APROB

Şef catedra arta militară

locotenent-colonel Ion GODOROJA

,, ___” _____________ 2022

C H E S T I O N A R

cu întrebări pentru precătirea către susţinerea examenului

la disciplina „Elemente de artă militară -5 ” (anul III infanterie)

Chişinău -2022
1. Principiile luptei de arme întrunite. Enumerare şi descriere succintă.
Prin esența luptei moderne de arme întrunite trebuie de înțeles sensul ei, principal prin care
se deosebește de alte fenomene și procese a luptei armate, și în primul rind de luptele care se
duceau în războaiele trecute. Din timpurile strâvechi, pînă la apariția armelor de foc, esența
luptei era confruntarea corp la corp a luptătorilor, înarmați cu arme albe. Odată cu apariția,
dezvoltarea și perfecționarea armelor de foc un element de mare însemnătate devine focul,
care a dat părților luptătoare posibilă de a duce lupta la distanță, neîntrând în contact
nemijlocit (dar niciodată excluzând aceasta) și în acest mod sa mărimea amploare spațială,
suprafața de acțiuni, care la fel a fost esențială pentru evoluția societăților și domeniului
militar. Înzestrarea în masă a trupelor cu artilerie, mitraliere, întrebuințarea tancurilor și
aviația a adus la accea, că succesul pe cămpul de luptă a devenit posibil în rezultatul
eforturilor concordate, comune ale subunităților, unităților și marilor unități, a tuturor
genurilor de arme care participă în luptă. Lupta a început să capete trăsături de luptă de
arme întrunite, amploarea spațială, suprafața (teritoriul) de acțiuni a ei s-a mărit și mai mult.
În conflictele militare și războiul de apărare, lupta este mijlocul principal prin care se
realizează înfrângerea oricărui agresor ce ar atenta independența, suveranitatea și integritatea
teritorială a Republicii Moldova.
2. Scopul apărării. Tipurile apărării. Procedeele de trecere a subunităţilor la apărare.
Scopurile apărării se realizează prin:
1) pregătirea temeinică a acţiunilor subunităţilor pentru îndeplinirea misiunilor primite;
2) angajarea la posibilităţile maxime a tuturor forţelor şi mijloacelor existente pe
direcţiile de acţiune ale inamicului;
3) slăbirea capacităţii ofensive a inamicului;
4) producerea de pierderi cît mai mari şi respingerea atacului inamicului, menţinerea
unor porţiuni de teren (obiective) dinainte stabilite şi împiedicarea pătrunderii acestuia;
5) temporizarea ofensivei inamicului în vederea realizării tuturor condiţiilor pentru
trecerea la ofensivă;
6) preluarea iniţiativei.
Tipurile apărării: pe pozitie, mobila/manevriera.
Procedee de trecere la apărare: din contact nemijlocit cu inamicul (se pregateste in timp
scurt, concomitent cu ducerea actiunilor de lupta in curs de desfasurare), in afara contactului
cu inamicul (se asigura timo suficient pentru realizarea dispozitivului de lupta, organizarea
completa a sistemului de foc si amenajarea genistica a terenului).
3. Situaţii, condiţii şi particularităţile de adoptare a procedeelor de trecere a subunităţilor la
apărare.
Apărarea este forma de luptă armată prin care se realizează respingerea, oprirea sau
întîrzierea inamicului în scopul menţinerii spaţiului (terestru, aerian, maritim, fluvial) sau
obiectivului încredinţat.
Apărarea pregătită din timp este procedeul defensiv care permite forţelor angajate în
luptă să-şi pună în aplicare în volum complet elementele puterii de luptă.
Apărarea pregătită în grabă este procedeul defensiv care permite forţelor angajate în
luptă să-şi pună în aplicare în volum redus elementele puterii de luptă.
Apărarea pe poziţii este procedeul adoptat în scopul interzicerii, pentru o perioadă de
timp stabilită, a pătrunderii inamicului într-o anumită porţiune de teren (zonă, raion,
obiectiv); nimicirea propriu-zisă a inamicului constituie un obiectiv secundar; se organizează
în scopul menţinerii ferme a poziţiei de apărare, producerii de pierderi cît mai mari
inamicului, respingerii ofensivei acestuia şi interzicerii pătrunderii lui în adîncime; acest
procedeu se bazează pe un sistem de poziţii combinat cu obstacole, amenajarea judicioasă a
terenului şi manevra rezervelor.
 Apărarea mobilă este un procedeu adoptat în scopul nimicirii (înfrîngerii) inamicului
printr-un atac hotărîtor executat cu o grupare de forţe de lovire (izbire), într-un moment
favorabil. În acest scop, gruparea de lovire trebuie să aibă o mobilitate mai mare sau cel
puţin egală cu a atacatorului, iar celelalte forţe aflate în apărare să reuşească fixarea
inamicului şi direcţionarea pătrunderii acestuia în sensul dorit.
Retragerea este procedeul defensiv prin care forţele angajate în luptă întîrzie acţiunile
inamicului şi se sustrag de sub loviturile puternice ale acestuia, schimbîndu-şi poziţiile de
luptă spre înapoi.
Apărarea pe aliniamente intermediare se organizează de către marile unităţi
operative, atunci cînd inamicul dispune de o superioritate covîrşitoare de forţe şi mijloace
sau are o situaţie avantajoasă. Scopul apărării, în acest caz, îl constituie cîştigarea de timp,
producerea de pierderi inamicului şi sustragerea forţelor proprii de sub loviturile acestuia.
Apărarea în încercuire este procedeul prin care forţele menţin o suprafaţă de teren
(obiectiv), luptînd cu un inamic care este dispus în jurul lor şi acţionează pe toate direcţiile.
Trecerea la apărare pentru respingerea inamicului care execută un contraatac pe
timpul desfăşurării ofensivei are loc atunci cînd forţele proprii de pe direcţia de contraatac
sunt inferioare numeric, calitativ şi/sau poziţional forţelor inamicului care contraatacă şi nu
sunt în măsură să le respingă din mişcare.
Trecerea la apărare pentru consolidarea aliniamentului final al misiunii se execută în
cadrul eşalonului superior pentru: asigurarea flancurilor şi spatelui forţelor; respingerea
contraatacului;
4. Structura şi cerinţele apărării.
7. Apărarea trebuie să fie:
1) stabilă, fermă, activă în toate mediile;
2) adînc eşalonată (cînd e cazul);
3) capabilă să reziste loviturilor date de inamic cu toate categoriile de forţe şi mijloace.
Aceste caracteristici sunt determinate, în principal, de următorii factori:
1) informaţii;
2) folosirea terenului;
3) eşalonarea în adîncime;
4) cooperarea şi sprijinul reciproc;
5) concentrarea puterii de luptă;
6) manevra;
7) sistemul de lovire;
5. Apăparea pe poziţie. Cerinţe şi particularităi.
Apărarea pe poziţii este procedeul adoptat în scopul interzicerii, pentru o perioadă de timp
stabilită, a pătrunderii inamicului într-o anumită porţiune de teren (zonă, raion, obiectiv);
nimicirea propriu-zisă a inamicului constituie un obiectiv secundar; se organizează în scopul
menţinerii ferme a poziţiei de apărare, producerii de pierderi cît mai mari inamicului,
respingerii ofensivei acestuia şi interzicerii pătrunderii lui în adîncime; acest procedeu se
bazează pe un sistem de poziţii combinat cu obstacole, amenajarea judicioasă a terenului şi
manevra rezervelor.
Când se adoptă apărarea în poziţii de luptă şi puncte de sprijin, plutonul amenajează genistic:
a) poziţiile de luptă de pe limita dinainte, cu poziţiile de tragere de bază, de rezervă şi
vremelnice ale mijloacelor de foc de toate categoriile din cadrul acestora;
b) poziţiile de luptă şi punctele de sprijin de pluton din adâncime;
c) poziţiile de tragere pentru aruncătoare;
d) aliniamentele de contraatac;
e) punctele de comandă-observare;
 f) lucrări de rezervă şi false.
6. Apărarea mobilă. Cerinţe şi particularităi.
Apărarea mobilă este un procedeu adoptat în scopul nimicirii (înfrîngerii) inamicului
printr-un atac hotărîtor executat cu o grupare de forţe de lovire (izbire), într-un moment
favorabil. În acest scop, gruparea de lovire trebuie să aibă o mobilitate mai mare sau cel
puţin egală cu a atacatorului, iar celelalte forţe aflate în apărare să reuşească fixarea
inamicului şi direcţionarea pătrunderii acestuia în sensul dorit.
7. Definiţie dispozitivului de luptă şi sistemul de foc.
Dispozitivul de luptă realizat conform precizărilor făcute la capitolul “dispozitive şi
semnale”, trebuie să corespundă misiunii primite, situaţiei concrete în care se tece la apărare
şi caracteristicilor terenului şi să asigure: stabilitatea apărării; concentrarea forţelor şi
mijloacelor pe direcţia importantă de apărare; manevra de forţe, mijloace şi de foc;
posibilitatea de a atrage inamicul în pungi de foc, ambuscade, capcane, cîmpuri de mine şi
baraje în scopul nimicirii acestuia prin foc şi atacuri.
Sistemul de foc constă în acţiunile tuturor categoriilor şi sistemelor de armamente şi mijloace
de foc executate în scopul producerii de pierderi, diminuării puterii de luptă şi anihilării
acţiunilor inamicului în spaţiul terestru, aerian (fluvial).
Sistemul de foc în apărare constă în: amplasarea judicioasă a armamentului; stabilirea
corectă şi completă a misiunilor pentru fiecare categorie de armament.
Se realizează prin: concentrări de foc; barajul de foc executat cu toate categoriile de
armament în faţa limitei dinainte a apărării; focul executat la flancuri şi în adîncimea apărării
combinat cu baraje şi obstacole.
Organizînd sistemul de foc, ca element de care depinde stabilitatea apărării, comandantul de
grupă trebuie să stabilească pentru fiecare mijloc de foc locaşuri (poziţii) de tragere, iar
pentru armamentul principal poziţii de tragere de bază şi vremelnice din care să se poată
participa în sectoarele de foc concentrat, în barajul general.
Poziţiile aruncătoarelor de grenade AG-7 se aleg în funcţie de direcţia cea mai posibilă de
atac cu blindate a inamicului.
Armamentul trebuie să fie astfel amplasat încît să poată asigura o manevră rapidă a focului.
Baza sistemului de foc o constituie armamentul principal din înzestrarea grupei TAB sau
MLI/MLD, mitraliera, AG-7.
Pentru organizarea acestuia comandantul grupei indică în detaliu:
1) fîşia de tragere; sectoarele de foc concentrat;
2) barajul general;
3) sectoarele de tragere de bază şi complementare pentru mitralieră, puşca mitralieră şi
armamentul de pe maşinile de luptă;
4) direcţiile de tragere în barajul general pentru servanţi (puşcaşi).
Poziţiile de tragere de bază se stabilesc astfel: pentru mijloacele care participă cu foc în
barajul general către limita dinainte a punctului de sprijin; pentru mijloacele care participă cu
foc la nimicirea inamicului pătruns în interior, la flancuri sau intervale în adîncimea
punctului de sprijin.
Focul din poziţiile de tragere de bază se execută pentru îndeplinirea misiunii principale, de
regulă, pentru participarea în barajele generale.
Sistemul de foc se consideră realizat după ce s-au luat toate măsurile pentru pregătirea
muniţiei, amenajarea poziţiilor de tragere, mijloacele de foc au ocupat poziţiile şi
dispozitivul de luptă şi s-au pregătit elementele pentru fiecare direcţie (sector) de tragere de
bază (complementar).
8. Ofensiva. Procedeele de trecere la ofensivă. Structura ofensivei.
Formele de luptă armată sunt ofensiva şi apărarea.
 În funcţie de situaţie şi eşalon, formele luptei armate se concretizează ca modalităţi
particulare de exprimare, în procedee specifice ofensivei/apărării şi acţiunii cu caracter
ofensiv/defensiv.
Procedee specifice ofensivei: ofensiva din contact, ofensiva din mişcare, ofensiva
combinată, urmărirea, lupta de întîlnire, ieşirea din încercuire.
Procedee specifice apărării: apărarea mobilă, apărarea pe poziţii – apărarea pregătită din
timp, apărarea pregătită în grabă, retragerea, apărarea pe aliniamente intermediare şi apărarea
în încercuire.
Acţiuni cu caracter ofensiv: cercetarea prin luptă, raidul, atacul demonstrativ.
Ofensiva este forma de luptă armată prin care se urmăreşte capturarea, izgonirea sau
nimicirea agresorului. Scopul general al ofensivei este înfrîngerea inamicului şi crearea
condiţiilor pentru succesul acţiunilor ulterioare (sau pentru încetarea ostilităţilor şi trecerea la
acţiuni post-conflict).
Ofensiva din contact este procedeul prin care se realizează atacul inamicului aflat în apărare,
plecînd la ofensivă din poziţiile deţinute în faţa acestuia.
Ofensiva din mişcare este procedeul prin care se realizează atacul inamicului aflat în apărare,
după un marş pe o distanţă variabilă.
Ofensiva combinată este procedeul (specific marilor unităţi) prin care se realizează atacul
inamicului aflat în apărare, cu o parte din forţe din mişcare, iar cu alta din contact.
Urmărirea este procedeul ofensiv prin care se realizează menţinerea contactului cu
inamicul care-şi părăseşte poziţiile de luptă şi încearcă să se retragă de sub focul forţelor
atacatoare.
Lupta de întîlnire este procedeul prin care două grupări de forţe adverse, în mişcare pe
acelaşi itinerar, din sensuri opuse, se angajează în luptă urmărind realizarea scopurilor
propuse prin acţiuni ofensive.
Ieşirea din încercuire este procedeul ofensiv prin care se realizează scoaterea prin luptă a
forţelor încercuite de sub loviturile inamicului.
9. Definiţia ofensivei, când se adoptă ofensiva din contact şi când din mişcare.
Ofensiva este principala formă de luptă armată prin care se urmăreşte capturarea, izgonirea sau
distrugerea inamicului; scopul general al ofensivei este înfrângerea inamicului şi crearea
condiţiilor pentru succesul acţiunilor ulterioare sau pentru încetarea ostilităţilor şi trecerea la
acţiuni postconflict
(2) Scopurile ofensivei se realizează prin:
a) studierea, aprecierea reală a inamicului şi folosirea cu eficienţă a avantajelor oferite de
terenul muntos - împădurit;
b) executarea frecventă şi oportună a manevrei de foc, forţe şi mijloace pentru încercuirea şi
întoarcerea grupării inamicului, capturarea şi distrugerea acestuia;
c) lovirea prin surprindere a inamicului şi dezvoltarea impetuoasă a ofensivei în adâncimea
apărării acestuia;
d) cucerirea obiectivului /îndeplinirea misiunii;
e) consolidarea aliniamentelor/obiectivelor cucerite, securizarea zonei şi respingerea
contraatacurilor;
f) aplicarea permanentă a măsurilor de asigurare a acţiunilor şi de protecţie a forţelor;
g) conducerea neîntreruptă a subunităţilor.
Ofensiva din contact nemijlocit cu inamicul/atacul planificat este specifică terenului muntos-
împădurit se adoptă atunci când acesta a avut timp să-şi organizeze apărarea şi dispune de un
dezvoltat sistem de lucrări genistice şi de baraje, precum şi în cazul în care reţeaua de
comunicaţii din adâncime către linia frontului este slab dezvoltată sau impracticabilă. În acest
caz subunităţile de vânători de munte ocupă poziţii de plecare la ofensivă. Ocuparea acestora se
 poate face prin regruparea forţelor din contact sau prin înlocuirea parţială sau totală a acestora cu
forţe aduse din adâncime.
Ofensiva din mişcare/atacul în grabă se execută, împotriva unei apărări nepregătite sau pregătite
în grabă, cu scopul câştigării de timp în vederea exploatării unei situaţii favorabile sau preluării
iniţiativei după o apărare dusă cu succes; acest procedeu asigură pregătirea în secret a luptei,
surprinderea în acţiune şi o vulnerabilitate mai redusă a forţelor faţă de loviturile inamicului şi se
bazează pe puterea de foc şi posibilităţile de manevră ale forţelor proprii; timpul de pregătire este
redus la minimul necesar pentru a trece la distrugerea inamicului înainte ca acesta să poată să se
concentreze sau să-şi îmbunătăţească sistemul defensiv; durata recunoaşterilor va fi extrem de
redusă.
(2) Ofensiva din mişcare se adoptă, de regulă, atunci când există suficiente comunicaţii şi
acoperiri pentru ascunderea deplasărilor şi se dispune de suficiente mijloace de foc pentru
neutralizarea inamicului.
(3) În cazul ofensivei din mişcare/atacului în grabă, pregătirea de foc a atacului începe din
momentul intrării forţelor proprii în bătaia majorităţii artileriei inamicului.
(4) Nu este specifică terenului muntos-împădurit, se adoptă frecvent pentru introducerea în luptă
a plutonului în vederea dezvoltării ofensivei în adâncime.
10. Clasificarea focului.
Se execută cu scopul nimicirii, neutralizării şi hărţuirii inamicului, distrugerea obiectivelor
acestuia şi îndeplinirea misiunii de luptă de către subunităţi.
Tipurile de foc:- asupra tintei izolate, concentrat si de baraj
Dupa metodele de tragere-de peloc, din opriri ,din mers
Dupa directia de tragere- din front ,din flac, incrucisat
Dupa intensitatea focului-izolate, neintrerupte,devijelie, de salva, pumnal
Dupa metodele de ochire-direct, semiderect, de pepozitiiinchise
Dupa tipul de armament-din arme de inf, din artilerie, din tancuri MLI
Dupa misiunile tactice- de nimicire, neutralizare,orbire, iluminare,epuizare
11. Definiaşia manevra. Formele manevrei în lupta ofensivă.
Manevra cuprinde un ansamblu de acţiuni prin care se realizează gruparea de forţe, mijloace
şi de foc, în locul şi la timpul stabilit, în scopul executării unor acţiuni puternice asupra
inamicului, respingerii acţiunilor acestuia sau sustragerii de sub loviturile lui.
Manevra trebuie să fie simplă, să se încadreze în concepţia eşalonului superior, să
corespundă misiunii, să se execute în ascuns, în timp scurt şi prin surprindere.
Formele manevrei de forţe şi mijloace sunt:
1) lovirea inamicului în faţa limitei dinainte a apărării;
2) mutarea efortului de pe o direcţie pe alta din faţă spre adîncime şi invers;
3) ripostele ofensive ale apărării, (învăluirea; întoarcerea; lovitura frontală);
4) manevra pe verticală.
12. Raioanele (poziţiile), punctele şi aliniamentele stabilite Pl. I.. la ofensivă.
În funcţie de modul în care se va trece la ofensivă, şi de felul în care îşi propune
comandantul să exercite controlul asupra forţelor din subordine şi cu care cooperează, în
plus, comandantul de pluton va lua măsuri de control al atacului, care cuprind:
a) raionul de concentrare;
b) itinerarul de apropiere;
c) aliniamentul de desfăşurare pentru atac/baza de plecare la ofensivă;
d) aliniamentul de atac;
e) direcţia de ofensivă;
f) aliniamentele de coordonare a sprijinului prin foc;
g) obiectivul;
 h) măsurile de control al spaţiului aerian.
Deplasarea de pe aliniamentul de plecare către poziţia de plecare la atac sau poziţia de
sprijin; se execută folosind tehnica adecvată.
13. Sprijinul acţiunilor şi protecţia forţelor: scopul, formele şi caracteristicile concise ale
acestora.
Asigurarea operaţiilor şi protecţia forţelor plutonului de vânători de munte se execută în
scopul:
a) procurării datelor şi informaţiilor despre inamic;
b) menţinerii continue a unei puteri de luptă ridicate;
c) evitării acţiunilor executate prin surprindere de către inamic, în special cu armele
chimice, biologice, radiologice şi nucleare, sistemele incendiare, aviaţia şi blindatele;
d) protecţiei forţelor împotriva acţiunilor electronice şi efectelor acţiunilor psihologice
ale inamicului;
e) creării condiţiilor favorabile realizării dispozitivului şi intrării în luptă a forţelor la
timp şi în mod organizat;
f) desfăşurării cu succes a operaţiilor în orice situaţii.
14. Succesiunea şi conţinutul orientării în teren.
Orientarea în teren după Steaua Polară
Steaua Polară se găseşte pe prelungirea imaginară a dreptei ce trece prin ultimele stele (roţi) ale
Carului Mare, la aproxima-tiv de 5 ori distanţă dintre roţi şi face parte din constelaţia Carului Mic
Orientarea în teren cu busola
Determinarea azimutului unei direcţii cu busola
Se procedează astfel:
- militarul se îndreaptă cu faţa spre obiectivul (detaliul) căruia urmează să-i determine
azimutul;
- se deblochează acul magnetic, lăsîndu-1 să oscileze, se întoarce busola în plan orizontal în
aşa fel ca vîrful acului magnetic să coincidă cu gradaţia zero de pe cadran;
- se menţine acul magnetic în poziţia iniţială, se roteşte capacul busolei pînă cînd cătarea,
ţelul şi obiectivul vizat se găsesc în acelaşi plan vertical;
- se citeşte pe cadran valoarea gradaţiei din dreptul indicelui, care este chiar azimutul direcţiei
spre obiectul considerat.
Orientarea hărţii după detalii din teren
Pentru a putea aplica acest procedeu, este necesar să se cunoască cel puţin o direcţie din teren,
faţă de care să stabilească poziţia hărţii (de exemplu: şosea, cale ferată etc.).
MODUL DE ORIENTARE TOPOGRAFICĂ
ORA (locală-rală sau operativă).
PUNCTELE CARDINALE
DIRECŢIA spre un punct cardinal din direcţia
acţiunilor.
LOCUL de staţie (aflare) în raport cu un reper
caracteristic din teren.
TURUL DE ORIZONT
LOCUL obiectivelor importante (de la dreapta
spre stînga împotriva acelor cesornice şi
distanţa pînă la ele).
MODUL DE ORIENTARE TACTICĂ
1. REPERELE denumirea lor convenţională şi distanta
2. POZIŢIA INAMICULUI
DISPUNEREA inamicului (din dreapta spre
 stînga pe aliniamente):
- natura, valoarea, componenţa, posibilităţile în timp şi spaţiu;
- ce-a făcut, ce face şi ce intenţionează;
- la adversar se indică tot ca la trupele proprii cu două eşaloane mai sus şi cu unul mai jos.
1. Natura, valoarea, componenţa, posibilităţile în timp şi spaţiu.
2. Ce-a făcut.
4. Ce intenţionează - scopul.
Este de aşteptat, că adversarul î-şi va reface capacitatea de luptă în vederea reluării ofensivei pe
direcţia …..
3. POZIŢIA TRUPELOR PROPRII
DISPUNEREA şi misiunea trupelor proprii (din dreapta
spre stînga pe aliniamente). La trupele proprii - intenţia-scopul, sarcini cheie, starea finală şi
concepţia.
4. POZIŢIA VECINILOR
DISPUNEREA, misiunea şi modul de cooperare cu vecinii (din dreapta spre
stînga pe aliniamente). Vecinii:
- din dreapta Pl. 10/Cp.4/2 între ...., misiunea ...în situaţia ... Pl. 10/Cp.4/2 acţionează astfel...;
- din stînga Pl. 2/Cp.2/1 între... misiunea ...în situaţia ... Pl. 2/Cp.2/1 acţione4ază astfel....
5. LOCUL tău în dispozitivul de luptă Mă voi afla la PCO a Pl. 1 - Tufari caroul (2759 4)
15. Deplasarea subunităţilor: definiţia, procedeele prin care se deplasează Pl. I. şi caracteristicile
lor.
Deplasarea este acţiunea desfăşurată de subunităţi pentru dislocarea dintr-un raion
într-altul, intrarea în luptă sau executarea manevrei.
Grupa de infanterie trebuie să fie permanent în măsură să execute deplasări pe orice distanţă.
Deplasarea trebuie să se facă rapid, dispersat şi în ascuns pentru a asigura protecţia
subunităţilor împotriva loviturilor inamicului.
Subunităţile se deplasează prin următoarele procedee: marş (pe autovehicule sau pe
jos); transport (pe comunicaţii feroviare, maritime, fluviale şi aeriene) şi combinat.
Procedeul de deplasare se adoptă în funcţie de situaţie, scop, distanţa şi timpul necesar
deplasării, starea liniilor de comunicaţii şi existenţa mijloacelor de deplasare.
Procedeul de bază pentru deplasare este marşul.
Indiferent de procedeul folosit, grupa de infanterie trebuie să ajungă în raionul (pe
aliniamentul) stabilit la timp şi cu puterea de luptă completă, în vederea îndeplinirii misiunii
ordonate.
În funcţie de situaţie şi misiune, deplasarea poate fi: spre front; de-a lungul frontului; dinspre
front; în spatele frontului.
16. Marşul. Locul şi misiunile plutonului la marş. Indicii posibilităţilor de marş.
Elementele deplasării plutonului prin marş sunt:
a) etapa de marş;
b) viteza medie de deplasare;
c) halta mică;
d) halta mare.
Etapa de marş este distanţa parcursă de pluton în 24 de ore; în teren şes, deluros şi în
zonele de podiş, etapa de marş pe autovehicule poate fi de până la 250 km, uneori mai mare;
în teren muntos-împădurit până la 150 km; când plutonul se deplasează pe jos mărimea
etapei de marş poate să fie de până la 30 km
Viteza medie de marş este media vitezelor parţiale realizate pe diferite porţiuni de itinerar şi
se exprimă în km/oră; viteza medie de marş a coloanelor mixte în teren şes sau deluros, ziua
este de 20-30 km/oră; coloanele de transportoare amfibii blindate, maşini de luptă ale
 vânătorilor de munte şi automobile se deplasează ziua cu 30-40 km/oră, iar noaptea cu 25-30
km/oră; când plutonul se deplasează pe jos viteza medie de marş este de 4-5 km/oră, iar pe
schiuri de 5-7 km/oră; când deplasarea se execută pe drumuri cu pante mari sau cu obstacole
- bolovani, grohotiş - viteza de deplasare se micşorează până la 1 km/oră.
(4) Pe timp de îngheţ/dezgheţ, pe drumuri desfundate şi în condiţii de vizibilitate redusă
viteza medie de marş poate fi de 10-15 km/oră; În zonele acoperite cu gheţari pericolul
principal şi obstacolele care apar sunt reprezentate de crevasele şi avalanşele formate din
zăpadă şi gheaţă, situaţie în care este indicată limitarea valorii seriei de marş la nivelul
grupelor.
(5) La urcarea pantelor de 6-8 % viteza este de până la 10 km/oră, iar la coborâre de până la
15-20 km/oră.
(6) Pe căldură mare, pe drumuri cu praf, pe timpul trecerii prin localităţi mari, pe ceaţă şi
ninsoare sau noaptea viteza de marş se reduce cu 15-20% şi chiar mai mult.
(7) Noaptea, când autovehiculele sunt echipate cu aparate de vedere pe timp de noapte sau
când luminează luna, pe drumurile cu indicatoare luminoase şi cu circulaţie într-un singur
sens, viteza medie de marş poate fi aceeaşi ca pe timpul zilei;
Pentru haltele mari şi odihna de zi/noapte se aleg zone care oferă condiţii favorabile de
protecţie şi mascare şi dispun de suficiente surse de apă; pe timpul haltei mari şi în zona
unde se desfăşoară odihna de zi/noapte, subunităţile părăsesc drumul şi se dispun în punctele
stabilite, astfel încât să fie permanent gata de luptă şi să poată continua în timp scurt marşul.
Când deplasarea se execută pe jos, după 2-3 zile de marş se acordă 24 ore pentru odihnă.
Când marşul se execută, iarna, la temperaturi scăzute, pe jos, se impune ca:
a) nici o parte a corpului să nu fie strânsă, în special încheieturile şi extremităţile -
degetele mâinilor şi picioarelor să se mişte în mănuşi, respectiv în încălţăminte;
b) să nu se strângă excesiv curelele de la raniţă, schiurile sau rachetele de zăpadă;
c) executarea cât mai uniformă a marşului şi dozarea efortului pentru a se evita
transpiraţia corpului, alternativ cu răcirea sa;
d) marşul să se execute în veston, iar scurtele să fie îmbrăcate numai în timpul haltelor;
e) să nu se bea apă rece şi să nu se mănânce zăpadă; apa se va înlocui cu ceai sau cafea
şi se va bea cu înghiţituri mici şi rare;
f) deschizătorii de pârtii să fie înlocuiţi cât mai des;
g) să nu se stea jos pe timpul haltelor mici, haltele mari să se facă pe cât posibil în case
sau cabane.
17. Pl. I. în siguranţa de staţionare. Misiunile, dispozitivul de luptă şi sistamul de fic.
În staţionare, grupa de infanterie poate fi numită ca post de pază independent sau ca
post de pază, acţionînd în cadrul plutonului, ca pichet de pază (independent).
Ea se trimite pînă la o distanţă de 1,5 km (2 km) atunci cînd acţionează pe transportor blindat
(maşină de luptă a desantului) sau 1 km cînd acţionează pe jos.
Postul de pază organizează o poziţie de apărare cu o dezvoltare frontală de pînă la 200 m şi
primeşte o fîşie de siguranţă cu o lărgime de pînă la 600 m.
Pentru recunoaşterea militarilor din subunităţile proprii, zilnic, se stabileşte secretul,
compus din parolă şi răspuns, care se comunică subunităţilor din siguranţa de staţionare şi
elementelor de cercetare trimise în faţa acesteia.
Locul de dispunere al grupei trebuie să asigure observarea, executarea focului circular şi o
bună mascare.
Postul de pază se schimbă, de obicei, la fiecare 24 ore. Dacă grupa ajunge noaptea, se
instalează provizoriu într-un perimetru defensiv redus; la prima oră şi după recunoaştere va
executa poziţia de siguranţă.
Comandantul de grupă după ce a ocupat poziţia numeşte un observator, organizează
 lucrul pentru executarea lucrărilor genistice, indică modul de executare a focului la apariţia
inamicului şi comunică semnalele şi secretul.
Postul de pază execută observarea neîntreruptă, ziua şi noaptea; pe timpul activităţii în postul
de pază evită producerea de zgomote inutile (ţipete, rîsete, cîntece) sau folosirea excesivă a
luminii (este indicată folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivului de vedere pe timp de
noapte de tip pasiv).
Secretul constituie mijlocul de recunoaştere a militarilor subunităţilor proprii de cei ai
inamicului; el se comunică, de obicei, pentru 24 ore, dar poate fi schimbat oricînd situaţia
impune. Secretul este compus din parolă şi răspuns. Parola se cere tuturor persoanelor care
trec aliniamentul siguranţei de staţionare în ambele sensuri precum şi persoanelor care se
deplasează noaptea pe raionul de dispunere a subunităţii. Parola şi răspunsul se pronunţă cu
voce înceată. Cei ce nu cunosc parola vor fi reţinuţi şi se raportează comandantului de grupă,
acesta îi interoghează personal pe cei reţinuţi şi în funcţie de împrejurări (exemplu militarul
nu cunoaşte parola dar este cunoscut ca făcînd parte din subunităţi proprii) le permite să
meargă mai departe sau îi trimite sub escortă la comandantul care a trimis siguranţa.
18. Cercetarea. Definiţie. Cerinţele cercetării.
CERCETAREA .DEFINITIE ,CERINTELE SI CARACTERISTICILE
Cercetarea este o formă principală a asigurării acţiunilor de luptă ale trupelor din toate
armele. Ea cuprinde totalitatea măsurilor şi acţiunilor ce se execută în scopul procurării şi
exploatării datelor şi informaţiilor despre inamic, teren, populaţie, situaţie nucleară biologică
şi chimică cea sanitar-veterinară, condiţiile hidrometeorologice, resursele umane şi materiale
din zona acţiunilor militare.
Cercetarea se organizează şi se execută în toate formele şi situaţiile de luptă, în mod activ,
continuu şi unitar în faţa frontului, la flancuri şi în intervalele din dispozitivul inamicului şi
al trupelor proprii de către toate subunităţile. Ea trebuie să asigure comandanţilor şi statelor
majore informaţii reale, care să permită luarea celor mai juste hotărâri şi măsuri.
Cerinţe de bază:
- continuitatea cercetării – se realizează prin menţinerea contactului cu inamicul, executarea
neîntreruptă şi cu intensitate a acţiunilor în toate situaţiile de luptă, ziua şi noaptea, în orice
condiţii de teren şi stare a vremii, precum şi prin conducerea fermă şi permanentă a
elementelor de cercetare;
- oportunitatea cercetării – se asigură prin procurarea şi raportarea în timpul cel mai scurt a
datelor şi informaţiilor de către elementele de cercetare;
- caracterul activ al cercetării – presupune fermitate şi perseverenţă în executarea unor
acţiuni dinamice şi îndrăzneţe pentru procurarea unui volum cât mai mare de date şi
informaţii care să permită cunoaşterea permanentă a inamicului;
- autenticitatea cercetării – se realizează prin obţinerea unor date şi informaţii reale, sigure şi
cu volum ridicat, raportarea lor cu exactitate, fără denaturări.
Pentru obţinerea datelor şi informaţiilor, cercetaşul foloseşte următoarele surse:
- obiectivele, acţiunile militare ale inamicului descoperite şi ţinute sub supraveghere;
- elementele de cercetare proprii, ale vecinilor şi eşaloanelor superioare, subunităţile vecine
cu care se cooperează;
- prizonierii şi refugiaţii;
- documentele, modelele şi tehnica de luptă capturate sau găsite pe câmpul de luptă;
- terenul şi populaţia din zonă.
Forţele de cercetare sunt constituite din militarii şi subunităţile destinate să îndeplinească,
permanent sau temporar, misiuni de cercetare.
Mijloacele de cercetare cuprind tehnica de luptă, aparatura şi alte categorii de mijloace cu
ajutorul cărora forţele de cercetare acţionează în scopul îndeplinirii misiunilor primite.
 Elementele de cercetare se constituie temporar din militari, subunităţi din diferite arme. Ele
au o compunere variabilă, în raport de misiune, situaţia tactică şi teren. Elementele de
cercetare acţionează pe jos (schiuri), pe autovehicule, elicoptere şi alte mijloace care le
asigură deplasarea rapidă şi îndeplinirea la timp a misiunilor primite.
Elementele de cercetare sunt: cercetaşul, echipa de cercetare, patrula de cercetare, patrula de
cercetare independentă şi detaşamentul de cercetare.
Prin procedeu de cercetare se înţelege modul de acţiune a cercetaşului şi subunităţii de
cercetare, pentru îndeplinirea unei misiuni.
Cele mai frecvente procedee de cercetare sunt: observarea şi ascultarea, incursiunea,
ambuscada, cercetarea în dispozitivul inamicului, cercetarea prin luptă, interceptarea
convorbirilor şi fotografierea terestră.
19. Definiţia ambuscadei, tipuri, compunerea şi misiunile echipelor în raionul ambuscadei.
Ambuscada este un atac surpriză dintr-o poziţie mascată asupra unui obiectiv în mişcare sau
staţionat temporar; ambuscadele împotriva blindatelor se execută atunci când se urmăreşte
distrugerea forţelor blindate sau mecanizate ale inamicului.
(2) Tipurile de ambuscade sunt:
a) planificate din timp sau în grabă;
b) tip zonă sau în punct;
c) dispozitiv liniar;
d) dispozitiv în formă de “L”.
Planificarea. Elementele principale ale planificării sunt:
a) acoperirea cu foc a întregii zone de distrugere;
b) folosirea obstacolelor existente sau întărite pentru a bloca inamicul în zona de
distrugere;
c) să sprijine elementele de atac sau sprijin cu mine sau exploziv;
d) folosirea elementelor şi echipelor de siguranţă pentru a izola zona de distrugere;
e) asaltul zonei de distrugere în zona de distrugere pentru a căuta morţi sau răniţi, aduna
prizonierii şi echipamentul;
f) sincronizarea acţiunilor tuturor elementelor plutonului pentru a realiza surprinderea;
g) comandantul de pluton va organiza plutonul în element de asalt şi element de
siguranţă, iar valoarea acestora va depinde de valoarea elementelor inamicului asupra căruia
se execută ambuscada.
Dispozitivul liniar într-o ambuscadă liniară; elementele de atac şi sprijin se dispun paralel cu
itinerarul inamicului; aceasta poziţionează ambele elemente de-a lungul zone de distrugere şi
nimiceşte inamicul prin focul executat în flancuri; acest dispozitiv se adoptă în terenul
apropriat care reduce capacitatea de manevră a inamicului, către plutonul propriu sau în
zonele de teren care pot afecta posibilitatea de menţinere a inamicului în zona de distrugere.
20. Incursiunea. Scop, dispozitiv de luptă.
Incursiunea, ca procedeu de cercetare se organizează la ordinul eşalonului superior, în scopul
de a captura militari, documente, modele de armament, aparatură şi tehnică, de a procura
(verifica) date (informaţii) şi de a descoperi noi obiective ale inamicului. Ea se execută cu
forţe de valoare grupă-pluton, de regulă, prin surprindere, noaptea sau în alte condiţii de
vizibilitate redusă, fără pregătire de foc. În unele situaţii (teren muntos-împădurit, culturi
înalte, condiţii meteorologice grele) incursiunea se execută şi pe timpul zilei.
Pentru pregătirea incursiunii este necesar să se asigure cel puţin 3-4 ore de lumină în
vederea executării observării, studierii obiectivului şi terenului şi precizării în detaliu a
modului de acţiune.
Incursiunea este operaţiunea caracterizată de înfiltrarea şi atacul prin surprindere asupra unui
obiectiv, urmat de o retragere planificată din raionul obiectivului.
 scopul
 Distrugerea ori deteriorarea instalaţiilor fixe ale inamicului, ori a militarilor
inamicului.
 Obţinerea informaţiei.
 Distrugerea ori capturarea modelelor de armament, muniţii, echipament.
 Eliberarea ostaticilor.
 Confundarea şi demoralizarea inamicului.
21. Particularităţile luptei de apărare în localitate.
În localitate, de regulă, apărarea se desfăşoară pentru menţinerea zonei de responsabilitate, a
punctelor de sprijin, clădirilor şi fiecărui etaj; inamicul care încearcă să pătrundă în clădiri,
folosind forţe de asalt, se distruge cu focul armamentului individual, sistemelor incendiare,
folosind muniţiile de geniu, grenadele de mână şi prin lupta corp la corp.
(3) Contraatacurile se pot desfăşura fără pregătire de foc sau beneficiind de un sprijin minim
prin foc de aruncătoare.
(4) Se acordă o atenţie deosebită luptei împotriva desantului aerian, a forţelor aeromobile,
grupurilor de cercetare-diversiune şi elementelor teroriste ale inamicului paraşutate/debarcate
în interiorul sau în apropierea localităţii; împotriva acestora pot acţiona şi forţele speciale,
jandarmi, subunităţi ale altor elemente ale sistemului naţional de apărare, stabilindu-se din
timp sectoarele de responsabilitate.
22. Lupta în încercuire, scopul şi cerinţele prezentate către lupta în încercuire.
Ieşirea din încercuire de către grupa de infanterie se execută în cadrul eşalonului
superior. Aceasta se execută într-un dispozitiv de luptă adecvat în vederea ruperii frontului
încercuirii, nimicirea inamicului de pe direcţia respectivă, crearea unui culoar pentru
scoaterea şi evacuarea forţelor şi mijloacelor şi realizarea joncţiunii cu forţele proprii situate
în afara încercuirii.
Pentru ieşirea din încercuire se utilizează următoarele procedee:
1) ieşirea independentă prin acţiuni ofensive, din interiorul raionului spre forţele proprii;
2) acţiunea ofensivă executată în cooperare cu forţele din afara încercuirii, care atacă
concomitent din sens opus pe această direcţie cu realizarea joncţiunii pe un aliniament de
întîlnire stabilit;
3) scoaterea din încercuire a forţelor prin acţiuni ofensive, executate de pe teritoriul
liber, pînă în raionul forţelor încercuite.
23. Particularităţile luptei de întîlnire.
Lupta de întâlnire
Lupta de întâlnire poate avea loc:
a) pe timpul marşului;
b) în apărare, pe timpul executării contraatacului;
c) în ofensivă, pe timpul ducerii acţiunilor în adâncimea dispozitivului inamic.
Lupta de întâlnire se caracterizează prin:
a) organizarea acţiunilor în timp scurt şi din mişcare;
b) adaptarea rapidă a dispozitivelor la situaţiile create în scopul lovirii inamicului în flanc şi
spate;
c) manifestarea iniţiativei şi a prevederii la nivelul fiecărui comandant de subunitate; situaţii
insuficient de clare în momentul angajării luptei şi schimbări bruşte ale acestora;
d) luptă îndârjită şi eforturi deosebite pentru câştigarea de timp, cucerirea şi
 păstrarea iniţiativei;
e) desfăşurarea luptei în ritm rapid şi pe front larg, cu angajarea succesivă a forţelor şi
mijloacelor;
f) posibilităţi mari de manevră;
g) existenţa flancurilor şi intervalelor descoperite.
Plutonul poate duce lupta de întâlnire independent ca pichet mobil de cap sau în cadrul
forţelor principale ale companiei.
Pregătirea luptei de întâlnire se desfăşoară pe hartă, iar misiunile se precizează pe timpul
apropierii subunităţilor de aliniamentul de atac.
Lupta de întâlnire începe odată cu angajarea patrulei de siguranţă., La întâlnirea cu elementele de
cercetare ale inamicului, patrula de siguranţă le nimiceşte cu repeziciune după care continuă
deplasarea. Când întâlneşte forţe superioare ale inamicului patrula de siguranţă ocupă un
aliniament favorabil pe un front larg, produce pierderi inamicului şi asigură condiţii pentru
desfăşurarea şi intrarea în luptă a pichetului mobil de cap. Deoarece menţinerea controlului
asaltului se efectuează cu dificultate în teren abrupt, comandantul de pluton va trebui să ia măsuri
suplimentare pentru evitarea fratricidului.
Pichetul mobil de cap, sub acoperirea focului artileriei şi al patrulei de siguranţă, folosind
terenul se desfăşoară din mişcare în dispozitiv de luptă, nimiceşte elementele de siguranţă ale
inamicului şi pătrunde spre forţele principale ale acestuia, le fixează de front asigurând
desfăşurarea şi manevra forţelor principale ale companiei. Comandantul de pluton trebuie să
analizeze terenul pentru a determina modul în care terenul şi desfăşurarea operaţiilor pot mări
abilitatea inamicului de a executa un contraatac.
Inamicul care a devansat plutonul în desfăşurare şi trece la ofensivă este oprit prin focul
concentrat al tuturor mijloacelor de foc.
(2) Dacă plutonul se desfăşoară în acelaşi timp cu inamicul, acesta îl atacă cu rapiditate şi
hotărâre.
(3) Când inamicul se retrage plutonul trece imediat la urmărirea acestuia în situaţia în care
plutonul face parte din forţele principale ale operaţiei.
24. Misiunile cercetării de geniu în lupta de ofensivă.
Sprijinul de geniu se acordă plutonului de către comandantul companiei integrat în
acţiunile acesteia în sprijinul manevrei şi se împarte în trei elemente majore:
a) mobilitate;
b) contramobilitate;
c) supravieţuire.
Sarcinile geniştilor în sprijinul plutonului de vânători de munte, sunt următoarele:
a) pentru asigurarea mobilităţii - marcarea, crearea de culoare şi deminarea câmpurilor
de mine; asigurarea apropierii şi traversarea obstacolelor explozive; recunoaşterea şi
deminarea rutelor / itinerarelor de deplasare; întreţinerea drumurilor;
b) pentru asigurarea contramobilităţii - construirea obstacolelor pentru întoarcerea,
fixarea, blocarea sau distrugerea forţelor inamice;
c) pentru asigurarea supravieţuirii - amenajarea amplasamentelor pentru sistemele de
armament şi vehiculelor de luptă; amenajarea adăposturilor; amenajarea punctelor de sprijin.
Sprijinul de geniu în atac are drept scop:
a) înlăturarea minelor şi minelor capcană, îndepărtarea dărâmăturilor şi obstacolelor;
b) eliberarea unor reţele de drumuri pentru luptători printre clădiri;
c) întrebuinţarea de explozibil pentru distrugerea punctelor întărite şi a fortificaţiilor;
d) menţinerea, acolo unde este posibil, îmbunătăţirea căilor de comunicaţii, a drumurilor
pentru a permite mobilitatea forţelor.
(4) Sprijinul de geniu în apărare are drept scop:
a) interzicerea accesului în zone sau culoare prin demolări şi alte obstacole, minare şi
plasare de mine capcană;
b) îndepărtarea obstacolelor pentru asigurarea mobilităţii contraatacului sau a altor
manevre;
c) consolidarea clădirilor;
d) realizarea unor culoare prin reţelele de sârmă sau alte obstacole;
e) curăţirea sectoarelor de tragere.
Misiunile protecţiei genistice sunt:
a) cercetarea de geniu a inamicului şi terenului;
b) amenajarea genistică a poziţiilor de luptă;
c) executarea barajelor genistice, distrugerilor, culoarelor prin baraje, trecerilor peste
obstacole şi a deminării terenului;
d) asigurarea genistică a introducerii în luptă a subunităţilor din spate;
e) luarea măsurilor şi executarea lucrărilor genistice de mascare;
f) executarea lucrărilor genistice pentru lichidarea urmărilor atacului cu armele
nucleare, biologice, chimice şi sistemele incendiare;
g) instalarea barajelor genistice pentru respingerea contraatacurilor, consolidarea
aliniamentelor şi obiectivelor;
h) neutralizarea şi distrugerea lucrărilor de fortificaţii şi a obiectivelor întărite ale
inamicului;
i) neutralizarea dispozitivelor de dare a focului realizate de inamic la obiectivele
pregătite pentru distrus;
j) aprovizionarea cu mine antiblindate, explozivi şi materiale de geniu.
în echipa de înlăturare a barajelor să fie numiţi cercetaşi de geniu, asiguraţi cu armament,
grenade şi mijloace pentru crearea şi marcarea culoarelor prin baraje.
Subunitatea se dispune din timp în observare pentru cercetarea în detaliu a inamicului şi
terenului din raionul incursiunii, a verifica şi obţine noi date şi informaţii îndeosebi asupra:
activităţii posturilor de observare, mijloacelor de foc şi staţiilor de radiolocaţie, posturilor de
siguranţă (pază şi pîndă), patrulelor de cercetare, precum şi a măsurilor de siguranţă luate de
inamic pe timp de noapte; direcţiilor care asigură deplasarea în ascuns a echipelor; barajelor
şi obstacolelor existente şi asupra modului de trecere (ocolire) a acestora.
Pătrunderea subunităţii în dispozitivul inamicului se execută, de regulă, pe la flancuri
 (intervale), pe o direcţie fără obstacole, care permite apropierea în ascuns de obiectivul de
capturat şi înapoierea acesteia în dispozitivul propriu. La ora stabilită, subunitatea începe
deplasarea la semnalul comandantului, folosind condiţiile naturale ale terenului. În raport cu
depărtarea obiectivului de capturat, natura barajelor, obstacolelor si anotimp, echipele se
deplasează în ordinea: echipa de înlăturare a barajelor, echipa (echipele) de siguranţă, echipa
de atac şi captură.
25. Işirea din încercuire, dispozitivul, procedeele ieşirii din încercuire şi realizarea joncţiunii cu
forţele din exterior
Ieşirea din încercuire se execută de către plutonul de vânători de munte în cadrul eşalonului
superior - independent într-un dispozitiv de luptă adecvat, în vederea ruperii frontului încercuirii,
nimicirii inamicului de pe direcţia respectivă, creării unui culoar pentru scoaterea şi evacuarea
forţelor şi mijloacelor şi realizării joncţiunii cu forţele proprii situate în afara încercuirii.
(2) De regulă, plutonul este scos din încercuire de către alte forţe. Frecvent în terenul muntos -
împădurit ieşirea din încercuire se poate face fără luptă pe grupuri mici de militari. Pentru
inducerea în eroare a inamicului rămân subunităţi care acoperă vechile fronturi menţinând un
regim de foc asemănător - acest procedeu se adoptă, de regulă, pe timp de noapte sau în condiţii
de vizibilitate redusă.
26. Succesiunea amenajării genistice a punctului de sprijin al Pl. I., norme tactice şi materiale
necesare.
Plutonul poate primi misiunea de a organiza apărarea într-un punct de sprijin de companie
integrat în zona de apărare a batalionului; pentru a putea îndeplini această misiune, plutonul
poate fi întărit cu forţe şi mijloace de geniu, mijloace de foc şi un sprijin logistic suplimentar.
(2) Punctul de sprijin este evacuat numai la ordinul comandantului eşalonului superior.
În apărarea unui punct de sprijin sunt aplicate aceleaşi consideraţii ca şi în cazul apărării
circulare, cu următoarele deosebiri:
a) se realizează un sprijin prin foc suplimentar pentru fiecare poziţie de apărare de bază, de
rezervă, suplimentară sau vremelnică, executat prin integrarea focului armamentului individual şi
antiblindate;
b) se constituie în fiecare poziţie de apărare rezerve de muniţie, apă, hrană, materiale
sanitare;
c) punctele de sprijin ale grupelor din subordine trebuie să asigure sprijin prin foc reciproc
şi să fie integrate într-un plan unic, astfel încât dacă unul dintre acestea este cucerit sau trebuie
evacuat, să permită limitarea pătrunderii prin obstacole, foc final de protecţie şi ulterior
executarea contraatacului;
d) se întocmeşte schema sectoarelor de tragere pentru fiecare grupă şi mijloc de foc deservit
de echipă/echipaj - mitralieră, AG-7, TAB, MLVM;
e) se organizează sistemul de foc, integrându-se focul executat prin trageri directe;
f) se realizează legăturile în interiorul punctului de sprijin şi cu eşalonul superior; pentru
aceasta se pot utiliza legături radio, telefonice, agenţi de legătură, semne şi semnale.
Punctul de sprijin este adaptat caracteristicilor terenului şi în realizarea sa se urmăreşte folosirea
tuturor obstacolelor şi proprietăţilor de mascare ale acestuia.
Prin proprietăţile naturale de adăpostire, de mascare şi existenţa obstacolelor naturale,
terenul muntos, râurile, pădurile şi mlaştinile pot oferi condiţii favorabile realizării unui punct de
sprijin întărit.
Sprijinul de geniu în atac are drept scop:
a) înlăturarea minelor şi minelor capcană, îndepărtarea dărâmăturilor şi obstacolelor;
b) eliberarea unor reţele de drumuri pentru luptători printre clădiri;
 c) întrebuinţarea de explozibil pentru distrugerea punctelor întărite şi a fortificaţiilor;
d) menţinerea, acolo unde este posibil, îmbunătăţirea căilor de comunicaţii, a drumurilor
pentru a permite mobilitatea forţelor.
(4) Sprijinul de geniu în apărare are drept scop:
a) interzicerea accesului în zone sau culoare prin demolări şi alte obstacole, minare şi
plasare de mine capcană;
b) îndepărtarea obstacolelor pentru asigurarea mobilităţii contraatacului sau a altor manevre;
c) consolidarea clădirilor;
d) realizarea unor culoare prin reţelele de sârmă sau alte obstacole;
e) curăţirea sectoarelor de tragere.
27. Activităţile desfăşurate de către cdt Pl. I. pentru pregătirea acţiunii militare. Ce redă
concepţia acţiunii,
Pregătirea acţiunilor de luptă reprezintă un ansamblu de activităţi pe care comandantul de
pluton le desfăşoară în vederea îndeplinirii misiunii şi cuprinde planificarea, organizarea,
cooperarea şi controlul.
Activităţile desfăşurate de comandantului de pluton pentru pregătirea acţiunilor se
desfăşoară în următoarea succesiune:
1) Pasul 1 – Primirea misiunii;
2) Pasul 2 – Emiterea ordinului preliminar sau de avertizare;
3) Pasul 3 – Pregătirea planului preliminar;
4) Pasul 4 – Executarea deplasării necesare,
5) Pasul 5 – Recunoaşterea;
6) Pasul 6 – Completarea planului;
7) Pasul 7 – Emiterea ordinului de acţiune;
8) Pasul 8 – Supervizarea.
18. Comandantul de pluton nu este obligat să urmeze paşii de la 3 la 8 într-o ordine
strictă; deoarece în luptă nu va avea timpul necesar îi poate executa şi în altă ordine, în
funcţie de situaţie; el va actualiza în permanenţă planul său de acţiune cu noile informaţii
obţinute şi va informa subordonaţii cu schimbările survenite.
28. Conţinutul estimării situaţiei executată de către comandantul de pluton.
Comandantul de grupă execută o estimare a situaţiei, pe care o foloseşte ca bază pentru
planul său preliminar.
Estimarea reprezintă procesul luării deciziei militare şi cuprinde 5 paşi:
1) analiza detaliată a misiunii;
2) analiza situaţiei şi dezvoltarea cursului de acţiuni;
3) analiza fiecărui curs al acţiunii;
4) compararea între ele a cursurilor de acţiuni;
5) luarea deciziei.
29. Conţinutul planului preliminar.
Ordinul preliminar (de avertizare) cuprinde situaţia, misiunea, instrucţiuni generale şi
instrucţiuni speciale.
Situaţia – o scurtă descriere a situaţiei inamicului, a forţelor proprii şi a subunităţilor primite
în întărire (sprijin).
Misiunea este cea primită de la comandantul de pluton şi reformulată de către comandantul
de grupă sau cea dedusă de către acesta.
Instrucţiunile generale se referă la:
1) modificările în structura grupei;
2) echipamentul şi tehnica necesare;
3) cerinţele speciale (mine antiblindate, aparatură de vedere pe timp de noapte etc.);
 4) calculul timpului, care trebuie să includă ora începerii deplasării, ora şi locul dării
ordinului de acţiune, termenul probabil de execuţie, ora începerii inspecţiilor şi ce se
verifică, ora la care se execută repetiţiile şi ce se exersează;
5) alte instrucţiuni necesare.
Instrucţiuni speciale pentru:
1) subordonaţi;
2) cei care participă la elaborarea ordinului de acţiune.
30. Conţinutul ordinului de acţiune.
Ordinul de acţiune are formatul similar ordinului cu 5 paragrafe (folosim acest format pentru
a evita omisiunile sau remarcile nefolositoare) şi cuprinde: situaţia; misiunea; execuţia;
sprijinul logistic; comanda şi comunicaţiile.
Situaţia este primul paragraf al ordinului şi cuprinde următoarele subpuncte:
1) inamicul – compunerea, dispunerea şi puterea de luptă; activităţile recente;
posibilităţile mijloacelor şi forţelor primite ca întărire (sprijin) şi de folosire a armelor de
distrugere în masă; cursul de acţiuni cel mai probabil sau cel mai periculos (schema);
2) forţele proprii – misiunea şi concepţia eşalonului superior; misiunile vecinilor;
3) subunităţile primite ca întărire (în sprijin).
Misiunea este paragraful doi al ordinului de acţiune în care se indicată misiunea reformulată
a grupei. De regulă, ea include răspunsurile la următoarele întrebări: Cine? Ce? Cînd? Unde?
şi De ce?
Execuţia este paragraful trei şi cel mai principal al ordinului de acţiune şi cuprinde
următoarele subpuncte:
1) concepţia acţiunii;
2) misiunile subordonaţilor;
3) misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin);
4) instrucţiuni de coordonare.
Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă a decis să îndeplinească
misiunea; obligatoriu va fi inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului
de foc (se întocmeşte schemă). În concepţie comandantul de grupă determină:
1) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie
nimicit şi măsurile de inducere a acestuia în eroare);
2) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3) misiunile efectivului grupei, maşinii de luptă şi mijloacelor de foc de întărire;
4) organizarea conducerii.
Misiunile subordonaţilor – cuprind misiunile şi restricţiile fiecărui militar al grupei în parte.
Misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin) – acest subparagraf se întocmeşte numai
în măsura în care este necesar şi se utilizează numai pentru a stabili acele misiuni pe care
subunităţile de sprijin trebuie să le îndeplinească şi care nu sunt menţionate în altă parte;
unităţile de sprijin de luptă se enumeră în ordinea în care apar în organică (ordinea de
bătaie).
Instrucţiuni de coordonare – aici se trec instrucţiunile aplicabile la două sau mai multe
elemente ale subunităţii. De regulă, include linii de despărţire, obiective, aliniamentul de
plecare, timpul şi direcţia atacului şi alte elemente specifice necesare pentru coordonarea
acţiunilor subunităţilor participante la misiune, alte informaţii ce pot fi incluse sunt
instrucţiunile pentru transmiterea rapoartelor, momentul probabil al execuţiei şi cînd intră în
vigoare ordinul.
Sprijinul logistic este paragraful patru al ordinului de acţiune în care se indică modul de
organizare a sprijinului logistic al acţiunii grupei de infanterie şi cuprinde următoarele
subpuncte:
 1) concepţia sprijinului logistic;
2) organizarea aprovizionărilor;
3) organizarea transporturile;
4) organizarea mentenanţei;
5) organizarea asistenţei medicale;
6) organizarea cazării forţelor;
7) organizarea serviciilor de campanie.
Comanda şi comunicaţiile este punctul cinci al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele
subpuncte:
1) comanda – locul şi timpul instalării punctului de comandă-observare, locul
comandantului de grupă şi succesiunea la comandă;
2) comunicaţiile – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind
utilizarea mijloacelor de comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
31. Conţinutul recunoaşterii. Elaboraţi o variantă a Planului de recunoaştere.
Dacă timpul permite, comandantul de grupă execută, personal, recunoaşterea în scopul
confruntării elementelor rezultate din analiza terenului şi aducerii corectivelor necesare
planului său, al confirmării gradului de practicabilitate al rutelor şi a timpului necesar
deplasărilor mai importante. Cînd timpul nu permite, comandantul de grupă execută
recunoaşterea pe hartă.
Executarea recunoaşterii cuprinde:
1) clarificarea, prin confruntare a răspunsurilor la întrebările ce apar pe timpul analizei
situaţiei din cadrul procesului elaborării cursului optim de acţiune;
2) stabilirea modului de acţiune pentru îndeplinirea misiunii;
3) planificarea acţiunii;
4) elaborarea mentală a detaliilor planului de acţiune.
Executarea recunoaşterii marchează încheierea estimărilor.
32. Ce presupune şi ce cuprinde planul de acţiune.
Planul de acţiune presupune detalierea concepţiei şi cuprinde 5 puncte:
1) situaţia;
2) misiunea;
3) execuţia;
4) sprijinul logistic;
5) comanda şi comunicaţiile.
Situaţia se referă la:
1) situaţia inamicului (scopul, forma de luptă, compunerea, dispozitivul probabil de
luptă, acţiunile probabile şi etapele acestora, termenele, comanda);
2) concepţia eşalonului superior – scopul luptei, direcţia de efort, etapele acţiunii,
comanda; acţiunile pe care le execută; situaţia vecinilor şi acţiunile acestora (cele care
prezintă interes;
3) subordonări şi resubordonări (dacă este cazul).
Misiunea primită de la eşalonul superior (dedusă) cuprinde scopul, forma de luptă şi
termenele de realizare.
Execuţia detaliază decizia comandantului rezultată pe parcursul procesului de planificare,
astfel: direcţia de acţiune şi manevra; etapele acţiunii şi termenele; direcţia de efort; alte
priorităţi şi precizări (instrucţiunile de apărare nucleară, biologică şi chimică; priorităţile
specifice; stabilirea măsurilor de mascare); programarea în timp a acţiunilor; cooperarea;
sprijinul de luptă; instrucţiuni de coordonare.
Sprijinul logistic cuprinde concepţia de realizare a sprijinului logistic.
Comanda şi comunicaţiile cuprinde următoarele subcapitole:
 1) comanda – înlocuitorul la comandă, locul comandantului de grupă);
2) comunicaţii – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind
utilizarea mijloacelor de comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
Planul de acţiune constituie baza documentară pentru elaborarea ordinului de acţiune.
33. Analiza situaţiei. Conţinutul analizei terenului.
Analiza terenului se execută pe baza studierii caracteristicilor terenului care influenţează
direct acţiunile militare:
1) posibilităţile de observare şi executare a focului;
2) posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; obstacolele;
3) punctele-cheie din teren;
4) direcţiile (căile) de apropiere.
Concomitent cu acestea, comandantul analizează şi condiţiile de timp, anotimp şi stare a
vremii.
Avînd la dispoziţie concluziile rezultate în urma studierii terenului şi a stării vremii,
comandantul este în măsură să determine modul în care caracteristicile zonei de acţiune
influenţează posibilităţile forţelor proprii şi ale inamicului.
1) Teren inaccesibil – zona este impracticabilă pentru un anumit tip de forţe sau necesită
un efort prea mare pentru asigurarea mobilităţii acestora; foarte puţine zone sunt considerate
inaccesibile pentru infanteria care acţionează pe jos. În unele zone, reţeaua de drumuri
asigură deplasarea forţelor mecanizate, dar nu permite executarea manevrei acestora.
2) Teren greu accesibil – existenţa pantelor abrupte şi a vegetaţiei dese pot îngreuna
executarea manevrei forţelor care acţionează în acest tip de teren, iar sprijinul forţelor şi
mijloacelor de asigurare a mobilităţii este uneori necesar. O zonă considerată greu accesibilă
pentru forţele mecanizate, poate fi considerată ca accesibilă pentru infanteria care acţionează
pe jos.
3) Teren accesibil – deplasările şi manevra sunt posibile pe majoritatea direcţiilor, iar
forţele care acţionează în zonă nu au nevoie de sprijinul elementelor de asigurare a
mobilităţii.
34. Analiza situaţiei. Conţinutul analizei inamicului.
Analiza inamicului. Scopul analizei inamicului este de a stabili cele mai probabile
cursuri de acţiuni ale acestuia. Informaţiile pentru identificarea acţiunilor provin din mai
multe surse, incluzînd doctrina inamicului şi activităţile curente desfăşurate de acesta.
Informaţiile necesare pentru analiza inamicului includ următoarele
1) compunerea – aceasta poate fi prezentată sub forma unui tabel (schemă) şi care
include date referitoare la tipul, denumirea, organizarea şi dotarea de principiu a forţelor
inamicului dispuse în zona de acţiune a grupei;
2) dispozitivul de luptă – constă în identificarea modului de dispunere a forţelor
inamicului pe cîmpul de luptă; acesta poate fi prezentat grafic pe hartă, sub formă de schemă,
sinteză informativă sau alt format ales; stabilirea dispozitivului de luptă al inamicului se
bazează şi pe concluziile rezultate în urma analizei terenului;
3) tăria (gradul de completare) – aceste informaţii se referă la valoarea reală a forţelor şi
mijloacelor inamicului care acţionează în zona de acţiune;
4) acţiuni semnificative – sunt informaţii referitoare la activităţile cele mai recente
desfăşurate de inamic şi care oferă indicii despre intenţiile probabile ale acestuia;
5) particularităţi şi slăbiciuni – reprezintă anumite caracteristici ale forţelor sau
mijloacelor de luptă ale inamicului care, examinate şi exploatate cu grijă, pot furniza un
avantaj forţelor proprii;
6) posibilităţile inamicului – sunt acţiunile pe care inamicul le poate desfăşura şi care
pot influenţa semnificativ îndeplinirea misiunii de către forţele proprii.
 Cursurile de acţiune probabile ale inamicului sunt identificate de comandant, pe baza
informaţiilor enumerate anterior. Analiza acestora se va axa pe determinarea punctelor tari
ale inamicului (pentru a putea fi evitate) şi pe slăbiciunile sale (pentru a putea fi exploatate).
În timpul procesului de estimare, comandantul poate accepta, revizui sau ignora cursurile de
acţiune ale inamicului prezentate, sau pot crea altele; această interacţiune este esenţială în
elaborarea unor cursuri de acţiuni ale forţelor proprii cît mai realiste. Rezultatul va consta
într-un enunţ clar şi concis al celui mai probabil curs de acţiuni ale inamicului, ale cărui
informaţii vor permite comandantului să stabilească cursul optim de acţiuni al grupei
35. Succesiunea şi conţinutul analizei stării vremii
77. Starea vremii va fi analizată folosind cele cinci elemente esenţiale pentru acţiunile
militare:
1) vizibilitatea (care include timpul de lumină);
2) vîntul;
3) precipitaţiile;
4) norii;
5) temperatura şi umiditatea.
Pentru a stabili efectele lor asupra acţiunilor, efectele stării vremii vor fi corelate cu terenul;
vremea afectează multe categorii de tehnică şi echipament (inclusiv aparatura electronică şi
optică), terenul (practicabilitatea) şi vizibilitatea, dar cel mai mare impact îl are asupra
militarilor; în condiţii de vreme rea, de căldură sau frig excesive, procesul de comandă şi
control este îngreunat, vremea aspră şi vizibilitatea redusă reduc eficienţa acestuia şi a
acţiunilor subordonaţilor, iar existenţa şi direcţia de bătaie a vîntului condiţionează modul de
folosire a mijloacelor fumigene.
36. Conţinutul cooperării.
Supervizarea include organizarea coordonării şi cooperării (desfăşurarea repetiţiilor) şi
controlul (sau inspecţia) pregătirii pentru luptă.
Cooperarea reprezintă activitatea prin care se asigură conlucrarea tuturor forţelor participante
la luptă, în timp, spaţiu şi pe misiuni, pe baza unui plan unic şi a unei concepţii unitare, în
scopul concentrării şi însumării eforturilor acestora pentru îndeplinirea misiunii de luptă
comune.
Organizarea cooperării şi menţinerea neîntreruptă a acesteia este una din principalele
îndatoriri ale comandantului; aceasta are un caracter centralizat şi unitar şi se organizează de
comandant, atît pe baza elementelor stabilite în decizie cît şi a rezultatului recunoaşterilor.
Cooperarea se organizează pe timpul procesului de elaborare a planului de acţiune şi se
precizează în teren, la recunoaşteri.
37. Conţinutul supervizării.
Supervizarea include organizarea coordonării şi cooperării (desfăşurarea repetiţiilor) şi
controlul (sau inspecţia) pregătirii pentru luptă.
38. Cursul de acţiune. Activităţile comandantului de pluton pentru elaborarea cursului de
acţiune.
Fiecare curs de acţiune trebuie să fie:
1) Viabil – să asigure îndeplinirea misiunii şi să sprijine intenţia comandantului;
2) Acceptabil – să evite crearea unor dificultăţi inutile în desfăşurarea acţiunilor
plutonului;
3) Distinct – misiunile şi sarcinile stabilite pentru subordonaţi să difere de cele stabilite
în cadrul altui curs de acţiune.
81. Un curs de acţiune trebuie să răspundă la următoarele întrebări Ce? (Ce sarcini sunt
de îndeplinit?); Cînd? (Cînd va trebui începută sau terminată acţiunea (constituie limitări ale
timpului?); Unde? (Unde se află zonele pentru apărare sau ofensivă stabilite prin ordin?);
 Cum? (Cum se realizează manevra şi care sunt scopurile elementelor acesteia? Care este
efortul principal?); De ce? (Care este scopul stabilit şi care vor fi rezultatele acţiunii?).
Metodele de elaborare a unui curs de acţiuni pot fi diferite de la un comandant la
altul, în funcţie de experienţa comandantului. De regulă, activitatea de elaborare a unui curs
de acţiuni cuprinde următorii paşi:
1) stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele
vulnerabile ale inamicului asupra cărora grupă îşi va concentra puterea de luptă;
2) stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) – comandantul stabileşte natura şi
valoarea efortului (eforturilor) de sprijin, răspunzînd la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut
pentru ca efortul principal să aibă succes?”;
3) stabilirea scopurilor – comandantul va stabili scopuri ce trebuie atinse de efortul
principal şi cel de sprijin; scopul efortului principal va fi direct legat de scopul acţiunilor
companiei, stabilit de eşalonul superior;
4) stabilirea şi repartizarea sarcinilor – comandantul va repartiza secţiilor (militarilor)
sarcinile identificate, în concordanţă cu scopurile stabilite;
5) stabilirea măsurilor de control – măsurile de control sunt stabilite pentru a clarifica
responsabilităţile şi a sincroniza acţiunile subordonaţilor în sprijinul efortului principal;
comandantul trebuie să asigure subordonaţilor săi libertatea de acţiune, în limitele impuse de
situaţia concretă;
6) întocmirea enunţului şi a schemei cursului de acţiuni – reprezentările grafice ale
cursurilor de acţiune sporesc claritatea acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de
executare a manevrei; măsurile grafice de control trebuie să fie reprezentate cu acurateţe, iar
dacă schema va fi inclusă în ordinul de acţiune simbolurile grafice atipice, folosite pentru
clarificarea unor particularităţi, vor fi explicate într-o legendă.
39. Sarcini. Tipuri de sarcini folosite în procesul planificării de către comandant.
Comandantul de pluton primeşte misiunea plutonului, îşi stabileşte scopul care trebuie atins
de către pluton şi sarcinile care conduc la atingerea scopului.
40. Precizaţi ce determină Cdt. Pl. I. la analiza misiunii.
La primirea misiunii comandantul de grupă execută două acţivităţi inportante: analiza misiunii şi
stabilirea principalelor probleme ale planificării.
La analiza misiunii comandantul grupei de infanterie determină următoarele:
1)intenţia şi concepţia comandantului eşalonului superior (pluton, companie);
2)sarcinile pe care grupa trebuie să le îndeplinească;
3)limitele acţiunii asupra libertăţii de acţiune a grupei;
4)misiunea reformulată a grupei;
5) calculul timpului.
41. Ce constituie misiunea reformulată şi în ce format se exprimă.
Misiunea este paragraful doi al ordinului de acţiune în care se indicată misiunea reformulată a
grupei. De regulă, ea include răspunsurile la următoarele întrebări: Cine? Ce? Cînd? Unde? şi De
ce?
Execuţia este paragraful trei şi cel mai principal al ordinului de acţiune şi cuprinde următoarele
subpuncte:
1)concepţia acţiunii;
2)misiunile subordonaţilor;
3)misiunile subunităţilor primite ca întărire (sprijin);
4) instrucţiuni de coordonare.
42. Cum îşi planifică timpul Cdt. Pl. I. şi ce aspecte trsbuie luate în vedere.
Calculul timpului se execută pentru a determina intervalul de timp avut la dispoziţie pentru
planificarea şi desfăşurarea activităţilor de pregătire, avînd în vedere următoarele:
 1)Capacitatea de a aprecia corect timpul şi spaţiul la dispoziţie constituie una din cele mai
importante calităţi ale unui comandant. Timpul este un factor esenţial în orice acţiune militară, el
determină calitatea planificării şi execuţie. Comandantul obţine primele indicaţii despre timpul la
dispoziţie prin Ordinul Preliminar al eşalonului superior – cuantumul de timp pe care îl are grupa
pentru a se pregăti sau a executa o misiune determină detalierea procesului de planificare. Din
acest motiv comandantul trebuie să stăpînească foarte bine modul de desfăşurare a procesului de
comandă şi control şi trebuie să dispună de personalul, tehnica şi comunicaţiile necesare derulării
acestui proces.
2)Planificarea inversă reprezintă procedeul de calcul al timpului şi constă în inversarea succesiunii
în timp a acţiunilor, pentru determinarea momentului iniţierii activităţilor de pregătire.
3)Planificarea, executarea recunoaşterilor, elaborarea şi emiterea ordinelor, realizarea
dispozitivului de acţiune, sunt activităţi care se execută la toate eşaloanele, indiferent de timpul
la dispoziţie. Pe cît posibil aceste activităţi se vor executa concomitent. Atunci cînd acest lucru
nu este posibil, primele activităţi iniţiate vor fi cele care consumă cel mai mult timp.
Comandantul trebuie să ia în considerare şi timpul necesar efectuării deplasării forţelor spre
raioanele (aliniamentele) iniţiale, timpul necesar dispunerii în acestea şi realizării măsurilor de
siguranţă şi protecţie.
4)Analiza timpului are ca rezultat un grafic al activităţilor care trebuiesc desfăşurate. Graficul
poate suferi modificări atunci cînd intervin situaţii neprevăzute pe timpul desfăşurării
activităţilor.
68. De regulă, comandantul de pl îşi planifică timpul, cuprins între momentul primirii
misiunii şi cel de plecare la ofensivă (cînd trebuie să fie gata pentru apărare) avînd în vedere
următoarele aspecte:
1)este necesar ca peste o treime din timpul avut la dispoziţie să fie folosit – pentru planificarea
proprie şi pentru emiterea ordinului de acţiune;
2)aproximativ două treimi din timpul avut la dispoziţie trebuie destinat subordonaţilor – pentru
planificarea şi pregătirea misiunii de către aceştia;
3)se iau în considerare şi alţii factori: timpul de zi-lumină la dispoziţie; timpul necesar deplasării la
şi de la ordine şi pentru repetiţii;
4)în schematizarea mentală a activităţilor pregătitoare, comandantul de grupă foloseşte planificarea
inversă – plecînd de la finalul acţiuni spre începutul acesteia;
5) comandantul de pl trebuie să aloce timp suficient pentru îndeplinirea fiecărei activităţi.
43. Ce execută Cdt. Pl. I. în vederea pregătirii planului preliminar. Conţinutul analizei detaliate a
misiunii.
Planul preliminar actualizat constituie baza coordonării, a recunoaşterii, a organizării misiunilor şi
a instrucţiunilor de deplasare.
Pregătirea pentru recunoaştere a comandantului de pl se execută conform ordinului primit. Acesta
se consultă cu locţiitorul său pe care îl lasă înlocuitor la comandă.
Pregătirea planului preliminar. Comandantul de grupă execută o estimare a situaţiei, pe care o
foloseşte ca bază pentru planul său preliminar.
Estimarea reprezintă procesul luării deciziei militare şi cuprinde 5 paşi:
1)analiza detaliată a misiunii;
2)analiza situaţiei şi dezvoltarea cursului de acţiuni;
3)analiza fiecărui curs al acţiunii;
4)compararea între ele a cursurilor de acţiuni;
5)luarea deciziei.
Analiza detaliată misiunii.
Analiza detaliată misiunii este primul pas în procesul de estimare fiind modul prin care
comandantul înţelege şi obţine informaţii despre misiuni. Informaţiile care stau la baza analizei
 misiunii se extrag din Ord. Acţ. al eşalonului superior, care precizează concepţia comandantului
eşalonului superior, misiunile şi sarcinile subunităţilor subordonate, precum şi instrucţiunile de
coordonare; paragraful 2 conţine misiunea companiei; alte informaţii utile sunt incluse în anexe
şi scheme.
44. Activităţile desfăşurate de către Cdt. Pl.I. pentru elaborarea unui curs de acţiune.
Metodele de elaborare a unui curs de acţiuni pot fi diferite de la un comandant la altul,
în funcţie de experienţa comandantului. De regulă, activitatea de elaborare a unui curs de
acţiuni cuprinde următorii paşi:
1)stabilirea punctelor decisive – în principiu, comandantul va identifica punctele vulnerabile ale
inamicului asupra cărora grupă îşi va concentra puterea de luptă;
2)stabilirea eforturilor de sprijin (secundare) – comandantul stabileşte natura şi valoarea
efortului (eforturilor) de sprijin, răspunzînd la întrebarea “Ce altceva trebuie făcut pentru ca
efortul principal să aibă succes?”;
3)stabilirea scopurilor – comandantul va stabili scopuri ce trebuie atinse de efortul principal şi
cel de sprijin; scopul efortului principal va fi direct legat de scopul acţiunilor companiei,
stabilit de eşalonul superior;
4)stabilirea şi repartizarea sarcinilor – comandantul va repartiza secţiilor (militarilor) sarcinile
identificate, în concordanţă cu scopurile stabilite;
5)stabilirea măsurilor de control – măsurile de control sunt stabilite pentru a clarifica
responsabilităţile şi a sincroniza acţiunile subordonaţilor în sprijinul efortului principal;
comandantul trebuie să asigure subordonaţilor săi libertatea de acţiune, în limitele impuse de
situaţia concretă;
6) întocmirea enunţului şi a schemei cursului de acţiuni – reprezentările grafice ale
cursurilor de acţiune sporesc claritatea acestora; pe schemă va fi reprezentat modul de
executare a manevrei; măsurile grafice de control trebuie să fie reprezentate cu acurateţe, iar
dacă schema va fi inclusă în ordinul de acţiune simbolurile grafice atipice, folosite pentru
clarificarea unor particularităţi, vor fi explicate într-o legendă.
45. Conţinutul concepţiei elaborate de către Cdt. Pl. I. pentru acţiunile militare.
Concepţia acţiunii redă modul în care comandantul de grupă a decis să îndeplinească
misiunea; obligatoriu va fi inclus şi un subcapitol despre executarea manevrei şi a sprijinului
de foc (se întocmeşte schemă). Astfel, în concepţie comandantul de grupă determină:
1) modul de îndeplinire a misiunii primite (care inamic, unde şi cu ce mijloace să fie
nimicit şi măsurile de inducere a acestuia în eroare);
2) dispozitiv de luptă (deplasare, staţionare);
3) misiunile efectivului grupei, maşinei de luptă şi mijloacelor de foc de în¬tărire;
4) organizarea conducerii.
Planul preliminar actualizat constituie baza coordonării, a recunoaşterii, a organizării
misiunilor şi a instrucţiunilor de deplasare.
Pregătirea pentru recunoaştere a comandantului de grupă se execută conform ordinului
primit. Acesta se consultă cu locţiitorul său pe care îl lasă înlocuitor la comandă.
46. Ce reprezintă posibilităţile de observare şi executare a focului.
Organizarea sprijinului prin foc în operaţiile intermediare. Datorită posibilităţilor numeroase de
mascare şi acoperire pe care le oferă terenul muntos, forţele inamice au la dispoziţie modalităţi
variate de realizare a surprinderii şi preluare a iniţiativei.
47. Ce reprezintă obstacolele, prin ce este exprimată influenţa obstacolelor şi cum ele se analizează.
Obstacolele reprezintă orice restricţii naturale sau artificiale care canalizează, întîrzie,
restricţionează sau deviază deplasarea în teren a forţelor şi mijloacelor. Orice porţiune de teren
este evaluată din punctul de vedere al tipului de forţe care urmează să acţioneze în respectivele
condiţii. Influenţa obstacolelor este exprimată prin gradul de accesibilitate a terenului:
 inaccesibil, greu accesibil şi accesibil.
Toate obstacolele care afectează posibilităţile de deplasare (manevră) ale forţelor, trebuie
identificate şi analizate, inclusiv cele realizate de forţele proprii, astfel:
1) Teren inaccesibil – zona este impracticabilă pentru un anumit tip de forţe sau necesită un
efort prea mare pentru asigurarea mobilităţii acestora; foarte puţine zone sunt considerate
inaccesibile pentru infanteria care acţionează pe jos. În unele zone, reţeaua de drumuri asigură
deplasarea forţelor mecanizate, dar nu permite executarea manevrei acestora.
2) Teren greu accesibil – existenţa pantelor abrupte şi a vegetaţiei dese pot îngreuna
executarea manevrei forţelor care acţionează în acest tip de teren, iar sprijinul forţelor şi
mijloacelor de asigurare a mobilităţii este uneori necesar. O zonă considerată greu accesibilă
pentru forţele mecanizate, poate fi considerată ca accesibilă pentru infanteria care acţionează pe
jos.
3) Teren accesibil – deplasările şi manevra sunt posibile pe majoritatea direcţiilor, iar forţele
care acţionează în zonă nu au nevoie de sprijinul elementelor de asigurare a mobilităţii.
48. Ce reprezintă punctele-cheie din teren.
75. Punctele-cheie din teren reprezintă zone a căror ocupare, menţinere sau control conferă
un avantaj pentru ambii combatanţi. Folosind harta şi informaţiile disponibile, comandantul
poate determina porţiunile de teren în care dispunînd forţele şi mijloacele, poate domina
direcţiile de apropiere sau zona obiectivului. Pentru a controla o porţiune-cheie din teren, nu este
obligatorie dispunerea de forţe şi mijloace, accesul inamicului spre aceste zone putînd fi
împiedicat, folosind focul direct şi din poziţii de tragere acoperite. Determinarea punctelor-cheie
din teren, oferă comandantului indicaţii utile pentru organizarea sistemului de foc şi realizarea
dispozitivului de luptă. Punctele-cheie din teren vor fi luate în considerare pe timpul elaborării
cursurilor de acţiune.
49. Conţinutul analizei stării vremii executate de către Cdt. Pl.I. pentru acţiunile militare
Asigurarea hidrometeorologică se desfăşoară pentru obţinerea, determinarea şi analizarea
datelor şi informaţiilor referitoare la situaţia hidrologică şi meteorologică, prognoza
hidrometeorologică, fenomenele periculoase sau cu caracter calamitar, influenţa fenomenelor
hidrometeorologice asupra acţiunilor, precum şi stabilirea măsurilor de protecţie a
subunităţilor de infanterie pentru planificarea şi ducerea acţiunilor proprii.
Vreme (condiţii meteo). Pentru operaţiunile în mediul urban trebuie să se ţină cont de vreme
la fel ca şi pentru operaţiunile din orice alt mediu. Temperaturile extreme (atît cele foarte
ridicate, cît şi cele foarte scăzute) îi pot determina pe combatanţi să ocupe interiorul
clădirilor fără a mai asigura securitatea în exterior. Precipitaţiile (ploaie, zăpadă, lapoviţă sau
grindină) pot exclude posibilitatea înaintării vehiculelor pe anumite rute. De asemenea,
sistemele de canalizare şi tunelurile care constituie căi de acces către zonele urbane pot
deveni impracticabile pentru trupele pedestre. În oraşele mari cu construcţii de tip bloc,
schimbările de direcţie şi viteză a vîntului pot afecta negativ eficacitatea dispozitivelor
fumigene, a folosirii S.T.L (CS) sau a fosforului alb. Deplasările straturilor de aer deasupra
oraşelor mari pot menţine fumul şi praful pentru mai mult timp decît este normal, reducînd
astfel vizibilitatea. În cazul în care sistemul de electricitate funcţionează, luminile amplasate
pe clădiri sau de-a lungul străzilor pot mări vizibilitatea pe timp de noapte, însă în acelaşi
timp, pot reduce eficacitatea echipamentelor pentru vederea nocturnă (AVN, DVN).
Performanţa acestor echipamente atît in interiorul cît şi în jurul clădirilor poate fi afectată pe
de o parte din cauza lipsei de iluminare, sau datorită unei iluminări foarte puternice.
50. Ce reprezintă compararea cursurilor de acţiune,
Al patrulea pas în procesul de estimare îl reprezintă compararea cursurilor de acţiune şi
alegerea cursului optim. Activitatea începe prin compararea avantajelor şi dezavantajelor pe baza
criteriilor de evaluare stabilite anterior. Comandantul compară cursurile de acţiune elaborate, în
 vederea identificării celui care are cele mai mari şanse de succes împotriva celui mai probabil
curs de acţiuni al inamicului, precum şi împotriva celui mai periculos.
Cursul de acţiuni selectat trebuie, de asemenea, să implice un nivel minim de risc pentru forţele
şi mijloacele proprii, să asigure cea mai favorabilă dispunere a forţelor proprii la încheierea
misiunii (în vederea desfăşurării acţiunilor ulterioare), să asigure suficientă flexibilitate pentru a
adapta execuţia la elementele neprevăzute şi să asigure la maxim iniţiativa şi libertatea de acţiune
pentru subordonaţi.
Cea mai obişnuită metodă de comparare a unor cursuri de acţiune este “matricea de comparare”.
Această metodă constă în enumerarea factorilor semnificativi stabiliţi şi folosirea acestora pentru
indicarea eficienţei cursului de acţiune (fig. 1). Atunci cînd cursurile de acţiune sunt evaluate
prin acordarea de punctaje la criteriile stabilite, cursul optim este cel care întruneşte punctajul cel
mai mic.
51. Ce presupune şi ce cuprinde planul de acţiune.
Planul de acţiune presupune detalierea concepţiei şi cuprinde 5 puncte:
1)situaţia;
2)misiunea;
3)execuţia;
4)sprijinul logistic;
5)comanda şi comunicaţiile.
Situaţia se referă la:
1)situaţia inamicului (scopul, forma de luptă, compunerea, dispozitivul probabil de luptă, acţiunile
probabile şi etapele acestora, termenele, comanda);
2)concepţia eşalonului superior – scopul luptei, direcţia de efort, etapele acţiunii, comanda;
acţiunile pe care le execută; situaţia vecinilor şi acţiunile acestora (cele care prezintă interes;
3)subordonări şi resubordonări (dacă este cazul).
Misiunea primită de la eşalonul superior (dedusă) cuprinde scopul, forma de luptă şi termenele de
realizare.
Execuţia detaliază decizia comandantului rezultată pe parcursul procesului de planificare, astfel:
direcţia de acţiune şi manevra; etapele acţiunii şi termenele; direcţia de efort; alte priorităţi şi
precizări (instrucţiunile de apărare nucleară, biologică şi chimică; priorităţile specifice; stabilirea
măsurilor de mascare); programarea în timp a acţiunilor; cooperarea; sprijinul de luptă;
instrucţiuni de coordonare.
Sprijinul logistic cuprinde concepţia de realizare a sprijinului logistic.
Comanda şi comunicaţiile cuprinde următoarele subcapitole:
1)comanda – înlocuitorul la comandă, locul comandantului de grupă);
2)comunicaţii – instrucţiunile de recunoaştere, identificare şi regulile generale privind utilizarea
mijloacelor de comunicaţii; rapoartele şi timpul în care acestea vor fi înaintate.
Planul de acţiune constituie baza documentară pentru elaborarea ordinului de acţiune.
52. Ce include (expuneţi) conţinutul conducerii.
Conducerea în secret a subunităţilor cuprinde totalitatea măsurilor şi activităţilor care se
organizează în scopul păstrării secretului asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor militare şi se
realizează prin:
1)limitarea numărului de persoane care cunosc conţinutul documentelor de luptă;
2)transmiterea misiunilor la subordonaţi numai în părţile ce-i privesc;
3)respectarea regulilor de întocmire, mînuire şi păstrare a documentelor de luptă şi a codurilor;
4)cifrarea documentelor;
5)întrebuinţarea aparaturii de secretizare, a tabelelor de convorbiri, indicative şi semnale, a hărţilor
codificate pentru efectuarea comunicărilor prin mijloace de transmisiuni;
 6) educarea întregului personal în spiritul păstrării secretului convorbirilor prin mijloacele
de transmisiuni.
53. Ce precizează Cdt. Pl. I. în lupta de apărare, pe baza studiului posibilităţilor de acţiune ale
inamicului.

54. Particularităţile protecţiei informaţiilor.

Protecţia informaţiilor cuprinde ansamblul măsurilor şi acţiunilor organizatorice,
informaţionale şi tehnice luate şi executate în scopul: respectării regulilor de lucru în
elaborarea şi exploatarea documentelor, tehnicii şi materialelor de conducere în secret;
păstrării secretului asupra acţiunilor care se pregătesc sau sunt în curs de desfăşurare, prin
accesul limitat, autorizat şi ierarhizat la date.
Conducerea în secret a plutonului cuprinde totalitatea măsurilor şi activităţilor care se
organizează în scopul păstrării secretului asupra pregătirii şi ducerii acţiunilor de luptă şi se
realizează prin:
1) limitarea numărului de persoane care cunosc conţinutul documentelor de luptă;
2) transmiterea misiunilor la subordonaţi numai în părţile ce-i privesc;
3) respectarea regulilor de întocmire, mînuire şi păstrare a documentelor de luptă şi a
codurilor;
4) cifrarea documentelor;
5) întrebuinţarea aparaturii de secretizare, a tabelelor de convorbiri, indicative şi
semnale, a hărţilor codificate pentru efectuarea comunicărilor prin mijloace de transmisiuni;
6) educarea întregului personal în spiritul păstrării secretului convorbirilor prin
mijloacele de transmisiuni.
55. Definiţia PICL.Etapele procesului PICL.
56. Definiţia PICL. Ce presupune evaluarea inamicului.
57. Definiţia PICL. Etapele determinării cursurilor de acţiune probabile ale inamicului
58. Definiţia PICL.Etapele evaluării factorilor mediului de confruntare.
59. Definiţia PICL. Conţinutul modelului ameninţării,
60. Acţiunile plutonului de infanterie numit în patrula de cercetare de luptă.
Plutonul execută infiltrarea în scopul obţinerii de informaţii, atacării poziţiilor inamice,
executării raidurilor sau ambuscadelor, capturării de militari ai inamicului, ocupării
punctelor importante din teren în sprijinul altor acţiuni, de exemplu pentru a sprijini atacul
principal.
(3) Fazele infiltrării sunt:
a) patrularea;
b) pregătirea;
c) infiltrarea;
d) consolidarea;
e) execuţia.
(4) Patrularea se execută în scopul determinării intervalelor şi a flancurilor descoperite, a
punctelor slabe şi a poziţiilor inamicului.
Patrula este o subunitate/grupare de forţe stabilită de eşalonul responsabil care acţionează în
zona de operaţii, influenţă sau interes pentru care se organizează patrularea, cu misiuni de
culegere a informaţiilor, de securitate, de legătură sau de luptă; patrularea se referă la
operaţiile desfăşurate de către patrulă în zona de responsabilitate a eşalonului care a ordonat
acţiunea, pentru îndeplinirea misiunii.
(2) Tipuri de patrule:
a) patrula de cercetare este o subunitate/pluton care are drept misiune cercetarea şi
colectarea de informaţii despre inamic, teren sau despre amândouă într-un punct sau zonă,
necesare pentru executarea unor misiuni de luptă de către forţele proprii;
b) patrula de siguranţă are ca misiune asigurarea securităţii unei unităţi către în faţă,
flancuri sau către spate pentru a descoperi la timp o eventuală acţiune inamică şi se poate
realiza prin ocuparea succesivă de posturi de observare; cercetarea succesivă a itinerarelor şi
obiectivelor; ocuparea succesivă de posturi de observare şi cercetarea succesivă a itinerarelor
şi obiectivelor;
c) patrula de legătură are drept misiune asigurarea legăturii şi securităţii între două
subunităţi în intervalul dintre acestea;
d) patrula de luptă are drept misiune executarea unor atacuri asupra dispozitivelor
inamice pentru capturarea de personal, echipament sau distrugerea de obiective importante
datorită complexităţii operaţiei
Comandantul de pluton planifică şi se pregătesc pentru patrulare folosind procedurile
specifice conducerii forţelor şi estimării situaţiei; aceştia identifică acţiunile ce trebuie
desfăşurate la obiectiv după care planifică în ordine inversă de la plecarea din dispozitivul
forţelor proprii şi până la reintrarea în dispozitiv.
(2) Comandantul de pluton primeşte de obicei ordinul de operaţie (anexa nr. 7) în punctul de
comandă al batalionului sau companiei.
(3) Deoarece patrulele acţionează independent, se deplasează în afara razei în care se poate
realiza sprijinul prin foc direct al unităţii care l-a trimis şi se acţionează în faţa forţelor
proprii, coordonarea trebuie să fie completă şi detaliată.
(4) Coordonarea se realizează în mod continuu pe timpul etapelor planificării şi pregătirii;
sunt utilizate în acest sens listele de sarcini pentru a evita omiterea oricăror aspecte vitale
pentru îndeplinirea misiunii
Comandantul trebuie să aibă în vedere locul în care se va dispune el, ajutorul său şi alte
persoane importante, în fiecare fază a misiunii de patrulare. Ajutorul comandantului de
pluton se va afla de obicei cu următoarele elemente pentru fiecare tip de patrulă:
a) în raid sau ambuscadă el va conduce elementul de sprijin;
b) în cercetarea unei zone el se va deplasa, de regulă, cu elementul de cercetare; care
stabileşte punctul de legătură;
c) în cercetarea unui raion el se va dispune în punctul de adunare la obiectiv.
Art.298. - (1) Acţiunile la contactul cu inamicul; doar dacă acest lucru nu este specificat în
misiune, plutonul va evita contactul cu inamicul; planul comandantului trebuie să stabilească
acţiuni pentru orice contact la fiecare bază a misiunii de patrulare.
(2) Capacitatea plutonului de a continua misiunea va depinde de cât de devreme s-a realizat
contactul şi de modul în care este capabil să rupă lupta cu succes - astfel încât direcţia sa de
deplasare ulterioară să nu fie detectată - şi de situaţia în care plutonul va avea răniţi ca
rezultat al contactului.
a) planul trebuie să stabilească modul în care vor fi trataţi militarii răniţi sau ucişi.
b) planul trebuie să stabilească modul de tratare a prizonierilor capturaţi ca urmare a
realizării contactului, în situaţia în care acest aspect nu face parte din misiunea planificată.
Elementul de comandă al plutonului conduce plutonul în misiune de patrulare de luptă;
comandantul de pluton trebuie să ia toate măsurile pentru a asigura integritatea echipelor şi
grupelor în desemnarea sarcinilor subunităţilor subordonate.
Baza de patrulare este o zonă din teren, ocupată de către plutonul de vânători de munte, când
acesta execută o haltă pe timpul desfăşurării operaţiei de patrulare, pentru o perioadă de timp
mai mare - nu mai mult de 24 ore.
(2) Plutonul poate staţiona mai mult de 24 ore, atunci când zonele limitrofe bazei de
patrulare sunt supravegheate de către inamic iar zona bazei poate asigura, încă, protecţia
operaţiei;
(3) Plutonul nu va folosi aceeaşi bază de patrulare de două ori; acesta foloseşte baza de
patrulare când:
a) se opreşte din deplasare pentru a nu fi detectat;
b) se ascunde pe timpul executării recunoaşterii unui obiectiv;
c) întreţine armamentul şi echipamentul din dotare, mănâncă sau se odihneşte;
d) se planifică acţiuni sau se emit ordine;
e) se reorganizează după infiltrarea în dispozitivul inamicului;
f) se intenţionează realizarea unei baze de patrulare din care să se execute acţiuni
succesive de ambuscadă, raid, cercetare şi protecţie.
Art.349. - (1) Alegerea bazei de patrulare; baza de patrulare se alege, utilizând harta sau după
o recunoaştere aeriană; ea trebuie să fie sigură înainte de ocupare şi aleasă astfel încât să
permită plutonului să-şi îndeplinească misiunea.
(2) Măsurile de siguranţă luate de comandantul plutonului de vânători de munte, pentru
alegerea bazei de patrulare sunt următoarele:
a) selectarea terenului pe care inamicul îl consideră de valoare tactică scăzută, terenul
nu prezintă elemente vizibile; terenul greu accesibil - zonele cu vegetaţie deasă, tufişuri şi
copaci care se întind pe sol - şi care împiedică deplasarea; terenul situat în apropierea
surselor de apă; terenul poate fi apărat pentru o perioadă scurtă de timp şi oferă o bună
mascare;
b) planifică posturile de observare şi modul de legătură cu acestea; apărarea bazei de
patrulare; retragerea din bază care include rutele de retragere din punctul de regrupare sau
de întâlnire; o bază de patrulare de rezervă; aplicarea strictă a măsurilor de mascare şi
evitarea zgomotului şi luminii; executarea activităţilor ce necesită deplasare şi zgomot
minime;
c) evită poziţiile cunoscute sau probabile ale inamicului; zonele urbane; colinele şi
crestele dealurilor, exceptând cazurile când este necesară menţinerea legăturilor radio;
drumurile, cărările, precum şi văile înguste.
Art.350. - (1) Ocuparea bazei de patrulare; de regulă, baza de patrulare se ocupă folosind
următorii paşi:
a) pasul 1 - comandantul de pluton opreşte subunitatea într-o zonă acoperită şi mascată,
aceasta trecând imediat la executarea siguranţei circulare;
b) pasul 2 - comandantul de pluton împreună cu comandanţii de grupe, 2 militari ca echipă
de siguranţă şi cele 3 piese de mitraliere - ochitor şi servant - se constituie în echipă de
recunoaştere/cercetare;
c) pasul 3 - comandantul de pluton împreună cu echipa de siguranţă se deplasează în zona
bazei de patrulare; după executarea recunoaşterilor precizează în teren fiecărui comandant de
grupă poziţiile grupelor în cadrul bazei; aceştia îşi dispun mitralierele în vârfurile
triunghiului bazei de patrulare corespunzătoare orelor 10, 2 şi 6 şi dispunerii fiecărei grupe,
precizându-le acestora sectoarele de tragere; pe timpul cât se execută aceste activităţi cei 2
militari, din echipa de siguranţă, se dispun într-un punct de observare la intrarea în baza de
patrulare şi execută siguranţa echipei de recunoaştere;
d) pasul 4 - comandantul de pluton se întoarce împreună cu comandanţii de grupe la
subunitate; comandanţii de grupe iau comanda grupelor şi le deplasează în coloană prin
punctul de intrare în bază în interiorul acesteia;
e) pasul 5 - după sosirea în baza de patrulare, comandanţii de grupe îşi dispun militarii în
echipe de câte doi folosind acoperirile din teren şi le precizează sectoarele de tragere pentru
fiecare, astfel încât să asigure acoperirea în întregime a sectoarelor grupei; comandantul de
pluton retrage militarii din punctul de observare; militarii îşi scot casca şi execută timp de 1
minut ascultarea în perfectă linişte;
 f) pasul 6 - comandantul de pluton şi ajutorul său se vor dispune în centrul bazei; ulterior el
trece şi verifică sectoarele grupelor;
g) pasul 7 - după ce au fost verificate sectoarele grupelor, comandanţii acestora, cu câte un
militar din fiecare grupă, se prezintă la punctul de comandă pentru a forma o echipă de
cercetare - căutare;
h) pasul 8 - comandantul de pluton instruieşte militarii privind modul de acţiune, după care
fiecare echipă (comandantul de grupă cu militarul subordonat) părăseşte baza pe la flancul
stâng al grupei sale şi se deplasează, în sensul acelor de ceasornic, la o distanţă ordonată,
executând cercetarea sectorului grupei; după executarea cercetării echipele se întorc pe la
flancul drept al grupelor, se prezintă la comandantul de pluton şi raportează datele obţinute;
i) pasul 9 - în baza celor raportate comandantul de pluton decide dacă poate folosi baza de
patrulare.
(2) Distanţa pe care se deplasează echipele variază în funcţie de teren şi vegetaţie - între 200-
400 m; în acest timp toţi membrii plutonului execută siguranţa nemijlocită; de regulă, se
utilizează aparatura de vedere pe timp de noapte când vizibilitatea este redusă; comandantul
de pluton menţine siguranţa atâta timp cât consideră necesar.
Art.351. - (1) Activităţi în baza de patrulare; după ce decide utilizarea bazei de patrulare
comandantul de pluton precizează comandanţilor de grupă, iar aceştia la rândul lor militarilor
din grupă, secretul, semnele şi semnalele de conducere şi coordonare.
(2) Ordinea activităţilor ce se execută în baza de patrulare este următoarea:
a) siguranţa - de regulă, în baza de patrulare se foloseşte un singur punct de intrare-
ieşire, respectându-se măsurile de evitare a zgomotului şi luminii; în baza de patrulare orice
militar este somat; comandanţii de grupe verifică pregătirea armamentului pentru tragerea pe
timp de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă; fiecare comandant de grupă
stabileşte un punct de observare şi ordonă amenajarea în linişte a poziţiei de luptă;
comandanţii de grupe întocmesc schema sectorului grupei cu sectoarele de tragere pentru
fiecare categorie de armament şi predau un exemplar comandantului de pluton;
b) planul de alarmare - comandantul de pluton stabileşte numărul militarilor pentru
executarea pazei şi siguranţei, precum şi perioada de timp - zi/noapte; el întocmeşte planul
de alarmare care trebuie să asigure permanent un comandant de grupă care va veghea şi
controla periodic poziţiile grupelor şi posturile de observare;
c) planul de retragere - comandantul de pluton stabileşte semnalul ce va fi utilizat în
situaţia realizării contactului cu inamicul, retragerii sau a regrupării;
d) planul de mentenanţă - comandantul de pluton prin ajutorul său se asigură că
armamentul şi echipamentul plutonului este operativ şi în acelaşi timp întreţinut; el acordă o
atenţie deosebită distribuirii muniţiilor şi urmăreşte ca armamentul să nu fie dezasamblat pe
timp de noapte sau în alte condiţii de vizibilitate redusă;
e) normele de igienă colectivă şi individuală - ajutorul comandantului de pluton ia
măsuri pentru săparea latrinei în interiorul bazei; comandanţii de grupe stabilesc locurile în
care militarii pot să-şi facă nevoile fiziologice; în timpul stabilit militarii se bărbieresc, se
spală pe dinţi, faţă, mâini şi picioare, în locurile destinate acestui scop şi îşi întreţin
încălţămintea; comandantul de pluton şi comandanţii de grupe se asigură că militarii din
subordine respectă normele de protecţie a mediului şi nu lasă urme care să îi desconspire;
f) orarul de masă - masa se serveşte, la ordin, în baza unui plan care prevede faptul că
numai jumătate din pluton poate mânca în acelaşi timp;
g) reaprovizionarea cu apă - ajutorul comandantului de pluton poate ordona
redistribuirea apei în caz de necesitate sau poate organiza cu aprobarea comandantului de
pluton reaprovizionarea de la o sursă de apă din apropiere;
h) odihna - se execută conform graficului întocmit.
61. Acţiunile plutonului de infanterie în ambuscada de cercetare.
Ambuscada este un atac surpriză dintr-o poziţie mascată asupra unui obiectiv în mişcare sau
staţionat temporar; ambuscadele împotriva blindatelor se execută atunci când se urmăreşte
distrugerea forţelor blindate sau mecanizate ale inamicului.
(2) Tipurile de ambuscade sunt:
a) planificate din timp sau în grabă;
b) tip zonă sau în punct;
c) dispozitiv liniar;
d) dispozitiv în formă de “L”.
Planificarea. Elementele principale ale planificării sunt:
a) acoperirea cu foc a întregii zone de distrugere;
b) folosirea obstacolelor existente sau întărite pentru a bloca inamicul în zona de
distrugere;
c) să sprijine elementele de atac sau sprijin cu mine sau exploziv;
d) folosirea elementelor şi echipelor de siguranţă pentru a izola zona de distrugere;
e) asaltul zonei de distrugere în zona de distrugere pentru a căuta morţi sau răniţi, aduna
prizonierii şi echipamentul;
f) sincronizarea acţiunilor tuturor elementelor plutonului pentru a realiza surprinderea;
g) comandantul de pluton va organiza plutonul în element de asalt şi element de
siguranţă, iar valoarea acestora va depinde de valoarea elementelor inamicului asupra căruia
se execută ambuscada.
Un pluton organizează ambuscada în grabă atunci când este în contact vizual cu inamicul şi
are timp să organizeze ambuscada fără a-i fi descoperite acţiunile; activităţile necesare
organizării unei ambuscade în grabă trebuie repetate bine astfel încât militarii să cunoască
modul de acţiune la semnalul comandantului.
Ambuscada este un procedeu de cercetare şi de luptă foarte eficace în condiţiile războiului
cînd inamicul trebuie lovit permanent şi pretutindeni. El constă în dispunerea mascată a
subunităţii, pe direcţia cea mai probabilă de înaintare a inamicului, pentru a-l ataca prin
surprindere, a crea panică şi a-i produce pierderi, a captura militari, documente, modele de
armament şi tehnică de luptă. Obiectivele cele mai indicate pot fi: militari izolaţi sau în
grupuri mici, subunităţi care se deplasează pe jos sau pe autovehicule şi alte obiective izolate
aflate în mişcare.
Ambuscada se organizează în orice situaţie şi formă de luptă, teren, anotimp şi mai
ales în condiţii grele de stare a vremii, cu vizibilitate redusă, de regulă, în teren greu
accesibil, la punctele obligate de trecere şi în alte locuri favorabile atacului prin surprindere
asupra inamicului de la mică distanţă. Ea se execută atît ziua cît şi noaptea.
62. Destinaţia, caracteristicile tactico-tehnice, construcţia şi principiul de funcţionare a
aparatului de cercetare chimică (VPHR).
63. Acţiunile plutonului de infanterie pe timpul respingerii contraatacului.
Contraatacul este un atac efectuat cu forţe din dispozitivul de apărare pentru recâştigarea
iniţiativei sau pentru a nu da posibilitatea inamicului să obţină succesul în acţiunea ofensivă .
Contraatacurile se pot desfăşura fără pregătire de foc sau beneficiind de un sprijin minim
prin foc de aruncătoare.
64. Destinaţia, caracteristicile tactico-tehnice, construcţia şi principiul de funcţionare a
aparatului de cercetare (DP - 5V).
65. Acţiunile plutonului de infanterie în siguranţa marşului.
Când plutonul execută marşul independent/izolat, comandantul ia măsuri de siguranţă a
subunităţii pe care o comandă şi a celor de întărire/sprijin, numeşte observator terestru şi
aerian căruia îi precizează misiunile şi modul de îndeplinire a acestora; la nevoie, pentru
cercetarea unor obiective de pe direcţia de deplasare, numeşte echipe de cercetare; în funcţie
de distanţa pe care se execută marşul şi de posibilitatea întâlnirii cu inamicul, pentru
siguranţa plutonului se numeşte o patrulă de siguranţă; elementele destinate pentru siguranţa
marşului, pe timpul haltelor se transformă în elemente de siguranţă a staţionării.
În siguranţa de marş plutonul poate fi destinat ca pichet mobil de cap/de flanc, de spate,
pichet fix de flanc sau patrulă de siguranţă când subunitatea căreia i se execută siguranţa este
de valoare companie.
(2) Plutonul ca pichet mobil/fix poate primi ca întărire până la un pluton de aruncătoare, o
echipă cercetare geniu, o echipă cercetare NBC şi o echipă lunetişti.
(3) Din cadrul plutonului pot fi aleşi luptători care cunosc raionul şi itinerarele de deplasare,
în special în localităţi, în teren accidentat şi împădurit, în munţi, îndeplinind, de regulă, rolul
de călăuze.
(4) Pichetul mobil de cap se poate trimite până la distanţa de 10 km, funcţie de eşalonul
pentru care execută siguranţa , iar pichetul mobil (fix) de flanc şi de spate până la 5 km.
(5) În localităţi, păduri, munţi, pe timp de noapte sau când mersul se execută pe jos, aceste
distanţe se pot micşora până la jumătate.
Misiunile pichetului mobil de cap/de flanc sunt:
a) să asigure coloana căreia îi face siguranţa împotriva atacului prin surprindere al
inamicului terestru, să captureze sau să nimicească cercetaşii inamicului ori grupurile de
cercetare-diversiune ale acestuia;
b) să atace cu îndrăzneală inamicul de pe itinerarul de deplasare, să cucerească punctele
din teren favorabile pentru luptă, să oblige pe inamic să se desfăşoare prematur, asigurând
astfel condiţii favorabile pentru desfăşurarea şi intrarea în luptă în mod organizat a coloanei
căreia îi face siguranţa.
Misiunile pichetului mobil de spate sunt:
a) să asigure coloanei căreia îi face siguranţa posibilitatea de a se desprinde de inamic şi
a executa deplasarea în ordine;
b) să nu permită inamicului terestru să atace prin surprindere coloana căreia îi face siguranţa,
interzicând îndeosebi acţiunile elementelor de cercetare-diversiune, subunităţilor aeromobile
şi desantului aerian ale acestuia.
Pichetul fix de flanc are misiunea de a menţine poziţia indicată de comandantul
subunităţii/unităţii căreia îi face siguranţa, asigurând coloana împotriva atacului din flanc
executat prin surprindere de către subunităţi ale inamicului.
Pentru siguranţa nemijlocită, pichetul mobil trimite patrule de siguranţă de cap/flanc, spate a
căror valoare poate fi de la o echipă de 2-4 militari până la o grupă.
(2) În cadrul pichetului se organizează observarea circulară pentru supravegherea spaţiului
terestru, aerian, precum şi pentru primirea semnalelor de la patrulele de siguranţă şi de la
cercetaşi.
(3) Pentru legătura între pichet şi coloană se folosesc agenţi de legătură pe biciclete,
motociclete, călare, pe schiuri sau pe jos, precum şi semnale/optice şi acustice.
Comandantul plutonului de vânători de munte destinat ca pichet mobil/fix este obligat să-şi
însuşească misiunea, să studieze pe hartă itinerarul de deplasare/zona de dispunere - pentru
pichetul fix, să stabilească modul de deplasare al plutonului şi să dea ordinul de acţiune.
Pentru executarea marşului, comandantul de pluton dă ordinul de marş, în care precizează:
a) informaţii despre inamic şi aliniamentele probabile de întâlnire cu acesta;
b) misiunea plutonului pichet mobil de cap/flanc, spate;
c) informaţii despre subunităţile vecine şi despre cercetare - atunci când acţionează în
faţă;
d) compunerea şi misiunile patrulei de siguranţă;
 e) orele de trecere pe la punctul iniţial şi pe la punctele de coordonare;
f) ordinea de încolonare, viteza de deplasare şi locul haltelor;
g) locurile unde sunt organizate posturi de comenduire şi îndrumare a circulaţiei;
h) modul de acţiune la întâlnirea cu inamicul şi la atacul aerian al acestuia;
i) modul de hrănire al militarilor şi de alimentare a autovehiculelor cu carburanţi-
lubrifianţi;
j) semnale de conducere;
k) înlocuitor la comandă.
Plutonul se opreşte pentru halte la semnalul comandantului care a trimis siguranţa.
(2) Pe timpul haltei mici plutonul ocupă o poziţie avantajoasă şi continuă observarea, fiind
gata să respingă atacul inamicului; la halta mare sau în zona odihnei de zi/noapte, plutonul -
pichet mobil de cap - se transformă în pichet de pază şi îndeplineşte misiunile care i se
ordonă.
Datele şi informaţiile obţinute de elementele din siguranţa marşului se raportează
comandantului de pluton.
(2) În teren muntos-împădurit se mai determină:
a) gradul de practicabilitate a itinerarului pentru autovehicule şi forţe;
b) existenţa punctelor obligatorii de trecere, grohotişurilor, grotelor, peşterilor,
tunelurilor/lucrărilor subterane, izvoarelor, refugiilor, iar pe timp de iarnă - grosimea
stratului de zăpadă, locul cornişelor, podurilor de zăpadă, avalanşelor.
Plutonul trebuie să treacă cu capul coloanei forţelor principale pe la punctul iniţial la ora
stabilită; pichetul mobil de cap/patrula de siguranţă precede forţele principale la distanţa
ordonată.
(2) Cercetarea nucleară, biologică şi chimică/NBC se execută de toate elementele din
siguranţa marşului şi de către forţele principale.
66. Acţiunile plutonului de infanterie în lupta de ofensivă în localitate.
Pl probabil nu va deţine planul clădirii pe care o atacă. Prin urmare, pătrunderea în interior şi
verificarea clădirilor (sau a unor părţi dintr-o clădire) desemnate pentru fiecare grupă trebuie
făcută în mod agresiv (hotărît). Pentru a asigura succesul unui astfel de atac, tehnica folosită
trebuie să fie sistematizată şi bine coordonată (verificarea trebuie făcută încăpere cu
încăpere). Mai jos sunt descrise cîteva din aceste tehnici.
Indiferent de metoda abordată, înainte de a intra în clădire, militarul trebuie să verifice, toate
ascunzătorile, orificiile, intrările şi ferestrele (în care ar putea fi amplasate diferite dispozitive
– capcană).
Intrarea pe la un etaj superior. Aceasta este de preferat pentru că într-o clădire este mai uşor
să lupţi de sus în jos decît de jos în sus. Gravitaţia şi planul de nivel al clădirii pot fi folosite
ca avantaje atunci cînd se aruncă grenadele de mînă sau pentru deplasările între etaje. De
asemenea, un inamic forţat să se retragă pe acoperiş şi încolţit se poate lupta cu disperare, pe
cîtă vreme un inamic forţat să se retragă spre parter poate părăsi clădirea expunîndu-se astfel
tirului de afară. Există mai multe mijloace cu ajutorul cărora se poate ajunge la etajul
superior sau chiar pe acoperişul unei clădiri. Cele mai uzuale ar fi scările mobile, burlanele,
tulpinile plantelor agăţătoare sau orificiile existente în pereţii clădirilor învecinate. Utile ar
mai fi frînghiile cu articulaţii sau cîrligele de fixare tip ancoră. Deplasarea se poate face
(dacă situaţia permite) chiar prin salt de pe o clădire alăturată.
Există mai multe modalităţi de pătrundere şi verificare a unei clădiri în timpul unui atac,
indiferent de metoda aleasă pentru aceasta, fiecare militar trebuie să ştie exact ce are de făcut
şi ce sarcini îi revin în cadrul echipei. Verificarea unei încăperi este o acţiune care necesită
rapiditate, forţă de şoc şi acţiune violentă, indiferent de metodele sau tehnicile folosite.
Elementul de asalt, este compus din:
 1) servantul – ca Trăgătorul 1;
2) comandantul grupei – ca Trăgătorul 2;
3) comandantul echipei antipersonal – ca Trăgătorul 3;
4) trăgătorul cu puşca mitralieră – ca Trăgătorul 4.
Elementul de sprijin, este compus din:
1) servantul – ca Trăgătorul 1;
2) comandantul echipei antiblindate – ca Trăgătorul 2;
3) servantul – ca Trăgătorul 3.
Unitatea de bază folosită în procesul de aplicare a fiecărei din aceste metode este echipa de
trăgători (elementul de asalt), ca parte componentă a grupei combatante. Metoda aleasă
depinde de mărimea şi de amplasarea încăperii. Fiecare metodă descrie modul cum
procedează echipa de verificare pentru a trece de pragul fiecărei încăperi.
67. Acţiunile plutonului de infanterie în siguranţa de lupta.
Subunităţile care apără poziţia înaintată sau care se găsesc în siguranţa de luptă se înlocuiesc
ultimele.
Siguranţa de luptă. Misiunile siguranţei de luptă pot fi: de protecţie, de siguranţă şi ca forţă
de acoperire.
În misiunea de protecţie elementul de siguranţă are rolul de a observa şi a raporta informaţii,
evitînd angajarea decisivă cu inamicul.
Protecţia urmăreşte:
1) avertizarea timpurie;
2) cîştigarea şi menţinerea contactului cu inamicul şi raportarea despre activitatea
acestuia;
3) interceptarea, nimicirea, respingerea subunităţilor de cercetare inamice;
4) acţiuni de hărţuire;
5) dirijarea forţelor ce vin în sprijinul subunităţii ce asigură misiunea de protecţie.
Prin siguranţă se protejează forţele principale de focul direct şi observarea terestră, se
raportează informaţiile ce se obţin şi se angajează lupta pentru a cîştiga timp;
Siguranţa urmăreşte:
1) avertizarea timpurie şi asigurarea timpului şi spaţiului necesar executării manevrelor
de front, flanc şi spate a forţelor principale;
2) atacarea şi întîrzierea acţiunii inamicului în scopul protecţiei forţelor principale.
Forţa de acoperire acţionează separat de forţele principale cu scopul de a intercepta, angaja,
întîrzia şi înşela inamicul înainte ca acesta să atace forţele principale.
Forţa de acoperire are valoare de grupă, pluton sau companie şi urmăreşte:
1) contactul cu inamicul;
2) protejarea forţelor principale de contactul cu inamicul;
3) înşelarea inamicului cu privire la valoarea, compunerea şi obiectivul forţelor
principale;
4) nimicirea elementelor de cercetare inamice;
5) crearea situaţiilor pentru nimicirea inamicului.
Grupa de infanterie poate organiza posturi de luptă care să acţioneze în misiune de protecţie
pînă la o distanţă de 3-4 km faţă de limita dinainte a apărării, putînd fi trimisă de către
compania de infanterie. Adîncimea pînă la care poate acţiona este dată de posibilitatea de a fi
sprijinită cu focul aruncătoarelor pe timpul retragerii, din poziţii de tragere vremelnice.
Primind ordinul de acţiune comandantul de grupă deplasează grupa pe aliniamentul indicat,
organizează siguranţa nemijlocită, recunoaşte terenul împreună cu comandanţii de echipe,
recunoaşte poziţiile de tragere ale echipelor, TAB sau MLI/MLD şi dă ordinul de acţiune.
Comandantul de grupă pregăteşte sistemul de foc în aşa fel, încît inamicul să poată fi lovit de
 la o distanţă cît mai mare şi să permită realizarea legăturii cu vecinii din siguranţa de luptă,
cu echipele din postul de luptă sau cu subunităţile care duc acţiuni de luptă pe poziţia
înaintată ca forţă de acoperire.
Pe timpul planificării acţiunii comandantul de grupă împreună cu comandanţii de echipe
recunosc căile de repliere, stabilesc modul de acţiune, de rupere a luptei şi de repliere a
grupei în poziţia de apărare din cadrul punctului de sprijin de pluton (companie).
Acţiunea grupei pe timpul ducerii acţiunilor de luptă începe de la bătaia maximă eficace a
mijloacelor de foc împotriva elementelor de cercetare şi siguranţă ale inamicului, producînd
pierderi, interzicînd infiltrarea acestora spre dispozitivul de luptă al forţelor principale,
asigurînd astfel o dezinformare asupra caracterului acţiunilor forţelor care i-au trimis în
misiune. Replierea se execută cînd forţele principale ale inamicului au fost desfăşurate în
dispozitiv de luptă.
Siguranţa de luptă (postul de luptă) se retrage numai la ordinul comandantului care a ordonat
acţiunea acestora.
Acţiunea de retragere este organizată din timp în mai multe variante posibile, stabilindu-se
un cod de declanşare pentru fiecare sau creîndu-se o variantă nouă.
În principiu, sub sprijinul de foc al aruncătoarelor şi artileriei, grupa rupe lupta simultan, prin
surprindere urmată de o retragere organizată, în măsură să riposteze asupra unui atac prin
surprindere pe timpul retragerii spre poziţia de apărare a forţelor principale.
Cînd nu este posibilă ruperea luptei simultan, comandantul de grupă destină echipa
antipersonal pentru acoperirea retragerii.
Odată cu retragerea siguranţei de luptă trebuie să fie evacuaţi toţi răniţii şi morţii împreună
cu armamentul lor.
68. Acţiunile plutonului de infanterie în siguranţa de staţionare (post de pază).
Pentru recunoaşterea militarilor din subunităţile proprii, zilnic, se stabileşte secretul, compus
din parolă şi răspuns, care se comunică subunităţilor din siguranţa de staţionare şi
elementelor de cercetare trimise în faţa acesteia.
Locul de dispunere al grupei trebuie să asigure observarea, executarea focului circular şi o
bună mascare.
Postul de pază se schimbă, de obicei, la fiecare 24 ore. Dacă grupa ajunge noaptea, se
instalează provizoriu într-un perimetru defensiv redus; la prima oră şi după recunoaştere va
executa poziţia de siguranţă.
69. Postul de observare. Procedee de executare a observării şi modul de acţiune la P.O.
Cercetarea, observarea aeriană şi terestră se asigură prin posturi de observare prevăzute cu
aparatura de observare şi de cercetare chimică, biologică şi de radiaţie necesară; şeful
eşalonului de transport este informat asupra situaţiei aeriene şi chimice de către şefii
sectoarelor de comenduire de cale ferată (de apă).
Pentru forţarea din mişcare acţiunea porneşte dintr-un raion de plecare la distanţa de 1-3 km
de canalul de apă în cadrul căruia se pregăteşte TAB sau MLI/MLD pentru forţare.
La punctele de forţare se instalează posturi de observare pentru supravegherea acţiunilor
inamicului şi apariţia minelor plutitoare.
În misiunea de luptă comandantul grupei precizează:
1) ultimele informaţii despre inamic;
2) misiunea echipelor proprii şi a vecinilor pe malul propriu şi opus;
3) locul punctului de trecere;
4) mijloacele de trecere primite ca întărire;
5) raionul de plecare la forţare, modul de ieşire la cursul de apă (canal).
70. Acţiunile plutonului de infanterie în lupta de ofensivă în pădure.
La pregătirea şi ducerea luptei ofensive în pădure trebuie să se ţină seama că:
- orientarea, observarea, indicarea obiectivelor şi conducerea focului se fac cu mai
mare greutate;
- folosirea MLI (TAB) şi tancurilor în afara drumurilor şi defrişărilor este îngreuiată şi
uneori imposibilă;
- apropierea, desfăşurarea în ascuns, amenajarea poziţiei de plecare la ofensivă şi
manevra forţelor şi mijloacelor plutonului sînt favorizate;
- pădurea asigură condiţii optime pentru trai şi luptă în condiţii de izolare;
- inamicul are mari posibilităţi de creare a barajelor, ambuscadelor, pungilor de foc şi
de executare a focului încrucişat şi de flanc, în special în lungul drumurilor, potecilor şi
defrişărilor;
- creşte pericolul incendiilor;
- conducerea, cooperarea şi manevra tehnicii se realizează greoi;
- inamicul are posibilităţi mari de a se dispune mascat foc.
În pădure plutonul execută atacul, de regulă, paralel cu drumurile sau culoarele existente, pe
o direcţie indicată prin azimut. Acţiunile se desfăşoară pe jos.
Plutonul poate fi întărit cu 1 – 2 mitraliere, 1 – 2 aruncătoare de grenade antitanc, 1 – 2
pioneri – genişti.
În cadrul plutonului se organizează observarea circulară, iar pentru siguranţa nemijlocită pe
timpul apropierii de pădure şi pe poziţia de plecare la atac se trimit cercetaşi. O atenţie
deosebită se acordă nimicirii lunetiştilor, mitraliorilor dispuşi în copaci şi servanţilor la
aruncătoarele de grenade antitanc (de flăcări).
La pregătirea ofensivei în pădure comandantul de pluton, în afara măsurilor obişnuite, este
obligat:
- să studieze caracterul pădurii şi particularităţilor apărării inamicului pe baza
informaţiilor primite;
- să stabilească azimutul şi să urmărească menţinerea direcţiei de atac;
- să destineze echipe (militari) pentru înlăturarea barajelor (crearea culoarelor), să
stabilească modul de trecere prin acestea;
- să stabilească semnalele de recunoaştere reciprocă şi de marcare a aliniamentelor
ocupate;
- să stabilească modul de acţiune în zone incendiate sau în cazul intrării în
ambuscadele inamicului.
La începerea atacului se urmăreşte nimicirea inamicului care se apără pe marginea pădurii,
ocuparea ieşindurilor din pădure, precum şi nimicirea mijloacelor de foc care sînt dispuse pe
marginea pădurii şi în ieşinduri.
Atacul se continuă în interiorul pădurii prin nimicirea inamicului de la distanţe mici cu foc şi
cu grenade de mână, precum şi prin lupta corp la corp.
Pentru nimicirea rezistenţelor inamicului se folosesc manevrele de învăluire şi ocolire
combinate cu atacul frontal.
Abatizele, barajele şi alte obstacole, de regulă, se ocolesc, iar dacă acest lucru nu este posibil
se execută culoare sau treceri prin acestea.
Cele mai importante intersecţii de drumuri, culoare şi obiectivele ocupate se consolidează şi
se apără de către grupe, mitraliere, aruncătoare de grenade antitanc, iar la ordin de către
întregul pluton.
Plutonul nu rămâne pentru curăţirea pădurii de militarii izolaţi ori inamici. El pătrunde cu
curaj în dispozitivul inamicului, luând măsuri de asigurare a flancurilor şi spatelui
dispozitivului propriu şi pentru observarea circulară, menţinerea legăturii şi cooperării cu
subunităţile vecine.
Când acţiunile de luptă se desfăşoară în condiţii de izolare, comandantul de pluton,
 concomitent cu conducerea acţiunilor de luptă, ia măsuri să pregătească traiul, folosind
resursele locale. Toate acţiunile desfăşurate în condiţii de izolare trebuie să aibă ca rezultat
hărţuirea inamicului ori de câte ori sînt create condiţii favorabile, precum şi sustragerea
oportună de la loviturile acestuia.
Inamicul care contraatacă plutonul îl nimiceşte în cooperare cu alte subunităţi cu un atac
hotărâtor sau la indicaţiile comandantului de companie, în primul rând se nimiceşte inamicul
cu foc de pe un aliniament favorabil. În acest caz, MLI (TAB) ocupă poziţiile după
adăposturile apropiate cu aşa calcul, ca să se asigure posibilitatea de a duce focul de-a lungul
drumurilor, defileurilor, între iazuri, de asemenea de-a lungul porţiunilor de pădure deasă.
Tancurile acţionează pe teren accesibil pentru ele, de obicei în lanţul plutoanelor de
infanterie moto sau din urma lanţului şi susţin atacul cu focul său. Efectivul subunităţilor de
infanterie indică ţintele pentru tancuri, nimicesc mijloacele antitanc ale inamicului şi asigură
deplasarea tancurilor. MLI (TAB), în acest caz, înaintează după tancuri şi cu foc nimicesc
ţintele inamicului, care împiedică deplasarea efectivului şi tancurilor.
Înainte de ieşire din pădure comandantul de pluton trimite grupa de patrulare pentru
cercetarea terenului şi, fără opriri, la marginea pădurii, subunitatea continuă ofensiva.
71. Analiza situaţiei. Conţinutul analizei forţelor proprii executată de către cdt. Pl. I..
Analiza situaţiei, al doilea pas în procesul de estimare îl constituie analiza situaţiei folosind
factorii MIFT-T rămaşi după analiza misiunii:
1) inamic;
2) forţe proprii;
3) teren;
4) timp.
Factorii sunt analizaţi pentru a determina influenţa acestora asupra cursurilor de acţiune
posibile. După finalizarea analizei şi centralizarea estimărilor, comandantul de grupă este în
măsură să elaboreze variantele posibile de cursuri ale acţiunilor.
Pentru analiza situaţiei, comandantul de grupă studiază datele şi informaţiile despre teren şi
stare a vremii, inamic şi forţele proprii.
Analiza terenului se execută pe baza studierii caracteristicilor terenului care influenţează
direct acţiunile militare:
1) posibilităţile de observare şi executare a focului;
2) posibilităţile de adăpostire (acoperire) şi mascare; obstacolele;
3) punctele-cheie din teren;
4) direcţiile (căile) de apropiere.
Concomitent cu acestea, comandantul analizează şi condiţiile de timp, anotimp şi stare a
vremii.
Avînd la dispoziţie concluziile rezultate în urma studierii terenului şi a stării vremii,
comandantul este în măsură să determine modul în care caracteristicile zonei de acţiune
influenţează posibilităţile forţelor proprii şi ale inamicului.
72. Staţionarea. Definiţia. Raioanele de staţionare şi condiţiile pe care trebuie să le asigure.
În raioanele de staţionare cercetarea trebuie să stabilească, îndeosebi: apariţia, compunerea şi
acţiunile inamicului terestru şi aerian, trupelor aeromobile, grupurilor de cercetare-diversiune
şi elementelor teroriste; direcţiile de acţiune ale inamicului.
În ofensivă cercetarea stabileşte:
1) caracterul apărării inamicului;
2) compunerea şi gruparea acestuia;
3) dispozitivul de luptă, flancurile, intervalele şi joncţiunile;
 4) locurile de dispunere a punctelor de comandă, centrelor de transmisiuni, mijloacelor
radio-electronice şi de nimicire în masă;
5) raioanele poziţiilor de lansare (tragere) ale rachetelor (armamentelor de cercetare-
lovire de înaltă precizie, artileriei);
6) sistemul de foc şi baraje;
7) efectele pregătirii de foc asupra trupelor inamicului;
8) gradul de accesibilitate şi de amenajare genistică a terenului;
9) raioanele de dispunere a eşaloanelor doi (rezervelor), aliniamentele şi direcţiile lor de
contraatac;
10) momentul ruperii luptei şi direcţiile de retragere.
În apărare elementele de cercetare acordă atenţie deosebită:
1) precizării grupării principale de forţe ale inamicului, regrupărilor pe care le execută,
dispozitivului de luptă, timpului trecerii la ofensivă, punctelor de comandă şi centrelor de
transmisiuni;
2) pregătirilor în vederea trecerii la întrebuinţarea armelor de nimicire în masă şi
sistemelor incendiare, a armamentului cu înaltă precizie de lovire;
3) stabilirii direcţiilor de acţiune a inamicului;
4) stabilirii aliniamentelor succesive ocupate de acesta, posibilităţilor în timp şi spaţiu
de a introduce în luptă noi forţe şi mijloace;
5) identificării flancurilor descoperite, intervalelor, raioanelor de debarcare (paraşutare)
şi de acţiune a trupelor de desant aerian, aeromobile, grupurilor de cercetare-diversiune şi
elementelor teroriste ale inamicului.
Pe timp de noapte elementele de cercetare se trimit la distanţe mai mici. Pe timpul
îndeplinirii misiunii, acestea fac opriri scurte pentru a descoperi indicii despre prezenţa
inamicului (prin producerea zgomotelor şi convorbirilor) şi folosesc aparatele de vedere pe
timp de noapte pentru observare.
Pentru capturarea de militari se organizează şi se execută, de regulă, ambuscade.
Pe timpul pregătirii şi îndeplinirii misiunilor de cercetare se respectă regimul de mascare a
luminilor, îndeosebi la autovehicule.
La întîlnirea cu inamicul se acţionează prin surprindere şi cu hotărîre, deschizîndu-se focul
de la distanţe mici, folosind grenadele şi lupta apropiată.
Pe timp de iarnă elementele de cercetare, trebuie să mai stabilească: grosimea stratului de
zăpadă sau de gheaţă, influenţa acestora asupra deplasării tehnicii militare şi a trupelor;
caracteristicile şi gradul de îngheţare a cursurilor de apă, mlaştinilor şi posibilităţile de
trecere a trupelor şi tehnicii militare peste acestea; raioanele în care sunt posibile avalanşe de
zăpadă şi zonele în care se pot produce inundaţii (ca urmare a topirii zăpezii).
Acţiunile de cercetare se execută, de regulă, în afara comunicaţiilor şi pe direcţiile mai puţin
supravegheate de inamic. Elementele de cercetare sunt asigurate cu mijloace de mascare,
schiuri şi rachete de zăpadă. Armamentul şi tehnica militară se vopsesc corespunzător
mediului înconjurător.

73. Staionarea. Dispozitivul de staţionare şi elementele de siguranţă.

În staţionare, grupa de infanterie poate fi numită ca post de pază independent sau ca post de
 pază, acţionînd în cadrul plutonului, ca pichet de pază (independent).
Ea se trimite pînă la o distanţă de 1,5 km (2 km) atunci cînd acţionează pe transportor blindat
(maşină de luptă a desantului) sau 1 km cînd acţionează pe jos.
Postul de pază organizează o poziţie de apărare cu o dezvoltare frontală de pînă la 200 m şi
primeşte o fîşie de siguranţă cu o lărgime de pînă la 600 m.
Pentru recunoaşterea militarilor din subunităţile proprii, zilnic, se stabileşte secretul, compus
din parolă şi răspuns, care se comunică subunităţilor din siguranţa de staţionare şi
elementelor de cercetare trimise în faţa acesteia.
Locul de dispunere al grupei trebuie să asigure observarea, executarea focului circular şi o
bună mascare.
Postul de pază se schimbă, de obicei, la fiecare 24 ore. Dacă grupa ajunge noaptea, se
instalează provizoriu într-un perimetru defensiv redus; la prima oră şi după recunoaştere va
executa poziţia de siguranţă.
Comandantul de grupă după ce a ocupat poziţia numeşte un observator, organizează lucrul
pentru executarea lucrărilor genistice, indică modul de executare a focului la apariţia
inamicului şi comunică semnalele şi secretul.
Postul de pază execută observarea neîntreruptă, ziua şi noaptea; pe timpul activităţii în postul
de pază evită producerea de zgomote inutile (ţipete, rîsete, cîntece) sau folosirea excesivă a
luminii (este indicată folosirea filtrelor infraroşii şi a dispozitivului de vedere pe timp de
noapte de tip pasiv).
74. Staţionarea. Activităţile ce se impun de executat în vederea organizării reunoaşterii raionului
de staţionare.
75. Staţionarea. Factorii care influinţează stabilirea dispozitivului de staţionare.
76. Staţionarea. Amenajarea genistică a raionului de staţionare.
Amenajarea genistică a punctului de sprijin al plutonului se execută în următoare succesiune:
săparea poziţiilor de tragere de bază pentru TAB sau MLI/MLD, mitraliere, puşti mitraliere
şi a locaşurilor individuale de tragere; unirea şanţurilor de tragere pentru grupe; curăţarea
terenului pentru îmbunătăţirea observării şi executării focului; realizarea de adăposturi
pentru personal şi a şanţurilor-adăpost acoperite pentru fiecare grupă precum şi a unui
adăpost (amenajat antinuclear şi antichimic) pentru pluton în afara tranşeelor; pregătirea
poziţiilor de tragere de rezervă şi vremelnice, a nişelor şi adăposturilor sub parapet pentru
muniţie şi alte materiale; săparea şanţurilor de comunicaţie între tranşeea întîi şi poziţiile de
tragere de bază şi de rezervă, care se amenajează pentru executarea focului.
Poziţiile de apărare ale grupelor precum şi poziţiile de tragere ale mijloacelor de foc se
maschează cu mijloacele de mascare din înzestrare şi cu materiale improvizate. Poziţiile de
tragere pentru TAB sau MLI/MLD se aleg în rîpe, viroage, denivelări, ţinîndu-se seama de
posibilităţile executării focului. TAB sau MLI/MLD se dispun iniţial în locuri ferite de
observarea terestră şi aeriană a inamicului.
Pentru nimicirea inamicului pătruns în interiorul punctului de sprijin sau la flancurile
acestuia, se realizează lucrări genistice de rezervă care se execută în raport cu timpul avut la
dispoziţie pînă la începere luptei. Lucrările false se amenajează în intervalele dintre grupe,
înapoia şi în flancurile punctului de sprijin de pluton conform concepţiei eşalonului superior.
Poate fi intarit cu 1-3 tancuri, 1-3,tunuri, 1-2 mitraliere, 1-2 cercetasi chimci 1-2
pioneri,poate fi sprijinit cu focul aruncatoarelor artileriei.Norme tactice Pl ocupa si
amenajeaza 1 punctul de sprijin de baza, 1-2 de rezerva, cu o dezvoltare frontal de 700m, 2-
3 posturi de supraveghere ( cu o dezvoltatre frontal 1000m 150-200 m si observa un sector
de 500-1000m).
77. În ce scop se adoptă şi ce trebue să asigure dispozitivul premărgător de luptă.
78. De materializat schematic o variantă a unei subunităţi în încercuire.
 79. De materializat schematic o variantă a formei de manevră - învăluirea.
80. De materializat schematic o variantă a manevrei de învăluire dublă
81. De materializat schematic o variantă a manevrei de întoarcere.
82. De materializat schematic o variantă a dispozitivului de luptă al Pl. I. Mo. a armatelor străine în
ofensivă.
83. De materializat schematic o variantă a formei de manevră - întoarcerea.
84. De materializat schematic o variantă a dispunerii Pl. I.Mo. a armatelor străine pe poziţia de
tragere.
85. De materializat schematic o variantă a dispozitivului premergător de luptă al Pl.I. în săgeată.
86. De materializat schematic o variantă a dispozitivului de luptă al Pl. I. în ofensivă din mişcare.
87. De materializat schematic o variantă a formei de manevră cu focul - transportul focului
88. De materializat schematic o variantă a formei de manevră cu focul - concentrarea focului.
89. De materializat shema punctului de sprijin al plutonului de infanterie.
90. De materializat schematic o variantă a formei de manevră - lovitura frontală.

91. De materializat grafic shema punctului de sprijin al plutonului de infanterie în siguranţa de

luptă.
92. De materializat schematic a Pl. I. în ambuscadă.
93. De materializat schematic o variantă a schemei sectorului de observare.
94. De materializat schematic o variantă a dispunerii efectivului Pl.I. pe poziţia postului de
pază.
95. De materializat schematic o variantă a dispozitivului de luptă al Pl.I. în ofensivă din contact
nrlijlocit.
96. De materializat schematic o variantă a dispozitivului premergător de luptă al Pl.I.
97. De materializat schematic o variantă a dispozitivului de staţionare al Pl.I. în cadrul eşalonului
superior.
98. De materializat schematic o variantă a respingerii contraatacului.
99. De materializat schematic o variantă a schemei ieşirii unei grupări din încercuire.
100. De materializat schematic o variantă a dispozitivului de marş al Cp.I. când acţionează pe jos.
101. De materializat schematic o variantă a dispozitivului unei grupări în încercuire.
102. De materializat schematic îndeplinirea misiunii imediate de către companie.
103. De r materializat schematic o variantă a dispozitivului de luptă al Cp.Tc. întărită cu un Pl. I.
al armatelor străine în ofensivă.
104. De îndeplinit misiunea tactică pentru lupta de apărare (ofensivă).