Acţiuni tactice defensive

ACŢIUNI TACTICE DEFENSIVE

Generalităţi
Activităţile (acţiunile) defensive sunt definite ca : „acţiunile care se opun
acţiunilor ofensive ale inamicului. De obicei, acţiunile defensive (de apărare) sunt
întreprinse atunci când inamicul are iniţiativa, pentru a-l împiedica să câştige teren, să
atace capabilităţile proprii sau de a distruge (înfrânge) inamicul prin intermediul unei
zone apărate. Scopul lor este de a înfrânge atacul inamic, să distrugă forţele acestuia
şi de a-l opri să-şi îndeplinească scopul (obiectivul). În acest fel se creează condiţiile
pentru acţiunea ofensivă. Acest lucru este fundamental pentru lupta defensivă care nu
trebuie să alunece într-o situaţie în care forţa în apărare să reacţioneze numai la
acţiunile inamicului. Fiecare oportunitate ar trebui folosită pentru a câştiga (a avea )
iniţiativa şi de a-l forţa pe atacator să reacţioneze la planul defensiv. Acţiunile
defensive includ şi întârzierea, totuşi întârzierea este considerată (tratată, explicată)
separat în acest capitol.

Scopul şi conceptul de apărare

Scopul acţiunilor de apărare este de a rezista şi în mod ideal să învingă acţiunile
ofensive ale inamicului. În acest sens obiectivele acţiunilor de apărare (defensive) pot
fi :
- să nimicească posibilităţile ofensive ale inamicului şi de a provoca eşecul
atacului său;
- să păstreze o zonă stabilită anterior şi să prevină pătrunderea inamicului prin
aceasta;
- să câştige timp pentru alte activităţi şi operaţii;
- să permită regruparea forţelor proprii în altă parte;
- de a-l forţa pe inamic să se regrupeze, în acest fel el fiind mai vulnerabil la
focul artileriei proprii;
- să susţină posibilităţile, facilităţile sau sistemele proprii.
Acţiunea ofensivă este fundamentală pentru apărare. Apărarea trebuie să fie
creativă, cu fiecare oportunitate folosită pentru a câştiga iniţiativa şi în acest fel
distrugând coeziunea inamicului. De exemplu, prin a nu ceda terenul sau subminând
eforturile şi resursele inamicului într-o zonă, un comandant poate fi în măsură să
stabilească condiţiile pentru acţiunea decisivă. Obiectivul va fi să forţeze inamicul în
acţiune, ceea ce limitează opţiunile sale, reducând puterea sa de luptă şi expunându-l
unei acţiuni ofensive decisive. O apărare eficientă este rareori pasivă, şi aceasta este
necesară să integreze acţiuni ofensive pentru a anticipa, disloca sau distruge inamicul
oricând este posibil. Aceasta poate fi realizată fixând inamicul (adversarul),
amăgindu-l (înşelându-l) şi încurajându-l să aplice planuri nepotrivite, ademenindu-l
în situaţii în care îl poţi surprinde, negându-i informaţiile şi lovindu-l în coeziunea sa.
Operaţiile în adâncime pot fi executate (desfăşurate) pentru a fixa adversarul prin
1 din 10
Acţiuni tactice defensive

interzicerea libertăţii de mişcare (acţiune) şi lovindu-l în scopul de a disloca

potenţialul său pentru manevra ofensivă, şi distrugerea abilităţii de a transmite
ordinele.
Operaţiile defensive nu ar trebui să fie numai reactive. Scopul lor este să creeze
condiţiile potrivite pentru realizarea efectelor dorite şi a obiectivelor. Un obiectiv
cheie va fi în general, să limiteze libertatea de mişcare a inamicului şi a dezvolta
condiţiile pentru viitoarele operaţii ofensive.
O acţiune defensivă este necesară să:
- distrugă capabilităţile ofensive ale adversarului şi să provoace eşecul atacului
său;
- fixeze adversarul în scopul de a permite forţelor amice să lovească în altă parte;
- să câştige timp pentru a termina pregătirile pentru alte operaţii incluzând
contraofensiva;
- să menţină terenul şi să prevină pătrunderea adversarului prin el.
Un atacator în mod normal determină timpul şi locul atacului său şi poate
comasa forţele sale oricând doreşte. El normal va căuta centrele de greutate, încercând
să distrugă tempoul operaţiilor curente, planificarea şi pregătirea unora viitoare.
Operaţiile de apărare vor juca un rol major în multe campanii, fapt care nu
implică o negociere a forţelor combatante. Primii paşi puşi pe teren şi primele baze
constituite pe durata luptei contrainsurgentă ori a operaţiilor în sprijinul păcii, toate
trebuiesc securizate şi în funcţie de adversar, punctele vitale ca infrastructură cheie
civilă ar putea să trebuiască securizată. Principiile apărării vor fi aplicate în
continuare.

Principiile de desfăşurare a acţiunilor defensive

Un comandant trebuie să ia în considerare multe principii şi fundamente când
planifică şi conduce o apărare. Ele sunt frecvent în conflict unul cu celălalt şi în
consecinţă, comandantul trebuie să determine gradul în care va fi accentuat.
Următoarele principii necesită o atenţie deosebită în timpul planificării şi
conducerii operaţiilor defensive (de apărare):
a) regruparea forţei;
b) acţiunea ofensivă;
c) siguranţa;
d) flexibilitatea;
e) culegerea de date şi informaţii;
f) folosirea terenului;
g) ruperea (întreruperea, distrugerea, perturbarea) luptei;
h) coordonarea şi coeziunea;
i) sprijinul reciproc;
j) adâncimea;
k) manevra;
2 din 10
Acţiuni tactice defensive

l) puterea de foc;
m) folosirea rezervelor;
n) inducerea în eroare.
a) Regruparea forţei – comandantul trebuie să fie în măsură să regrupeze forţele
sale, aceasta este, puterea sa de luptă, la punctul de efort principal al adversarului.
Regruparea nu implică doar forţele ci şi puterea de foc. Aceasta include astfel
elemente ca mobilitate, flexibilitate şi de comunicaţii. La nivelul cel mai scăzut
regruparea include arme staţionare (fixe) şi crearea planurilor de tragere pentru
comasarea efectelor tragerii asupra atacatorului. Regruparea nu poate fi obţinută prin
a fi puternic peste tot. Cedând terenul pentru timp sau economia de forţe în altă parte,
poate fi necesară pentru a obţine un avantaj la un punct decisiv. Apărătorul foloseşte
ducerea în eroare, tăinuirea, focul împotriva artileriei inamicului, forţele de
supraveghere şi apărarea aeriană în scopul de a minimiza riscurile vulnerabilităţii
generate de regruparea forţei. Comandantul trebuie să aibă libertatea de acţiune şi
flexibilitatea să regrupeze puterea sa de luptă la timpul şi locul potrivit (convenabil).
b) Acţiunea ofensivă - comandanţii trebuie să menţină spiritul de ofensivă în
apărare. Ei nu trebuie să rămână pasivi şi să aştepte să reacţioneze. Comandanţii, la
orice nivel trebuie să folosească ori să creeze oportunităţi pentru a surprinde inamicul
astfel forţându-l să se abată de la planurile lui. Forţele inamice ar trebui atacate şi
distruse (nimicite) sau dezorganizate şi întârziate nu numai la punctul de contact
imediat, dar şi oriunde ei pot fi angajaţi peste tot în adâncimea ariei de operaţii.
Aceasta implică agresiune, imaginaţie, manevră şi viteză. Comandantul trebuie să
smulgă iniţiativa de la atacator oriunde este posibil. Patrularea şi contraatacul sunt de
asemenea elemente de acţiune ofensivă.
c) Siguranţa este abilitatea de a face faţă unui atac din orice direcţie. Aceasta
este obţinută prin angajarea forţelor de acoperire, coordonare şi suport mutual la toate
nivelurile, întreţinerea supravegherii şi abilitatea de a concentra forţe.
d) Flexibilitatea - apărătorul se va strădui să evite sau să contracareze atacurile
inamicului în timpul pregătirii să folosească iniţiativa şi astfel să întoarcă operaţiile
defensive în avantajul său. Aceasta necesită o abilitate de a dezvolta rapid noi planuri,
o dorinţă de a schimba efortul principal şi o disponibilitate de a trece rapid la ofensivă
fără a pierde tempoul (ritmul).
e) Culegerea de date şi informaţii – datele despre adversar sunt vitale pentru a
conduce operaţii defensive. Planul pentru apărare va fi bazat pe cele mai bune
informaţii disponibile, folosind toate sursele comandantului şi structurile de informaţii
de la eşaloanele superioare şi similare. Aceasta va include evaluările despre
capabilităţile inamicului şi intenţiile cu sarcina principală de a determina probabil
efortul principal al inamicului, căile probabile de acces ale inamicului, şi mişcarea
forţelor în adâncime către limita ariei de interes a comandantului. Cu toate acestea
este puţin probabil ca o cunoaştere completă a intenţiilor inamicului poate fi vreodată
dedusă înaintea începerii atacurilor lui. Este, prin urmare, esenţial ca „comandantul”
3 din 10
Acţiuni tactice defensive

să menţină eforturile sale în supraveghere (incluzând Războiul Electronic) şi să

continue să culeagă date şi informaţii ca o dezvoltare a luptei, astfel încât el poate
controla apărarea şi concentra şi angaja resursele sale la timpul şi locul potrivit.
Datele sunt culese din patru surse în operaţiile de apărare:
- forţele de acoperire;
- elemente ISTAR, incluzând sistemele de management al ţintelor;
- patrulele;
- trupele de contact.
f) Folosirea terenului - puterea unei apărări depinde într-o mare măsură de
alegerea şi folosirea terenului. O abilitate a comandantului de a analiza terenul, de a
determina căile de apropiere, de a selecta (alege) terenul şi punctele cheie din teren, şi
a desfăşura forţele sale rapid determină rezultatul unei operaţii. Terenul selectat (ales)
ar trebui să permită ca şi culoarele de acces (mobilitate) să fie acoperite prin foc. Ar
trebui de asemenea să ofere ascunderea apărătorului, protecţia şi deplasarea
(mişcarea), în acelaşi timp restrângând posibilităţile de supraveghere ale inamicului şi
capacitatea de desfăşurare. Preferabil, o arie de apărare conţine obstacole naturale şi /
sau artificiale ce pot fi incluse în plan şi întărite de obstacole artificiale. Terenul este
clasificat ca:
Teren deschis – Terenul deschis este relativ plat şi nerestricţionat de păduri, zone
construite, căi navigabile şi alte obstacole naturale. Este cu uşurinţă acoperit de
supraveghere şi poate fi dominat cu foc. Asemenea teren necesită construcţia de
obstacole pentru a restricţiona mişcarea forţelor adverse. Aceste suprafeţe sunt cel
mai bine apărate de forţe blindate şi elemente echipate cu arme de sprijin direct cu foc
la mare distanţă.
Terenul închis (blocat) – Terenul închis poate avea forme de relief considerabile,
şi poate fi închis (întrerupt, strâmtorat) de păduri întinse. Acesta va include jungla şi
suprafeţele construite. Acest teren restricţionează mişcarea (mobilitatea) atacatorului
şi asigură o bună acoperire şi protecţie pentru apărător. Obstacolele naturale pot fi
îmbunătăţite pentru a întârzia mai mult şi a canaliza deplasarea atacatorului. Aceste
suprafeţe (arii) sunt cel mai bine apărate de forţe puternice în infanterie.
Terenul cheie şi terenul vital – Terenul vital este definit ca „ Terenul cu o aşa
importanţă care trebuie reţinut sau controlat pentru succesul misiunii”. Terenul cheie
este definit ca „Orice localitate sau suprafaţă a cărei folosire sau deţinere aduce un
avantaj marcabil fiecărui combatant”. Un comandant trebuie să-şi desemneze terenul
său vital, acesta fiind, acel teren care, pierdut, face apărarea de neobţinut. El identifică
principalele căi de apropiere către terenul său vital şi terenul cheie (punctul cheie din
teren) care domină sau blochează aceste căi de apropiere. Punctul cheie din teren este
acel element din teren care oferă deţinătorului un avantaj marcant. Având în vedere
această evaluare, el identifică punctul care va fi deţinut (ocupat). După aceea, el,
grupează şi dă sarcini forţelor sale în consecinţă. Acest proces se repetă la fiecare
nivel inferior al structurilor (formaţiunilor) şi conduce la dispoziţii coordonate care se
4 din 10
Acţiuni tactice defensive

potrivesc planului general. În mod normal terenul vital este relativ la nivelul comenzii
dar odată identificat, el rămâne constant (acelaşi) pentru toate nivelurile de comandă
subordonate. De exemplu, terenul vital al unui comandant de brigadă, poate fi doar un
punct cheie în teren din perspectiva comandantului de divizie, totuşi, în situaţiile în
care un teren vital este în aria brigăzii, acelaşi teren este vital pentru amândouă,
brigadă şi divizie. Chiar dacă apărarea continuă (se desfăşoară) în interiorul unui
sector specificat, terenul vital trebuie păstrat ori dacă este pierdut trebuie recucerit. Un
comandant îşi alege terenul vital, punctul cheie şi zonele de ucis, prin: identificând
obstacolele în locaţii diferite, inclusiv limita dinaintea apărării şi căile probabile
(posibile) de apropiere; determinând căile de acces, evaluându-le şi ordonându-le în
funcţie de probabilitatea de folosire (utilizare); anticipând obiectivele inamicului;
identificând obstacolele din principala zonă (arie) de apărat.
g) Ruperea (întreruperea, distrugerea, perturbarea) luptei – Operaţiile ofensive
ale inamicului trebuie întrerupte (perturbate) pe parcursul desfăşurării lor, astfel
inamicul este înşelat (frustrat) în încercările sale de a executa manevra şi a concentra
puterea sa de luptă. Aceasta trebuie făcută pe toată adâncimea forţelor sale. Ruperea
(întreruperea) luptei poate fi obţinută, prin: cercetarea sa, atacându-i coeziunea şi
încetinindu-i tempoul (ritmul) prin apărări fixe (stabile) şi contraatacuri agresive;
distrugând capacităţile critice prin atacuri în adâncime.
h) Coordonarea şi coeziunea – Toate aspectele apărării necesită coordonare,
inclusiv schimbarea aliniamentelor prin acoperire şi forţe de contraatac, linii de
despărţire, legături, planul de obstacole, sprijinul de foc, apărarea aeriană, controlul
spaţiului aerian şi sprijinul logistic cu scopul de a asigura coeziunea. Scopul
inamicului este, în general, să obţină o cucerire rapidă a zonei apărate. Adesea el va
căuta (încerca) să atace de-a lungul liniilor de despărţire ale apărătorului; coeziunea
apărării de-a lungul liniilor de despărţire, în mod special când ele sunt împărţite de
naţiuni diferite, este esenţială. Sarcinile rezervelor ar trebui să includă misiuni de
menţinere sau de restaurare a coeziunii, de-a lungul acestora. Forţele de rezervă
trebuie să conducă o coordonare extinsă, inclusiv repetiţii, odată cu primirea misiunii.
Aceasta trebuie să ia în considerare opţiunile de întărire şi să se concentreze pe
modalităţile de a evita fratricidul. Coordonarea are loc pe durata (în timpul)
planificării şi pe durata întregii desfăşurări a unei operaţii. Este o sarcină care nu se
termină niciodată (fără sfârşit), pentru care comandantul şi statul său major trebuie să
depună eforturi considerabile. Coordonarea este importantă, în special pe durata
operaţiilor multinaţionale. De multe ori, adversarul, caută să atace de-a lungul liniilor
de despărţire care pot fi împărţite de naţiuni diferite. Un comandant obţine şi menţine
coordonarea prin:
- înţelegerea concepţiei de operaţii a eşalonului superior;
- înţelegerea tacticilor, metodelor şi procedeelor partenerilor de coaliţie;
- selectarea liniilor de despărţire şi aliniamentelor operaţiilor în aşa fel
încât să nu crească problema coordonări;
5 din 10
Acţiuni tactice defensive

- selectarea punctelor de coordonare de-a lungul aliniamentelor operaţiei;

- schimbul de informaţii de planificare şi de detaşamente de legătură;
- planificarea pentru sprijinul reciproc;
- repetiţii, în special pentru forţele de rezervă; orice alte mijloace pe care
comandantul le consideră adecvate şi sigure pentru situaţie.
i) Sprijinul reciproc. Sprijinul reciproc în apărare este obţinut atunci când
intervalele dintre poziţiile apărate sunt acoperite cu foc, preferabil foc direct, astfel că
atacatorul nu poate ataca o poziţie fără a fi supus cel puţin alteia. Gradul de realizare a
sprijinului reciproc depinde de teren, vizibilitate şi bătaia armelor. În mod ideal
frontul pe care trebuie să îl apere unităţile este legat de abilitatea lor de a oferi sprijin
reciproc. Un comandant trebuie să echilibreze nevoia de sprijin reciproc cu cerinţele
(necesităţile) adâncimii, dispersiei şi mobilităţii. Sprijinul reciproc creşte tăria
(puterea) apărării şi astfel influenţează selecţia aliniamentelor şi dispunerea poziţiilor
de luptă. Acestea oferă, de asemenea, un alt avantaj apărătorului, atâta timp cât
atacatorul trebuie să-şi disperseze focul de acoperire pentru a neutraliza poziţiile de
sprijin.
j) Adâncimea. Apărarea în adâncime (profunzime) obligă un atacator să execute
etape succesive ale operaţiei sale fără o cercetare detaliată. Aceasta ajută de asemenea
să surprinzi un atacator şi a-l face să-şi compromită eşalonul următor sau rezerva.
Aceasta absoarbe momentul (avântul) atacatorului şi astfel previne ruperea frontului
(progresul). De asemenea localizează penetrarea (pătrunderea) şi facilitează blocarea.
În cele din urmă îi oferă unui apărător timp să determine lovitura principală a
atacatorului şi să-l contreze. Adâncimea zonei apărate ar trebui să fie proporţională cu
puterea (tăria), mobilitatea şi puterea de foc a atacatorului şi de lăţimea frontului care
trebuie apărat. Adâncimea se obţine prin:
- angajarea elementelor de protecţie destul de în faţă pentru a acoperi căile de
apropiere şi cele mai probabile zone ale adversarului.
- întrebuinţarea elementelor cu rază lungă de acţiune, inclusiv elemente de război
electronic şi sprijin aerian, tactic, pentru a angaja adânc în aria de influenţă, ţintele
care sunt importante pentru scenariu, având şi comanda, controlul atacatorului.
- amplasarea de poziţii de luptă şi obstacole în adâncime în întreaga zonă.
- poziţionarea şi deplasarea rezervelor, sprijinului de foc şi elementelor de
logistică.
k) Manevra. Manevra poate fi un element decisiv al unei apărări. Combinând
deplasarea (mişcarea) cu focul, apărătorul poate folosi mai bine terenul, pentru a
provoca pierderi atacatorului. Manevra permite unui comandant să concentreze
suficientă putere de luptă pentru a obţine superioritate de luptă în faţa inamicului.
l) Puterea de foc. Eficacitatea unei apărări este bazată în primul rând pe sprijinul
reciproc cu foc planificat. Focul unităţilor de manevră, sprijinul cu foc indirect,
aviaţia şi elementele tactice aeriene şi navale trebuie să fie complementare,
coordonate şi aplicate (folosite) la momentul şi locul potrivit. Puterea de foc, de
6 din 10
Acţiuni tactice defensive

asemenea, asistă şi permite unui comandant să concentreze suficientă putere de luptă

pentru a obţine superioritate în faţa inamicului.
m) Folosirea rezervelor. Rezervele sunt forţele neangajate de care un comandant
are nevoie pentru a menţine libertatea de acţiune, pentru a trata cu evoluţiile anticipate
sau neaşteptate. Ele asigură flexibilitatea şi echilibrul. Funcţiile lor principale sunt să
întărească, blocheze, contraatace, înlocuiască alte unităţi şi să protejeze flancurile şi
zonele de spate. Odată ce rezerva a fost angajată, una nouă trebuie constituită sau
obţinută. Poate fi necesar să reconstitui o rezervă din trupele în zonele mai puţin
ameninţate sau din forţele din adâncime care nu sunt în contact cu inamicul. Deşi
acest lucru implică un risc, trebuie cântărit în raport cu obligaţia de a păstra abilitatea
de a concentra puterea de luptă decisivă.
h) Inducerea în eroare. Inducerea în eroare caută să manipuleze percepţia
inamicului asupra situaţiei. Este în principal folosită în apărare să dea o impresie falsă
a:
- dispunerii exacte a poziţiilor principale de apărare şi forţele prietene
determinându-l astfel pe inamic să-şi consume (risipească) efortul principal şi
resursele în locuri greşite.
- direcţia şi sincronizarea contraatacurilor forţelor amice, prin asta făcându-l pe
inamic să deplaseze rezervele sale departe de poziţiile din care ar putea influenţa
munca.

FORME DE APĂRARE ŞI TIPURI DE ACŢIUNI DEFENSIVE

A. Tipuri de acţiune defensive.

Principale tipuri de operaţii defensive sunt:
a) Apărarea. Scopul apărării poate fi să înfrângă o forţă adversară ori să păstreze
o suprafaţă de teren în general, ambele vor necesita un element fix, care interzice
inamicului libertatea de manevră şi un element mobil pentru a contraataca inamicul.
Echilibrul între aceste două forţe depinde de misiune şi capabilităţile relative ale
atacatorului şi ale apărătorului.
b) Întârzierea. Operaţiile de întârziere sunt acelea în care o forţă fiind presată de
un adversar cedează spaţiu pentru timp reducând înaintarea inamicului şi provocând
daune fără ca angajarea să devină decisivă. Operaţia de întârziere poate fi dusă pentru:
încetinirea înaintării inamicului; reducerea puterii de luptă a inamicului; obţinerea de
informaţii despre intenţia inamicului; protejarea desfăşurările forţelor amice.
Operaţiile de întârziere de asemenea permit comandantului de a modela câmpul de
luptă, şi de a crea condiţiile pentru un contraatac. O operaţie de întârziere este de
obicei asociată apropiat cu o poziţie defensivă corespunzătoare, care este pregătită în
timp ce întârzierea este în desfăşurare. Operaţia de întârziere este cel mai bine dusă şi
protejată atunci când forţele mobile pot angaja inamicul la distanţă din poziţii de luptă

7 din 10
Acţiuni tactice defensive

de sprijin reciproc şi apoi execută retragerea rapidă înainte să devină o angajare

decisivă.
B. Forme de apărare
Generalităţi
În timp ce operaţiile defensive pot lua o largă varietate de forme, ele pot fi
esenţial divizate în două forme largi: apărarea mobilă şi apărarea zonală.
1. Apărarea mobilă
În apărarea mobilă o forţă de fixare interzice inamicului libertatea de acţiune, în
timp ce o forţă de lovire execută manevra cu scopul de al înfrânge. Comandanţii
conducând o apărare mobilă folosesc terenul, obstacole, adâncimea şi inducerea în
eroare împreună cu focul şi manevra, pentru a încuraja un adversar să se concentreze
pe un obiectiv greşit. Acest lucru îl face pe inamic vulnerabil la atac. Prin urmare,
adâncimea, timpul şi abilitatea de manevră sunt factori importanţi în conducerea
apărării mobile. O apărare mobilă de succes necesită schimbări rapide între activităţi
şi o disponibilitate de a ceda teren acolo unde este cazul. Accentul este pus pe
distrugerea inamicului.
Apărarea mobilă se concentrează pe distrugerea forţei de atac, permiţându-i să
înainteze către o poziţie care îl expune la contraatac şi încercuire. Accentul este pus
pe înfrângerea inamicului, şi mai puţin pe reţinerea sau recâştigarea terenului.
Apărarea mobilă foloseşte o combinaţie de acţiuni ofensive, defensive şi
întârziere, necesitând, desfăşurarea în faţă de forţe relativ mici şi obstacole, pentru a
câştiga iniţiativa după ce atacatorul a intrat în zona de apărat. Prin urmare forţa
apărătoare trebuie să aibă mobilitatea egală sau mai mare decât aceea a inamicului şi
capacitatea de a forma o rezervă mare care va conduce la un contraatac decisiv.

Figura 1. Apărarea mobilă

2. Apărarea zonală
Scopul apărării în zonă este să păstreze terenul sau să interzică pătrunderea
inamicului. Aceasta se concentrează pe menţinerea terenului prin captivarea

8 din 10
Acţiuni tactice defensive

adversarului într-o serie de poziţii blocate din care el poate fi distrus prin foc în mare
măsură.
În apărarea zonală, majoritatea forţelor aflate în apărare sunt desfăşurate pentru a
ocupa teritoriul, utilizând o combinaţie între poziţii de apărare şi mici rezerve mobile.
Comandanţii organizează apărarea în jurul cadrului static creat de poziţiile fixe de
apărare, căutând să distrugă forţele inamice prin sincronizarea focului sau prin
contraatacuri locale asupra forţelor care se infiltrează printre poziţiile de apărare
proprii. Apărarea creează condiţiile pentru alte acţiuni ofensive.
Spre deosebire de apărarea mobilă, o forţă angajată în apărarea zonală nu caută
în mod imperios să distrugă forţa care atacă. În schimb, fixează condiţiile pentru alte
acţiuni şi se bazează pe un atac separat dar coordonat cu alte forţe pentru a obţine
succesul acţiunii tactice. În apărarea zonală, comandanţii angajează forţele într-un
cadru de sprijin reciproc realizat prin contraatacuri la toate nivelurile disponibile.
Echilibrul dintre elementele statice şi cele de contraatac este dat în mare măsură
de teren. Cu cât este mai apropiat terenul, cu atât este mai mare proporţia forţelor care
contraatacă şi cu atât mai mic este nivelul la care ar trebui angajate. Apărarea zonală
se poate întinde pe o adâncime variabilă, aceasta depinzând de misiune, de forţele
disponibile şi de natura terenului.
Spre deosebire de apărarea mobilă, pentru care o adâncime considerabilă este
esenţială, apărarea zonală se poate întinde pe o adâncime variabilă, aceasta depinzând
de misiune, de forţele disponibile şi de natura terenului.

Figura 2. Apărarea zonală

3. Apărarea zonală şi mobilă (combinată)

Deşi aceste descrieri exprimă modelul fiecărei forme de apărare, ambele tipuri
implică elemente statice şi dinamice. Comandanţii forţelor din apărare pot lua decizia
de a combina ambele forme, folosind elemente statice pentru a întârzia, a canaliza, a
9 din 10
Acţiuni tactice defensive

produce uzură, şi în final, a opri inamicul, şi elemente dinamice, cum ar fi raidurile şi

contraatacurile pentru a lovi şi neutraliza forţele angajate. Echilibrul dintre aceste
elemente va depinde de misiunea unităţii, compunere, mobilitate, puterea de luptă şi
caracteristicile câmpului de luptă.
Diferenţa fundamentală dintre apărarea mobilă şi apărarea zonală este
următoarea: în cadrul apărării mobile se caută oprirea atacului inamicului prin
distrugere (nimicire); în cadrul apărării zonale se caută oprirea atacului inamicului
prin interzicerea acestuia.
4. Apărarea la încercuire
O forţă încercuită poate crea o breşă, să iasă din încercuire către forţele proprii,
să atace în adâncime inamicul sau să se apere singură. Scopul apărării unei forţe
încercuite poate fi de a câştiga teren sau a atrage forţele inamice ca parte a unei
manevre mai mari, sau pentru a conserva puterea de luptă a forţelor încercuite prin
surprindere care nu pot să creeze o breşă sau să iasă din încercuire. O forţă încercuită
poate adopta fie apărarea zonală, fie pe cea mobilă dacă au suficiente resurse şi spaţiu.
Punctul cheie în organizarea apărării unei forţe încercuite este de a anticipa cum va
încerca inamicul să împartă forţele şi să le reducă treptat.

10 din 10