Misiuni generale, comanda, conducerea şi coordonarea

subsistemului artileriei terestre în etapa post-aderare

Mr.asist.univ. Nicolae MORO

În general rolul artileriei terestre este să contribuie la înfrângerea

inamicului prin asigurarea unui sprijin prin foc nemijlocit care se
realizează prin neutralizarea artileriei inamicului, hărţuirea artileriei
antiaeriene inamice (SEAD), măsurile C2W şi sprijin de foc în adâncime
pentru forţele combatante, atunci când acesta este solicitat, fiind din ce în
ce mai mult capabilă să aplice o putere de foc decisivă asupra inamicului.
Misiunea artileriei terestre este de a distruge, neutraliza, hărţui şi
interzice acţiunile inamicului şi de a asigura integrarea sprijinului prin foc
în operaţiile multinaţionale întrunite.
Artileria terestră este un ansamblu de sisteme, ale cărei caracteristici
principale sunt posibilitatea de a descoperi şi determina ţinte în orice
condiţii de stare a vremii, pe o suprafaţă mare în adâncime şi să execute
asupra lor foc de pe poziţii dispersate, pe o arie largă. Artileria terestră este
un sistem care conţine următoarele patru elemente:
a) subsistemul de asigurare date;
b) subsistemul de conducere, comunicaţii şi informaţii;
c) subsistemul de lovire;
d) subsistemul logistic.
Sarcinile artileriei terestre se bazează pe concepţia operaţiilor
(acţiunilor de luptă) şi pe intenţia comandantului M.U. de arme întrunite.
Acestea sunt bazele organizării pentru luptă, a subsistemului de asigurare
date, a sprijinului prin foc, a legăturii şi cooperării cu alte arme şi servicii.
Artileria terestră, de obicei, contribuie/participă la măsurile de inducere în
eroare a inamicului şi la intimidarea acestuia.
a) Măsurile de inducere în eroare sunt folosite pentru a înşela
inamicul cu privire la timpul, natura sau locul de desfăşurare al
operaţiunilor. Artileria terestră ajută la inducerea în eroare prin executarea
focului de inducere în eroare, prin transmisiuni radio false, prin simularea
deplasărilor, dând o impresie greşită asupra intenţiei comandantului.
Distrugerea sistemelor de bruiaj, centrelor de conducere a focului şi
inducerea în eroare protejează sistemul C2 al trupelor proprii faţă de
atacuri letale şi neletale sau de acţiuni de inducere în eroare.
 b) Artileria terestră poate avea un rol de intimidare de la început şi pe
întreaga durată a operaţiei, indiferent de formele şi condiţiile ei de
desfăşurare.
Pentru a exercita o comandă eficientă, un comandant trebuie să
cunoască relaţiile care există între el şi membrii formaţiunilor şi unităţilor
ce i-au fost alocate pentru misiune. Termenii relevanţi, enumeraţi mai jos,
sunt definiţi în AAP-6.

Relaţiile de comandă:
a) Comandă Operativă (OPCOM) – este autoritatea ce i se conferă
unui comandant de a repartiza misiuni sau sarcini comandanţilor
subordonaţi, de a desfăşura unităţi, de a transfera forţe şi de a menţine sau
transmite conducerea operativă şi/sau tactică, după cum se consideră
necesar. Nu include responsabilitatea asupra administraţiei sau logisticii
(AAP-6);
b) Comandă Tactică (TACOM) – este autoritatea conferită unui
comandant de a repartiza sarcini forţelor/trupelor de sub comanda sa, în
vederea îndeplinirii misiunii cu care a fost însărcinat de eşaloanele
superioare (AAP-6).
Relaţiile de control:
a) Control Operativ (OPCON) – este autoritatea conferită unui
comandant de a conduce trupele ce au fost repartizate, astfel încât să poată
îndeplini misiuni şi sarcini specifice – care de obicei depind de funcţie,
timp sau loc – să desfăşoare unităţile în cauză şi să menţină sau să
repartizeze controlul tactic al acestor unităţi. Nu include autoritatea de a
repartiza sarcini separate membrilor unităţilor în cauză şi nu include nici
controlul administrativ sau logistic (AAP-6);
b) Control Tactic (TACON) – controlul detaliat şi de obicei local
asupra manevrelor (deplasărilor) necesare pentru îndeplinirea misiunilor şi
sarcinilor repartizate (AAP-6);
c) Control Administrativ (ADCON) – exercitarea autorităţii asupra
organizaţiilor subordonate şi nu numai, în ceea ce priveşte problemele
administrative cum ar fi cele de personal, aprovizionare, servicii şi altele,
ce sunt sau nu incluse în seria misiunilor structurilor subordonate (AAP-6).

Relaţiile de coordonare
Se referă la autoritatea conferită unui comandant sau unei persoane
însărcinate cu coordonarea funcţiilor sau activităţilor speciale. Are
autoritatea de a cere ca structurile implicate sau reprezentanţii lor să
colaboreze, dar nu are autoritatea de a le impune o înţelegere. În caz de
neînţelegere între structurile implicate, el trebuie să încerce să ajungă la o
soluţie agreată de acestea. Dacă nu poate obţine o înţelegere, trebuie să
încredinţeze problema autorităţilor îndreptăţite (AAP-6).

Sarcinile tactice
Se referă la relaţia dintre forţele luptătoare şi cele de sprijin.
Ele explică responsabilităţile de sprijin prin foc ale unei unităţi de artilerie
faţă de o unitate de arme întrunite sau o altă unitate de artilerie.
a) Sprijin direct prin foc (DS) – este o sarcină tactică încredinţată unei
unităţi de artilerie pentru a asigura sprijinul prin foc solicitat de unitatea de
arme întrunite pe care o sprijină, fără a se preciza relaţia de subordonare;
b) Întărire (R) – este o sarcină tactică prin care o unitate de artilerie
asigură întărirea sprijinului prin foc al altei unităţi de artilerie;
c) Sprijin general şi întărire (GSR) – este sarcina tactică prin care o
unitate de artilerie asigură pe de o parte, sprijinul prin foc în întreaga fâşie
de acţiune a M.U. de arme întrunite şi pe de altă parte, întărirea sprijinului
prin foc al unei alte unităţi de artilerie;
d) Sprijin general (GS) – este sarcina tactică prin care o unitate de
artilerie asigură sprijinul prin foc în întreaga fâşie de acţiune a M.U. de
arme întrunite.
În cazul artileriei, dacă una dintre sarcinile tactice de mai sus nu
satisface necesităţile unei situaţii, pot fi schimbate una sau mai multe
dintre responsabilităţile inerente ale acestora de a asigura sprijinul prin foc
solicitat (de exemplu, sprijin prin foc direct mai puţin autoritatea de a
stabili locul de dispunere). Unităţile de artilerie de la toate eşaloanele,
trebuie să fie în măsură să asigure sprijin prin foc de reciprocitate în fâşia
de acţiune a unităţilor (M.U.) de arme întrunite vecine. Legătura se
realizează şi este menţinută în concordanţă cu STANAG 2101 şi cu
cerinţele tactice.
Când un stat major nu are resurse de sprijin prin foc suficiente pentru
a angaja un obiectiv, poate solicita resurse suplimentare de la statul major
superior prin intermediul unei cereri de foc. Statul major superior alocă
resurse suplimentare dacă sunt disponibile, înaintează cererea statului
major al eşalonului superior sau refuză cererea dacă nu există resurse
disponibile. Statul major care alocă resurse suplimentare informează statul
major solicitant asupra resurselor alocate şi ordonă respectivelor resurse să
angajeze obiectivul. Statul major care solicită sprijin este responsabil de
asigurarea siguranţei trupelor şi alte restricţii premergătoare cererii de foc.
Scopul coordonării sprijinului prin foc este de a permite exploatarea la
maxim a mijloacelor disponibile de sprijin prin foc, concomitent cu
asigurarea siguranţei trupelor proprii (evitarea fratricidului). În cazul în
care focul sau efectele focului sunt în afara zonei ce intră în
responsabilitatea comandantului, trebuie obţinută aprobarea înainte de
executarea focului. De asemenea, rezultă că atunci când se solicită
sprijinul prin foc, structura ce controlează acea zonă de acţiune are o
responsabilitate clară să asigure fie aprobarea, fie interzicerea executării
acestor focuri. Pentru a facilita primirea aprobării de a trage, se aplică
„Măsurile de Coordonare a Sprijinului prin Foc“ (FSCM). Toate măsurile
sunt stabilite de către comandantul M.U. (U) de arme întrunite cu sprijinul
ofiţerilor cu sprijinul de foc din subordine. Aceste măsuri pot fi de natură
permisivă sau restrictivă:
a) măsuri permisive – sunt adoptate în scopul de a facilita angajarea
obiectivelor. Prin stabilirea unor măsuri permisive, nu mai este necesară
altă coordonare în vederea angajării ţintelor afectate de această stipulare.
Măsurile permisive includ: „Aliniamentul de Coordonare a Sprijinului prin
Foc“ (FSCL), „Zona de Tragere fără Restricţii“ (FFA) şi „Aliniamentul de
Siguranţă al Sprijinului prin Foc“ (FSSL).
b) măsuri restrictive – sunt adoptate în scopul de a asigura siguranţa
trupelor sau obiectivelor proprii. Stabilirea unei măsuri restrictive impune
anumite cerinţe pentru coordonare specifică, anterioare angajării acelor
obiective afectate de această măsură. Măsurile restrictive conţin şi „Zona de
Coordonare în Spaţiul Aerian“ (ACA), „Aliniamentul de Restricţionare a
Tragerii“ (RFL), „Zona de Tragere Interzisă“ (NFA) şi „Zona de Tragere cu
Restricţii“ (RFA).
Naţiunile participante au consimţit că trupele NATO vor utiliza
principiile enunţate în acest paragraf în procedurile proprii de coordonare a
focului în sprijinul forţelor terestre, baza fiind manualul AArtyP-5 care
este singurul susţinător al procedurilor şi principiilor în vederea stabilirii şi
aplicării măsurilor de coordonare a sprijinului prin foc enumerate mai jos:
A. Zona de Coordonare în Spaţiului Aerian (ACA – Airspace
Coordonation Area) – este o zonă sau rută limitată de transport special,
pentru folosinţa aparatelor de zbor aliate şi stabilită în scopul evitării
tragerii asupra aparatelor de zbor prietene de către forţele prietene (AAP-
6).
(1) Scop: pentru siguranţa zborului elicopterelor şi avioanelor;
(2) Stabilită de: comandantul M.U. de arme întrunite şi este
implementată de către centrul de coordonare a sprijinului prin
foc (FSCC);
(3) Dispunere: zona tridimensională delimitată prin coordonate
rectangulare şi altitudinile minimă şi maximă;
(4) Difuzare: prin liniile şi reţelele de comunicaţii. Nu se execută
trageri prin această zonă fără aprobarea Centrului de
Coordonare a Sprijinului prin Foc care a ordonat adoptarea ei;
 (5) Reprezentarea grafică: în conformitate cu AAP-6; zona de
coordonare în spaţiul aerian este reprezentată ca un sector
încercuit de o linie groasă şi notat ACA (Zona de Coordonare
în Spaţiul Aerian). În interiorul zonei încercuite sunt notate
statul major care a stabilit-o, altitudinile minimă şi maximă şi
durata în timp.
B. Aliniamentul de Coordonare a Sprijinului prin Foc (FSCL) –
este un aliniament stabilit de un comandant de trupe terestre sau de desant
maritim (în cadrul unei zone de operaţii), pentru a indica cerinţele de
coordonare a sprijinului prin foc de către alte forţe care pot afecta
operaţiunile/acţiunile de luptă curente şi planificate ale comandantului.
Aliniamentul de coordonare a sprijinului prin foc se aplică pentru sprijinul
de foc din aer, de pe uscat sau de pe apă. Cu excepţia circumstanţelor
excepţionale, comandanţii forţelor ce atacă obiective dincolo de
aliniamentul de coordonare a sprijinului prin foc trebuie să colaboreze cu
toţi comandanţii implicaţi pentru a evita fratricidul şi a stabili obiectivele
comune.
(1) Scop: coordonarea sprijinului prin foc aerian, terestru sau
naval cu orice fel de muniţie. Elementele de sprijin pot ataca
mai departe de aliniamentul de coordonare a sprijinului prin
foc, cu condiţia ca armele folosite să nu producă efecte în
rândul trupelor proprii;
(2) Stabilită de: comandantul M.U. (U.) de arme întrunite în
colaborare cu comandantul aviaţiei tactice şi alte elemente de
sprijin;
(3) Dispunere: cât mai aproape de cele mai îndepărtate elemente,
în funcţie de situaţia tactică şi evoluţia sa. În plus, ar trebui să
fie uşor de definit pe hartă şi recunoscut cu uşurinţă din aer şi
de la sol;
(4) Difuzare: aliniamentul este propagat prin intermediul
mesajului – FSCL. Acest mesaj este transmis bazelor aeriene,
formaţiunilor/unităţilor de artilerie, navelor care asigură
sprijin prin foc şi tuturor unităţilor interesate de mesaj;
(5) Reprezentarea grafică: în conformitate cu APP-6,
aliniamentul este reprezentat pe hărţi, grafice marine şi
scheme, pe material transparent, printr-o linie groasă neagră.
Abrevierea FSCL şi statul major sunt înscrise deasupra liniei,
la capete, cu notările de timp imediat sub linie (ex.: de la
121500Z la 121800Z). Dacă aliniamentul este exprimat
printr-un nume de cod prestabilit şi acesta se trece sub linie.
 C. Aliniamentul de siguranţă al sprijinului prin foc (FSSL) – este
un aliniament mai apropiat, de la care sistemele de artilerie nu execută foc
decât la cerere sau cu aprobarea comandantului care stabileşte
aliniamentul, dar mai departe de care pot trage oricând fără a pune în
pericol trupele proprii.
(1) Scop: aliniamentul de siguranţă este folosit pentru a urgenta
atacurile rapide ale obiectivelor de dincolo de el de către
unităţi de sprijin prin foc (de niveluri superioare), fără
întârzierea unei coordonări inutile, dar şi pentru a garanta că
nici un obiectiv nu este atacat dincoace de aliniament fără
colaborarea cu comandantul responsabil;
(2) Stabilit de: către comandanţii de la eşaloanele divizie şi
brigadă. Ocazional, poate fi stabilit de comandantul unui
batalion;
(3) Dispunere: de regulă, atât de aproape cât doreşte co-
mandantul responsabil cu sprijinul prin foc şi trebuie să
urmeze, pe cât posibil, forme de relief bine definite. Poate fi
o linie dreaptă în faţa trupelor, dar şi o linie curbă în caz că se
impune restricţionarea focului pe baza anumitor criterii;
(4) Difuzarea: prin canalele şi reţelele de comunicaţii ale M.U.
(U.) de arme întrunite, al celor de sprijin prin foc şi spre
eşaloanele superioare, subordonate sau vecine;
(5) Reprezentarea grafică: în conformitate cu APP-6, acesta este
reprezentat pe hărţi, grafice şi scheme, pe material
transparent, printr-o linie neagră întreruptă. Deasupra liniei,
la capete, se scrie abrevierea FSSL şi statul major, iar sub
linie data şi ora (ex.: de la 121500Z la 121800Z). Dacă
aliniamentul este exprimat printr-un nume de cod stabilit
anterior, şi acesta se scrie sub linie.
D. Zona de tragere fără restricţii (FFA – Free Fire Area) – este o
zonă special stabilită, unde se poate trage cu orice sistem de armament,
fără indicaţii suplimentare ale statului major coordonator.
(1) Scop: urgentarea focului şi facilitarea operaţiunii de largare a
muniţiei forţelor care asigură sprijinul aerian apropiat (CAS),
dacă aparatele de zbor nu au întrebuinţat-o;
(2) Stabilită de: un comandant superior, în colaborare cu ţara
gazdă, dacă se poate;
(3) Dispunere: pe un teren uşor de identificat, dacă e posibil, sau
prin coordonate rectangulare, dacă e necesar;
 (4) Difuzare: prin canalele şi reţelele de comunicaţii ale M.U.
(U.) de arme întrunite, al celor de sprijin prin foc şi spre
eşaloanele superioare, subordonate sau vecine;
(5) Reprezentarea grafică: în conformitate cu APP-6, printr-un
cerc marcat cu linie groasă. În interior se scrie FFA şi statul
major, timpul şi data.
E. Zona de tragere interzisă (NFA – No Fire Area) – este o zonă
unde nu sunt permise trageri sau obţinerea de efecte ale tragerilor:
(1) Scop: a interzice toate tragerile sau efectele lor în zonă fără
aprobare preliminară;
(2) Stabilită de: un comandant de divizie sau de corp de armată
în colaborare cu ţara gazdă;
(3) Dispunere: pe un teren uşor de identificat, unde e posibil, sau
prin coordonate rectangulare sau polare;
(4) Difuzare: prin canalele şi reţelele de comunicaţii ale M.U. (U.)
de arme întrunite, al celor de sprijin prin foc şi spre
eşaloanele superioare, subordonate sau vecine;
(5) Reprezentarea grafică: în conformitate cu APP-6, este
reprezentată ca o zonă încercuită cu o linie groasă. Zona
încercuită este haşurată. În interior sunt notate iniţialele NFA,
statul major de conducere şi data intrării în vigoare;

(6) Excepţii:
a. când statul major coordonator aprobă tragerea (temporar) în
cadrul zonei, în funcţie de fiecare misiune;
b. când inamicul atacă în interiorul NFA trupele proprii,
comandantul poate ataca inamicul pentru a-şi apăra trupele.
F. Zonă de tragere cu restricţii (RFA – Restricted Fire Area) – este
o zonă în care se impun restricţii specifice şi unde tragerile care încalcă
aceste restricţii nu sunt efectuate fără aprobarea statului major
coordonator.
(1) Scop: de a coordona tragerile în interiorul unei zone în
funcţie de restricţiile impuse;
(2) Stabilită de: comandantul batalionului sau comandantul unei
companii ce operează independent;
(3) Dispunere: pe un teren uşor de identificat, prin coordonate
rectangulare sau polare;
(4) Difuzare: prin canalele şi reţelele de comunicaţii ale M.U. (U.)
de arme întrunite, al celor de sprijin prin foc şi spre
eşaloanele superioare, subordonate sau vecine;
 (5) Reprezentarea grafică: în conformitate cu APP-6, RFA este
reprezentată printr-o linie groasă. În interiorul zonei
încercuite este scris RFA, împreună cu statul major, data şi
ora.
G. Aliniament de restricţionare a tragerii (RFL – Restrictive Fire
Line) – este un aliniament stabilit între trupele proprii care acţionează pe
direcţii convergente (una sau ambele pot fi în deplasare), care interzice
toate tragerile sau efectele tragerii peste această linie fără o coordonare cu
forţele implicate.
(1) Scop: scopul aliniamentului de tragere limitată este de a
preveni interferenţele între trupele prietene convergente;
(2) Stabilit de: comandanţii ambelor forţe;
(3) Dispunere: pe un teren uşor de identificat, de obicei aproape
de trupele care staţionează;
(4) Difuzarea: prin canalele şi reţelele de comunicaţii ale M.U.
(U.) de arme întrunite, al celor de sprijin prin foc şi spre
eşaloanele superioare, subordonate sau vecine;
(5) Reprezentarea grafică: în conformitate cu APP-6, este
reprezentat printr-o linie groasă. Abrevierea RFL este
interpusă în linie, urmată de statul major de comandă, iar
deasupra liniei e trecută data şi ora de intrare în vigoare.
În concluzie, se poate afirma că în condiţiile aderării la structurile
Alianţei Nord-Atlantice se impune în mod obligatoriu adoptarea în
terminologia specifică a unor termeni standard NATO cu care se operează
în pregătirea şi ducerea operaţiilor în care vor fi angrenate şi unităţile de
artilerie ale armatei române atunci când se va solicita acest lucru. Sarcina
noastră este de a ne pregăti în conformitate cu aceste standarde, de a utiliza
în mod firesc aceşti termeni care au la bază o experienţă reală.