deplasarea din raionul de dispunere, în raionul de aşteptare;  deplasarea din raionul de aşteptare
într-o poziţie de tragere;
• completarea necesarului de echipament, muniţii, personal, materiale şi produse.
După terminarea etapei de încercuire a inamicului, forţa mobilă de intervenţie antiblindată va spijini
în deosebi gruparea de forţe, care va acţiona pe cercul exterior, pentru a respinge încercările blindatelor
inamicului de a pătrunde la gruparea încercuită.
Unităţile şi subunităţile de rachete şi artilerie antiaeriană se dispun, de regulă, în gruparea de
angajare şi va îndeplini aceleaşi misiuni că în operaţia ofensivă obişnuită, care vor fi următoarele:
• execută cercetarea spaţiului aerian şi înştiinţarea forţelor proprii despre pericolul atacului din aer;
• participă la riposta antiaeriană în spaţiul de responsabilitate, ducând lupta cu inamicul aerian pentru
apărarea antiaeriană a forţelor şi obiectivelor pe timpul pregătirii şi desfăşurării ofensivei;
• participă la mascarea acţiunilor în cădrul ofensivei prin amenajarea unor poziţii de tragere/lansare
false şi executarea unor manevre simple şi eficiente;
• participă la realizarea hărţuirii inamicului;
• participă la apărarea aeriană a forţelor aeromobile proprii pe timpul îmbarcării şi transportului.

32
 Unităţile, subunităţile de război electronic, vor acţiona identic că în operaţia ofensivă obişnuită , se
vor dispune, de regulă, în gruparea de angajare şi vor îndeplini următoarele misiuni:
• monitorizarea surselor electromagnetice din zonă de responsabilitate;
• identificarea surselor electronice perturbatoare şi gestionarea evenimentelor deosebite în utilizarea
benzilor de frecvenţă alocate;
• neutralizarea prin bruiaj a reţelelor/direcţiilor radio şi radioreleu;
• protecţia sistemelor/mijloacelor electronice ale forţelor proprii şi supravegherea comunicaţiilor.
Unităţile, subunităţile de elicopterele planificate să intervină în sprijinul marii unităţi vor acţiona
în limita resursei stabilite pentru executarea următoarelor misiuni:
• cercetarea şi supravegherea flancurilor şi a intervalelor;
• paza şi supravegherea unor zone şi itinerare/drumuri;
• misiuni de comandă şi control, inclusiv de conducere a focului;
• transportul forţei aeromobile ;
• sprijin logistic;
• lansarea şi recuperarea grupărilor de cercetare în adâncime;
• cercetarea nucleară, biologică şi chimică.
Unităţile , subunităţile de geniu vor întră în compunerea grupării de angajare şi pe timpul
desfăşurării acţiunilor vor constitui că şi în ofensiva obişnuită detaşamente cu destinaţie specială:
detaşament mobil de baraje; detaşament de asigurare a mişcării/deplasării. Parte din forţe se pot găşi în
forţa de sprijin de geniu păstrată la dispoziţia comandantului.
Subunităţile de geniu, organice şi primite că întărire, vor îndeplini următoarele misiuni:
• cercetarea de geniu;
• cercetarea la minare, executarea culoarelor prin baraje, deminarea terenului şi obiectivelor;
• executarea mecănizată a lucrărilor de fortificaţie;
• amenajarea genistică a punctelor de comandă;
• amenajarea şi menţinerea viabilităţii itinerarelor/drumurilor;
• amenajarea şi deservirea trecerilor peste cursurile de apă şi alte obstacole;
• executarea lucrărilor genistice de mascare;
• participarea la înlăturarea efectelor datorate întrebuinţării de către inamic a armelor de distrugere în
masă nucleare, biologice, chimice şi a sistemelor încendiare.
Detaşamentul mobil de baraje se va constitui din unităţi, subunităţi de pionieri organice sau primite
că întărire de la eşalonul superior şi vor acţiona independent sau în cooperare cu forţa mobilă de intervenţie
antiblindată, fiind destinat pentru: executarea rapidă a barajelor de mine antiblindate pe direcţiile de
contraatac ale inamicului; asigurarea flancurilor şi intervalelor ameninţate, a aliniamentului de întroducere
în luptă a eşalonului doi şi a rezervei; participarea la consolidarea aliniamentelor şi raioanelor cucerite, pe

33
cercul înterior al încercuirii şi cel exterior. De regulă, se va dispune între eşalonul unu şi doi a marii
unităţi. Pe timpul desfăşurării ofensivei se va deplasă înapoia eşalonului doi, pe direcţia principală de efort.
Detaşamentul de asigurare a mişcării/deplasării se va constitui din unităţi, subunităţi de cercetare
de geniu, drumuri organice şi primite că întărire. Vor fi destinate pentru asigurarea mişcării/deplasării
neîntrerupte, în ritm rapid şi în ascuns a marii unităţi, din raioanele de dispunere/concentrare până pe
aliniamentul de întroducere în operaţie.
Când situaţia impune parte din subunităţile de geniu, organice sau primite că întărire, pot întra în
compunerea detaşamentului de sălvare-evacuare.
Forţa de sprijin de geniu se va constitui din unităţile (subunităţile) rămase în urma constituirii
detaşamentelor, împreună cu alte unităţi (subunităţi) de geniu primite că întărire de la eşalonul superior şi este
destinată pentru îndeplinirea următoarelor misiuni: executarea barajelor pe direcţiile de contraatac ale
inamicului; asigurarea flancurilor şi intervalelor descoperite; consolidarea aliniamentelor şi obiectivelor
cucerite; introducerea în luptă a eşalonului doi şi/sau rezervei; executarea unor lucrări de mascare; înlocuirea
subunităţilor de geniu care şi-au pierdut puterea de luptă.
Unităţile, subunităţile de apărare nucleară, biologică şi chimică va constitui principala structură
de sprijin NBC, dispunându-se iniţial într-un raion şituat între eşalonul unu şi doi, fiind în măsură să
execute următoarele misiuni:
• controlul nuclear, biologic şi chimic;
• decontaminarea RBC totală şi finală a forţelor şi echipamentelor;
• amplificarea puterii de foc prin întrebuinţarea sistemelor încendiare.
O parte din subunităţile de apărare NBC pot fi date că întărire grupărilor de recunoaştere a
inamicului şi terenului, detaşamentului de asigurare a mişcării/deplasării, detaşamentului de sălvare –
evacuare (când se constituie), forţelor eşalonului unu şi la punctul de comandă al marii unităţi.
Unităţile, subunităţile de cercetare vor îndeplini aceleaşi misiuni specifice ofensivei obişnuite:
• cercetarea în adâncime (culegerea informaţiilor despre cele mai importante ţinte dispuse în
adâncimea tactică şi operativă a dispozitivului inamicului);
• cercetarea la contact (culegerea informaţiilor din zonă acţiunilor din contact şi în imediata
apropiere a acesteia);
• cercetarea semnalelor electromagnetice (culegerea, centralizarea şi analizarea informaţiilor privind
inamicul, realizate cu mijloace radioelectronice);
• cercetarea în spate sau teritorială (asigurarea datelor şi informaţiilor asupra fenomenelor economico
- sociale, militare, topogeodezice, meteorologice, de comunicăţii şi psihomorale din zonă de
responsabilitate, cu impact asupra luării deciziilor în timp real).
Unităţile, subunităţile de transmisiuni vor asigură legăturile necesare conducerii forţelor
participante la luptă, cooperării şi înştiinţării acestora pe toată durata şi adâncimea misiunilor.
34
 Unităţile, subunităţile de poliţie militară vor asigura paza punctului de comandă al marii unităţi,
participă la însotirea personalului de conducere şi la realizarea măsurilor de comenduire şi îndrumare a
circulaţiei.
Rezerva. În operaţia ofensivă de încercuire rezerva se va constitui în funcţie de nivelul operaţiei,
din mari unităţi (unităţi, subunităţi) de arme întrunite, de armă şi specialităţi în funcţie de existentul de
forţe şi mijloace, de complexitatea situaţiei şi caracteristicile geoclimaterice ale zonei. În vederea asigurării
protecţiei acestora li se destină şi amenajarea de raioane de bază şi de rezervă care să permită executarea
unor manevre oportune.
Misiunile rezervei în operaţia ofensivă de încercuire, în principiu sunt identice cu misiunile
rezervei într-o operaţie ofensivă obişnuită şi ar putea fi următoarele: respingerea unei riposte ofensive,
participarea la respingerea unui desant aerian şi trupelor aeromobile întrebuinţate prin surprindere de
inamic pe timpul executării unui contraatac, executarea rapidă şi prin surprindere a unei manevre de
învăluirea sau întoarcere pe o direcţie nou apărută dacă nu se dispune de alte forţe, realizarea în scurt timp
a joncţiunii cu desantul aerian, acoperirea în timp scurt a unui flanc sau interval descoperit, care poate fi
lovit de inamic, nimicirea grupărilor de cercetare - diversiune şi elementelor teroriste ale inamicului care
acţionează în special înapoia dispozitivului trupelor proprii, atunci când forţele de ordine publică au fost
depăşite că posibilităţi, îndeplinirea altor misiuni, în funcţie de specificul situaţiei. Modul de folosire a
rezervei se va stabili de comandantul marii unităţi , în funcţie de situaţia tactică (strategică, operativă)
creată.
La nivelul brigăzii mecanizate, că exemplu, rezerva se va constitui din 1-2 companii de infanterie,
în funcţie de existentul în forţe şi mijloace, complexitatea situaţiei şi caracteristicile terenului din fâşia de
ofensivă şi se va întrebuinţa pentru rezolvarea unor situaţii critice neprevăzute care pot să apără pe timpul
ducerii operaţiei.
Sistemul logistic. În operaţia ofensivă de încercuire, sistemul logistic constituie un element al
dispozitivului de operaţie, cu un rol deosebit de important şi se compune din: modulul J,G,S.4- logistic;
unităţile (subunităţile) şi formaţiunile de logistică; unităţile (subunităţile) destinate protecţiei acestora;
punctele de transbordare a tehnicii şi materialelor; raioanele de adunare a tehnicii deteriorate; itinerarele de
aprovizionare şi evacuare; detaşamentele destinate încărcării/descărcării materialelor din staţiile de
aprovizionare/descărcare şi îndeplineşte misiunile pentru aprovizionare cu tehnică, muniţie şi materiale de
toate categoriile, executatea transporturilor de aprovizionare şi evacuare, asigurare cu tehnică, sănitar –
veterinară şi de drumuri. Structura şi funcţionarea sistemului logistic în operaţia ofensivă sunt influenţate
în special de: situaţia în care se trece la ofensivă; acţiunile inamicului asupra trupelor proprii; compunerea
de luptă a marii unităţi; existenţa , dispunerea şi dotarea surselor de aprovizionare din teritoriu şi a celor

35
aparţinând eşaloanelor superioare; starea şi orientarea drumurilor de aprovizionare şi evacuare din fâşia
ofensivă; caracteristicile terenului, anotimpul şi starea vremii. Dispunerea elementelor logistice în operaţia
de încercuire sunt aceleaşi că şi în operaţia ofensivă obişnuită.
Amenajarea genistică a terenului cuprinde lucrările genistice de fortificaţie, baraje genistice,
lucrări de distrugeri, drumuri, poduri, treceri şi mascare care modifică, adaptează sau completează
caracteristicile terenului din fâşia marii unităţi, în vederea protecţiei acestora pe baza de plecare la ofensivă
şi facilitării înaintării forţelor pe direcţia de ofensivă. Amploarea lucrărilor este determinată de: procedeul
de trecere la ofensivă; concepţia luptei; misiunile forţelor; caracteristicile terenului şi gradul de pregătire al
acestuia din timp de pace; cantitatea şi posibilităţile forţelor şi mijloacelor de geniu la dispoziţie; timpul de
pregătire de care se dispune.
Amenajarea genistică a terenului în operaţia de încercuire urmăreşte să asigure:
• dispunerea în ascuns a forţelor în raioanele de dispunere;
• concentrarea forţelor pe baza de plecare la ofensivă şi în sectorul de rupere;
• uşurarea înaintării forţelor prin mărirea capacităţii de trecere şi asigurarea viabilităţii
itinerarelor/drumurilor şi podurilor;
• asigurarea mobilităţii trupelor pe timpul operaţiei ofensive de încercuire a inamicului;
• participarea la respingerea ripostelor ofensive ale inamicului şi introducerea în luptă a forţei de
sprijin nemijlocit al efortului principal/rezervei;
• neutralizarea lucrărilor permanente;
• consolidarea aliniamentelor şi ţintelor cucerite.
Lucrările pentru amenajarea genistică a terenului se execută într-un spaţiu cu o adâncime ce
include întreaga fâşie de ofensivă, la care se adaugă spaţiul dintre această şi raionul de concentrare
(specific procedeului ofensivei din mişcare), precum şi spaţiul pe care este preconizată urmărirea
inamicului care se retrage.
Asigurarea moblilităţii trupelor este o misiune destul de importantă a structurilor de geniu, pentru
asigurarea succesului operaţiei ofensive pentru încercuirea inamicului. Pentru asigurarea mobilităţii
trupelor , atât pe baza de plecare la ofensivă , cât şi în adâncimea apărării inamicului, din punct de vedere
genistic concură cel puţin patru elemente ( misiuni), în cadrul cărora lucrările genistice sunt sunt deosebit
de complexe şi pot fi realizate numai de subunităţi specializate de geniu, prin sprijin de geniu. Aceste
misiuni sunt: verificarea la minare şi deminare a tereniului; amenajarea şi întreţinerea drumirilor;
executarea culoarelor prin barajele de mine; amenajarea şi deservirea punctelor de trecere peste cursurile
de apă.9

9 Gl.bg.(r). dr.GRECU P.,Componenta genistică în acţiunile militare, Editura U.N.Ap., Bucureşti, 2005, pagina74

36
 Sistemul de lovire în operaţia ofensivă de încercuire este constituit din focul tuturor mijloacelor din
înzestrarea marii unităţi. În sectorul de rupere , se recomandă de a se concentra majoritatea mijloacelor
din sistemul de lovire.
Sistemul de lovire va fi constituit din:
• sistemul de foc al artileriei şi rachetelor terestre care constituie baza sistemului de lovire al marilor
unităţi şi asigură sprijinul general, sprijinul nemijlocit şi sprijinul în interiorul dispozitivului forţelor
proprii.
• focul mijloacelor antiblindate care reprezintă elementul de bază al luptei împotriva tancurilor şi a
celorlalte mijloace de luptă blindate. De obicei la începutul ofensivei majoritatea mijloacelor
antitanc vor fi concentrate pentru a duce focul în sectorul de rupere a marii unităţi, în scopul
nimicirii mijloacelor blindate ale inamicului pe limita dinainte a apărării, şi dacă este posibil şi în
adâncime.
• sistemul de foc al artileriei şi rachetelor antiaeriene care asigură apărarea antiaeriană a mijloacelor
de foc, principalelor obiective civile , militare şi a forţelor atacatoare.
• focul tuturor celorlalte categorii de armament care se suprapune peste focul artileriei,
aruncătoarelor, artileriei antiblindate şi artileriei antiaeriene.
• manevra cu foc a tuturor mijloacelor din dotarea marii unităţi (unităţi).

1.4 Desfăsurarea operaţiilor ofensive pentru încercuirea inamicului

Operaţiile ofensive de încercuire se vor începe cu ruperea apărării inamicului pe direcţiile principale de
efort. Ruperea apărării inamicului se va începe cu o puternică pregătire de foc a ofensivei, executată de
către artilerie şi aviaţie , pe întreaga adâncime a apărării inamicului, fiind lovite în deosebi sistemul de
comandă şi control al inamicului, mijloacele de nimicire în masă, sistemele de lovire de înaltă precizie,
grupările de artilerie ale inamicului, rezervele operative, logistică inamicului. Sub o puternică lovitură de
foc vor fi supuse marile unităţi ale inamucului, care se vor apăra în adâncimea tactică. Pregătirea de foc va
fi precedată de trecerea la ofensivă din contact sau din mişcare a marilor unităţi de tancuri şi mecanizate ,
care vor rupe apărarea inamicului pe adâncimea lui tactică şi dacă va permite situaţia şi pe adâncimi mai
mari , vor cuceri un aliniament favorabil şi vor asigura introducerea în operaţie a eşalonului doi a marilor
unităţi. Marile unităţi din eşalonul doi care vor fi întroduse în operaţie vor dezvolta ofensiva în adâncimea
operativă, vor nimici rezervele operative ale inamicului, vor executa manevre de învăluire şi întoarcere
pentru încercuire inamicului şi formarea cercului de încercuire înterior. Gruparea de forţe care va continua
ofensiva pe direcţia loviturii principale va cuceri un aliniament favorabil pentru formarea cercului de
încercuire exterior.
În funcţie de desfăşurarea acţiunilor ofensive în ansămblu, intensificarea forţei loviturilor, prin
37
introducerea în luptă şi bătălie a rezervelor, solicită în mod diferit conducerea operaţiei. Într-o situaţie a
desfăşurării normale (aşa cum a fost planificată) a acţiunilor ofensive, intensificarea ofensivei, prin
introducerea rezervelor, urmează cursul firesc al concepţiei operaţiei. Din punctul de vedere al conducerii
se transmit dispoziţiuni de lupta pentru precizarea misiunilor forţelor şi mijloacelor participante la acţiunile
respective. Dar se poate ivi şi o situaţie mult mai complexă, în care intensificarea ofensivei şi introducerea
rezervelor să necesite o replanificare a desfăşurării operaţiei ofensive în continuare, în acest scop, se
întocmeşte un nou plan al operaţiei ofensive de încercuire şi se transmit rapid misiunile de lupta la
subordonaţi în funcţie de locul şi rolul fiecăruia în desfăşurarea acţiunilor ofensive. Această rezolvare
poate constitui organizarea în grabă şi trecerea rapidă a trupelor la o nouă operaţie ofensivă, care poate fi şi
ultima pe direcţiile respective.
După încercuirea inamicului ,efortul principal va fi îndreptat pentru nimicirea grupării încercuite.
Nimicirea grupării încercuite va fi executată prin fracţionarea grupării încercuite şi nimicirea ei pe părţi ,
folosindu-se aceleaşi procedee de rupere a apărării pe direcţii diferite , izolarea părţilor fracţionate şi
nimicirea lor. Nimicirea inamicului încercuit va fi desfăşurată cu marile unităţi mecanizate şi de tancuri ,
care vor forma cercul înterior al încercuirii, sprijinite de loviturile artileriei şi aviaţiei, folosindu-se de
asemenea rezervele sau eşalonul doi marii unităţi, dacă nu a fost folosit anterior.
Dacă inamicul va încercă să scoată din încercuire forţele sale, atunci marea unitate va concentra efortul
principal pe cercul exterior al încercuirii , folosind toate mijloacele la dispoziţie pentru respingerea
ofensivei inamicului exterior, cât şi inamicului încercuit care va încercă să iasă din încercuire. O operaţie
similară să desfăşurat în iarna anului 1942, în al doilea război mondial , când gruparea de forţe germane
„Manştein” a încercat să scoată din încercuire trupele germane încercuite la Stalingrad.
Operaţia la încercuire se consideră încheiată atunci când gruparea încercuită a fost nimicită sau s-a
predat.

38
 2. Activitatea comandamentelor pentru conducerea operaţiilor ofensive de încercuire a inamicului
2.1 Activitatea comandamentelor pentru pregătirea operaţiilor ofensive de încercuire inamicului
Desfăşurarea operaţiei ofensive pentru încercuirea adversarului va cuprinde
următoarele etape: a) pregătirea operaţiei;
b) executarea operaţiei;
c) încheierea operaţiei;
d) evaluarea operaţiei de încercuire.
a) Pregătirea operaţiei cuprinde totalitatea activităţilor şi măsurilor executate de către
comandametul marii unitaţi, în scopul creării condiţiilor necesare executării operaţiei, din momentul
primirii/deducerii misiunii şi până la declanşarea acesteia.10

Principalele activităţi executate pentru pregătirea operaţiei sunt:

10 Tratat de Ştiinţă Militară, vol.III, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p.74.
39
 • planificarea operaţiei;

• organizarea operaţiei; 
coordonarea şi
cooperarea;  controlul.
Procesul de pregătire a operaţiei de încercuire are rolul de a asigura pe comandant că misiunea şi
concepţia operaţiei au fost bine înţelese şi permit unităţilor să-şi îndeplinească sărcinile. Activităţile de
pregătire, în principiu, includ:
- instructaje cu comandanţii subordonaţi şi personalul-cheie;
- repetiţii la toate nivelurile pe baza planurilor de operaţii întocmite;
-repetiţii ale acţiunilor rezervei, în concordanţă cu priorităţile misiunii
- controale executate la toate nivelurile.
Planificarea operaţiilor de încercuire, indiferent de tipul acestora, reprezintă un proces coordonat al
comandamentului, pentru stabilirea modului optim de îndeplinire a misiunii. Această poate fi :
a) “planificare deliberată”, care are la bază misiunile deduse de comandament ca urmare a

analizei situaţiei şi anticipării locului şi rolului pe care unitatea îl va avea în acţiunea viitoare;
b) “planificare de executare”, care se execută pe baza ordinului eşalonului superior.
Planificarea deliberată este specifică eşaloanelor strategice dar, poate fi folosită şi de către
comandamentele operative şi tactice.
Planificarea operaţiilor de încercuire reprezintă un proces complex de analiză şi evaluare a situaţiei
inamicului, trupelor proprii, vecinilor, condiţiilor de teren, anotimp şi stare a vremii, a elementelor
fundamentale ce definesc procesul de planificare, precum şi a misiunii primite de a determina, pe această
bază, modalităţile de realizare a scopurilor (obiectivelor). Complexitatea acestui proces depinde de gradul
de detaliere a misiunii, stabilită de eşalonul superior şi de limitele formulate de acesta prin ordin, precum
şi de timpul la dispoziţie pentru planificarea operaţiei. În anexa nr.16 sunt definite elementele
fundamentale ce definesc procesul de planificare.
Procesul de planificare are ca scop stabilirea celei mai bune metode de îndeplinire a obiectivelor şi
planificarea unei operaţii viitoare şi are ca rezultant planul operaţiei şi ordinul de operaţie, documente
care sunt destinate să genereze o operaţie militară prin care se urmăreşte îndeplinirea misiunii
(obiectivelor).
În planificarea operaţiilor de încercuire se pot folosi metode diferite, în funcţie de natura şi scopul
misiunii, precum şi de timpul avut la dispoziţie, astfel: planificare succesivă pe eşaloane ierarhice (corp de
armată, divizie, brigadă, batalion) sau planificare simultană, la două sau mai multe eşaloane.
Procesul de planificarea a operaiiţilor de încercuire cuprinde următoarele etape:
• iniţierea planificării;

40
 • orientarea personalului implicat în planificarea operaţiei;
• elaborarea concepţiei operaţiei;
• elaborarea planului /ordinului de operaţiei;  revederea planului/ordinului de operaţiei.

Iniţierea planificării are la bază directiva (ordinul) primit de la eşalonul superior sau misiunea dedusă de
comandant. În cazul planificării deliberate comandantul va informa eşalonul superior despre procedura
iniţiată, îi transmite principalele coordonate ale planului de operaţie, iar după obţinerea aprobării acestuia
trece la execuţia propriu-zisă a misiunii (în situaţii excepţionale trecerea la îndeplinirea misiunii se face la
ordinul comandantului).
Pentru declansarea procesului de planificare a operaţiei, comandantul execută însuşirea misiunii
primite sau aprofundarea celei deduse şi stabileşte problemele principale ale planificării.

Însuşindu-şi misiunea, comandantul trebuie să înţeleagă intenţia şi concepţia operaţiei eşalonului

superior, să identifice locul şi rolul marii unităţi (unităţii), în cădrul operaţiei eşalonului superior, misiunea
şi scopul operaţiei; concluziile vor reprezenta modul de acţiune recomandat statului major în vederea
elaborării “Concepţiei “.

La însuşirea misiunii, în afără comandantului, pot participa locţiitorul comandantului, şeful de stat
major şi 1-2 ofiţeri din compartimentele informaţii, operaţii şi logistic precum şi alte persoane stabilite de
comandant.
Atunci când timpul pentru pregătirea operaţiei este scurt, la această activitate (etapă) pot lua parte
toţi şefii de compartimente; în acest caz, nemaifiind necesară parcurgerea etapei următoare, orientarea
personalului implicat în planificare, această activitate va fi făcută de către şefii de compartimente cu
personalul din subordine, cu problemele specifice domeniului respectiv de activitate.
Elaborarea elementelor de bază ale planificării reprezintă activitatea de bază prin care comandantul
identifică limitele operaţiei, stabileşte neceşităţile de informaţii şi datele privind coordonarea activităţii
compartimentelor pentru executarea planificării.
Comandantul va identifică limitele operaţiei în sensul obligaţiilor şi restricţiilor impuse (ce trebuie
să execute în timp şi spaţiu şi respectiv ce nu are voie să execute înainte, în timpul şi după terminarea
operaţiei).
Stabilind datele privind coordonarea activităţilor, comandantul trebuie să ţină cont (identifice când
nu sunt precizate) de: centrul de greutate, punctele decisive, direcţiile de efort (direcţia principală de efort
sau direcţia loviturii principale), punctele critice şi starea la sfârşitul operaţiei.
Aceste date îi vor permite să identifice în fază iniţială: cine va (vor) participa la operaţie; ce trebuie
să facă; unde va avea loc acţiunea, schema de manevră, cine execută efortul principal, când şi de ce se
execută.

41
 Pe baza unei analize sumare a inamicului şi operaţiilor viitoare se vor determina neceşităţile de informaţii
şi zona asupra careia să se extindă cercetarea precum şi priorităţile şi urgenţa acestora.
Orientarea personalului implicat în planificarea operaţiei este a doua etapă a procesului de planuficare.
Această activitate este responsabilitatea comandantului şi, în situaţii deosebite, pe baza indicăţiilor
acestuia, se poate desfăşura de către locţiitor sau şeful de stat major.
Din ordinul de operaţii primit se prezintă: situaţia de ansamblu şi evaluarea acesteia în raport cu
”unitatea“ proprie; intenţia şi elementele de bază ale concepţiei eşalonului care a emis ordinul şi îndrumarea
pentru planificare.
Precizarea problemelor principale ale planificării stabilite de comandant sunt hotărâtoare pentru
activitatea statului major în vederea pregătirii operaţiei şi reprezintă viziunea comandantului asupra
operaţiei (luptei).
Documentul final al fazei de orientare a procesului de planificare a operaţiei îl reprezintă ghidul
comandantului pentru planificarea operaţiei .
Ghidul (în formă redactată), reprezintă fructificarea şedinţei de analiză a misiunii şi cuprinde:

• ideile de bază privind intenţiile iniţiale ale comandantului;

• viziunea comandantului sub forma descrierii generale a cursului operaţiei militare pentru îndeplinirea
misiunii;

• măsuri urgente pentru asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor;

• misiunile generale ale structurilor subordonate;
• misiuni imediate, preliminare, pregătitoare, care constituie baza fazei următoare a procesului de
planificare, elaborare a concepţiei;
• instrucţiuni de coordonare: activităţi principale de planificare şi termene de executare; estimările (gradul
de detaliere, cine prezintă, termene); măsuri urgente; nevoi de informaţii.
Această activitate permite personalului implicat în planificare să solicite precizările necesare pentru
declanşarea activităţilor următoare; lămuririle trebuie făcute clar şi fără echivoc, concis şi să aibă caracter
decis.
La eşaloanele de execuţie (batalion, divizion) această activitate se execută sub forma unui instructaj
informaţional. La eşaloanele mai mari (brigadă, divizie ş.a.) această activitate se desfăşoară sub formă de
briefing, fiind denumit „briefing pentru analiza misiunii.”
Elaborarea concepţiei operaţiei de încercuire reprezintă etapă decisivă în procesul de planificare şi se
materializează în urma deciziei comandantului.

Pe baza îndrumării comandantului, statul major elaborează concepţia, folosind

concluziile/estimările rezultate în urma analizei situaţiei.

42
 Procesul de estimare a situaţiei cuprinde cinci etape care trebuie parcurse, indiferent de intervalul
de timp avut la dispoziţie:
• analiza detaliată a misiunii;
• analiza factorilor MIFT-TC şi elaborarea cursurilor acţiunii;
• analiza cursurilor acţiunii;
• compararea cursurilor acţiunii;
• stabilirea cursului optim de acţiune (luarea deciziei de către comandant).
Acest proces de estimare este dinamic. Pe măsură ce primesc noi informaţii, estimările sunt
revizuite. Timpul la dispoziţie şi experienţa planificatorilor determină calitatea estimărilor.
Analiza misiunii este prima etapă în procesul de estimare, fiind modalitatea prin care comandantul
înţelege şi obţine informaţii despre această. Informaţiile care stau la baza analizei misiunii se extrag din
ordinul de operaţii al eşalonului superior.
Din analiza misiunii va rezulta trei elemente importante: intenţia comandantului eşalonului
superior; misiunea reformulată a marii unităţi; necesarul de informaţii prioritare.
Analiza situaţiei este procesul de estimare şi constituie analiza situaţiei folosind factorii MIFT-TC
pentru a determina influenţa acestora asupra cursurilor acţiunii posibile. După finalizarea analizei şi
centralizarea estimărilor, statul major este în măsură să elaboreze variante posibile de cursuri ale acţiunilor.
Pentru analiza situaţiei, modulele comandamentului studiază datele şi informaţiile despre factorii
MIFT-TC.
Elaborarea cursurilor acţiunilor este următorul pas în procesul de estimare.
Cursul acţiunilor reprezintă un plan posibil de îndeplinire a misiunii marii unităţi. El trebuie să fie
clar şi concis, să arate cum va îndeplini misiunea şi să conţină suficiente detalii pentru a putea fi simulat pe
timpul jocului de război. Este indicată elaborarea a 2 sau 3 cursuri ale acţiunilor, pentru a fi luate în
considerare la luarea deciziei. Elaborarea mai multor cursuri ale acţiunilor ajută la realizarea mai multor
variante de plan şi creşte flexibilitatea comenzii în timpul execuţiei. Fiecare curs al acţiunilor trebuie să
fie:
a) viabil - să asigure îndeplinirea misiunii şi să sprijine intenţia comandantului;

b) acceptabil - să evite crearea unor dificultăţi înutile în desfăşurarea acţiunilor brigăzii;

c) distinct - misiunile şi sărcinile stabilite pentru subordonaţi să difere de cele stabilite în cadrul

altui curs al acţiunilor.

Metodele de elaborare a unui curs al acţiunilor pot diferi de la un stat major la altul, în funcţie de
experienţa planificatorilor, nivelul de coeziune al personalului şi de precizările comandantului. De regulă,
activitatea de elaborare a unui curs al acţiunii cuprinde următorii paşi:
a) Stabilirea centrului de greutate al forţei inamicului care va fi încercuit şi a punctelor decisive -

43
în final, comandantul va identifica vulnerabilităţile majore ale inamicului asupra cărora marea unitate işi va
concentra efortul principal;
b) stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) - comandantul va stabili natura şi valoarea efortului
(eforturilor) de sprijin, răspunzând la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut pentru ca efortul principal să aibă
succes?”
c) stabilirea scopurilor - comandantul va stabili scopuri ce trebuiesc atinse de efortul principal şi
cel de sprijin; scopul efortului principal va fi direct legat de scopul acţiunilor brigăzii, stabilit de eşalonul
superior;
d) stabilirea şi repartizarea sarcinilor - comandantul va repartiza unităţilor sarcinile identificate,

în concordanţă cu scopurile stabilite;

e) identificarea forţelor necesare îndeplinirii misiunii - comandantul va lua în considerare
unităţile organice şi cele primite ca întărire/în sprijin; efortul principal este întărit, de regulă, prin alocarea
de forţe şi mijloace suplimentare şi ca atare, conform principiului economiei forţelor, direcţia secundară de
efort va dispune de forţe şi mijloace limitate;
f) stabilirea măsurilor de control - măsurile de control sunt stabilite pentru a clarifică
responsabilităţile şi a concentra acţiunile subordonaţilor în sprijinul efortului principal; comandantul trebuie să
asigure subordonaţilor libertatea de acţiune, în limitele impuse de situaţia concretă;
g) întocmirea enunţului şi a schemei cursului acţiunii - reprezentările grafice ale cursurilor
acţiunilor sporesc claritatea acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de executare a manevrei; măsurile
grafice de control trebuie să fie reprezentate cu acurateţe, iar dacă schema va fi înclusă în ordinul de
operaţie, simbolurile grafice atipice, folosite pentru clarificarea unor particularităţi, vor fi explicate într-o
legendă;
h) prezentarea cursurilor de acţiune - expunerea unui curs al acţiunii trebuie să răspundă la

următoarele întrebări: Ce? (Ce sarcini sunt de îndeplinit?); Când? (Când va trebui începută sau terminată
acţiunea? Constituie limitări ale timpului?); Unde? (Unde se află zonele pentru apărare sau ofensivă
stabilite prin ordin?); Cum? (Cum se realizează manevra şi care sunt scopurile elementelor acesteia? Care
este efortul principal?); De ce? (Care este scopul stabilit şi care vor fi rezultatele acţiunii?).
Analiza cursurilor acţiunilor este a treia etapă a estimării situaţiei . Jocul de război (o luptă mintală,
imaginară) constituie cel mai bun test pentru un curs al acţiunii . Acesta se bazează cu precădere pe
raţionamentele tactice, pe experienţa comandantului şi a şefului modulului S.3, fiind un proces care se
derulează pas cu pas.
Scopul jocului de război este ca comandantul şi şeful modulului S.3 să analizeze fiecare curs al
acţiunii forţelor proprii, pentru a-i determina avantajele şi dezavantajele, pentru a-l îmbunătăţii şi pentru a
identifică alte sarcini care să-l facă mai viabil. În timpul jocurilor de război, statul major va identifică factorii

44
complementari ai luptei (sprijinul prin foc, obstacolele, folosirea elicopterelor) şi cum pot fi folosiţi în modul
cel mai eficient.
Comandantul şi şeful modulului S.3, împreună cu statul major, vor desfăşura jocurile de război în
conformitate cu modul în care se aşteaptă să se desfăşoare acţiunile planificate, confruntând cursul
acţiunilor forţelor proprii cu cele probabile ale inamicului. Comandantul va analiza pe etape ale luptei
cursurile acţiunilor, în succesiunea lor logică sau pe evenimente importante, pentru a stabili cea mai bună
reacţie şi apoi a determina cea mai îndicată contraacţiune. Acest proces de stabilire a tipului de acţiune, a
felului reacţiei, şi contraacţiunii va continua până la finalizarea misiunii, sau până când cursul acţiunii se
dovedeşte a fi necorespunzător. Cel mai probabil curs al acţiunii inamicului va trebui luat permanent în
considerare şi subliniat în timpul jocurilor de război.
Pe timpul jocului de război comandantul şi şeful modulului S.3 trebui să urmărească cu atenţie
jocul de război, pentru a identifică evenimentele importante care pot constitui puncte decisive ale
acţiunilor. Un mod simplu de a identifică şi analiza momentele critice, îl constituie transpunerea fiecarei
sarcini esenţiale într-un eveniment critic. Cucerirea unui aliniament sau obiectiv, depăşirea unui obstacol
sau introducerea în luptă a rezervelor, sunt exemple de evenimente critice în acţiunile de luptă ofensive.
Acţiunile de luptă în cădrul fâşiei de asigurare, distrugerea/neutralizarea primului eşalon al inamicului sau
a rezervelor acestuia sunt exemple de momente şi evenimente critice în lupta de apărare. Alte evenimente
critice pot fi stabilite pe timpul desfăşurării jocurilor de război.
După stabilirea momentelor critice, modulul S.3 trebuie să stabilească şi să selecteze criteriile care
vor fi folosite pentru analizarea cursurilor acţiunilor. Criteriile de evaluare diferite de la o misiune la alta
includ tot ceea ce comandantul consideră că este necesar şi pot fi: principiile de ducere a acţiunilor de
luptă; principiile şi normele tactice; intenţia comandantului; nivelul de risc. Pentru ca jocurile de război să
fie uşor de condus numărul factorilor semnificativi (criteriilor de evaluare) trebuie să fie cât mai mic. De
regulă, se folosesc 3-7 factori semnificativi. Pentru a fi comparate mai multe cursuri ale acţiunilor în
timpul desfăşurării jocurilor de război vor fi folosite aceleaşi criterii. Atunci când în stabilirea criteriilor de
evaluare sunt luaţi în considerare factorii MIFT-TC, pentru fiecare în parte se vor avea în vedere anumite
aspecte şi cerinţe.
La desfăşurarea jocului de război se poate folosi mai multe metode de desfăşurare pentru fiecare
curs al acţiunii. Comandantul şi şeful modulului S.3 pot folosi una singură sau o combinaţie a următoarelor
trei metode de conducere a jocurilor de război:
a) metoda direcţiilor de apropiere unde planificatorul se va concentra pe o singură direcţie de
apropiere într-un moment dat; această metodă este des folosită în cădrul jocurilor de război ale cursurilor
de acţiune elaborate pentru lupta de apărare, când trebuie luate în considerare mai multe direcţii/itinerare/
de apropiere;

45
 b) metoda fâşiilor planificatorul utilizează metoda fâşiilor împărţind zonă de operaţii în sectoare
de-a latul frontului; această este tehnică cea mai îndicată, permiţând luarea simultană în considerare a
tuturor factorilor care pot influenţa desfăşurarea unui anumit moment critic;
c) metoda zonelor unde planificatorul se concentrează în timpul jocurilor de război asupra unei
anumite zone a câmpului tactic; aceasta poate fi zonă obiectivului, zona de contact sau zonele unde pot să
se execute acţiuni decisive; jocurile de război vor folosi metoda acţiunii, reacţiei, contraacţiunii, aşa cum sa
prezentat anterior, dar se vor limita la zonă analizată; această tehnică este des folosită atunci când nu există
suficient timp la dispoziţie.
Pentru pregătirea operaţiei de încercuire pe timpul desfăşurării jocului de război se va folosi în preponderent
metoda fâşiilor, care va da posibilitatea de analiză mai corectă a fiecărui curs.
Desfăşurarea jocurilor de război pentru fiecare curs al acţiunii elaborat ajută la identificarea
avantajelor şi dezavantajelor. Continuarea analizei va determina o mai bună apreciere a factorului
timpspaţiu pentru activitatea subordonaţilor. Un alt avantaj al jocului de război îl reprezintă sprijinirea
efortului de obţinere a informaţiilor. Modulul S.2 poate defini mai bine zonele de interes şi poate
perfecţiona planul cercetării. De asemenea, bazându-se pe identificarea de către S.2 a ameninţărilor
probabile, şeful S.3 poate stabili punctele decisive ce trebuie avute în vedere în planificarea misiunilor de
foc şi organizarea cercetării.
Compararea cursurilor acţiunii este a patra etapă în procesul de estimare şi reprezintă compararea
cursurilor acţiunii şi alegerea cursului optim. Activitatea începe prin prezentarea avantajelor şi
dezavantajelor din perspectiva fiecărui ofiţer din statul major, pe baza criteriilor de evaluare stabilite
anterior. Statul major compară cursurile acţiunii propuse, în vederea identificării celui care are cele mai
mari şanse de succes împotriva celui mai probabil curs al acţiunii inamicului, precum şi împotriva celui
mai periculos.
Cursul acţiunii selectat, de asemenea, trebuie să asigure: un nivel minim de risc pentru forţele şi
mijloacele proprii; cea mai favorabilă dispunere a forţelor proprii la încheierea misiunii (în vederea
desfăşurării acţiunilor ulterioare); suficientă flexibilitate pentru a adapta execuţia la elementele
neprevăzute; un maxim posibil de iniţiativă şi libertate de acţiune pentru subordonaţi.
Cea mai obişnuită metodă de comparare a unor cursuri ale acţiunii este “matricea de comparare”.
Această metodă constă în enumerarea factorilor semnificativi stabiliţi şi folosirea acestora pentru indicarea
eficienţei cursului acţiunii. Fiecare şef de modul poate folosi propria matrice de comparare, care cuprinde
factorii semnificativi stabiliţi la nivelul statului major. Atunci când cursurile acţiunii sunt evaluate prin
acordarea de punctaje la criteriile stabilite, cursul optim este cel care întruneşte punctajul cel mai mic.
În evaluarea cursului acţiunii se pot lua în calcul şi factorii/criteriile de evaluare MIFT-TC precum şi
alte criterii specifice misiunii.

46
 Matricea de comparare nu furnizează singură soluţii pentru luarea deciziei. Ea ajută statul major în
elaborarea recomandărilor şi pe comandant în luare deciziei, prin furnizarea unei metode de comparare a mai
multor cursuri ale acţiunii, pe baza aceloraşi criterii, care determină îndeplinirea cu succes a misiunii, dacă sunt
realizate.
Importanţa, avantajele şi dezavantajele factorilor semnificativi folosiţi drept criterii, diferă de la un
căz la altul. De aceea, uneori e necesară departajarea acestora prin acordarea unor coeficienţi “de
importanţă”. Sarcina stabilirii coeficienţilor acordaţi fiecărui criteriu, revine de obicei şefului de stat major.
Stabilirea cursului optim de acţiune şi luarea deciziei este etapă a cincia în procesul de estimare şi
o constituie prezentarea recomandărilor, însoţite de o schemă, de către şeful modulului S.3. Acesta va
recomanda tipul de forţe ce vor fi angajate dar nu va nominaliza unităţile/subunităţile. Comandantul va
decide ulterior asupra schemei generale a manevrei.
Şeful modulului S.3- operaţii va centraliza estimările şi recomandările tuturor celorlalte module din
statul major, astfel încât propunerile sale să reprezinte poziţia întregului stat major. Dacă comandantul va
aduce modificări mari cursului acţiunii recomandat, sau va crea un altul prin combinarea părţilor celor
existente, statul major va desfăşura un nou joc de război pentru simularea variantei stabilită de comandant
Comandantul va ţine cont de recomandările statului major prezentate de şeful modulului S.3-
operaţii, le va completa cu estimările sale şi va formula decizia şi concepţia proprie, astfel:
• concepţia operaţiei (concepţia comandantului) care va prezentă clar şi concis scopul eşalonului
superior, enunţul misiunii, întenţiile sale, schema de executare a manevrei, sprijinul prin foc şi gradul
acceptat de risc; concepţia comandantului va avea aceeaşi formă că şi recomandarea statului major, cu
deosebirea că el va indică subunităţile ce vor fi angajate în luptă; efortul principal prezentat în schema de
executare a manevrei este decisiv şi afectează întreaga planificare; concepţia comandantului va furniza cel
puţin informaţiile necesare pentru elaborarea ulterioară a planului şi a ordinului de operaţie;
• îndrumarea statului major unde comandantul poate oferi statului major mai multe direcţii de
acţiune referitoare la concepţia şi decizia să; îndrumarea sa depinde de nivelul de experienţă al statului
major şi cât de bine îl cunoaşte pe comandant personalul acestuia; indicaţiile suplimentare îmbunătăţesc
activitatea statului major pentru planificarea acţiunilor şi elaborarea ordinelor; comandantul poate include
o schemă de executare a manevrei, a planului de sprijin prin foc şi sprijin logistic; comandantul subliniază
toate sarcinile care trebuie duse la îndeplinire; el stabileşte unităţile/subunităţile care vor fi angajate şi
responsăbilităţile de comandă care nu pot fi delegate.
Atunci când situaţia şi timpul la dispoziţie permit se execută recunoaşteri în zonă de operaţii, cu
scopul de a verifică datele cunoscute despre zonă (raionul) operaţiei, influenţa caracteristicilor acesteia
asupra operaţiei forţelor, precum şi de a stabili gradul de fezabilitate al cursului operaţiei.
Recunoaşterile se execută de comandant împreună cu şefii de compartimente sau ofiţeri desemnaţi

47
 de aceştia, precum şi comandanţi ai unităţilor din subordine; în unele situaţii, recunoaşterile sunt executate
în numele comandantului, de persoanele stabilite de acesta.
Pe baza deciziei comandantului şi a îndrumărilor sale finale, statul major perfecţionează cursul optim
stabilit şi elaborează concepţia operaţiei, pe care comandantul o prezintă spre aprobare eşalonului superior.
Concepţia operaţiei reprezintă decizia comandantului privind unde, când şi cum acesta intenţionează să
concentreze capacitatea combativă în vederea îndeplinirii misiunii, în deplină concordanţă cu intenţia
eşalonului superior. Concepţia subliniază consideraţiile necesare elaborării schemei de executare a
manevrei, incluzând modul de organizare pentru luptă, stabilirea efortului principal, modul în care
comandantul intenţionează să înfrângă forţele inamicului şi aspectele specifice de comandă, sprijin şi
cooperare, ce fac obiectul precizărilor ordinului de operaţie.
Elaborarea planului /ordinului de operaţie.
Pe baza concepţiei operaţiei statul major începe elaborarea ordinului de operaţii. Prin planul şi
ordinul de operaţii se furnizează subordonaţilor toate informaţiiîle necesare pentru execuţie operaţiei de
încercuire , fără constrângeri inutile, care să le inhibe spiritul de iniţiativă. Modul în care este emis
influenţează acurateţea cu care subordonaţii îl vor înţelege. Este indicat, că o schemă întocmită pe folie
transparentă, cuprinzând matricea de execuţie şi reprezentarea grafică a concepţiei, să se afle la dispoziţia
comandanţilor subordonaţi, când aceştia se prezintă pentru primirea ordinului. Ordinul scris, însoţit de
reprezentări grafice întocmite pe folie transparentă, ajută la diminuarea efectelor stresului şi oboselii
inerente în condiţiile acţiunilor de luptă continue.
Ordinul de operaţii al operaţiei de încercuire trebuie dat, de regulă, din locul în care terenul
permite observarea întregii zone de operaţii. Dacă acest lucru nu este posibil, şeful modulului S.3 sau
comandantul orientează subordonaţii în teren. Toţi cei care expun informaţii folosesc terenul în locul
indicaţiilor pe hartă sau pe lada cu nisip. Dacă nu este posibil, comandantul va folosi orice ajutor sau va
construi aceste ajutoare cum ar fi lada cu nisip, scheme mari ale hărţii, hărţi în relief pentru a ajuta
subordonaţii să vizualizeze terenul. Toţi subordonaţii care primesc un ordinul de operaţii trebuie să aibă o
copie pe material transparent a concepţiei operaţiei. Ordinul de operaţii se elaborează atunci când marea
unitate a primit de la eşalonul superior tot un ordin de operaţii.
Planul de operaţii este un instrument prin intermediul căruia comandantul de mare unitate conduce
nemijlocit operaţia. Planul de operaţii pentru operaţia ofensivă de încercuire se elaborează atunci când de
la eşalonul superior sa primit un plan de operaţii, care ulterior va fi transformat în ordin de operaţie.Prin
elaborarea unui planul de operaţii comandantul de unitate iniţiază pregătirea unor posibile acţiuni.
Planul de operaţii devine ordin de operaţii atunci când este determinată ora punerii în aplicare şi toate
condiţiile privind execuţia sunt finalizate.
Revederea planului operaţiei de încercuire constituie a cincea fază a procedurilor de conducere a

48
forţelor şi constă în analiza efectuată de şefii de compartimente, sub conducerea şefului de stat major în
scopul actualizării acestuia, periodic, în funcţie de evoluţia situaţiei şi datelor obţinute de statul major de la
sursele proprii, precum şi de la eşalonul superior şi vecini.
Periodicitatea revederii planului operaţiei este determinată de mărimea eşalonului care execută planificarea şi
de frecvenţa schimbărilor în situaţia strategică, operativă şi tactică.
Emiterea ordinului de operaţie nu presupune încheierea procedurii de conducere a forţelor.
Acestea continuă până la îndeplinirea misiunii. Noile informaţii sunt furnizate continuu comandantului şi
modulului S.3, iar aceştia determină dacă estimările sau sarcinile trebuie menţinute sau schimbate.
Planurile sunt bune doar dacă subordonaţii înţeleg clar rolul lor în cadrul concepţiei comandantului,
îşi coordonează acţiunile cu celelalte unităţi şi sunt antrenaţi în rezolvarea momentelor critice. În timpul
luptei, grupul de comandă şi centrul operaţional tactic urmăresc în deaproape desfăşurarea operaţiei şi, la
cererea subordonaţilor, trebuie să fie gata să adopte decizii, pentru a modifică planurile tactice şi dacă este
necesăr să emită ordine fragmentare. Necesitatea revederii şi actualizării este la fel de importantă că şi
emiterea ordinelor.
Pentru verificarea corectitudinii ordinului sau planului de operaţie se mai desfăşoară aşa activităţi
ca instructajele şi repetiţiile.
Instructajele se concentrează asupra procesului de planificare iar repetiţiile se concentrează pe
partea de execuţie.
Comandantul trebuie să conducă cel puţin două instructaje cu comandanţii subordonaţi. Când este
posibil, aceste instructaje vor fi desfăşurate ca o şedinţă comună cu grupul de elaborare a ordinelor, astfel:
• primul instructaj are loc, de regulă, după emiterea ordinului de operaţie; scopul acestei activităţi
este de a se asigura insuşirea misiunii de către comandanţii forţelor luptătoare şi cei ai forţelor de
sprijin;

• al doilea instructaj se desfăşoară, de regulă, după ce subordonaţii şi-au formulat propria concepţie
de ducere a operaţiilor, dar înainte ca ei să emită ordinul de operaţie propriu.
Scopul acestor instructaje constă în raportarea concepţiei proprii de către subordonaţi şi de a permite
comandantului de unitate să recomande schimbările necesare înainte de emiterea ordinul de operaţie al
acestora.
Repetiţiile de luptă sunt desfăşurate pentru a da forţelor din subordine un plus de agilitate, să
asigure sincronizarea, să crească iniţiativa şi să sporească capacitatea combativă prin practică.
Atât sprijinul prin foc cât şi manevra sunt repetate pentru a perfecţiona schema şi planul de
executare a acestora. Vor trebui repetate toate momentele critice.
Când conduce astfel de repetiţii, comandantul trebuie să insiste asupra momentelor-cheie care
declanşează reacţiile şi acţiunile forţelor proprii.

49
 Repetiţiile asigură îndeplinirea acestor acţiuni, bazându-se pe nivelul de instruire, ordinele emise,
condiţiile de teren şi stare a vremii preconizate.
Pe timpul desfăşurării repetiţiilor se pot identifică problemele care pot să apără, se poate determina
timpul necesar efectuării deplasărilor, se poate îmbunătăţi cooperarea şi coordonarea în ansămblu,
permiţând comandantului să-şi perfecţioneze planul.
Pe timpul organizării operaţiei pentru încercuire comandantul foloseşte repetiţiile pentru a întări
înţelegerea de către subordonaţi, pentru a-i face pe aceştia să vizualizeze exact scopul şi intenţiile sale,
precum şi pentru a-i ajuta să determine ce pot să facă în căzul în care operaţia nu se desfăşoară conform
planului elaborat.
La sfârşitul tuturor repetiţiilor, comandantul revizuieşte planul şi să se asigure că s-au însuşit corect
şi s-au sincronizat acţiunile tuturor sistemelor de operare.
Comandantul poate alege din mai multe tipuri de repetiţii bazându-se pe timpul la dispoziţie şi
credibilitatea lor. Sunt şase tipuri de tehnici de repetiţii, în funcţie de timpul la dispoziţie. Aceste tehnici sunt
după cum urmează:
• repetiţia completă - este cea mai eficientă tehnică, dar presupune mult timp şi resurse la
dispoziţie; ea implică toate efectivele care vor participa la acţiune; dacă este posibil, ea se
desfăşoară în aceleaşi condiţii (de stare a vremii, oră, teren) care sunt preconizate să existe în
timpul operaţiei propriu-zise;
• repetiţia cu personalul-cheie - aceasta presupune mai puţin timp şi resurse mai reduse decât cea
completă; ea implică doar personalul cu atribuţii importante, până la nivelul stabilit de
comandant; poate fi, de asemenea, desfăşurată în aceleaşi condiţii care sunt aşteptate pe timpul
ducerii operaţiilor; dacă este posibil repetiţia cu personalul-cheie se va face cu folosirea
tehnicii/mijloacelor de luptă de care dispun aceştia;
• repetiţia la macheta terenului - această tehnică de repetiţii presupune mai puţin timp şi resurse
decât cea anterioară; aspectele sale tridimensionale ajută comandanţii subordonaţi să vizualizeze
lupta; când este posibil, modelul va fi realizat respectând ultimele modificări ale terenului sau
dacă este necesăr, din motive de siguranţă, se vor analiza şi zonele neprevăzute; modelul
terenului trebuie realizat la scără şi trebuie să conţină caroiajul de referinţă al hărţilor militare;
acesta trebuie să descrie toate informaţiile prezentate prin schema grafică realizată pe folie
transparentă, încluzând localizarea punctelor-cheie din teren, poziţiile inamicului (cunoscute şi
probabile) şi măsurile grafice de control;
• repetiţia pe schemă - această tehnică de repetiţii presupune mai puţin timp şi resurse decât cel la
modelul terenului; cu excepţia schemei care inlocuieşte modelul terenului, procedurile sunt
aceleaşi; folosind scheme suficient de mari pentru ca toţi participanţii să vadă, comandantul şi

50
 statul major discută despre desfăşurarea acţiunilor ce urmează să le desfăşoare comandanţii
subordonaţi;
• repetiţia pe hartă - acest tip de tehnică de repetiţie presupune mai puţin timp decât cel la schiţa
hărţii; procedura este aceiaşi cu excepţia că la harta militară sunt folosite şi schiţe pe material
transparent a acţiunii; această tehnică poate fi realizată foarte bine atunci când fiecare subordonat
are propria hartă şi repetiţia este condusă dintr-un loc care asigură observarea întregii zone de
acţiune;
• repetiţia radio - această tehnică este asemănătoare unui exerciţiu de specialitate şi necesită cele
mai puţine resurse şi timp, dar este preferat cel mai puţin; de asemenea, folosirea comunicăţiilor
radio pune în pericol securitatea acţiunilor; în consecinţă, comandantul va utiliza această metodă
doar atunci când nu are alte posibilităţi; pentru a conduce o asemenea repetiţie, el şi statul major
transmit prin radio comenzile pentru executarea diferitelor etape importante ale operaţiilor;
pentru că această tehnică să fie eficientă, fiecare participant trebuie să dispună de mijloace de
comunicăţii, o copie a ordinului de operaţii şi scheme pe folie transparentă. De regulă, va
participa la repetiţie numai personalul-cheie.
La organizarea operaţiei de încercuire marile unităţi vor folosi în deosebi aşa tehnici de repetiţii că
repetiţia la macheta terenului, repetiţia pe schemă, repetiţia pe hartă şi dacă este posibil şi repetiţia radio.
Executarea repetiţiilor va da posibilitatea comandantului de unitate să organizeze cooperarea între unităţile
sale pe timpul operaţiei de încercuire şi să verifice încă o dată corectitudinea planului de acţiune.
Organizarea operaţiei ofensive de încercuire presupune transmiterea misiunilor la subordonaţi de
regulă, prin ordin şi realizarea măsurilor care să ducă la îndeplinirea prevederilor din plan.
Procesul de organizare a operaţiei se desfăşoară, de regulă, după validarea planului de operaţie , dar
, în unele situaţii, anumite măsuri şi acţiuni de organizare se pot executa concomitet cu planificarea.
În funcţie de timpul la dispoziţie, caracteristicile situaţiei şi mijloacele de legătură, ordinele se pot
transmite pe căle orală şi/sau în scris.
Când ordinele se transmit verbal de către comandant, locţiitor sau şeful de stat major acestea se
consemnează în scris şi se transmit, ulterior la subordonaţi; la eşalonul unitate (subunitate) acestea se
consemnează în scris în carnetul de campanie, iar subordonaţii semnează de luare la cunoştinţă.
Când timpul de pregătire a operaţiei este suficient, ordinele de operaţii se vor transmite de regulă, în scris,
prin mijloace mobile, sau prin convocarea comandanţilor din subordine, la punctul de comandă al
eşalonului care planifică operaţia.
În situaţia în care timpul de pregătire a operaţiei este scurt se va adopta procedeul de transmitere succesivă
a misiunilor, pe măsura elaborării planului şi stabilirii elementelor de bază ale acestuia.

51
 Ordinul are la bază un plan de operaţii sau primirea unei noi misiuni. De regulă, comandantul marii
unităţi, prin statul major, poate elabora, întocmi şi transmite ordine administrative sau ordin de luptă.
Ordinele de luptă sunt la rândul lor împărţite în mai multe tipuri, şi anume:
• ordin preliminar;
• ordin de operaţii;
• ordin fragmentar;  ordin logistic;
• ordin de deplasăre.
Ordinul preliminar - este folosit de comandantul mare unitate pentru a-şi informa subordonaţii
despre: trecerea la îndeplinirea unei noi misiuni; sarcinile specifice sau implicite necesare a fi executate în
prealabil pentru îndeplinirea misiunii primite; parte din elementele ordinului de operaţii. De regulă în
operaţiile ofensive de încercuire primul ordin preliminar va fi dat după orientarea personalului implicat în
planificare,pentru a informa unităţile subordonate despre acţiunea ce va urma şi al doilea va fi dat după
aprobarea concepţiei de către eşalonul superior, în scopul transmiterii mai devreme a misiunilor către
subordonaţi. Ordinele preliminare se folosesc de obicei când se adoptă metoda de planificare „simultană”.
Scopul ordinului preliminar este de a sprijini subordonaţii în declanşarea şi desfăşurarea
activităţilor de pregătire a execuţiei operaţiei de încercuire, avertizându-i şi oferindu-le maximum de
informaţii şi detalii disponibile privind viitoarea operaţie, precum şi cât mai mult timp de pregătire.
Pentru a avea garanţia că subordonaţii vor primi în timp util notificările privind acţiunile de luptă
iminente, elaborarea ordinului preliminar nu trebuie să fie întârziată de lipsa unor informaţii detaliate. El
trebuie emis cât mai repede posibil, urmând ca detaliile semnificative să fie transmise prin ordine
suplimentare sau prin ordunul de operaţii.
După primirea ordinului preliminar de la comandantul de mare unitate, comandanţii de unităţi trebuie
să-şi elaboreze propriile ordine preliminare pe care să le transmită la subordonaţi.
Formatul ordinului preliminar depinde de informaţiile şi detaliile la dispoziţie privind misiunea.
Ordinul preliminar trebuie să fie concis şi de regulă, cuprinde informaţii referitoare la: situaţie, misiunea
brigăzii, execuţie sprijinul logistic, comanda şi comunicaţiile.
Ordinul de operaţii este instrumentul prin care comandantul mare unitate informează pe
comandanţii subordonaţi, în detaliu, cu elementele esenţiale ale primului plan de operaţie la încercuire şi,
când este necesăr, cu modul de îndeplinire a misiunilor. Aceste elemente sunt: situaţia, misiunea, execuţia,
sprijinul logistic, comanda şi comunicaţiile.
Ordinul de operaţii poate fi dat scris sau verbal, în funcţie de specificul situaţiei. El trebuie să
conţină acele detalii care sunt strict necesare comandanţilor subordonaţi în elaborarea propriilor ordine de
operaţii pentru a asigura coordonarea acţiunilor lor, precum şi detaliile privind modul în care forţele de
sprijin de luptă sau logistic îşi îndeplinesc misiunile.

52
 Ordinul de operaţii se redactează în formatul cu 5 paragrafe, conform precizărîlor în vigoare. Poate
avea formă scrisă şi/sau grafică (scheme şi tabele). Atunci când ordinul se întocmeşte sub formă de
schemă, paragrafele 2 (misiunea) şi 3, punctul a (concepţia acţiunilor), se redactează obligatoriu în scris.
Ordinul de operaţii este însoţit de anexe, al căror număr şi alcătuire depind de cantitatea de
informaţii necesare a fi transmise. Atunci când se întocmesc anexe pentru informaţii militare, sprijin prin
foc, sprijin de geniu, sprijin logistic, în alineatele corespunzătoare ale paragrafelor 3 şi 4 din ordinul de
operaţii se vor include doar problemele generale.
Schemele sunt reprezentări grafice ale planului (ordinului) de operaţie al comandantului marii
unităţi şi concretizează prevederile ordinului scris sau verbal al acestuia. În situaţiile când scara hărţii pe
care comandantul întocmeşte partea grafică nu asigură gradul de detaliere necesar reprezentării modului de
acţiune al subunităţilor, se pot întocmi scheme suplimentare care să ofere subordonaţilor o imagine clară a
intenţiei şi concepţiei comandantului. Indiferent de situaţie, pentru a evita supraîncărcarea schemelor, se
vor trece pe acestea numai măsurile grafice de control necesare.
Ordinul fragmentar se elaborează, de regulă, pe timpul ducerii operaţiei, atunci când situaţia este
frecvent schimbătoare, datorită lipsei de timp şi asigură comandantului posibilitatea de a schimba anumite
elemente din ordinele de operaţii date anterior. Comandantul marii unităţi poate autoriza anumiţi ofiţeri din
statul major pentru elaborarea, întocmirea şi transmiterea acestui tip de ordin. El cuprinde toate cele cinci
paragrafe ale unui ordinului de operaţii, redându-se însă, numai părţile acestuia care s-au modificat. După
fiecare titlu de paragraf se înserează expreşia “Nu sunt modificări”, sau după caz, informaţiile noi care au
apărut în conţinutul respectivului paragraf.
Comandantul de mare unitate elaborează un ordin fragmentar atunci când timpul nu permite
redactarea integrală a unui ordinului de operaţii (este o variantă scurtă a acestuia) sau când trebuie aduse
modificări la un ordinul de operaţii aflat în vigoare. Ordinul fragmentar al comandantului de mare unitate
se elaborează şi se transmite, de regulă, verbal. El trebuie să fie emis oportun, scurt, concis şi să se bazeze
pe întenţia comandantului şi concepţia operaţiei. Ordinul fragmentar cuprinde: situaţia, misiunea, execuţia,
sprijinul logistic, comanda şi comunicaţiile, anexe.
Ordinul admînistrativ- logistic în operaţia de încercuire este folosit de către comandantul marii
unităţi pentru a conduce această activitate în vederea îndeplinirii misiunii. Pentru acest document se
asigură informaţiile de specialitate necesare pentru elaborarea, întocmirea şi transmiterea de ordine către
structurile specifice subordonate.
Ordinul de deplasăre este un ordin de sine stătător prin intermediul căruia comandantul marii
unităţi asigură conducerea dislocării unităţilor în diferite teatre/zone de operaţii, în funcţie de situaţie.
Coordonarea operaţiei de încercuire constă în corelarea efortului , armonizarea diferenţelor şi
informarea reciprocă.11
11 Tratat de Ştiinţă Militară, vol.III, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p.74.
53
 Coordonarea forţelor se execută de către comandant şi presupune corelarea efortului, armonizarea
diferenţelor şi informarea reciprocă a elementelor componente ale dispozitivului forţelor implicâte în
realizarea (îndeplinirea) unui obiectiv (unei misiuni) comun(e).

Coordonarea forţelor implicate în realizarea planului operaţiei se realizează (execută), pe secvenţe ale
operaţiei, pe direcţii, pe misiuni sau pe obiective; în funcţie de situaţie, coordonarea se face în teren, pe
macheta terenului, cu ajutorul calculatorului sau pe hartă.
Comandantul împreună cu şefii de compartimente din statul major şi cu comandanţii elementelor
de dispozitiv implicaţi în îndeplinirea unei misiuni comune stabilesc: forţele şi mijloacele participante;
misiunile în timp şi spaţiu ale fiecărui element participant; cine execută efortul principal; mijloacele de
legătură; modalităţile de informare reciprocă; semnale de recunoaştere, înştiinţare, conducere şi cooperare.
Forţele care îndeplinesc o misiune comună, pe baza coordonării stabilite de comandant, execută şi
cooperarea sub conducerea acestuia.
Cooperarea, este activitatea prin care se asigură conlucrarea forţelor participante la acţiune (în timp,
spaţiu şi pe misiuni/sarcini, pe baza unui plan unic şi a unei concepţii unitare), în scopul concentrării şi
insumării eforturilor acestora pentru îndeplinirea misiunii de luptă comune.
Organizarea cooperării şi menţinerea neîntreruptă a acesteia este una din principalele îndatoriri ale
comandantului şi statului major. Această are un caracter centralizat şi unitar şi se organizează de
comandant, atât pe baza elementelor stabilite în decizie cât şi a rezultatului recunoaşterilor.
Cooperarea se organizează în procesul elaborării planului de acţiune, grafic pe hartă şi se
precizează în teren, pe timpul recunoaşterilor, iar când nu este timp suficient, problemele acesteia se
transmit la unităţi prin ordinul de operaţii.
La organizarea cooperării pe timpul pregătiirii luptei de încercuire se desfăşoară următoarele:
• se stabileşte modul de deplasare şi de desfăşurare a unităţilor/subunităţilor/ formaţiunîlor;
• se corelează acţiunile unităţilor/subunităţilor/formaţiunilor, între ele şi cu vecinii;
• se stabileşte concret modul de acţiune al unităţilor/subunităţilor;
• se precizează misiunile tuturor unităţilor (luptătoare, de sprijin de luptă şi de sprijin logistic), în funcţie
de misiune, locul şi rolul fiecareia, în dispozitivul de luptă, precum şi modul lor de acţiune;
• se stabileşte modul de acţiune al unităţilor marii unităţi împreună cu vecinii;
• se iau măsuri pentru integrarea acţiunilor unităţilor de toate armele;  se comunică semnalele.

Principalele probleme de cooperare se stabilesc de către comandant pe timpul luării deciziei şi se

consemnează în planul de operaţie şi carnetul de lucru al acestuia. Organizarea cooperării se face pe harta
de lucru a comandantului marii unităţi, cât şi pe planurile de întrebuinţare ale forţelor de sprijin de luptă şi
de sprijin logistic. Această activitate poate fi materializată grafic şi/sau text şi se precizează în teren, la
recunoaşteri sau prin ordinul de operaţii.
54
 Controlul , că parte componentă a pregătirii operaţiei de încercuire , vizează verificarea punerii în
practică a prevedrilor din planul de operaţie şi se execută pe baza planului de control întocmit de statul
major.
Scopul principal al controlului este de a verifică măsurile ce se iau pentru îndeplinirea cu succes a
misiunilor primite şi a ajuta comandanţii şi comandamentele în pregătirea operaţiei.
Procedeele prin care se realizează controlul pot fi materializate prin: deplasărea la subordonaţi; folosirea
mijloacelor de comunicăţii; studierea documentelor.
Atunci când ordinele eşalonului superior nu au fost înţelese corect cel care execută controlul trebuie să
semnaleze acest fapt comandantului, statului major al marii unităţi (unităţi) controlate şi să ofere informaţii
care să permită acestora înţelegerea corectă a ordinelor.
Precizările celui care execută controlul sunt obligatorii pentru structurile comandamentului controlat.
Reprezentantul eşalonului superior este obligat să raporteze despre situaţia creată comandantului care l-a
trimis în control.
Activitatea de control nu trebuie să afecteze actul de comandă al subordonaţilor şi nici să impună măsuri
pentru pregătirea operaţiilor acestora.
Controlul se execută atât pe timpul pregătirii operaţiei de încercuire cât şi pe timpul desfăşurării
acesteia, în acest ultim caz vizând şi verificarea aplicării măsurilor transmise ulterior ca urmare a
modificărilor întervenite în planul operaţiei eşalonului

2.2 Activitatea comandamentelor pentru executarea operaţiilor ofensive de încercuire a

inamicului.
Executarea operaţiei de încercuire cuprinde măsurile luate şi activităţile desfăşurate de către marea
unitate, din momentul declanşării/începerii operaţiei, până la încetarea acesteia/îndeplinirea
misiunii/trecerea la o altă operaţie.
Executarea operaţiei de încercuire include:

• executarea operaţiei declanşate potrivit planului (curente);  planificarea operaţiei viitoare.

Deşi condiţiile războiului sunt în continuă schimbare, îndemânarea, tenacitatea, priceperea,

îndrăzneala, curajul, încrederea în sine şi spiritul ofensiv al comandanţilor şi trupei pe timpul desfăşurării
operaţiei de încercuire au asigurat din totdeauna şi vor asigura şi în viitor succesul acesteia.
Tehnologia, oricât de avansătă, nu poate compensă îndemânarea şi priceperea comandanţilor şi
forţelor în utilizarea echipamentului şi tehnicii în operaţiile militare.
Executarea planurilor cere comandantului flexibilitate, sincronizare, şi să facă faţă caracterului
dinamic al acţiunilor în spaţiul de luptă întegrat. Următoarele aspecte îl pot ajuta să atingă aceste cerinţe:
• la toate eşaloanele trebuie să se exploateze orice situaţie favorabilă, respectând, în acelaşi timp,
intenţia comandantului eşalonului superior;
55
 • să se asigure că subordonaţii cu atribuţii pe linie de comandă vor fi prezenţi întotdeauna în
punctele critice al spaţiului de luptă;
• să urmărească ca toţii comandanţii de la eşaloanele subordonate să se afle acolo unde situaţia
impune prezenţa lor, menţinând permanent controlul tuturor forţelor şi mijloacelor din subordine,
pentru a le putea folosi integral, sau pentru a face faţă unor schimbări bruşte de situaţie;

• să observe şi să fie continuu la curent cu situaţia din zonă de operaţii; lupta, cercetarea,
supravegherea, şiguranţa şi analiza situaţiei să constituie procese continue;
• comanda şi controlul sunt un proces neîntrerupt şi rapid; timpul la dispoziţie trebuie folosit cu
înţelepciune; revederea situaţiei, ordinile preliminare şi ordinile fragmentare sunt foarte necesare;
informaţiile critice despre luptă trebuie transmise cu rapiditate;
• rapoartele subordonaţilor trebuie să fie transmise oportun, pentru a se putea lua decizii rapide în
timpul luptei; pentru a preveni excesul de informaţii, neimportante pentru cursul operaţiei,
transmise comandantului, punctul de comandă de bază le va selecta, astfel încât reţeaua radio de
conducere a comandantului să fie disponibilă pentru transmiterea informaţiilor importante;

• exercitarea comenzii şi controlului asigură concentrarea puterii de luptă pe obiectivul principal al

acţiunilor; manevra forţelor luptătoare este sprijinită permanent prin foc; controlul şi disciplina
focului, respectarea planificării sprijinului prin foc sporesc şansele de succes;
• la nevoie, succesiunea la comandă trebuie asigurată rapid şi uşor;
• refacerea şi reorganizarea forţelor sunt activităţi obligatorii în timpul perioadelor de acalmie a
luptei sau după cucerirea obiectivului; în contextul acţiunilor continue, în vederea desfăşurării
acţiunilor ulterioare refacerea capacităţii combative trebuie reabilitată.
În scopul obţinerii succesului operaţiei de încercuire în timp cât mai scurt şi cu un cost cât mai scăzut,
comandantul marii unităţi va execută următoarele:
• coordonează continuu şi sincronizează posibilităţile forţelor din subordine, înclusiv ale celor cu
care cooperează, pentru a lovi în mod simultan inamicul pe toată adâncimea zonei de
responsabilitate şi pentru a crea condiţiile necesare manevrei în adâncime;
• manifestă înţelepciune şi iscusinţă în conducerea operaţiei în curs şi în planificarea operaţiilor
viitoare, în stabilirea momentului, locului şi a modalităţii de angajare a obiectivelor vizate,
împiedicându-l pe inamic să prevadă acţiunile proprii;
• ia măsuri pentru a obţine informaţii oportune şi precise despre întreaga zonă de responsabilitate, de
la primirea misiunii şi până la finalizarea operaţiei;
• asigură succesul manevrei, prin realizarea protecţiei forţelor proprii faţă de acţiunile forţelor
aeriene, terestre, navale şi speciale ale inamicului;

56
 • utilizează rezerva în mod judicios, în locurile şi momentele decisive, angajând-o pe cât posibil,
întro singură misiune, simultan cu luarea măsurilor de reconstituire a acesteia, imediat după luarea
deciziei de a o întroduce în operaţie;
• compară continuu desfăşurarea operaţiei în curs cu cerinţele operaţiei viitoare şi evaluează
atingerea potenţială a punctului critic de către forţele din subordine, căutând să obţină rezultate
decisive înainte de acest moment;

• realiniază continuu forţele că răspuns la situaţia tactică concretă, în vederea îndeplinirii obiectivelor
stabilite sau facilitării operaţiei viitoare;
• revede planul de operaţii ori de câte ori este necesar şi realizează, în timp util, pe timpul
desfăşurării operaţiei, corectivele care se impun în scopul menţinerii sau preluării iniţiativei de la
inamic.
Comandantul marii unităţi orientează operaţia asupra obiectivelor/ţintelor decisive care conduc
către centrul de greutate al inamicului, iar dacă situaţia impune, reevaluează şi stabileşte noi puncte
decisive/noul centru de greutate, aducând corectivele necesare planului de operaţii.
De regulă, prin planificare se prevede distrugerea/neutralizarea inamicului printr-o singură operaţie
majoră. Dacă pe timpul executării operaţiei, devine evident că distrugerea/neutralizarea inamicului nu este
posibilă prin planificarea iniţială, comandantul pregăteşte şi desfăşoară, la nevoie, şi alte operaţii.
În operaţia ofensivă de încercuire , comandantul marii unităţi urmăreşte obţinerea victoriei cât mai
repede cu puţinţă şi cu un consum cât mai redus de resurse. În acest scop, el masează focul şi concentrează
forţele numai când şi unde este necesăr, păstrează iniţiativa, atacă punctele slabe ale inamicului, îl loveşte
în adâncime şi-l împiedică să-şi organizeze o apărare unitară.
În unele situaţii se execută manevre pentru a evita operaţiile care ar încetini sau slăbi ofensiva.
Forţele dispersăte ale inamicului sunt izolate şi distruse/neutralizate pe părţi, înainte ca acestea să
se concentreze şi să organizeze o apărare puternică.
Comandantul menţine permanent integritatea şi puterea de luptă a forţelor din subordine. Când
forţele sunt dispersate prea mult, sunt extinse pe o suprafaţă prea mare sau nu mai este posibilă susţinerea
logistică adecvată, se trece la apărare, scop în care se pregătesc din timp planurile de operaţii pentru
situaţii neprevăzute.

57
 Concluzii şi recomandări
Analiza pregătirii şi desfăşurării principalelor operaţii şi lupte de încercuire ne permite să tragem
nişte concluzii , care vor avea o importanţă deosebită în dezvoltarea pe mai de parte a problemei date în
condiţiile războiului modern.
Experienţa războaielor a demonstrat, că operaţiile de încercuire se pot desfăşura nu numai de mari
unităţi strategice de tip grupări de armate , dar şi de o armată de arme întrunite , corp de armată, divizie şi
chiar de o brigadă mecănizată sau de tancuri. Studiind operaţiile la încercuire din trecut ne punem deseori
întrebarea: oare este corect să folosim experienţa operaţiilor trecute în condiţiile actuale , când operaţiile
ofensive se vor desfăşura atât prin folosirea mijloacelor convenţionale moderne cât şi prin folosirea
armelor de distrugere în masă.

58
 După părerea noastră multe din cele ce au avut loc în trecut , pe timpul pregătirii şi ducerii operaţiilor de
încercuire, îşi mai păstreză actualitatea şi în prezent , dar luând în calcul condiţiile actuale.
Cercetând razboaele din trecut , mai ales al doilea război mondial , am constatat că încercuirea şi
nimicirea inamicului se executau prin folosireaunor metode diferite. Aceste metode rămân actuale şi în
prezent , însă au suferit un şir de schimbări. Metoda cea mai larg folosită atât în prezent cât şi în viitor va fi
executarea unor lovituri pe direcţii convergente de către grupări de învăluire foarte puternice. Numărul şi
direcţiile loviturilor vor depinde în primul rând de misiunea primită , forţele şi mijloacele la dispoziţie ,
nivelul de ripostă al inamicului şi nu în ultimul rând de caracterul terenului. O înfluenţă deasebită asupră
ofensivei poate avea şi folosirea de către inamic a armelor de distrugere în masă, în deosebi cea nucleară.
Trebuie avut în vedere că datorită ritmului înalt de ofensivă pe unele direcţii, în unele raioane se
vor afla grupări de forţe ale inamicului , care vor fi depăşite. Este de aşteptat că într-o asemenea situaţie să
apară necesitatea încercuirii şi nimicirii acestor forţe ale inamicului , cât şi a grupărilor de contralovitură şi a
celor ce se vor retrage.
Că şi în trecut , în prezent, terenul influenţează foarte mult , desfăşurarea operaţiilor de încercuire.
Aceste situaţii se vor crea atunci când la unul din flancurile grupării inamicului va exista un obstacol
natural puternic (mare, munţi, mlaştină etc.), permiţând executarea loviturilor pe o singură direcţie cu
dezvoltarea ei ulterioară pe direcţia obstacolului.
În prezent a mai rămas real cazul, că pe unele direcţii încercuirea şi nimicirea inamicului să se
desfăşoare în coorerare cu vecinii sau forţele navale.
Aşa dar condiţiile , formele şi metodele de încercuire şi nimicire a inamicului în prezent şi în viitor
vor fi mai diferenţiate şi dificile, ceea ce solicita din partea comandanţilor şi statelor majore cunoaşterea
permanentă a situaţiei , prevederea schimbării situaţiei, executarea unei conduceri permanente şi flexibile.
Concentrarea forţelor şi mijloacelor pe direcţia de efort a fost şi a rămas un principiu de bază pentru
desfăşurarea reuşită a operaţiilor de încercuire. Însă în prezent, când există pericolul permanent de folosire
a armelor de distrugere în masă, concentrearea forţelor şi mijloacelor poate deveni fatală. De aceea
considerăm că concentrarea forţelor şi mijloacelor pe direcţiile loviturilor principale trebuie executate
întrun timp foarte scurt , în scopul executării unei lovituri iniţiale foarte puternice , urmând că ulterior să
se dezvolte succesul obţinut într-un dispozitiv dispersat.
Formarea cercurilor de încercuire interior şi exterior rămâne actuală şi în prezent şi cred că şi pe
viitor. În operaţiile de încercuire de astăzi, pentru interzicerea ieşirii din încercuire a inamicului nu va mai
fi necesară formarea unui front continuu , fiind în deajuns blocarea căilor principale de retragere a
inamicului , concomitet desfăşurând acţiuni pentru fracţionarea dispozitivului grupării încercuite.
Experienţa războaielor precedente ne arată că în multe cazuri încercuirea grupărilor inamicului se
desfăşurau în deosebi în zonă tactică. Se poate presupune că şi în prezent operaţiile la încercuire se vor

59
 desfăşura cu preponderent în zonă tactică , ceea ce ne demanstrează că atât în prezent cât şi pe viitor va
creşte rolul tacticii în arta militară.
Tendinţă principală ce se urmărea în trecut la încercuirea inamicului şi mai rămâne actuală şi astăzi
este întrunirea etapelor de încercuire, fracţionare şi nimicire într-un singur proces. Atingerea acestor
tendinţe a rămas şi în prezent foarte dificilă din căuză creşterii permanente a performanţelor armanentului
şi tehnicii, creşterii mobilităţii trupelor, performanţele sporite ale sistemelor de cercetare, care va permite
opunerea unei rezistenţe mai puternice de către grupările inamicului la încercările forţelor proprii de a le
încercui.
O problemă destul de dificilă a desfăşurării operaţiilor de încercuire în războiul trecut a fost
lichidarea grupării încercuite a inamicului. Nu mai puţin dificilă va fi şi în prezent. Una din pricinile
dificultăţilor va fi că pentru nimicirea grupării încercuite a inamicului se va cere mult timp, forţe şi
mijloace mari, care vor fi sustrase de la îndeplinirea misiunii de bază de desvoltare a ofensivei în
adâncime , pentru cucerirea şi menţinerea unor aliniamente importante , care vor asigura nu numai
nimicirea grupării încercuite, dar şi continuarea cu succes a ofensivei, sau chear terminarea acţiunilor
militare. Deci în asemenea condiţii, cred că nimicirea grupărilor încercuite se va desfăşura succesiv.
Folosirea forţelor de angajare ulterioară a marilor unităţi în operaţiile de încercuire va depinde de
situaţiile concrete create pe câmpul de luptă , însă în deosebi vor fi folosite pentru intensificarea efortului
pe frontul exterior al încercuirii, pentru nimicirea grupărilor de deblocare ale inamicului, dacă va fi căzul.
Dacă inamicul nu va încercă deblocarea forţelor încercuite atunci, eşalonul doi va fi folosit pentru
nimicirea grupării încercuite.
O importanţă deasebită în reuşita operaţiilor de încercuire vor avea şi repartiţia corectă a forţelor şi
mijloacelor. Repartiţia forţelor şi mijloacelor va depinde de o situaţie concretă existentă , de componenţa
grupării încercuite şi nu în ultimul rând de gruparea de deblocare a inamicului. Însă în toate căzurile va fi
necesăr de prevăzut executarea manevrelor cu rezervele marii unităţi şi de asemenea executarea
manevrelor cu forţe şi mijloace , în deosebi mobile , de pe o direcţia pe alta.
În organizarea comenzii şi controlului se vor evidenţia următoarele tendinţe:
- centralizarea conducerii;
- punerea la dispoziţiea subalternilor unui timp mai mare pentru pregătirea ofensivei;
- folosirea metodei simultane de planificare;
- elaborarea unui numar minim de documente necesare pentru planificare şi conducere;
- eşalonarea, dispersarea ,mascarea şi apropierea la maximum a punctelor de condicere de
trupe.
Desfăşurarea operaţiilor la încercuire a fost şi va rămâne unul din scopurile principale a oricărei
armate care va duce operaţii ofensive , în scopul atingerii unor obiective strategice, operative sau tactice
într-un timp scurt cu pierderi minime.
60
Ideia executării unui nou „CANNE” a fost şi va rămâne în visurile fiecărui comandant de oşti.

BIBLIOGRAFIE

• P.F.-3, Doctrina pentru operaţii întrunite ale forţele armate, Editura S.M.G., Bucureşti, 2003;
• FT – 1 Doctrina Operaţiilor Forţelor Terestre, SMG -31/22.06.2004;
• Manual, Apărarea antiaeriană a marilor unităţi operative din Forţele Terestre, Ed. AISM, 1999;

61
• A.N.-2, Regulamentul activităţii comandamentelor pentru conducerea acţiunilor militare în campanie,
Bucureşti, 1998;
• A.N.-9, Regulamentul protecţiei împotriva A.N.M. şi mijloacelor incendiare, Bucureşti, 1997;
• C-7, Control nuclear şi chimic (manual), Bucureşti, 1992;
• C-4, Memorator pentru analiza situaţiei de radiaţie şi chimice, Bucureşti, 1994;
• C.T.-2 Regulamentul de cercetare al trupelor de ucat, Bucureşti, 1986;
• C.T.-4, Regulamentul de Cercetare în dispozitivul inamicului, Bucureşti, 1992;
• L-1, Regulamentul logisticii în operaţie şi luptă, Bucureşti, 1996;
• Dispoziţia privind procesul de planificare a operaţiei întrunite, Bucureşti, 2001;
• Înstrucţiuni privind planificarea şi desfăşurarea principalelor forme de pregătire a comandamentelor şi
instrucţie a trupelor, Bucureşti, 2004;
• Manualul pentru organizare de stat major şi operaţii întrunite ale forţelor armate (proiect), Bucureşti, 2002;
• FT/I-1 Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate, Bucureşti, 2004;
• FT/I -1 Manualul pentru luptă a brigăzii mecanizate (infanterie , infanterie uşoară), Bucureşti, 2005;
• SMO-50014, Doctrina tactică a unităţilor operaţionale din trupele de uscat, pentru acţiuni militare
combinate (multinaţionale), Bucureşti, 2000;
• Apărarea antiaeriană a Forţelor Terestre parte componentă a sistemului integrat de apărare a spaţiului
aerian al României, SMTF. 2003;
• GOP – Instrucţiuni de planificare a operaţiilor NATO, 2004;
• FM 3-90, Manual de Tactică Generală al Forţelor Terestre SUA,2001;
• FM 34-8 Manualul comandantului pentru utilizarea în luptă a structurilor de informaţii, SUA, 1999;
• FM 34-130 pregătirea informativă a câmpului de luptă, SUA, 1994;
• FM 71-100-2 Regulamentul de comandă control al Diviziei de Infanterie, SUA;
• FM 100-5 Regulamentul de luptă al Trupelor de Uscat SUA;
• F.M. 101-5, Organizarea şi activitatea statului major, 2002;
• FM 106 Regulamentul Operaţiilor de Informaţii;
• ALEXIU Dumitru, BORCEA Tudor, Acţiuni Militare, Operaţii militare în medii specifice. Bucureşti:
Editura U.N.Ap., 2003;
• ALEXIU Dumitru. Unităţile de luptă împotriva grupărilor paramilitare autohtone ostile şi a grupărilor
terorist-diverşioniste. Temă de curs, Bucureşti, 1997;
• BĂLĂCEANU Ion. Tactică întrebuinţării în luptă a unităţilor de artilerie antiaeriană. Bucureşti: Editura
A.I.S.M., 2000;
• BUŢA Viorel. Acţiunile artileriei în apărarea şi ofensiva brigăzii mecanizate (infanterie, infanterie moto,
tancuri), Temă de curs. Bucureşti, 1996;
• CLAUSEWITZ. Despre război. Bucureşti:Editura Militară, 1982;
• COJAN Vicenţiu. Zonele de operaţii de pe teritoriul României. Bucureşti:Editura A.Î.S.M., 1993; 
DRAGOMAN Ion. Drept internaţional aplicabil în conflictele armate, Curs. Bucureşti, 1993;
• GEANTĂ Ion. Operaţii întrunite în concepţia specialiştilor militari străini, prezent şi perspectivă:
Bucureşti: Editura A.I.S.M., 1998;
• GEANTĂ Ion. Procurarea datelor şi informaţiilor în vederea planificării acţiunilor militare-sisteme de
informaţii. Bucureşti: Editura A.I.S.M., 1999;
• GEANTĂ Ion. Coordonarea activităţilor de pregătirea acţiunilor de luptă (operaţiilor). Bucureşti: Editura
A.I.S.M., 2002;
• GEANTĂ Ion. Operaţia ofensivă a grupării de forţe de nivel operativ. Bucureşti: Editura UNAp., 2003;
• GRECU Petre. Amenajarea genistică în acţiunile militare. Doceni:Editura Ars, 2002;
• GIURCĂ Ion. Geografie militară. Bucureşti: Editura A.I.S.M., 1993;
• GRECU Petre. Componenta genistică în acţiunile militare.Bucureşti: EdituraU.N.Ap., 2005;
• MOISESCU Florin. Curs de informaţii militare. Bucureşti, 2004;
• MUREŞAN Mircea, TOMA Gheorghe. Provocările începutului de secol. Bucureşti:Editura U.N.Ap., 2003;
 MUREŞAN Mircea, VĂDUVA Gheorghe. Războiul viitorului, viitorul războiului. Bucureşti: Editura
U.N.Ap., 2004;
• MUREŞAN Mircea, NICULESCU Tudor, MIHALCEA Alexandru. Sisteme mari. Bucureşti:Editura
Univerşităţii Naţionale de Apărare, 2004;

62
 • MUREŞAN Mircea. Operaţia ofensivă a grupării de forţe de nivel divizie. Bucureşti: Editura UNAp.,
2004;  MITULEŢU Ioan. Fluxul informaţional în cadrul S.A.R.N.B.C., Buletinul AISM nr. 1/ 2003; 
ONIŞOR Constantin. Teoria strategiei militare. Bucureşti: Editura A.Î.S.M.,1999.
• PREDA Ion, Protecţia genistică a apărării Corpului de Armată, Temă de curs, Bucureşti, 1997;
• PREDA Ion. Opinii privind modernizarea armei geniu.Bucureşti:Editura A.I.S.M., 2000;
• ROCEANU Ion. Curs: Tactică genurilor de armă – Comunicăţii şi înformatică. Bucureşti:Editura U.N.Ap.,
2004;
• SUN TZU. Arta războiului. Bucureşti: Editura Antet XX, 1993;
• PETRESCU Stan. Informaţiile a patra armă.Bucureşti: Editura Militară, 1999;
• UDEANU Gheorghe. Lupta împotriva desantului aerian şi trupelor aeromobile, Temă de curs, Bucureşti,
1997;
• SEMEONOV V. Istoria de dezvoltare a artei operative. Moscova: Editura militară,1960;
• HROMENKO E. Calcule tactice. Moscova: Editura militară,1982;
• ŢAPENKO H. Marile unităţi şi unităţi ale armatelor străine în luptă. Moscova: Editura militară,1985;
• MATURENKO A. Operaţiile şi luptele de încercuire. Moscova: Editura militară,1982;
• HERVE Coutau-Begari. Tratat de strategie. Bucureşti: Editura U.N.Ap.,2006;
• LIDDELL Hart. Strategia . Acţiuni indirecte.Bucureşti: Editura militară, 1973;
• Tratat de ştiinţă militară, volumul II. Bucureşti: Editura militară,2001;
• Tratat de ştiinţă militară, volumul III. Bucureşti: Editura militară,2004;
• Istoria militară a poporului român, vol.II, Bucureşti, 1986;
• Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987;
• Dicţionarul explicativ al limbii române. Bucureşti:Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985;
• Dicţionar al Limbii Române Contemporane. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 2000;
• Caracteristicile geografice ale teritoriului României şi influenţa acestora asupra desfăşurării acţiunilor
militare, Bucureşti, 1993.

63
 LISTA DE ABREVIERI

Nr. crt.
ABREVIATURA CONŢINUTUL ABREVIATURII
1. F.A.I. Forţele de angajare imediată
2. F.A.U. Forţele de angajare ulterioară
3. N.B.C. Nuclear bacterologic chimic
4. R.B.C. Radiologic bacterologic chimic
5. C.S.I. Comunitatea statelor independente
6. N.A.T.O. Organizaţia tratatului atlanticului de nord
7. L.D.A. Limita dinainte a apărării
8. AIF Aliniamentul de interzicere a focului
9. ACSF Aliniamentul de coordonarea a sprijinului prin foc
10. AÎF Aliniamentul de încetare a focului
11. ZFR Zonă de foc restricţionată
12. ZFN Zona de foc nerestricţionată
13. ZIF Zona de interzicere a focului

64
65