Capitolul 1 GENERALITĂȚI PRIVIND OFENSIVA DIM MIȘCARE

1.1 Esența și caracteristicile luptei moderne de arme întrunite

Prin esenţa luptei moderne de arme întrunite trebuie de înţeles sensul ei, principalul prin ce
se deosebeşte de alte fenomene şi procese a luptei armate, şi în primul rind de luptele care se
duceau în războaiele trecute. Din timpurile străvechi, pînă la apariţia armelor de foc, esenţa
luptei era confruntarea corp la corp a luptătorilor, înarmaţi cu arme albe.

Odată cu apariţia, dezvoltarea şi perfecţionarea armelor de foc un element de mare

însemnătate devine focul, care a dat părţilor luptătoare posibilitatea de a duce lupta la distanţă,
neîntrînd în contact nemijlocit (dar nici excluzînd aceasta) şi în acest mod s-a mărit amploarea
spaţială, suprafaţa de acţiuni, care la fel a fost esenţială pentru evoluţia societăţii şi domeniului
militar.

Înzestrarea în masă a trupelor cu artilerie, mitraliere, întrebuinţarea tancurilor şi aviaţiei a

adus la aceea, că succesul pe cămpul de luptă a devenit posibil în rezultatul eforturilor
concordate, comune ale subunităţilor, unităţilor şi marilor unităţi, a tuturor genurilor de arme
care participă în luptă. Lupta a început să capete trăsături de luptă de arme întrunite, amploarea
spaţială, suprafaţa (teritoriul) de acţiuni a ei s-a mărit şi mai mult.

În conflictele militare şi războiul de apărare, lupta este mijlocul principal prin care se
realizează înfrângerea oricărui agresor ce ar atenta la independenţa, suveranitatea şi integritatea
teritorială a Republicii Moldova. Lupta reprezintă formă constitutivă a întrebuinţării în luptă a
trupelor - acţiuni cooperate şi legate prin scopul şi timpul loviturii, foc şi manevră a marilor
unităţi, unităţilor şi subunităţilor cu scopul aducerii pierderilor inamicului, respingerii loviturilor
acestuia şi îndeplinirea altor misiuni într-un raion limitat, în timp scurt. Lupta de arme întrunite
se duce cu eforturile comune ale tuturor trupelor implicate cu folosirea tancurilor, maşinilor
blindate, artileriei, mijloacelor de apărare antiaeriană, avioanelor, elicopterelor, altui armament
şi tehnică.

Esenţa luptei constă în provocarea (producerea) unei lovituri de foc inamicului, şi în

ruperea apărării de poziţie cu dezvoltarea ulterioară a succesului în lupta de ofensivă, sau în
provocarea loviturii de foc inamicului care înaintează în combinare cu menţinerea trainică a
poziţiilor ocupate în apărare.
 Succesul în luptă este condiţionat de :

- nivelul pregătirii de luptă şi starea morală a militarilor şi subunităţilor;

- măsurile întreprinse pentru organizarea şi executarea acţiunilor de cercetare şi a
celorlalte forme de asigurare în toate formele şi situaţiile de luptă;
- starea tehnică şi de întreţinere a armamentului şi tehnicii din înzestrare, cunoaşterea şi
folosirea cu maximum de randament a acestora de către militari;
- disciplina militară fermă şi voinţa neclintită de a-l învinge pe inamic;
- încrederea deplină în victoria finală asupra agresorului;
- călirea de luptă, fizică şi psihică a militarilor;
- executarea acţiunilor de luptă prin surprindere şi prevenirea surprinderii;
- organizarea şi conducerea cu competenţă a acţiunilor de luptă de către comandanţi;
- aprovizionarea completă, la timp şi fără întrerupere a subunităţilor cu armament,
muniţie şi materiale.
Forţele armate a tuturor statelor, sunt înzestrate cu diferite tipuri de tehnică modernă şi
armament puternic, de aceea lupta poate să se desfăşoare în diferite condiţii: pe uscat, pe apă, sub
apă şi în aer.

Lupta poate fi:

- aeriană – care se desfăşoară în aer cu mijloacele aeriene;

- antiaeriană – care se duce cu mijloacele antiaeriene împotriva ţintelor aeriene a
inamicului;
- maritimă – care se desfăşoară pe apă (mare, rîu, ocean) cu mijloacele maritime;
- de arme întrunite – care se desfăşoară cu întrebuinţarea diferitor genuri de arme.
Lupta modernă a trupelor de uscat este lupta de arme întrunite, aşa cum, în ea participă
subunităţile şi unităţile tuturor genurilor de armă şi armă specială, aviaţia, iar în apropiere de
litoral şi forţile maritime. Scopul luptei este nimicirea sau capturarea personalului inamicului,
distrugerea sau capturarea armamentului şi tehnicii de luptă şi înfrîngerea voinţei lui de a opune
rezistenţa mai departe.

El se atinge prin:

- executarea unor lovituri puternice a tuturor tipurilor de arme;

- acţiunile active şi hotărîtoare a subunităţilor şi unităţilor în îmbinare cu efectuarea unei
manevre îndrăzneţe (curajoase);
- încordarea deplină a eforturilor morale şi fizice a efectivului, gradului lui de închegare de
luptă şi voinţei de a obţine victoria (de a învinge).
 Din anii 50 odată cu introducerea în dotarea unui şir de state a armei nucleare, iar apoi şi
a rachetelor, caracterul luptei de arme întrunite esenţial s-a schimbat. De aceea lupta modernă de
arme întrunite poate să se desfăşoare în condiţiile:

- cu întrebuinţarea armei nucleare şi altor mijloace de nimicire în masă:

- cu întrebuinţarea numai armei obişnuite;
În condiţiile de întrebuinţare a armelor obişnuite (clasice) metoda de bază de ducere a
luptei este nimicirea (distrugerea) consecutivă a grupărilor inamicului.

Aici o deosebită importanţă au:

- eficienţa loviturii cu foc a inamicului concomitent cu acţiunile asupra rezervelor lui şi a

obiectivelor importante în adîncime (din spatele lui);
- concentrarea la timp a mijloacelor şi forţelor pentru menţinerea poziţiilor şi raioanelor
importante şi acumularea eforturilor pentru dezvoltarea succesului în direcţia principală;

- gătinţa de luptă permanentă a trupelor pentru acţiunile în condiţiile de folosire a ANM.

Fiecare luptă, dusă în una şi aceeaşi operaţie şi în acelaşi timp, are particularităţile
caracteristice numai ei, determinate de condiţiile concrete ale situaţiei. Cu toate acestea, luptei de
arme întrunite, ca un fenomen al luptei armate, indiferent de tipul şi condiţiile desfăşurării, îi sînt
caracteristice şi unele particularităţi unice.

Lupta modernă de arme întrunite se caracterizează prin:

- hotărîrea acţiunilor de luptă;

- dinamism şi manevrabilitate înaltă;
- durata scurtă a acţiunilor de luptă;
- intensitatea înaltă a acţiunilor de luptă;
- schimbări bruşte şi rapide ale situaţiei;
- diversitatea de forme şi procedee de luptă;
- desfăşurarea acţiunilor de luptă pe pămînt şi în aer, pe un front larg, la o adîncime mare
şi ducerea lor într-un ritm rapid.
Dotarea trupelor cu armament modern, tehnică nouă a creat condiţii noi pentru acţiunile de
luptă, a produs schimbări radicale în desfăşurarea luptei, în rezultatul cărora au apărut trăsături
caracteristice în lupta de arme întrunite, care o deosebesc de luptele războiului în trecut.

Hotărîrea acţiunilor de luptă este determinată de hotărîrea scopurelor politice şi militare, de

calităţile morale şi de luptă ale efectivului, de folosirea mijloacelor moderne puternice de luptă.
Din punct de vedere tactic, hotărîrea acţiunilor de luptă se determină dintr-o parte prin
posibilităţile mijloacelor noi de luptă, iar pe de altă parte se determină prin cerinţele strategiei şi
artei militare, de exploatarea (folosirea) maximală a rezultatelor întrebuinţării acestor mijloace
pentru îndeplinirea cu success a misiunilor ce rezultă din scopurile politice a luptei armate.

Hotărărea se manifestă prin scopurile luptei şi procedeele de realizare a ei, prin capacităţile
comandanţilor de a lua hotărîri dîrze şi de a le înfăptui perseverant în viaţă, prin acţiunile
energice, active, pline de spirit şi sacrificiu ale trupelor, prin tendinţa dîrză şi voinţa neclintită de
a îndeplini misiunea de luptă în orice condiţii. Intensitatea înaltă de luptă se datorează tendinţelor
şi posibilităţilor părţilor beligerante de a duce acţiuni de luptă hotărîtoare cu obiectivul bine
determinat. Durata scurtă a luptei moderne este determinată de puterea mijloacelor
contemporane de distrugere folosite, acţiunea lor fulgerătoare, capacitatea trupelor de a produce
distrugeri considerabile inamicului, de a ataca din mers şi de a finaliza zdrobirea lui în urma
loviturilor de foc într-un ritm rapid şi de a dezvolta succesul în adîncime. Schimbările
bruşte şi rapide ale situaţiei sînt determinate de timpul în care se petrec schimbări radicale ale
situaţiei, stării şi caracterul acţiunilor trupelor părţilor beligerante şi depind de capacitatea
mijloacelor de distrugere să distrugă sau să nimicească unele obiective ale inamicului într-un
timp scurt, precum şi de viteza deplasării trupelor. Schimbările bruşte ale situaţiei sînt
determinate de timpul în care se petrec schimbări radicale ale situaţiei, stării şi capacităţii
mijloacelor de distrugere, să distrugă sau să nimicească unele mijloace ale inamicului.
Schimbările bruşte ale situaţiei sînt determinate (condiţionate) de schimbările calitative ale
componenţei grupărilor proprii şi ale inamicului, raportului forţelor şi mijloacelor, apropierea
rapidă a rezervelor, debarcarea desantului, lovituri puternice şi prin surprindere ale elicopterelor
de luptă şi ca urmare a schimbului brusc a procedeelor de acţiuni, trecerea de la o formă de luptă
la alta.

Vorbind despre formele şi procedeele de luptă, se are în vedere ordinea folosirii forţelor şi
mijloacelor la îndeplinirea misiunilor puse. Metodele de ducere a luptei se schimbă în continuu şi
se perfecţionează pe măsura dezvoltării bazei materiale. Ele, de asemenea, depind de misiunile
trupelor, condiţiile de îndeplinire a lor, posibilităţile de luptă ale unităţilor, componenţa şi
caracterul acţiunilor inamicului, condiţiile terenului.

Cerinţele luptei moderne de arme întrunite prezentate către trupe provin din caracteristicile
ei şi sînt următoarele: executarea permanentă a observării şi cercetării; folosirea eficientă a
armamentului, tehnicii militare, mijloacele de protecţie şi de mascare; mobilitate înaltă şi nivelul
înalt de organizare; voinţa neclintită de a învinge inamicul; disciplina militară fermă; nivelul
înalt de închegare de luptă; starea gata a armamentului şi tehnicii; executarea acţiunilor de luptă
prin surprindere şi prevenirea surprinderii; organizarea şi conducerea cu competenţă a acţiunilor
de luptă; aprovizionarea completă şi la timp a subunităţilor cu toate cele necesare.

Aceasta se obţine prin menţinerea permanentă a nivelului stării pregătirii în vederea luptei;
prin cunoaşterea multilaterală a inamicului şi devansarea lui în acţiuni; prin nimicirea oportună
(la timp) a mijloacelor de nimicire în masă; prin nimicirea eficientă cu foc a inamicului; prin
concentrarea cu pricepere (cu iscusinţă) a eforturilor principale a trupelor pe direcţia principală;
prin cooperarea precisă (exactă) a tuturor forţelor şi mijloacelor; printr-o protecţie (apărare)
antiaeriană a trupelor sigure; prin producerea loviturii cu rapiditate pe toată adîncimea
dispozitivului de luptă a inamicului; prin executarea cu iscusinţă a manevrei cu forţele şi
mijloacele; prin surprindere; prin continuitatea ducerii acţiunilor de luptă; prin iniţiativă şi modul
de acţiuni creator; prin dispersarea trupelor şi folosirea judicioasă a posibilităţilor de protecţie a
terenului; prin iscusinţa creată a dispozitivelor de marş , dispozitivelor premergătoare de luptă şi
de luptă; prin organizarea bine chibzuită a conducerii subunităţilor şi asigurării acţiunilor de
luptă a lor; prin îndeplinirea conştiincioasă de către toţi militarii a datoriei militare; prin
fermitate, dîrzenie,vitejie,curaj şi voinţa neclintită de a învinge inamicul în orice condiţii; prin
cunoaşterea de către comandanţi a subordonaţilor săi; prin contactul personal cu ei, atenţia către
nevoile şi cerinţele lor, greutăţile din viaţă de luptă; prin exigenţa înaltă către subordonaţi.

Acţiunile de luptă ale subunităţilor se pregătesc şi se desfăşoară potrivit următoarelor

principii: capacitatea de luptă permanentă a subunităţilor; hotărârea (fermitatea) în acţiuni de
luptă; libertatea de acţiune; concentrarea eforturilor; unitatea acţiunilor de luptă; dispersarea
forţelor şi mijloacelor; economia forţelor şi mijloacelor; cooperarea; surprinderea inamicului şi
evitarea surprinderii forţelor proprii; întrebuinţarea şireteniei militare; manevra; restabilirea la
timp a capacităţii de luptă; asigurarea multilaterală a acţiunilor de luptă; conducerea neîntreruptă
şi sigură a subunităţilor. Capacitatea de luptă permanentă a subunităţilor constă în capacitatea de a
începe acţiunile militare în momentul oportun, în mod organizat şi a rezolva cu succes misiunile
primite.

Cele mai importante elemente ale stării capacităţii de luptă a unităţilor (subunităţilor) sunt:
cunoaşterea exactă a misiunilor ce stau în faţă şi efectuarea pe timp de pace a activităţilor de
pregătire pentru executarea acestora; organizarea şi executarea serviciului interior; înaltul nivel al
instruirii de luptă; menţinerea armamentului şi tehnicii militare în stare gata pentru a fi aplicate
imediat în acţiunile militare; menţinerea stocurilor de mijloace materiale în mărimea necesară;
completarea până la statele de război la timp şi organizat, aducerea unităţilor (subunităţilor) la
gradele înalte a capacităţii de luptă, asigurarea stării de pregătire a lor pentru acţiuni conform
destinaţiei.
 Hotărârea (fermitatea) în luptă (acţiuni de luptă) se reduce la tendinţa permanentă pentru
înfrângerea deplină a inamicului, prin executarea unor lovituri puternice, a impune inamicului
voinţa proprie, zădărnicirea planurilor acestuia şi crearea condiţiilor nefavorabile lui, care trebuie
duse activ, ziua şi noaptea. Hotărârea comandantului de a produce înfrângere inamicului este
necesar să fie fermă şi fără şovăieli proprii şi se realizează până la sfârşit.

Libertatea de acţiune constă în pregătirea şi desfăşurarea neîngrădită a acţiunilor de luptă

proprii conform planului şi scopurilor stabilite, cucerirea şi menţinerea iniţiativei, îndeosebi prin
descoperirea din timp a intenţiilor inamicului şi sistemului de foc, în vederea organizării şi
executării focului propriu, precum şi a ducerii luptei.

Concentrarea eforturilor pentru înfrângerea inamicului presupune gruparea la momentul

oportun a forţelor şi mijloacelor, în apărare – pe direcţia de interzis, iar în ofensivă – pe direcţia
de atac, pentru a crea un raport de forţe favorabil, în scopul de a respinge sau nimici inamicul.
Concentrarea eforturilor trebuie să se realizeze în ascuns, rapid şi numai pe timpul cît este strict
necesară îndeplinirii misiunilor, după care subunităţile şi mijloacele se dispersează. Unitatea
acţiunilor de luptă se realizează prin desfăşurarea acestora într-o concepţie unitară, folosind
cele mai avantajoase forme şi procedee de luptă specifice subunităţilor. Dispersarea forţelor şi
mijloacelor se asigură prin dispunerea acestora în punctele de sprijin (pe poziţii) şi în lucrările
genistice stabilite, cu intervale şi distanţe între elementele de dispozitiv, în limitele impuse de
nevoile tactice, în scopul de a evita aglomerările şi a limita efectul focului executat de inamic
cu toate categoriile de armament. Aceasta presupune menţinerea legăturii de foc între
subunităţi.

Economia forţelor şi mijloacelor impune stabilirea misiunilor în deplină concordanţă cu

posibilităţile reale ale subunităţilor militare şi formaţiunilor de apărare, întrebuinţarea în luptă
numai a celor strict necesare pentru obţinerea de rezultate maxime cu minimum de forţe şi
mijloace şi cu pierderi cît mai puţine. Aceasta se realizează prin: prevederea modului de acţiune a
inamicului, organizarea, conducerea şi executarea ireproşabilă a acţiunilor, dispunerea forţelor şi
mijloacelor de foc în aşa fel încât să poată fi întrebuinţate în mai multe variante pentru lovirea
inamicului.

Cooperarea constă în coordonarea neîntreruptă în timp, spaţiu şi pe misiuni a acţiunilor de

luptă ale plutonului (grupei) cu cele ale subunităţilor şi mijloacelor de întărire (sprijin), cu
subunităţi ale trupelor de carabinieri şi grăniceri, precum şi cu ale subunităţilor vecine în scopul
îndeplinirii misiunii primite. Aceasta se organizează permanent, în teren, concomitent cu darea
misiunilor de luptă. În cazul dezorganizării cooperării se i-au neîntârziat măsuri pentru
restabilirea ei.

Surprinderea este rezultatul măsurilor întreprinse pentru pregătirea şi desfăşurarea

acţiunilor de luptă în ascuns în locul, momentul şi cu mijloacele strict necesare astfel încât să
aibă un caracter neaşteptat pentru inamic. Ea trebuie să asigure lovirea inamicului, să
provoace panică, să-i reducă capacitatea de luptă şi să-i dezorganizeze conducerea, creând
condiţii favorabile pentru nimicirea lui, chiar în condiţiile când acesta este superior numeric şi ca
înzestrare tehnică. O importanţă deosebită în lupta subunităţilor o au acţiunile prin surprindere pe
timp de întuneric sau în condiţii de vizibilitate redusă, duse chiar şi de militari sau luptători
izolaţi. Surprinderea se realizează prin: cunoaşterea acţiunilor şi intenţiilor inamicului; păstrarea
desăvârşită a secretului asupra acţiunilor reale ale subunităţii proprii; realizarea rapidă şi în
ascuns a dispozitivului de luptă; folosirea de noi procedee şi mijloace de luptă necunoscute de
inamic sau la care nu se aşteaptă; organizarea şi executarea cu iscusinţă a mascării; folosirea
întunericului, condiţiilor de vizibilitate redusă şi a celor meteorologice grele pentru ducerea unor
acţiuni de luptă îndrăzneţe; respectarea cu stricteţe a disciplinei în folosirea mijloacelor de
transmisiuni şi a regulilor de conducere în secret; fermitate în conducere. Evitarea surprinderii,
ca îndatorire permanentă în luptă a comandanţilor, se realizează prin: cunoaşterea situaţiei,
posibilităţilor şi intenţiilor inamicului; pregătirea permanentă a militarilor pentru luptă; păstrarea
secretului asupra acţiunilor proprii; organizarea minuţioasă a cercetării şi zădărnicirea acţiunilor
de cercetare executate de inamic; desfăşurarea la timp şi în ascuns a subunităţilor şi mijloacelor
în dispozitive de luptă variate; devansarea inamicului în executarea loviturilor; descoperirea
acţiunilor grupurilor de cercetare-diversiune, elementelor teroriste şi ale subunităţilor de desant
ale inamicului şi angajarea imediată a luptei cu acestea, în cooperare cu subunităţi ale trupelor de
carabinieri şi grăniceri şi alte formaţiuni de apărare în vederea capturării sau nimicirii lor.

Întrebuinţarea şireteniei militare se realizează prin inducerea inamicului în eroare referitor

la starea reală şi acţiunile viitoare ale trupelor (forţelor) proprii. Metodele şireteniei militare sînt
legate de situaţia reală, misiunea de luptă primită, gătinţa unităţilor (subunităţilor) pentru acţiuni
hotărâte în condiţiile de mascare strictă, precum şi de starea vremii, anotimp şi condiţiile de zi
sau de noapte. Acţiunile de şiretenie militară e necesar să fie simple în concepţie şi executare,
organizate prin ascuns, să se execute real şi la timp.
1.2 Formele luptei moderne de arme întrunite

Formele de bază ale luptei sunt apărarea şi ofensiva. În funcţie de situaţie şi eşalon,
formele luptei se concretizează în procedee specifice apărării (ofensivei), în modalităţi
particulare de exprimare şi în acţiuni cu caracter defensiv (ofensiv).
Procedee specifice apărării: apărarea pe poziţii, apărarea mobilă, apărarea pregătită din
timp, apărarea pregătită în grabă, retragerea, apărarea pe aliniamente intermediare şi apărarea în
încercuire.
Procedee specifice ofensivei: ofensiva din contact, ofensiva din mişcare, ofensiva
combinată, urmărirea, lupta de întâlnire şi ieşirea din încercuire.
Modalităţile particulare de exprimare a apărării (particularităţi ale apărării) sunt: apărarea
în localităţi (mediul urban), apărarea în teren muntos-împădurit, apărarea pe litoral şi în deltă,
apărarea pe un curs de apă (canal), apărarea pe timp de noapte şi în alte condiţii de vizibilitate
redusă, apărarea pe timp de iarnă, apărarea în pădure şi apărarea în teren cu culturi înalte.
Modalităţile particulare de exprimare a ofensivei (particularităţi ale ofensivei) sunt:
ofensiva în localităţi (mediul urban), ofensiva în teren muntos-împădurit, ofensiva pe litoral şi în
deltă, ofensiva cu forţarea unui curs de apă (canal), ofensiva pe timp de noapte şi în alte condiţii
de vizibilitate redusă, ofensiva pe timp de iarnă, ofensiva în pădure şi ofensiva în teren cu culturi
înalte.
Acţiuni cu caracter defensiv: apărarea pentru respingerea inamicului care execută un
contraatac, apărarea pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii şi apărarea în cadrul
luptei de întâlnire.
Acţiuni cu caracter ofensiv: cercetarea prin luptă, raidul şi atacul demonstrativ.
Pentru îndeplinirea misiunilor de luptă plutonul adoptă dispozitiv de marş şi de staţionare,
dispozitiv premergător de luptă şi de luptă, iar grupa — formaţia de marş şi dispozitiv de luptă în
tragători.

Dispozitivul de marş al plutonului (grupei) constă în dispunerea grupelor (militarilor) şi

mijloacelor acestuia în coloană de marş. El se adoptă pentru deplasarea subunităţilor în diferite
situaţii.

Dispozitivul de staţionare al plutonului (grupei) constă în dispunerea dispersată a grupelor

(militarilor) şi mijloacelor acestuia într-un raion stabilit. El se adoptă pentru staţionarea
subunităţilor în diferite situaţii.

Dispozitivul premergător de luptă constă în dispunerea grupelor în coloană şi deplasarea la

intervale şi distanţe variabile, astfel încît să se asigure desfăşurarea rapidă în dispozitiv de luptă,
vulnerabilitate cît mai mică faţă de loviturile inamicului, schimbarea cu uşurinţă a direcţiei de
deplasare, executarea manevrei în timp scurt şi trecerea rapidă a raioanelor contaminate,
incendiate sau cu distrugeri. El poate fi: în linie; triunghi cu vîrful înainte (înapoi); eşalonat spre
dreapta (stînga).

Dispozitivul de luptă reprezintă modul de grupare a forţelor şi mijloacelor şi se constituie

în vederea ducerii luptei. El trebuie să asigure cele mai favorabile condiţii pentru angajarea luptei
cu inamicul, folosirea mijloacelor de foc şi avantajelor terenului. Cînd se acţionează pe jos şi pe
schiuri, dispozitivul de luptă este cu grupele desfăşurate în lanţ de trăgători: în linie; triunghi cu
vîrful înainte (înapoi); eşalonat spre dreapta (stînga). Cînd plutonul acţionează îmbarcat pe
transportoare amfibii blindate (maşini de luptă) — dispozitivul este, de regulă, în linie de luptă.

Cînd plutonul (grupa) acţionează în condiţii de izolare, îşi constituie dispozitivul în mod
obişnuit sau, corespunzător situaţiei create, grupează subunităţile şi formaţiunile (militarii) pe
grupuri (echipe) de: cercetare - observare; siguranţă, blocare şi distrugere; manevră, atac şi
captură; înlăturarea urmărilor atacurilor din aer, cu armele de nimicire în masă şi mijloacele
incendiare şi de asigurare materială tehnică şi medicală.

Acţiunile de luptă se duc fără întrerupere, ziua şi noaptea, pe orice timp şi stare a vremii.
Acţiunile duse pe timp de noapte au o importanţă deosebită şi sunt, de regulă, o continuare a
celor executate pe timp de zi.

Întunericul sau alte condiţii de vizibilitate redusă favorizează deplasarea, pregătirea şi

ducerea în ascuns a acţiunilor de luptă şi realizarea surprinderii, îngreuiază conducerea focului de
către inamic, permite îndeplinirea misiunilor cu pierderi mici şi obţinerea unor succese
importante cu forţe puţine. În acelaşi timp îngreuiază orientarea, conducerea şi întrebuinţarea
tehnicii militare.

Terenul constituie un element important pentru ducerea acţiunilor de luptă de către pluton
şi grupă, oferind posibilităţi de observare şi de tragere, de mascare şi executare prin surprindere a
manevrei, de protecţie împotriva focului inamicului.

Caracterul terenului determină în mare măsură dispozitivul de luptă al plutonului (grupei),

dispunerea mijloacelor de foc şi a tehnicii militare, realizarea sistemului de foc şi baraje de toate
felurile, acţiunile prin surprindere, precum şi evitarea acesteia pe timpul ducerii acţiunilor de
luptă. Terenul acoperit, accidentat şi puternic compartimentat oferă condiţii bune pentru
nimicirea unui inamic superior, , iar în cazul atacului din aer, întrebuinţării armelor de nimicire
în masă şi mijloacelor incendiare de către inamic, cu amenajările genistice necesare, asigură
protecţia corespunzătoare a subunităţilor împotriva efectelor acestora. Terenul deluros-împădurit
şi cu culturi înalte creează posibilitatea organizării traiului şi luptei de lungă durată şi în condiţii
de izolare. În toate formele şi situaţiile de luptă terenul se amenajează genistic cu locaşuri de
tragere, amplasamente, adăposturi, şanţuri de tragere şi de comunicaţie şi alte lucrări.

Componentele principale ale luptei moderne de arme întrunite sunt: lovitura; manevra;
focul.

Lovitura – nimicirea concomitentă a grupărilor de trupe şi obiective a inamicului prin

acţiuni puternice asupra lor cu toate mijloacele şi trupele.

După tipul de armament folosit şi forţele participante loviturile pot fi: nucleare; de foc;
lovituri cu trupe. După mijloacele de transportare: de rachete; de artilerie; de aviaţie. După
cantitatea mijloacelor ce participă şi obiectivelor de nimicire: masate; grupate; izolate.

Manevra-mişcarea organizată a unităţilor şi subunităţilor în timpul luptei într-o direcţie

nouă cu scopul ocupării unei poziţii mai avantajoase faţă de inamic şi crearea ( realizarea) unei
grupări de forţe şi mijloace necesare în locul şi la timpul stabilit, precum şi transportarea
(schimbul) direcţiei (mascarea, repartiţia) loviturilor şi focului pentru nimicirea mai eficace a
inamicului, respingerea acţiunilor lui sau ieşirea de sub loviturile acestuia. La baza manevrei
trebuie să fie folosirea, exploatarea la timp şi cît mai completă a rezultatelor nimicirii
(distrugerii) prin foc a inamicului. Manevra trebuie să fie simplă, să se încadreze în concepţia
eşalonului superior, să corespundă misiunii primite şi să se execute în ascuns, la timp şi prin
surprindere.

Astfel, din această definiţie se trage că manevra poate fi: cu subunităţile (cu forţele şi
mijloacele); cu focul; cu loviturile.

Cele mai simple tipuri de manevră cu subunităţile sînt: învăluirea; ocolirea; îmbinarea
lor; retragerea.

De obicei învăluirea, ocolirea şi îmbinarea lor se efectuează în timpul luptei de ofensivă

(luptei de întîlnire, contraatacului). Retragerea, se adoptă în lupta de apărare, şi numai cu
permisiunea comandantului superior.

Manevra de învăluire – este o manevră realizată de trupe cu scopul ieşirii şi lovirii

inamicului în flanc. Ea se realizează într-o cooperare strînsă a focului şi acţiunilor tactice.
 Manevra de ocolire – este o manevră mai adîncă ce se realizează cu scopul ieşirii şi
lovirii inamicului din spate. Ea se reslizează printr-o cooperare tactică cu subunităţile, care
acţionează din faţa (front) şi desantul tactic.

Manevra de retragere se efectuează cu scopul scoaterii trupelor proprii de sub

loviturile inamicului şi ocupării unei poziţii mai avantajoase. Pentru executarea manevrei se
folosesc rezultatele nimicirii cu foc a inamicului, flancurile deschise, intervalele, cutele de teren,
căile de acces ascunse, aerosolii (fumurile), iar în apărare, în afară de aceasta, tranşeele şi
şanţurile de comunicaţie. Executarea bruscă a manevrei se realizează prin organizarea ei în
termen scurt, deplasarea rapidă a unităţilor, trecerea din mers a diferitor obstacole şi puncte de
rezistenţă a inamicului prin folosirea trupelor pe calea aerului, prin asigurarea multiraterală
calitativă şi oportună

Focul – constituie mijlocul principal a subunităţilor pentru nimicirea inamicului. Focul

înseamnă nimicirea inamicului din diferite tipuri de arme. El se execută cu scopul nimicirii,
neutralizării şi hărţuirii inamicului, distrugerea obiectivelor acestuia şi îndeplinirea misiunii de
luptă de către subunităţi. Eficacitatea focului în timpul luptei se realizează prin mascarea lui,
executarea prin surprindere, precizie şi conducerea iscusită cu dînsul.

Rolul focului în lupta modernă de arme întrunite esenţial a crescut. Focul pregăteşte şi
însoţeşte lovitura trupelor, asigură dezvoltarea ei rapidă, creează condiţiile necesare pentru
executarea manevrei. Puterea acţiunii prin foc constă în întrebuinţarea concordată a focului
artileriei, loviturilor aviaţiei, elicopterelor de luptă, rachetelor cu încărcătură obişnuită, precum şi
a focului subunităţilor de tancuri şi infanterie motorizată. Posibilităţile sporite ale mijloacelor de
foc permit ducerea luptei de foc îndepărtată. Focul executat cu armamentul din înzestrarea
plutonului (grupei, soldatului) reprezintă singurul mijloc de nimicire a inamicului în acţiunile
desfăşurate pentru îndeplinirea misiunilor de luptă. Prin foc se poate nimici (neutraliza)
personalul sau distruge (neutraliza) diferitele obiective ale inamicului (armament; tehnică
militară, lucrări de fortificaţii). Fiecare militar trebuie să folosească cu eficacitate focul
armamentului din înzestrare. Eficacitatea focului se obţine prin precizie, rapiditate în ochire şi
trageri, prin concentrarea (manevra) şi executarea lui oportună şi prin surprindere, la distanţa
eficace a armamentului, printr-o conducere judicioasă a acestuia, precum şi prin devansarea
inamicului în deschiderea lui.

Manevra de foc se execută în scopul folosirii acestuia cu rezultate maxime şi constă în

concentrarea rapidă, simultană sau succesivă a focului asupra unui obiectiv (grup de obiective)
importante, precum şi transportul oportun al focului de pe un obiectiv pe altul, potrivit nevoilor
luptei. Formele manevrei cu focul sînt: concetrarea focului, distribuirea (repartizarea) focului,
transportul focului.

În funcţie de direcţia de tragere focul armamentului de infanterie poate fi:

- frontal, îndreptat perpendicular pe frontul obiectivului;

- de flanc, îndreptat în flancul obiectivului;
- încrucişat, executat asupra unui obiectiv din două sau mai multe direcţii.
Din punct de vedere tactic focul armamentului de infanterie poate fi:

- pumnal, executat prin surprindere de la distanţe mici pe o anumită direcţie;

- concentrat, focul mai multor arme sau focul executat de una sau mai multe subunităţi
asupra unui singur obiectiv sau a unei părţi din dispozitivul de luptă al inamicului;
- prin intervale, focul executat cu mitralierele printre flancurile a două subunităţi
învecinate, cu respectarea strictă a unghiului de siguranţă;
- pe deasupra trupelor, focul executat cu mitralierele de pe (asupra unor) poziţii
dominante, respectîndu-se cu stricteţe spaţiul de siguranţă pe verticală calculat în funcţie de
înălţimea obiectivelor trupelor proprii peste care se execută tragerea.
Plutonul (grupa) execută focul din armele instalate pe maşinile blindate, pistoale-
mitraliere, mitraliere, puşti cu lunetă, aruncătoare de grenade şi foloseşte grenade de mână, iar
în lupta corp la corp - cu baioneta şi patul armei.

Cu focul executat din maşinile de luptă se nimicesc tancurile, alte maşini blindate,
mijloacele de foc şi forţa vie a inamicului, se distrug instalaţiile lui de fortificaţie, de
asemenea, se doboară avioanele la înălţimi mici, elicopterele şi alte ţinte aeriene.

Transportorul amfibiu blindat (maşina de luptă) este mijlocul principal de luptă al

plutonului şi grupei, ca urmare a puterii de foc, condiţiilor de protecţie şi mobilităţii de care
dispune. În apărare transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) măresc stabilitatea şi
caracterul activ al acesteia. Ele se dispun în cadrul punctului de sprijin de pluton şi înapoia
poziţiilor de apărare ale grupelor, mai în adâncime, pentru a fi mascate şi protejate de focul
inamicului, însă la o asemenea distanţă încît să poată participa cu foc pe deasupra trupelor
proprii şi prin intervale, la distanţe cît mai mari în faţa limitei dinainte a apărării. În ofensivă
transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) măresc caracterul decisiv al acţiunilor de
luptă care devin mai impetuoase, se desfăşoară în ritm mai rapid, pe o adîncime mai mare,
asigurînd astfel condiţii mai bune pentru manevrarea şi nimicirea inamicului. În toate formele şi
situaţiile de luptă, indiferent de procedeele de acţiune (pe jos sau cu infanteria îmbarcată)
transportoarele amfibii blindate (maşinile de luptă) vor fi astfel folosite, încît să participe
permanent şi nemijlocit cu focul mitralierelor (armamentului) la acţiunile grupei şi plutonului pe
baza ordinelor comandanţilor acestora, încadrîndu-se organic în concepţia subunităţilor proprii.

Pistoalele-mitraliere şi mitralierele se folosesc pentru nimicirea forţei vii şi altor mijloace

de foc ale inamicului. Pe lângă aceasta, ele se pot folosi pentru nimicirea ţintelor aeriene care
zboară la înălţimi mici.

Puşca cu lunetă se foloseşte pentru nimicirea ţintelor importante izolate (ofiţeri,

observatori, lunetişti, servanţii mijloacelor de foc, elicoptere la înălţimi mici) ale
inamicului.
Rachetele antitanc dirijate, aruncătoarele de grenade şi grenadele antitanc se folosesc
pentru distrugerea tancurilor şi a altor maşini blindate, iar alte aruncătoare de grenade şi
grenade de mînă - pentru nimicirea forţei vii şi a mijloacelor de foc ale inamicului, dispuse în
afara adăposturilor, în tranşee deschise, şanţuri şi în spatele adăposturilor (în văgăuni, răpi şi
pe versantele opuse ale înălţimilor).

Descoperirea la timp a inamicului şi nimicirea lui cu foc se obţine prin ţinerea lui
permanentă în câmpul de observare şi folosirea iscusită a armelor disponibile.

1.3 Întrebuințarea și misiunile batalionului de infanterie care trece la ofensiva din mișcare

Batalionul de infanterie constituie forţa luptătoare a brigăzii mecanizate.

Batalionul de infanterie, pe câmpul de luptă, are următoarele roluri:

a) este angajat, de regulă, în operaţii la contact cu inamicul sau poate organiza

raiduri/operaţii în adâncime şi operaţii în spate;
b) poate participa în operaţii, ca rezervă a unor grupări tactice;
c) poate fi angajat, ca desant aerian debarcat, în executarea operaţiilor în adâncime
pentru realizarea capetelor de pod, ocupării obiectivelor importante din teren etc.
Indiferent de rolul pe care îl joacă batalionului de infanterie în operaţii, acţiunile
executate în condiţii de vizibilitate redusă stau la baza acestora; prin folosirea condiţiilor
meteorologice, se caută obţinerea de avantaje faţă de tehnologie sau pregătirea forţelor din
conflict; întunericul, ceaţa, ploile abundente şi ninsorile asigură vizibilitatea redusă; combinarea
capacităţilor tehnologice, folosirea aparaturii de vedere pe timp de noapte şi tactice, dobândite
prin instruire permit batalionului de infanterie să ducă acţiuni în aceste condiţii meteorologice;
acţiunile în condiţii de vizibilitate redusă lovesc apărătorul atunci când bătaia armamentului său
sau cooperarea între poziţiile acestuia, sunt reduse.

Batalionul de infanterie adoptă lupta ofensivă pentru:

a) distrugerea/neutralizarea forţelor inamicului;

b) cucerirea poziţiilor cheie sau decisive din teren;
c) privarea inamicului de resurse;
d) obţinerea de informaţii;
e) inducerea în eroare şi schimbarea direcţiei acţiunilor inamicului;
f) menţinerea inamicului într-o poziţie dezavantajoasă ;
g) dezorganizarea atacului inamicului.
Scopurile luptei ofensive se realizează prin:

a) studierea, aprecierea reală a inamicului şi folosirea cu eficienţă a terenului;

b) executarea frecventă şi oportună a manevrei de foc, de forţe şi mijloace pentru
încercuirea, capturarea şi obţinerea efectului dorit asupra inamicului;
c) lovirea prin surprindere a inamicului şi dezvoltarea impetuoasă a acţiunilor în
adâncimea apărării acestuia;
d) securizarea aliniamentelor/obiectivelor cucerite şi respingerea contraatacurilor;
e) aplicarea permanentă a măsurilor de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a
forţelor;
f) conducerea neîntreruptă a subunităţilor subordonate.

Succesul în lupta ofensivă a batalionului este determinat de: realizarea surprinderii şi

concentrarea eforturilor; viteza/ritm în acţiuni; flexibilitate şi îndrăzneală.

Realizarea surprinderii se obţine prin lovirea inamicului pe timpul, în locul sau într-un
mod în care acesta nu se aşteaptă. Inamicul nu trebuie să obţină date despre atac decât mult mai
târziu, pentru a nu putea reacţiona eficient. Surprinderea este determinată de direcţia atacului,
momentul, intensitatea şi îndrăzneala executării.

Şocul unui atac neaşteptat îi încetineşte inamicului reacţiile, îi distruge/neutralizează

sistemul de comandă şi control şi îi reduce eficacitatea armamentului. Acesta permite
batalionului să-l învingă repede pe apărător.

Iniţiativa asigură batalionului condiţii pentru alegerea timpului, a locului şi a mijloacelor

de luptă. Surpriza este sporită de lovirea inamicului în flancuri sau în spate, de infiltrări sau
introducerea rapidă şi neaşteptată a forţelor luptătoare (de sprijin de luptă) în locurile/pe
direcţiile neaşteptate de către inamic.

Durata surprizei fiind scurtă, batalionul trebuie să o exploateze rapid interzicând

inamicului câştigarea de timp şi restabilirea echilibrului.

Concentrarea eforturilor batalionului se realizează prin masarea efectelor puterii de luptă.

Pentru a obţine concentrarea eforturilor în spaţiul de luptă şi pentru a asigura securitatea

acestora, comandantul va folosi o combinaţie de patru elemente: dispersarea; concentrarea;
inducerea în eroare; atacul.

Comandantul va fixa un efort principal şi va aloca suficiente resurse de sprijin de luptă

pentru îndeplinirea obiectivului final dorit. Planul trebuie să fie suficient de flexibil pentru a da
posibilitatea să se treacă de la lovitura principală la cea secundară/auxiliară în cazul în care apare
o posibilitate mai bună de obţinere a succesului.

Eficienţa armelor moderne, în special a artileriei şi a armamentului NBC, sporeşte

ameninţarea asupra forţelor dispuse comasat. Batalionul trebuie să evite schematismul sau
mişcările evidente care să demaşte momentul sau direcţia atacului său. Securitatea, mobilitatea
tactică şi folosirea corectă a terenului şi a vremii sunt esenţiale pentru obţinerea succesului.

Alte modalităţi de realizare a concentrării eficiente a armamentului batalionului asupra

inamicului includ următoarele:

a) sincronizarea focului prin ochire directă, a celui din poziţii de tragere acoperite şi a
sprijinului aerian apropiat;
b) întărirea efortului principal prin sprijin prin foc executat din poziţiile de tragere
acoperite, cu aviaţia şi prin sprijinul aerian apropiat şi adaptarea acestuia noii situaţii, dacă
aceasta se schimbă;
c) integrarea sprijinului de luptă şi a celui logistic.
Organizarea şi coordonarea în mod corespunzător a modalităţilor de concentrare a
eforturilor oferă batalionului susţinerea necesară obţinerii succesului.

Cercetarea şi supravegherea sunt acţiuni foarte importante care permite atacatorului să-şi
concentreze puterea de luptă asupra punctelor slabe ale inamicului.

Viteza/ritmul în acţiune este esenţială/esenţial pentru obţinerea succesului în lupta

ofensivă a batalionului şi poate preveni luarea de către inamic a contramăsurilor eficiente. Viteza
şi realizarea surprinderii compensează diferenţele privind raportul de forţe şi-l împiedică pe
inamic să câştige timp pentru a identifica şi reacţiona eficient împotriva efortului principal.

Viteza nu trebuie confundată cu graba. Graba există atunci când forţele sunt introduse în
luptă fără o analiză corespunzătoare, fără un sprijin prin foc eficient şi înainte ca fiecare militar
disponibil să fie instruit. Rezultatul unui astfel de atac îl reprezintă introducerea forţelor în
acţiune mult mai devreme, afectând ritmul de îndeplinire a misiuni. Obţinerea vitezei necesare se
realizează prin executarea cercetării, prin folosirea artileriei şi a altor forme de sprijin, incluzând
sprijinul aerian, instruirea fiecărui militar şi apoi declanşarea atacului astfel încât timpul în care
forţele se află sub focul inamicului să fie redus la minim.

Realizarea vitezei necesare se poate obţine astfel:

a) constituirea, antrenarea şi utilizarea unui sistem de comandă şi control eficient care

să transfere capacităţile mentale în acţiuni decisive şi rapide; folosirea documentelor de luptă
tipizate permite subordonaţilor să se folosească de punctele slabe ale dispozitivului inamicului
descoperite prin ritmul rapid în care se execută atacul brigăzii;
b) sporirea mobilităţii este determinată de tehnicile de manevră folosite, dispozitivele
adoptate şi de gradul de instruire, care permit forţelor proprii să se deplaseze şi să reacţioneze
rapid folosind terenul; planificarea corectă a acţiunilor geniştilor, artileriei terestre, apărării
antiaeriene şi a sprijinului aviaţiei, sporesc mobilitatea în spaţiul de luptă; recunoaşterea,
cercetarea şi culegerea de informaţii sunt esenţiale;
c) realizarea în timp scurt a sprijinului logistic măreşte foarte mult posibilitatea
continuării atacului.
Flexibilitatea este o trăsătură necesară comandanţilor. Lupta cere ca ei să se aştepte la
situaţii incerte şi să fie în măsură să exploateze şansele. Sporirea flexibilităţii este determinată de
următoarele măsuri şi acţiuni:

a) pregătirea cercetării spaţiului de luptă în scopul cunoaşterii terenului şi a

dispozitivului inamicului, pentru acţiunile iniţiale şi cele următoare;
b) solicitarea continuă de informaţii pentru descoperirea punctelor slabe ale inamicului,
a posibilităţilor de atac a flancurilor şi spatelui dispozitivului acestuia;
c) menţinerea unei rezerve care să-şi poată asuma misiunea atacului principal sau
exploatarea oportunităţilor tactice;
d) stabilirea unui sistem de comandă şi control care să permită comandantului luarea şi
transmiterea deciziilor în timp scurt;
 e) conducerea intenţiilor comandantului prin ordine de acţiune tipizate sau prin ordine
parţiale.
Îndrăzneala reprezintă dorinţa de a risca în acţiuni curajoase pentru a obţine rezultate
decisive. Comandantul îndrăzneţ este încrezător şi original. El nu se grăbeşte niciodată.

Acţiunile comandantului îndrăzneţ sunt rapide şi decisive, bazate pe cunoaşterea

problemelor tactice, a militarilor săi, a terenului şi inamicului. Acest comandant va manevra
continuu pentru a menţine o poziţie avantajoasă faţă de inamic. Va căuta să atace flancul şi
spatele inamicului şi va exploata şansa, imediat, chiar dacă prin acesta îşi expune flancurile
pentru un timp scurt. El emite ordine de misiune tipizate şi se va deplasa spre acele locuri din
spaţiul de luptă, de unde poate influenţa cel mai bine aspectele critice ale atacului său.

Curajul şi dorinţa de a accepta riscuri calculate a fost întotdeauna piatra de temelie a

succesului acţiunilor ofensive. Conceptul de putere de luptă este mai mult decât suma forţelor
sistemului de luptă. Pentru a distruge/neutraliza un inamic superior numeric comandanţii
îndrăzneţi au lovit în momentele şi în locurile neaşteptate.

Conţinutul şi adâncimea misiunilor batalionului de infanterie în lupta ofensivă sunt

determinate de: situaţia, natura, valoarea şi caracterul apărării inamicului; locul şi rolul ei în
cadrul concepţiei eşalonului superior; compunerea de luptă; caracteristicile terenului;
posibilităţile de sprijin logistic.

Batalionului de infanterie din eşalonul I primeşte misiune imediată, misiune următoare şi

direcţie ulterioară de ofensivă.

Misiunile batalionului de infanterie din eşalonul I au următorul conţinut:

a) misiunea imediată - ruperea apărării şi distrugerea/neutralizarea forţelor şi

mijloacelor inamicului din fâşia de ofensivă aflată pe adâncimea compnaiilor de infanterie din
eşalonul întâi ale inamicului, respingerea ripostelor inamicului şi cucerirea şi securizarea unui
aliniament care să permită dezvoltarea ofensivei;
b) misiunea următoare – distrugerea/neutralizarea rezervelor de batalion, respingerea
ripostelor ofensive ale inamicului în cooperare cu vecinii, cucerirea şi securizarea unui
aliniament care să coincidă cu cel al misiunii imediate a brigăzii şi crearea condiţiilor pentru
dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării inamicului;
c) direcţia ulterioară de ofensivă - se indică până la adâncimea misiunii următoare a
brigăzii, în scopul prevenirii dezorganizării conducerii şi cooperării, precum şi pentru orientarea
comandantului de batalion asupra acţiunilor de luptă pe care le va duce după îndeplinirea
misiunii următoare; misiunile în detaliu ce revin batalionului care continuă ofensiva pe această
direcţie se precizează pe timpul îndeplinirii misiunii următoare.
Batalionul de infanterie din din eşalonul II se întrebuinţează pentru intensificarea
ofensivei în adâncimea apărării inamicului, participarea la respingerea unor riposte ofensive,
dezvoltarea ofensivei pe o altă direcţie, asigurarea unui flanc descoperit, înlocuirea unor forţe
care şi-au pierdut puterea de luptă, distrugerea/neutralizarea forţelor inamice, care acţionează
înapoia dispozitivului propriu. În dependenţă de situaţie el primeşte aceleaşi misiuni ca şi
batalionul din eşalonul I.

1.4 Dispozitivul și manevra batalionului de infanterie care trece la ofensiva din mișcare

Dispozitivul de luptă al batalionului cuprinde: sistemul de comandă; gruparea de

angajare; rezerva; sistemul logistic.

Factorii care influenţează constituirea dispozitivului de operaţii sunt:

a) misiunea primită şi concepţia luptei;

b) procedeul de ofensivă adoptat;
c) valoarea, natura şi posibilităţile inamicului;
d) conţinutul şi adâncimea misiunilor de luptă;
e) compunerea de luptă a batalionului;
f) cantitatea mijloacelor de întărire şi de sprijin;
g) caracteristicile terenului.
Dispozitivul adoptat la începutul operaţiei ofensive nu rămâne acelaşi pe timpul luptei. În
raport de situaţie şi condiţiile de teren, dispozitivul realizat iniţial poate fi schimbat pe timpul
ducerii ofensivei, până la îndeplinirea misiunii primite.

Sistemul de comandă al batalionului în ofensivă se realizează prin conducerea

activităţilor de către comandant, îmbinată cu manifestarea largă a iniţiativei de către subordonaţi
pe timpul îndeplinirii misiunilor primite.

Comanda batalionului se execută de la punctul de comandă care se dispune în cadrul

grupării de angajare, pe direcţia principală de efort, la 2 – 2,5 km faţă de aliniamentul de contact.

Gruparea de angajare, de regulă, cuprinde majoritatea subunităţilor din forţele luptătoare

şi de sprijin de luptă din subordine. Forţele grupării de angajare sunt eşalonate în adâncime, fiind
destinate să fracţioneze şi izoleze apărarea inamicului, să execute ofensiva în ritm rapid, să
manevreze, să fracţioneze şi să distrugă/neutralizeze gruparea de forţe a acestuia din fâşia de
ofensivă a batalionului, să-i respingă contraatacurile, să cucerească şi să securizeze zone,
raioane, aliniamente sau obiective importante şi să dezvolte ofensiva în adâncime pentru
îndeplinirea scopului luptei.

Gruparea de angajare a batalionului se compune din: eşalonul unu;eşalonul doi; forţele de

sprijin.

Eşalonul unu este constituit din subunităţi luptătoare, dispuse în dispozitiv, pe baza de
plecare la ofensivă/aliniamentul de atac. Acestea au o compunere variabilă şi conţin forţe de
valoarea 1– 2 companii de infanterie cu forţele şi mijloacele de întărire.

Forţele din eşalonul unu sunt destinate pentru:

a) participarea la ruperea apărării inamicului sau pătrunderea prin intervalele existente

în dispozitivul acestuia;
b) dezvoltarea ofensivei în ritm rapid, fracţionarea şi distrugerea/neutralizarea
grupării principale de forţe a inamicului pe adâncimea misiunii primite;
c) asigurarea introducerii în luptă a eşalonului doi şi dezvoltarea ofensivei în
adâncime în scopul cuceririi şi securizării zonelor/aliniamentelor/ţintelor importante din
adâncimea dispozitivului inamicului;
d) respingerea eventualelor contraatacuri ale inamicului;
e) realizarea joncţiunii cu forţele aeromobile/detaşamentele înaintate;
f) consolidarea şi securizarea zonelor şi aliniamentelor/ţintelor cucerite;
g) urmărirea forţelor inamicului care se retrag.
Eşalonul doi, de regulă, reprezintă aproximativ o treime din totalul forţelor luptătoare şi
este constituit dintr-o companie de infanterie şi un număr variabil de subunităţi de infanterie,
primite temporar în subordine. Se dispune în adâncimea grupării de angajare la o depărtare faţă
de aliniamentul de contact de cel puţin 3 km şi este destinată pentru:

a) intensificarea loviturii şi dezvoltarea ofensivei în adâncimea apărării inamicului,

pe direcţia principală de efort sau pe altă direcţie;
b) cucerirea unor zone/aliniamente/ţinte importante;
c) participarea la respingerea contraatacurilor;
d) încercuirea şi distrugerea/neutralizarea unor forţe rămase înapoia forţelor de pe
direcţia principală de efort;
e) înlocuirea unor unităţi din eşolonul unu care şi-au pierdut puterea de luptă;
 f) distrugerea/neutralizarea, independent sau în cooperare cu alte forţe, a forţelor
aeropurtate sau a forţelor aeromobile ale inamicului folosite înapoia dispozitivului batalionului.
În cadrul grupării de angajare se poate constitui, ca element de dispozitiv, detaşamentul
înaintat sau detaşamentul de întoarcere; din forţele din eşalonul II, se poate constitui, după caz, şi
forţa aeromobilă.

Există situaţia când batalionul în întregime se poate constitui ca detaşament înaintat, de

întoarcere sau ca forţă aeromobilă debarcată.

Detaşamentul înaintat se constituie din subunitatea care a obţinut cele mai importante
succese şi care prin acţiunile sale şi avantajul tactic în care se găseşte, poate asigura condiţii
pentru dezvoltarea rapidă a ofensivei de către forţele grupării de angajare.

Detaşamentul înaintat poate fi constituit premeditat pe timpul pregătirii, fiind introdus în

luptă pe timpul dezvoltări ofensivei în adâncime, atunci când s-au creat condiţiile necesare sau
chiar de la început/după ruperea apărării, dacă situaţia permite.

Compunerea de luptă a detaşamentului înaintat trebuie să permită ducerea cu succes a

acţiunilor în mod independent.

Detaşamentul înaintat poate îndeplini, singur sau în cooperare cu forţele aeromobile,

următoarele misiuni:

a) cucerirea din mişcare şi securizarea unor aliniamente/zone/ţinte importante din

adâncimea apărării inamicului;
b) cucerirea unor puncte obligatorii de trecere sau a unor treceri peste cursurile de apă;
c) cucerirea din mişcare a unor localităţi;
d) interzicerea afluirii rezervelor din adâncime ale inamicului.
Detaşamentul de întoarcere se constituie în cadrul luptei ofensive desfăşurate în teren
muntos - împădurit sau pe timpul luptei în centre mari urbanistice, dintr-o companie de
infanterie, întărită, care se infiltrează în adâncimea dispozitivului inamicului, îl loveşte prin
surprindere în spate, întoarce apărarea acestuia şi creează condiţii favorabile dezvoltării ofensivei
de front. În condiţii favorabile se constituie şi în cadrul ofensivei în teren obişnuit.

Forţa aeromobilă se constituie dintr-o companie de infanterie din cadrul eşalonului II. În
acest scop, batalionului i se asigură mijloace de transport adecvate. Batalionul poate face parte
din forţa aeromobilă din companenţa brigăzii.
 Forţa aeromobilă este întrebuinţată pe timp limitat pentru ducerea unor acţiuni în
dispozitivul inamicului. Durata acţiunilor depinde de: conţinutul, importanţa misiunii şi
adâncimea la care acţionează; natura şi valoarea inamicului; ritmul de înaintare al forţelor
proprii; posibilitatea asigurării sprijinului cu artileria şi aviaţia; valoarea şi compunerea forţei
aeromobile; gradul de asigurare cu materiale.

Forţele de sprijin de luptă sunt destinate să susţină forţele din gruparea de angajare
(succesiv, întâi forţele din eşalonul I , apoi forţele din eşalonul II şi rezerva sau simultan) pentru
îndeplinirea scopurilor ofensive şi cuprind subunităţile de armă, grupurile şi detaşamentele
special constituite din structurile organice şi primite ca întărire.

Bateria de aruncătoare, constituie un element de bază al forţelor de sprijin .

Elemente de dispozitiv se dispun pe direcţia principală de efort, sau central faţă de

limitele laterale ale fâşiei de ofensivă, pentru a putea executa rapid manevra de foc sau de
armament pe alte direcţii. Zonele de dispunere a elementelor de cercetare, de manevră şi de
acţiune ale bateriei se dispun de regulă, în adâncime de până la 1,5-2 km. Acestea se eşalonează
în adâncime, ţinând seama de misiunile ce le revin, de caracteristicile tehnico-tactice ale
armamentului şi de configuraţia terenului, astfel încât să poată executa focul în fâşia de tragere
stabilită.

Bateria de aruncătoare a a batalionului de infanterie execută, de regulă, următoarele

misiuni:

a) sprijinul direct prin foc al batalionului (dincolo de aliniamentul de contact, pe

adâncimea apropiată - până la 6- 7 km; la flancuri şi înapoia dispozitivului marilor unităţi);

b) întărirea sprijinului direct prin foc al companiilor de infaterie din elalonul I al

batalionului.

Pentru îndeplinirea acestor misiuni, bateria de aruncătoare execută următoarele sarcini

specifice şi implicite (anexa nr. 2.2).

Bateria antitanc din organică sau primită ca întărire/în sprijin se constituie ca rezerva
antitanc dispunându-se iniţial într-un raion de concentrare/dispunere, între eşalonul I şi eşalonul
II. Aceasta îndeplineşte următoarele sarcini (anexa nr. 2.3).

Plutonul de geniu intră în compunerea grupării de angajare şi pe timpul desfăşurării

acţiunilor constituie detaşamente cu destinaţie specială: detaşament mobil de baraje; detaşament
de asigurare a mişcării/deplasării. Parte din subunităţile plutonului se pot găsi în rezerva de geniu
păstrată la dispoziţia comandantului.

Subunităţile de geniu, organice şi primite ca întărire, îndeplinesc următoarele misiuni:

a) cercetarea de geniu;
b) cercetarea la minare, executarea culoarelor prin baraje, deminarea terenului şi
obiectivelor;
c) executarea mecanizată a lucrărilor de fortificaţie;
d) amenajarea genistică a punctelor de comandă;
e) amenajarea şi menţinerea viabilităţii itinerarelor/drumurilor;
f) amenajarea şi deservirea trecerilor peste cursurile de apă şi alte obstacole;
g) executarea lucrărilor genistice de mascare;
h) participarea la înlăturarea efectelor datorate întrebuinţării de către inamic a
armelor de distrugere în masă nucleare, biologice, chimice şi a sistemelor incendiare.
Detaşamentul mobil de baraje se constituie din subunităţi de pionieri organice sau primite
ca întărire de la eşalonul superior şi acţionează independent sau în cooperare cu rezerva antitanc,
fiind destinat pentru: executarea rapidă a barajelor de mine antiblindate pe direcţiile de
contraatac ale inamicului; asigurarea flancurilor şi intervalelor ameninţate, a aliniamentului de
introducere în luptă a eşalonului II şi a rezervei; participarea la consolidarea aliniamentelor şi
raioanelor cucerite. De regulă, se dispune între eşalonul I şi eşalonul II al batalionului. Pe timpul
desfăşurării ofensivei se deplasează înapoia forţei din eşalonul I.

Detaşamentul de asigurare a mişcării/deplasării se constituie din subunităţi de cercetare

de geniu, drumuri organice şi primite ca întărire. Este destinat pentru asigurarea
mişcării/deplasării neîntrerupte, în ritm rapid şi în ascuns a batalionului, din raioanele de
dispunere/concentrare până pe aliniamentul de introducere în operaţie.

Când situaţia impune parte din subunităţile de geniu, organice sau primite ca întărire, pot
intra în compunerea detaşamentului de salvare-evacuare. Dacă constituirea şi acţiunea acestuia
nu se impun, subunităţile de geniu se vor găsi în rezerva de geniu, în măsură a fi disponibilizate
la ordin.

Rezerva de geniu se constituie din subunităţile rămase în urma constituirii

detaşamentelor, împreună cu alte subunităţi de geniu primite ca întărire de la eşalonul superior şi
este destinată pentru îndeplinirea următoarelor misiuni: executarea barajelor pe direcţiile de
contraatac ale inamicului; asigurarea flancurilor şi intervalelor descoperite; consolidarea
aliniamentelor şi obiectivelor cucerite; introducerea în luptă a eşalonului II şi/sau rezervei;
executarea unor lucrări de mascare; înlocuirea subunităţilor de geniu care şi-au pierdut puterea
de luptă.

Grupa de apărare nucleară, biologică şi chimică constituie principala structură de sprijin

NBC, dispunându-se iniţial într-un raion situat între eşalonul I şi eşalonul II, fiind în măsură să
execute următoarele misiuni:

a) controlul nuclear, biologic şi chimic;

b) amplificarea puterii de foc prin întrebuinţarea sistemelor incendiare.

O parte din subunităţile de apărare NBC pot fi date ca întărire grupurilor de recunoaştere
a inamicului şi terenului, detaşamentului de asigurare a mişcării/deplasării, detaşamentului de
salvare – evacuare (când se constituie), forţelor de pe direcţia principală de efort din eşalonul I
(numai subunităţile de sisteme incendiare) şi la punctul de comandă al batalionului.

Plutonul de cercetare îndeplineşte următoarele misiuni:

a) cercetarea în adâncime (culegerea informaţiilor despre cele mai importante

ţinte dispuse în adâncimea tactică a dispozitivului inamicului);
b) cercetarea la contact (culegerea informaţiilor din zona acţiunilor din contact şi
în imediata apropiere a acesteia);
c) cercetarea semnalelor electromagnetice (culegerea, centralizarea şi analizarea
informaţiilor privind inamicul, realizate cu mijloace radioelectronice);
d) cercetarea în spate sau teritorială (asigurarea datelor şi informaţiilor asupra
fenomenelor economico - sociale, militare, topogeodezice, meteorologice, de comunicaţii şi
psihomorale din zona de responsabilitate a batalionului, cu impact asupra luării deciziilor în timp
real).
Plutonul de transmisiuni asigură legăturile necesare conducerii forţelor participante la
luptă, cooperării şi înştiinţării acestora pe toată durata şi adâncimea misiunilor.

Grupa de poliţie militară asigură paza punctului de comandă al batalionului, participă la

însoţirea personalului de conducere şi la realizarea măsurilor de comenduire şi îndrumare a
circulaţiei.

Rezerva se constituie din 1-2 plutoane de infanterie, în funcţie de existentul în forţe şi

mijloace, complexitatea situaţiei şi caracteristicile terenului din fâşia de ofensivă.

Rezerva este întrebuinţată pentru rezolvarea unor situaţii critice neprevăzute care pot să
apară pe timpul ducerii operaţiei.
 Subunităţile din rezervă se dispun în adâncimea dispozitivului, în raioane care să asigure
condiţii pentru realizarea unei protecţii sigure a forţelor faţă de loviturile inamicului şi pentru
executarea manevrei oportune.

Rezerva se dispune în raionul de bază/de rezervă pe care îl amenajează genistic.

Sistemul logistic se compune din: modulul S.4 - logistic; subunităţile şi formaţiunile de

logistică; subunităţile destinate protecţiei acestora; punctele de transbordare a tehnicii şi
materialelor; raioanele de adunare a tehnicii deteriorate; itinerarele de aprovizionare şi evacuare;
detaşamentele destinate încărcării/descărcării materialelor din staţiile de
aprovizionare/descărcare.

De regulă, atacul batalionului de infanterie este îndreptat asupra frontului, flancurilor sau
spatelui inamicului. Manevra de nivel tactic poate fi: manevra de forţe şi mijloace, manevra de
foc şi manevra de echipament. Alegerea formei de manevră este determinată de scopul urmărit,
misiune, inamic, teren, vreme, forţele disponibile, eşalonul executant, timp şi spaţiu.

Principalele forme de manevră de forţe şi mijloace folosite de batalionul de infanterie

sunt: ruperea apărării/pătrunderea; loviturile în adâncime; infiltrarea; învăluirea; atacul frontal;
manevra de întoarcere; manevra de foc şi manevra pe verticală.

Formele de manevră evidenţiază relaţia dintre unităţile care atacă şi inamic. Atacul
combină acţiunile batalionul de infanterie cu punctele vulnerabile ale inamicului şi se
concentrează asupra punctelor decisive ale apărării acestuia. Procesul de estimare trebuie să
ofere comandantului informaţiile necesare selectării formei corecte de manevră. Pentru a-şi
îndeplini misiunea, batalionul poate combina formele de manevră. De exemplu, un element al
batalionul de infanterie poate ataca frontal pentru a fixa inamicul şi un alt element poate executa
o învăluire. Formele de manevră selectate trebuie să sprijine intenţiile comandantului.

Ruperea apărării/pătrunderea se execută de către batalionul de infanterie ca o continuare a

atacului frontal şi urmăreşte crearea unei breşe în sistemul defensiv al inamicului şi
dezorganizarea apărării acestuia prin concentrarea puterii de luptă necesare în sectorul de rupere,
astfel încât apărătorul să fie depăşit din punct de vedere numeric, tehnic şi tactic.

Batalionul de infanterie participă la executrea ruperii în componenţa brigăzii, de regulă,

pe o singură direcţie, în funcţie de forţele şi mijloacele la dispoziţie, inamic şi teren, avându-se în
vedere, atât efectul dispersării propriei puteri de luptă cât şi capacitatea apărătorului de a
reacţiona.
 Loviturile în adâncime urmăresc distrugerea/neutralizarea simultană a inamicului pe
întreaga adâncime a dispozitivului, ruperea apărării acestuia, concomitent cu angajarea
rezervelor, prin operaţii terestre şi aeriene (eventual navale) executate într-o concepţie unitară.

Batalionul de infanterie participă la operaţiile în adâncimea dispozitivului inamicului cu

loviturile bateriei de aruncătoare, acţiunile forţelor aeromobile şi detaşamentele înaintate.

Infiltrarea. Scopul infiltrării este deplasarea unei forţe fără a fi observată, dintr-un loc în
altul, pentru îndeplinirea unei misiuni. Aceasta este forma preferată de manevră a infanteriei,
deoarece permite folosirea în ascuns a unei forţe mici pentru atacul prin surprindere a unei forţe
mai mari. Infiltrarea ajută la prevenirea descoperirii şi angajării forţelor. Deplasarea, de regulă se
face pe jos sau prin aer, dar poate fi executată şi pe autovehicule sau pe ambarcaţiuni. Împreună
cu alte subunităţi, o forţă infiltrată poate ataca spatele sau flancurile poziţiei înaintate a
inamicului (de pe LDA) îndeplinindu-şi misiunea cu scopul de a facilita pătrunderea unei forţe
mai mari. De asemenea ea poate ataca liniile de comunicaţii, instalaţiile administrative din
spatele inamicului, comandamentele, punctele de comandă, forţele de sprijin şi cele logistice.
Subunităţile infiltrate pot cuceri poziţii-cheie din teren, distruge noduri de comunicaţie
importante şi încetinii refacerea inamicului şi aprovizionarea cu mijloace şi materiale.

Tipuri de infiltrare. Pot fi folosite trei tipuri de infiltrări: terestră; pe apă; pe calea aerului.

Infiltrarea terestră pe jos este cea mai des folosită; este posibilă şi infiltrarea pe
autovehicule. Aceasta este mai uşor de realizat în zonele unde sunt spaţii largi între forţe sau
unde este imposibil de asigurat flancurile. Multe infiltrări au fost realizate pe vehicule, în special
când raportul forţă-spaţiu este mic.

Infiltrarea pe apă. Forţele se pot infiltra pe mare sau pe cursurile de apă.

Infiltrarea pe calea aerului, de regulă, se execută cu elicopterele.

Învăluirea se execută de către batalionul de infanterie prin trecerea forţelor atacatoare pe

lângă sau pe deasupra poziţiilor principale ale inamicului, efortul principal al acestora vizând
flancul/flancurile sau spatele apărătorului în scopul ocupării, distrugerii/neutralizării unor
obiective cu rol determinant în stabilitatea apărării.

Forţele atacatoare pot executa manevra pe la unul din flancuri- învăluire simplă, pe la
ambele- învăluire dublă sau pe deasupra poziţiilor principale de apărare ale inamicului- învăluire
pe verticală. Pentru inducerea în eroare a inamicului asupra variantei/variantelor de executare a
atacului/atacurilor sau a direcţiei/direcţiilor principale a acestuia, parte din forţele proprii vor
executa unele acţiuni cu caracter secundar.

Batalionul de infanterie care execută învăluirea va încerca să opună puterea proprie

punctelor vulnerabile ale inamicului prin lovirea acestuia în flanc sau spate. Inamicul va fi forţat
să lupte de-a lungul căilor de acces neapărate sau mai puţin apărate. De asemenea, învăluirea
poate să întrerupă căile de comunicaţii ale inamicului şi să-i reducă astfel capacitatea de a lupta.

Utilizarea acestei forme de manevră impune existenţa sau crearea unui flanc vulnerabil şi
folosirea eficientă a forţelor aflate la dispoziţia comandantului împotriva punctelor slabe ale
inamicului. Mobilitatea şi surprinderea sunt elemente ce garantează succesul.

Forţele care execută atacul trebuie să fie eşalonate în adâncime şi să-şi protejeze
flancurile pentru a evita pericolul de a fi ele însele învăluite.

Învăluirea dublă realizată cu succes poate conduce la încercuirea inamicului. Pentru

aceasta, forţele principale menţin contactul cu inamicul împiedicând dezangajarea şi refacerea
dispozitivului de apărare, provocând maximum de pierderi, în timp ce forţele destinate să
execute învăluirea, încercuiesc complet şi interzic căile de retragere ale inamicului. În funcţie de
situaţia concretă, forţele care luptă la încercuire trec în grabă la apărare pentru blocarea
inamicului încercuit.

Întoarcerea este o formă de manevră prin care se angajează inamicul pe front cu o parte
din subunităţi în timp ce majoritatea forţelor şi mijloacelor acţionează în flancul sau spatele
dispozitivului acestuia, pe o adâncime mai mare cu scopul de a ataca eşalonul II sau rezervele, de
a intercepta comunicaţiile, silindu-l să ducă acţiuni de luptă şi pe alte direcţii decât pe cea a
frontului. Pe timpul manevrei de întoarcere gruparea de întoarcere evită total inamicul pentru a
cuceri un obiectiv situat la distanţă mare în spatele dispozitivului acestuia.

Manevra de întoarcere îl va forţa pe inamic să-şi abandoneze poziţiile sau să-şi separe
forţele principale pentru a face faţă ameninţării.

Obiectivul stabilit trebuie să fie de-a lungul itinerarelor/drumurilor din dispozitivul

inamicului şi suficient de important pentru acesta, astfel încât să-l determine să abandoneze
poziţiile sale înaintate.

Focul executat în adâncimea dispozitivului inamicului capătă o importanţă deosebită

pentru protejarea forţelor care execută manevra de întoarcere şi distrugerea/neutralizarea
acestuia, deoarece artileria nu poate să însoţească forţele la întoarcere. Pe timpul manevrei de
întoarcere între subunităţile care duc acţiuni frontale şi cele care execută manevra de întoarcere
nu există legătură de foc.

Atacul frontal este forma de manevră cea mai puţin avantajoasă.

Aceasta se execută de batalionul de infanterie asupra frontului inamicului, angajându-l în

mod decisiv pe toată întinderea aliniamentului de contact sau numai pe o porţiune din lungimea
acestuia. Se adoptă pentru fixarea sau depăşirea inamicului ori distrugerea/neutralizarea sa pe
poziţii.

De regulă, atacul frontal al batalionului de infanterie se desfăşoară atunci când viteza şi

simplitatea sunt decisive pentru menţinerea ritmului şi iniţiativei şi când puterea de luptă a
forţelor proprii este superioară în raport cu cea a inamicului. El se foloseşte când pătrunderea
sau/şi învăluirea nu sunt posibile.

Pierderile mari în personal şi tehnică de luptă recomandă ca această formă de manevră să

fie folosită în special împotriva unei apărări slab organizate sau pentru fixarea de front a
inamicului în vederea învăluirii acestuia cu forţele de pe direcţia principală de efort.

Manevra de foc este un factor important în operaţie/luptă şi constă în concentrarea

succesivă sau simultană a focului diferitelor tipuri de categorii de sisteme de armament pe
diferite ţinte, fără schimbarea poziţiei de tragere.

Manevra pe verticală se execută de către forţele aeromobile şi de grupurile de cercetare în

dispozitivul inamicului, concomitent cu alte forme de manevră, în scopul îndeplinirii obiectivelor
operaţiei prin cucerirea şi menţinerea unor obiective, aliniamente sau raioane până la realizarea
joncţiunii cu forţele care atacă de front.

1.5 Pregătirea și ducerea luptei de ofensivă din mișcare

Ofensiva din mişcare se execută ca urmare a unei pregătiri în timp scurt, împotriva unei
apărări a inamicului, nepregătită sau pregătită în grabă, în scopul exploatării unei situaţii
favorabile sau preluării iniţiativei după o apărare dusă cu succes. Acest procedeu asigură
pregătirea în secret a luptei, surprinderea acţională şi o vulnerabilitate mai redusă a forţelor faţă
de loviturile inamicului şi se bazează pe puterea de foc şi posibilităţile de manevră ale brigăzii
mecanizate. Timpul de pregătire este redus la minimul necesar pentru a trece la
distrugerea/neutralizarea inamicului înainte ca acesta să poată să se concentreze sau să-şi
îmbunătăţească sistemul defensiv. De asemenea, va fi redusă durata recunoaşterilor.

De regulă, operaţia ofensivă din mişcare se adoptă atunci când există suficiente
comunicaţii şi acoperiri pentru ascunderea deplasărilor şi se dispune de suficiente mijloace de
foc pentru neutralizarea inamicului.

În cazul operaţiei ofensive din mişcare, pregătirea de foc a atacului începe din momentul
intrării forţelor proprii în bătaia majorităţii artileriei inamicului.

Pentru pregătirea operaţiei ofensive din mişcare se stabilesc: raioane de concentrare;

itinerare de apropiere; puncte iniţiale; puncte de coordonare; aliniamente de desfăşurare pe
coloane; aliniamente de debarcare; aliniamente de desfăşurare pentru atac; direcţii de ofensivă;
aliniamente de coordonare a sprijinului prin foc; obiective intermediar; obiective finale.

Raioane de concentrare în vederea atacului sunt utilizate pentru regrupare şi rezolvarea

problemelor de ordin administrativ ale forţelor atacatoare care urmează să fie reorganizate pentru
luptă şi/sau deplasate spre aliniamentul de atac. Acestea se dispun, pe cât posibil, în afara bătăii
majorităţii artileriei inamicului, astfel încât deplasarea forţelor de atac spre aliniamentul de
desfăşurare pentru atac, să se poată executa cu uşurinţă, în mod rapid şi prin folosirea judicioasă
a posibilităţilor de mascare.

Raionul de concentrare pentru brigadă poate fi de până la 10 km2.

Itinerarele de apropiere sunt traseele urmate de subunităţi din raioanele de concentrare

spre aliniamentul de desfăşurare pentru atac. Ele asigură deplasarea organizată şi coordonată,
desfăşurarea forţelor pe subunităţi şi pentru atac pe aliniamente stabilite, astfel încât la ajungerea
pe aliniamentul de desfăşurare pentru atac, forţele atacatoare să aibă puterea de luptă completă
sau identică cu cea avută la plecarea din raionul de concentrare.

Pentru trecerea la operaţia ofensivă şi realizarea simultaneităţii atacului limitei dinainte a

apărării se fixează:

a) puncte iniţiale - la o depărtare faţă de raionul de concentrare care să asigure

încolonarea unei subunităţi tip companie cu mijloacele primite ca întărire/în sprijin;
b) puncte de coordonare - la distanţă corespunzătoare a 2- 3 ore de marş;
c) aliniamente de desfăşurare pe coloane de companii – la 4- 6 km faţă de limita
dinainte a apărării inamicului, în afara bătăii aruncătoarelor, tunurilor şi tancurilor care execută
foc prin trageri prin ochire directă;
 d) aliniamente de desfăşurare pe coloane de plutoane – la 2- 3 km faţă de limita
dinainte a apărării inamicului, în afara bătăii mijloacelor antiblindate, mitralierelor, artilerie şi
tancurilor care execută trageri prin ochire directă;
e) aliniamente de debarcare- se stabilesc pentru ofensiva cu infanteria în dispozitiv de
luptă pe jos; acesta trebuie să fie cât mai aproape de aliniamentul de atac (la 1- 1,2 km), ferit de
observarea inamicului şi de focul executat prin trageri prin ochire directă;
f) aliniamente de atac- se stabilesc cât mai aproape de limita dinainte a apărării
inamicului, de regulă, la 300 – 800 m faţă de inamic; pe aceste aliniamente forţele eşalonul unu
trebuie să ajungă desfăşurate simultan în dispozitiv de luptă;
g) aliniamente de siguranţă- se stabilesc la o distanţă variabilă faţă de LDA inamicului;
forţele nu au voie să le depăşească decât după terminarea pregătirii de foc şi trecerea la sprijinul
prin foc al ofensivei;
h) ora atacului (ora „C”)- este ora atacului limitei dinainte a apărării şi se comunică
unităţilor subordonate cu 1- 2 ore înainte de începerea deplasării;
i) formula de calcul a asigurării simultaneităţii ajungerii pe aliniamentul de atac este:
T = C – [(60 x D) / V + Ta], unde:
T = timpul de ajungere pe diferite aliniamente;

Ta = timpul consumat cu diferite activităţi;

C = ora “C”;

D = distanţa dintre diferite aliniamente, în km;

60 = constantă;

V = viteza de deplasare între aliniamente, în km/h.

Direcţia de ofensivă indică direcţia generală de înaintare care trebuie urmată de

batalionul de infanterie, precum şi gradul de libertate de manevră permis pe timpul înaintării
forţelor pentru atingerea obiectivului. Pe direcţia de ofensivă stabilită, forţele subordonate pot să
manevreze liber dar trebuie să rămână orientate spre obiectiv. Depăşirea liniilor de despărţire
dintre unităţile vecine se face numai cu aprobarea prealabilă a brigăzii.

Măsurile de coordonare a sprijinului prin foc se stabilesc de către comandantul eşalonului

superior în scopul asigurării coordonării focului mijloacelor care nu sunt sub controlul
comandanţilor subordonaţi, dar care le pot influenţa acţiunile. Această măsură se referă în
principal la: aliniamentul de coordonarea a sprijinului prin foc (ACSF); aliniamentul de
interzicere a focului (AIF); aliniamentul de încetare a focului (AÎF); zonă de foc restricţionat
(ZFR); zonă de foc nerestricţionat (ZFN); zonă de interzicere a focului (ZIF).

Obiectivele/aliniamentele intermediare sunt folosite pentru coordonarea deplasării

forţelor atacatoare în timp şi spaţiu şi sunt strâns legate de importanţa terenului şi dispunerea
inamicului. Cucerirea acestora nu trebuie să ducă la reducerea ritmului ofensivei. De regulă,
obiectivul/aliniamentul final al batalionului de infanterie constituie obiectivul
intermediar/aliniamentul misiunii imediate pentru eşalonul imediat superior.

Obiectivul final al misiunii constituie aliniamentul tactic ce trebuie cucerit de către

batalionul de infanterie pentru a îndeplini misiunea stabilită de comandant şi de regulă, se
compune din mai multe obiective îndeplinite succesiv.

Modul de acţiune după ajungerea pe aliniamentul de atac este similar ofensivei din
contact.