Capitolul 8

OPERAŢII INTERMEDIARE – ORGANIZARE ŞI DESFĂŞURARE

Conceptul de operaţii intermediare a înlocuit un alt concept, cunoscut sub

denumirea de acţiuni militare asociate, foarte utilizat într-o perioadă destul de lungă
de timp, ca şi pe acela utilizat mai rar - faze de tranziţie – ce constituie traducerea
directă a expresiei transitional phases,din doctrinele NATO şi ale unor ţări de limbă
engleză. Deşi, în general, exprimă acelaşi lucru, traducerea operaţii intermediare este
mai adecvată limbajului militar românesc şi realităţii exprimate prin sensul în care
acest concept este utilizat
Aceste operaţii sunt denumite „faze de tranziţie/etape intermediare”1,
respectiv „transitional phases during operations”2 sau „operaţii intermediare”3.
Caracterul conceptului operaţii intermediare este dat, nu doar de sintagma
propriu-zisă, ci şi de conţinutul său, care include: deplasarea, staţionarea,
regruparea, înlocuirea, înaintarea spre contact, lupta de întâlnire, joncţiunea
forţelor şi retragerea, tipuri de operaţii tot atât de vechi în teoria şi practica militară
ca şi operaţiile de luptă, dar niciodată reunite printr-o sintagmă unică pentru a
exprima ceea ce au în comun.

1. Tipologia operaţiilor intermediare

Deplasarea a fost analizată în multe regulamente, manuale şi doctrine militare,
definiţiile date fiinde apropiete ca structură şi înţeles. spre exemplu aceasta reprezintă
„acţiunea prin care marile unităţi (unităţile, subunităţile) şi grupările de forţe sunt
dislocate dintr-un loc în altul”4 sau acţiune care se execută pentru „intrarea în luptă
sau pentru efectuarea unei manevre, cu păstarea completă a capacităţii de luptă, în
vederea îndeplinirii misiunii”5.
Putem deci identifica situaţiile generale în care se poate executa această
operaţie intermediară, şi anume executarea acesteia în scopul:
- dislocării dintr-un raion în altul;
- realizareii dispozitivului de luptă în vederea îndeplinirii diferitelor misiuni;
- executării rapide a manevrei de forţe şi mijloace.
Staţionarea este delimitată în termeni militari ca fiind „situaţia în care se află
trupele, înainte sau după încheierea unei acţiuni de luptă, precum şi pe timpul
marşurilor lungi, când sunt necesare opriri cu durată mai mare pentru odihna
trupelor”6.
Pentru executarea staţionării unităţile din forţele terestre pot ocupa următoarele
tipuri de raioane: de concentrare, de dispunere, de plecare, de regrupare, de aşteptare,
de adunare, de îmbarcare/debarcare sau raioane pentru odihna de zi ( noapte).

1
SMO-50014, Doctrina tactică a unităţilor din trupele de uscat pentru acţiuni militare combinate (multinaţionale),
Bucureşti, 2000
2
ATP 3.2 Land operations, june 2003, NATO publication.
3
F.T./I.-4, Manualul pentru luptă alplutonului de infanterie, Făgăraş, 2006, Cap. V.
4
A.N.-1, Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 174.
5
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p. 120-121.
6
Ibidem, p. 304
 Staţionarea mai poate avea loc în cantonament, în bivuac, în tabără ori în
7
camp .
Regruparea şi înlocuirea au astăzi în conflictele militare moderne o frecvenţă
ridicată şi o durată din ce în ce mai scăzută datorită faptului că acestea se execută din
ce în ce mai des sub loviturile inamicului, prin întrebuinţarea tehnologiilor moderne
şi a luptei trupelor speciale în dispozitivul adversarului.
Perfecţionările în domeniul tehnicii de luptă şi al armamentelor, al structurilor
organizatorice şi conceptelor de întrebuinţare în luptă de după a doua mare
conflagraţie mondială, au menţinut în actualitate preocupările specialiştilor militari de
a asigura forţelor armate o mobilitate sporită, în conformitate cu concepţiile
doctrinare ale fiecărui stat8.
Regruparea forţelor este acţiunea prin care aceste se deplasează dintr-un loc în
altul sau de pe o direcţie pe alta în vederea realizării unui dispozitiv adecvat situaţiei
existente la un moment dat în vederea continuării acţiunilor ulterioare.
Înlocuirea, ca operaţie intermediară, reprezintă scoaterea din linia frontului sau
din dispozitiv a unor forţe, pentru a le deplasa în ascuns spre înapoi sau de-a lungul
frontului, concomitent cu ocuparea poziţiilor pe care ele le-au deţinut de alte forţe
aduse din adâncime sau din altă parte9.
Înaintarea spre contact se execută de către forţele terestre pentru a căuta să
realizeze sau să restabilească legătura cu inamicul în condiţiile cele mai favorabile.
Deplasarea spre inamic este întotdeauna executată în vederea desfăşurării
operaţiei şi este încheiată în momentul în care forţele principale sunrt dispuse în teren
în conformitate cu planul comandantului10.
Ritmul deplasării pentru luarea contactului cu inamicul este variabil în funcţie
de situaţia concretă prin combinarea acţiunii rapide cu menţinerea echilibrului şi a
controlului pentru a contracara acţiunile inamicului şi pentru a putea ocupa poziţii
favorabile în teren.
Lupta de întâlnire este considerată ca fiind o acţiune ce se produce pe
neaşteptate între trupele aflate în marş din direcţii opuse, atunci cănd se întâlnesc11.
Caracteristic acestei operaţii intermediare este faptul că acestea se desfăşoară
într-un spaţiu limitat în care forţele au relativ puţine informaţiii una despre cealaltă,
iar neprevăzutul şi acţiunile spontane dublate de iniţiativă şi libertate de acţiune pot
avea un rol hotărâtor.
Uneori o luptă de întâlnire poate avea loc şi în cazul în care fiecare din părţi
este conştientă de prezenţa celeilalte şi ambele hotărăsc să atace fără întârziere ,
pentru a obţine un avantaj tactic, pentru a cuceri elemente de teren de importanţă
hotărâtoare sau pentru a-şi demonstra supeioritatea.
Joncţiunea forţelor presupune contactul sau legătura care urmează să se
realizeze pe timpul desfăşurării operaţiilor între unităţi care acţionează pe direcţii
7
8
Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian STANCU, Mr.lect univ. drd. Valentin
DRAGOMIRESCU, Mr.lect univ. drd. Stelian PANTAZI, Artă militară, Operaţii intermediare, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p.152.
9
Ibidem, p.162
10
Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian STANCU, Mr.lect univ. drd. Valentin
DRAGOMIRESCU, Mr.lect univ. drd. Stelian PANTAZI, Op.cit., p.74.
11
Ibidem, p.85.
separate.Aceste unităţi pot desfăşura acţiuni care constau în:atac şi cucerirea unor
obiective aflate în apropiere, dubla manevră de învăluire, apăraea unui obiectiv în
încercuire, definitivarea încercuirii sau atacul pentru sxcoaterea din încercuire a
forţelor care luptă în încercuire.
Joncţiunea forţelor este, de regulă, o acţiune cu caracter ofensiv. Mărimea şi
componenţa forţei este determinată atât de condiţiile concrete ale joncţiunii, cât şi de
cele ale misiunii pe care trebuie să o îndeplinească ulterior12.
Atunci când circumstanţele în care se desfăşoară lupta devin nefavorabile
forţele terestre pot trece la operaţia de retragere pentru sustragerea de sub loviturile
puternice ale inamicului şi deplasarea lor într-o poziţie mai bună.
Retragerea a fost analizată din punct de vedere conceptual din mai multe
perspective fiind considerată în unele manuale sau regulamente drept „formă de luptă
asociată” sau „ procedeu de luptă”, iar actualmente o „operaţie intermediară”, dar nu
putem afirma că au fost diferenţe majore în definirea acestei acţiuni.

2. Delimitări specifice operaţiilor intermediare la nivel tactic

Chiar dacă nu sunt nişte operaţii de sine stătătoare cu durată şi modalitate de
desfăşurare strict delimitate fiind doar nişte etape în derularea celorlalte tipuri de
operaţii, operaţiile intermediare trebuie să se desfăşoare în urma unor planificări care
să facă parte din planificarea operaţiilor de ansamblu, chiar dacă la nivel tactic acest
lucru se poate face cu o oarecare dificultate. Este necesar aşadar ca aceste tipuri de
operaţii să fie corect înţelese pentru ca atunci când situaţia impune ele să fie
desfăşurate cu succes contribuind în final la atingerea scopului final al războiului.
Operaţiile intermediare desfăşurate de către Forţele Terestre pot fi definite ca
fiind măsuri, activităţi şi acţiuni premergătoare, consecutive sau ulterioare
operaţiilor de luptă armată, de stabilitate şi de sprijin, prin care unităţile din
compunerea Forţelor Terestre sunt pregătite sau aduse în starea din care să poată
desfăşura operaţia următoare sau să înceteze misiunea.
2.1. Deplasarea
În funcţie de eşalonul care o planifică şi desfăşoară deplasarea se execută
pentru îndeplinirea următoarelor scopuri13: dislocarea dintr-un raion în altul;
intervenţia pe anumite aliniamente (raioane); desfăşurarea forţelor în vederea
realizării dispozitivelor stabilite;introducerea în operaţie; realizarea unor manevre
rapide; constituirea unor noi grupări de forţe sau scoaterii lor de sub loviturile
inamicului; întărirea apărării sau trecerii la apărare pe un nou aliniament; schimbarea
raioanelor de dispunere; constituirea rezervelor; refacerea capacităţii operaţionale.
Unităţile din Forţele Terestre adoptă în funcţie de misiune următoarele
procedee de deplasare

12
Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian STANCU, Mr.lect univ. drd. Valentin
DRAGOMIRESCU, Mr.lect univ. drd. Stelian PANTAZI, Op.cit., p.140.
13
F.T. /I.-1 Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate (infanterie, infanterie uşoară), Bucureşti, 2005, p. 315
 marş (pe autovehicule sau pe jos);
transport (pe mijloace rutiere, feroviare, navale sau aeriene);
combinat (prin marş şi transport).
În funcţie de urgenţa impusă de situaţie, efortul cerut forţelor şi viteza de
deplasare unităţile/subunităţile pot executa marş normal sau marş forţat.
Pentru organizarea marşului se iau în calcul în etapa de planificare mai multe
elemente specifice pe care le vom analiza în continuare.
a)Etapa de marş – distanţa parcursă în 24 de ore
- pe autovehicule:
- în teren şes şi deluros – 250 km.(uneori mai mult)
- în teren muntos împădurit – 150 km.
- pe jos – până la 30 km.
b) Viteza medie de marş – media vitezelor parţiale realizate pe diferite porţiuni
de itinerar. Norme tactice privind deplasarea sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Det Viteza medie de deplasare

alii (în km/h) în teren
Felul mediu frământat ( şes) muntos
deplasării ziua noaptea ziua noaptea
T.A.B.
30 - 40 25 – 30 20 - 25 15 – 20
( Au)
Mixtă
(Tc. 20 – 30 15 - -20 15 - 25 10 – 15
M.L.I.)
Pe jos 4–5 3-4
c) Haltele mici
- când deplasarea se execută pe auto au o durată de 20 – 30 min.
- prima – după 1 – 2 ore de marş
- următoarle – la fiecare 2 – 3 ore de marş
- când deplasarea se execută pe jos:
- prima – după 20 min de la începutul marşului
- următoarele din 50 în 50 min (au durata de 10 min.)
d) Halta mare
- se fixeză la sfârşitul primei jumătăţi a etapei de marş pentru servitul hranei,
alimentare autov. verificarea armamnetului şi tehnicii);
- durata 2 - 4 ore
- când distanţa este mai mică de o etapă sau iarna pe geruri puternice, nu se
fixează de regulă haltă mare
e) Odihna de zi/noapte se fixează după executarea etapei de marş.
Când deplasarea se execută pe jos, după 2 –3 zile de marş se acordă de rgulă
24 de ore de odihnă14.
Transportul se va executa, preponderent, pe căile de comunicaţie feroviare. În
funcţie de situaţia concretă, zona de operaţii şi mijloacele de transport avute la

14
F.T. /I.-4 Manualul pentru luptă al plutonului de infanterie, Făgăraş, 2006, pp. 101-102.
dispoziţie, unele unităţi şi chiar mari unităţi tactice vor executa transportul pe
comunicaţii rutiere, pe comunicaţii fluviale (navale) şi pe comunicaţii aeriene (pentru
trupele de paraşutişti, unităţi cu misiuni speciale, comandamente etc).
La nivel mare unitate se va folosi, de regulă, deplasarea combinată, executată
simultan sau succesiv, folosind căile de comunicaţii rutiere, feroviare, maritime
(fluviale) şi aeriene.
Deplasarea prin transport şi marş succesiv poate fi adoptată de la început sau
pe timpul executării acesteia când, datorită acţiunilor inamicului sau altor cauze,
continuarea transportului nu mai este posibilă.
În situaţia deplasării combinate se au în vedere transbordări, acestea trebuind
planificate din timp stabilindu-se staţiile (aerodromurile, porturile) de îmbarcare
(debarcare), drumurile de afluire (defluire) în (din) raioanele de aşteptare (îmbarcare,
debarcare, de adunare) şi luându-se toate măsurile de asigurare a operaţiilor şi de
protecţie a forţelor.
Organizarea dispozitivului de marş se face astfel încât acesta să asigure:
a) conducerea neîntreruptă şi deplasarea forţelor în timpul stabilit şi cu
întreaga putere de luptă;
b) trecerea rapidă în dispozitiv premergător de operaţie şi ulterior în
dispozitiv de operaţie, în vederea desfăşurării forţelor în condiţii favorabile;
c) vulnerabilitate redusă faţă de loviturile inamicului;
d) deplasarea cu viteza stabilită pentru fiecare porţiune de itinerar.
În situaţia în care marea unitate (unitatea) se deplasează prin marş, dispozitivul
acesteia va cuprinde: elemente de cercetare; elemente de siguranţă şi de asigurare a
marşului; forţele principale; formaţiunile logistice.
Elementele de cercetare se vor constitui pe fiecare itinerar de marş, de către
marea unitate (unitate) şi vor cuprinde, în funcţie de eşalon, patrule de cercetare
independente, patrule de cercetare şi, uneori, detaşamente de cercetare. Acestea vor
acţiona în faţa elementelor de siguranţă astfel:
a) până la 15 km - patrula de cercetare independentă;
b) până la 5 km - patrula de cercetare;
c) până la 25 km - detaşamentul de cercetare.
Elementele de siguranţă se trimit în faţa, în spatele şi la flancul trupelor care
se deplasează, precum şi în aer, în scopul asigurării fluidităţii deplasării şi securităţii
coloanelor forţelor principale15.
Pichetele mobile de cap vor acţiona, în faţa coloanelor forţelor principale
cărora le fac siguranţa, pentru a asigura timpul şi spaţiul necesar acestora să se
desfăşoare din dispozitivul de marş în cel de operaţie.Plutonul poate acţiona ca pichet
mobil de cap la o distanţă de 5-10 km. si acesta trimite la rândul lui o patrulă de
siguranţă de valoare grupă până la 1,5 km. În faţa coloanei forţelor principale, marea
unitate trimite avangardă, de valoare batalion întărit, la o distanţă de până la 30 km,
iar unitatea pichet mobil de cap, de valoare companie întărită.

15
Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian STANCU, Mr.lect univ. drd. Valentin
DRAGOMIRESCU, Mr.lect univ. drd. Stelian PANTAZI, Op.cit., p.31.
 La flancul ameninţat siguranţa se face prin pichete mobile de flanc, plutonul
putând acţiona în această situaţie in lateral până la o distanţă de 5 km.la nivel de mare
unitate se trinit flancgărzi de valoare până la un batalion întărit, la o distanţă de până
la 10 km, sau prin pichete mobile (fixe) de flanc de valoarea unei companii
(infanterie, tancuri), care se trimit la o depărtare de 5 km de coloana forţelor cărora le
fac siguranţa.
Siguranţa de spate se va realiza prin pichete mobile de spate de valoare
companie/pluton care acţionează până la 5 km înapoia forţelor principale.
În situaţia în care marea unitate primeşte resursă de elicoptere de luptă, pentru
asigurarea deplasării se va realiza siguranţa în aer cu patrule de elicoptere, care vor
acţiona pe direcţia de marş a forţelor principale, cu misiuni de cercetare şi de sprijin
ale elementelor de siguranţă terestre, precum şi pentru angajarea luptei cu elicopterele
de atac ale inamicului. Acestea vor fi întrebuinţate numai în momentele critice ale
marşului, la traversarea unor obstacole importante şi după ajungerea în zona de
operaţii.
Uneori, când este posibilă întâlnirea cu inamicul, marea unitate care execută
marşul pe o direcţie depărtată de forţele principale ale grupării de forţe poate trimite
un detaşament înaintat de valoarea unui batalion întărit, care va devansa forţele
principale la o depărtare mai mare decât avangarda. Distanţa la care poate fi trimis
detaşamentul înaintat trebuie să corespundă unui timp de 1-2 ore de marş (cât se
apreciază că detaşamentul poate duce lupta independent cu forţele inamicului, până la
sosirea forţelor principale), şi poate fi de 30-50 km. Detaşamentul înaintat se trimite
pentru devansarea inamicului în cucerirea şi menţinerea unor aliniamente sau raioane
favorabile, cucerirea unor treceri permanente peste cursuri de apă, neutralizarea unor
grupări paramilitare ostile care ar putea periclita continuarea marşului în siguranţă,
asigurând condiţii favorabile de acţiune forţelor principale ale marii unităţi.
Elementele de asigurare a marşului se constituie în scopul creării condiţiilor
necesare pentru executarea marşului fără întreruperi, cu viteză optimă, în ritm
constant şi pentru asigurarea ocolirii porţiunilor de itinerar distruse ori pentru
efectuarea manevrei de pe itinerarele de bază pe cele de rocadă şi de rezervă sau
invers.
Pe fiecare itinerar de marş se constituie câte un detaşament de asigurare a
mişcării, din subunităţi de geniu (drumuri-poduri), eventual întărite cu subunităţi de
infanterie de valoare pluton, dotate cu mijloace corespunzătoare pentru efectuarea
unor reparaţii la drumuri, poduri, podeţe sau pentru deblocarea acestora (autogredere,
buldozere transportate pe trailere, macarale, excavatoare, mijloace de prelucrat
lemnul etc.), precum şi pentru asigurarea posibilităţilor de varientare a porţiunilor de
itinerar distruse. De asemenea, în porţiunile greu accesibile şi la punctele obligatorii
de trecere se trimit grupe de evacuare-reparare16.
Forţele principale se constituie în coloane, în funcţie de numărul itinerarelor
de marş, în cadrul fiecăreia din acestea fiind coloanele de batalioane, subunităţi de
mare unitate (unitate) şi de logistică, la o distanţă de 3-5 km una de alta.
16
Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian STANCU, Mr.lect univ. drd. Valentin
DRAGOMIRESCU, Mr.lect univ. drd. Stelian PANTAZI, Op.cit., p.33.
 Atunci când marşul are ca finalitate concentrarea unităţi în vederea angajării
ulterioare în operaţie, coloanele de marş ale forţelor principale se vor constitui din
unităţi (subunităţi) organice, eventual pe categorii de autovehicule, în funcţie de
caracteristicile tehnice ale acestora. Tancurile, tractoarele şi alte autovehicule pe
şenile, precum şi cele cu viteză mai mică vor intra, de regulă, în aceeaşi coloană şi se
vor deplasa pe itinerare separate, dacă nu există posibilitatea transportului. În
alcătuirea şi eşalonarea coloanelor de marş se va ţine seama de numărul şi
caracteristicile căilor de comunicaţie, de dispunerea marilor unităţi (unităţilor) în
zonele (raioanele) de concentrare, precum şi de misiunile ulterioare ale acestora.
În situaţia în care este posibilă întâlnirea cu inamicul sau la introducerea în
operaţie, coloanele forţelor principale vor fi alcătuite ţinând seama de concepţia
operaţiilor viitoare, în funcţie de succesiunea angajării lor în operaţie, precum şi de
dispozitivul de operaţie ce urmează a fi adoptat pentru aceasta.

2.2. Staţionarea
Staţionarea se execută pentru asigurarea condiţiilor necesare forţelor pentru
pregătirea în vederea îndeplinirii unei noi misiuni, refacerii puterii de luptă a acestora
şi pregătirii lor pentru începerea marşului sau reluarea acestuia.
Important este faptul că la încheierea staţionării, în baza condiţiilor create în
cadrul acesteia, forţele să fie refăcute din punct de vedere al puterii de luptă şi
pregătite pentru începerea marşului sau reluarea acestuia, în vederea îndeplinirii unei
noi misiuni.
Pentru realizarea dezideratelor prezentate anterior cu privire la această operaţie
intermediară, unitatea staţionează într-un raion de staţionare care reprezintă
porţiunea de teren cu suprafaţă variabilă, determinată de caracteristicile geografice
ale zonei (şes, deal, existenţa căilor de comunicaţie, reţeaua hidrografică) şi de
compunerea de luptă a marii unităţi (unităţii) în care structurile acesteia desfăşoară
activităţi specifice în vederea pregătirii pentru îndeplinirea unei noi misiuni,
refacerea puterii de luptă a acestora şi pregătirea lor pentru începerea marşului sau
reluarea acestuia.
Pentru crearea condiţiilor necesare refacerii puterii de luptă a marii
unităţi/unităţii şi pregătirea acesteia în vederea începerii marşului sau reluării acestuia
în scopul îndeplinirii unei noi misiuni, un raion de staţionare trebuie să asigure17:
a) posibilitatea ieşirii rapide şi în mod organizat a unităţii;
b) dispunerea dispersată şi în ascuns a forţelor;
c) protecţia forţelor împotriva loviturilor inamicului, drumuri de acces
pentru mijloacele de transport;
d) posibilitatea adunării rapide a forţelor în caz de pericol;
e) condiţii de odihnă şi adăpostire;
f) o stare sanitară şi epidemiologică corespunzătoare;
g) surse locale de aprovizionare cu diferite materiale şi în special apă
potabilă;
h) terenuri de aterizare/ decolare a elicopterelor amenajate
corespunzător;
17
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, pp. 96-97.
 i) posibilităţi de mentenanţţă a tehniciişi de asistenţă medicală;
j) folosirea sistemului de telecomunicaţii teritorial;
Dispozitivul de staţionare se compune din18: elementele de cercetare; elementele
de siguranţă; forţele principale; sistemul de conducere; sistemul logistic.
Elementele de cercetare descoperă forţele inamicului care au posibilitatea
executării unor atacuri prin surprindere, descoperă (capturează, nimicesc) grupurile
de cercetare-diversiune, precum şi elementele teroriste ale acestuia, observă
permanent drumurile de intrare (ieşire) în (din) raion, determină porţiunile de drum
distruse sau contaminate şi posibilităţile de varientare, determină starea elementelor
sistemului teritorial de comunicaţii şi informatică şi descoperă noi surse de
apă.Elementele de cercetare se constituie într-un sistem alcătuit din posturile de
observare şi patrulele de cercetare independente care acţionează în faţa elementelor
de siguranţă, pe direcţiile cele mai probabile de acţiune ale inamicului.
Elementele de siguranţă au rolul de a preveni forţele principale împotriva unor
atacuri prin surprindere ale inamicului, de a întârzia operaţiile acestuia, a asigura intrarea
organizată în operaţie a forţelor şi mijloacelor destinate nimicirii inamicului care atacă şi
de a împiedica pătrunderea unor elemente de cercetare, cercetare-diversiune şi teroriste,
precum şi a unor persoane civile neautorizate spre raionul de staţionare al forţelor
principale.
Elementele de siguranţă sunt: detaşamentul de pază; pichetul de pază
independent; patrula, pânda; postul de pază (observare).Valoarea acestora, distanţa la
care se trimit, precum şi fâşia (sectorul) în care acţionează depind de: distanţa dintre
raioanele de staţionare şi aliniamentul pe care se duc operaţii; specificul misiunii forţelor
aflate în staţionare; importanţa direcţiilor pe care se execută siguranţa; caracteristicile
terenului.
Forţele principale se dispun în raionul de staţionare într-o anumită ordine, în aşa
fel încât ieşirea din propriul raion să se facă rapid pentru constituirea oportună a
grupărilor de forţe şi mijloace în cadrul dispozitivului ordonat.
Sistemul de conducere, de regulă, se instalează către centrul raionului de
staţionare al unităţilor şi dacă situaţia permite, în localităţi sau păduri, cu respectarea
strictă a regulilor de mascare.În interiorul raionului de staţionare şi pe principalele căi de
acces, precum şi pe căile de deplasare spre raionul de staţionare de rezervă, se
organizează serviciul de comenduire şi îndrumare a circulaţiei.
Sistemul logistic se organizează ţinându-se seama de specificul operaţiei. Unităţile
de sprijin logistic se dispun în apropierea căilor de aprovizionare şi evacuare către latura
raionului opusă direcţiei celor mai puternice acţiuni probabile ale inamicului, în raioane
de dispunere care să asigure condiţii de dispersare, de dispunere mascată şi de pază a
diferitelor elemente de sprijin logistic, precum şi accesul mijloacelor de transport.
Forţele aflate în staţionare organizeză următoarele elemente de siguranţă:
a) siguranţa nemijlocită reprezentată de posturi de pază (luptă)
independente organizate de fiecare subunitate, de valoare grupă, trimisă la o distanţă
de până la 1,5 km;
b) siguranţa staţionării (numai când există pericolul ca acestea să fie atacate
de inamic).
18
F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, pp.233-234
 Siguranţa staţionării se organizează de regulă numai dacă există pericolul ca
forţele proprii să fie atacate de cele ale inamicului. În acest scop, siguranţa staţionării
constă în organizarea de către marea unitate (unitate) a:
a) detaşamentelor de pază;
b) pichetelor de pază (independente);
c) posturilor de pază (independente);
d) patrulelor;
e) pândelor;
f) posturilor de observare;
Detaşamentul de pază poate fi de valoare unitate (pe direcţia cea mai
importantă) sau de companie întărită (pe alte direcţii) şi primeşte fâşie de
responsabilitate de până la 5 km (detaşamentul de valoare companie întărită) sau de
până la 10 km (detaşamentul de valoare batalion) care se trimit la o depărtare de până
la 15 km.
Pichetul de pază/pichetul de pază independent are valoarea pluton, primeşte
fâşie de siguranţă cu lărgimea până la 2 km, se trimite la maximum 5 km faţă de
subunităţile cărora le face siguranţa, amenajează punct de sprijin de pluton cu
dezvoltarea frontală de 500 – 1000 m.
Postul de pază / postul de pază independent se recomandă să aibă, de regulă,
valoarea unui pluton, grupă de infanterie, care poate acţiona în cadrul plutonului care
se constituie în pichet de pază sau independent, se trimite la distanţă până la 1 km
când acţionează pe jos şi de 1,5 - 2km când acţionează pe TAB sau MLI, primeşte
fâşie de siguranţă cu lărgimea de până la 600m, organizează poziţie de apărare cu
dezvoltare frontală de până la 200 m19.
Marea unitate poate fi dispusă în raionul de staţionare întrunit sau pe unităţi.
În cazul dispunerii întrunite unităţile componente sunt obligate, prin planul
staţionării, să coopereze în organizarea siguranţei nemijlocite şi a apărării apropiate a
raionului.
Comandamentul brigăzii şi majoritatea elementelor de sprijin logistic se dispun
central în cadrul raionului de staţionare al brigăzii.
În cazul dispunerii pe unităţi se repartizează raioane de staţionare separate
structurilor subordonate, care sunt obligate să-şi realizeze siguranţa nemijlocită şi
apărarea apropiată circular. Spaţiile dintre raioanele elementelor componente ale
brigăzii sunt securizate prin mijloace de supraveghere vizuale şi/sau electronice,
precum şi patrule, dacă este necesar.Elementele de apărare aeriană cu baza la sol se
pot dispune în acelaşi loc cu unităţile luptătoare sau pot ocupa poziţii de tragere
separate în jurul raionului brigăzii. Aceasta este cea mai probabilă modalitate de
organizare a unui raion de staţionare de brigadă.
Pentru refacerea puterii de luptă, pe timpul staţionării se desfăşoară
următoarele activităţi20:
a) aprovizionarea;
b) executarea lucrărilor de mentenanţă
c) acordarea primelor îngrijiri medicale
19
F.T. /I.-1 Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate (infanterie, infantere uşoară), Bucureşti, 2005, pp. 335-336.
20
F.T. /I.-7 Manualul pentru luptă al grupei de infanterie, Făgăraş, 2006, p.76.
 d) evacuarea răniţilor şi a bolnavilor
e) hrănirea şi odihna personalului
În raionul de staţionare forţele pot de asemenea să desfăşoare un complex de
activităţi care poate viza pregătirea şi desfăşurarea operaţiilor următoare21.

2.3.Regruparea
Pentru a asigura continuitatea formelor principale de luptă, forţele desemnate
trec prin operaţii intermediare, în vederea dezangajării sau restabilirii contactului cu
adversarul. Dacă lupta de apărare are succes, comandantul anticipează şi caută să
realizeze tranziţia spre ofensivă. Dacă lupta de apărare nu are succes, forţele sunt
nevoite să treacă din poziţii de apărare la acţiuni de retragere.
Aceste operaţii intermediare cuprind regruparea forţelor şi coincid cu
atingerea unui punct culminant (îndeplinirea misiunii, câştigarea sau pierderea
iniţiativei) sau schimbarea misiunii.
Regruparea este o modalitate de acţiune, prin care Forţele Terestre menţin
libertatea de acţiune, exploatează vulnerabilităţile şi reacţionează rapid la schimbările
de situaţii neaşteptate, în cadrul unei operaţii.
Prin regrupare, comandantul manevrează forţele şi mijloacele, pentru a câştiga
un avantaj poziţional, prin schimbarea locului de dispunere sau acţiune în vederea
constituirii unui nou dispozitiv adecvat situaţiei existente în acel moment.
Regruparea se poate executa prin deplasare sau manevră, angajarea sau
dezangajarea forţelor şi mijloacelor, cu sau fără trecerea unor aliniamente, într-un
raion sau dispozitiv de operaţie.
Prin regrupare forţele îşi schimbă locul de dispunere sau acţiune (manevra de
forţe şi mijloace) în vederea constituirii unui nou dispozitiv adecvat situaţiei existente
în acel moment, având ca scop: restructurarea dispozitivului de operaţie; crearea unei
grupări de forţe pe o altă direcţie; întărirea unor grupări de forţe care au suferit
pierderi mari; suplimentarea efortului pe anumite direcţii; schimbarea formei de
luptă; deplasarea forţelor şi mijloacelor în vederea scoaterii lor de sub loviturile
inamicului; schimbarea raionului de dispunere a unităţii22.
Cerinţele regrupării:
a) să fie simplă şi realistă, pregătită minuţios;
b) să se desfăşoare rapid şi în secret, pe timp de noapte sau în condiţii de
vizibilitate redusă;
c) să se execute pe baza unei bune cunoaşteri a situaţiei.
În anumite condiţii, regruparea se poate executa şi pe timp de zi.
Regruparea forţelor se poate executa prin mai multe procedee:
Regruparea din spate spre contact (Fig. nr.) se execută prin deplasarea parţială
sau în totalitate a forţelor de angajare ulterioară, a forţelor de sprijin şi a altor forţe în
scopul:
21
Spre exemplu trupele aliate care au acţionat în Golful Persic (1990-1991) au fost concentrate în
Arabia Saudită într-o perioadă de 4-6 luni.Acestea au desfăşurat activităţi care au vizat pregătirea
lor pentru pentru operaţiile pe care urmau să le execute pentru eliberarea Kuweit-ului; pregătire
pentru luptă, recunoaşteri, repetiţii etc.
22
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.97
 a) concentrării efortului pentru dezvoltarea ofensivei;
b) menţinerii unei apărări viabile, prin transferarea responsabilităţii de la o
unitate la alta.

Fig, nr. Regruparea din spate spre contact

Regruparea de-a lungul zonei de contact(Fig. nr) presupune deplasarea
parţială sau totală a forţelor de angajare ulterioară, forţelor de sprijin şi a altor forţe,
dintr-un sector al frontului într-altul, în scopul mutării efortului de pe o direcţie pe
alta sau pentru restructurarea dispozitivului. Acest procedeu se adoptă, de regulă, în
apărare, pe timpul interzicerii pătrunderii inamicului şi blocării acestuia pe
aliniamentul forţelor de angajare ulterioară. Regruparea de-a lungul zonei de contact,
se execută, de regulă, în apărare, pe poziţii alternative, pentru a preveni diferite
cursuri de acţiune ale inamicului sau infiltrări neprevăzute şi a stabili contactul cu
acesta de pe poziţii avantajoase.

Fig.nr.Regruparea de-a lungul zonei de contact

 Regruparea dinspre contact spre spate (cu sau fără înlocuire) se execută prin
scoaterea unor forţe din compunerea grupării de angajare sau prin deplasarea forţelor
de angajare ulterioară (rezervelor) şi a celor de sprijin în raioane sau pe aliniamente
mai în spate, în scopul refacerii puterii de luptă sau pentru constituirea unei noi
grupări de forţe necesară îndeplinirii altor misiuni. (Fig. nr)
Regruparea de la contact către spate se execută cu sau fără menţinerea
contactului cu inamicul, deplasarea tactică a M.U./U. ce se regrupează, în ordinea
inversă aceleia pentru regruparea din spate către contact.

Fig nr. Regruparea dinspre contact spre spate (fără înlocuire)

 Fig nr. Regruparea dinspre contact spre spate (cu înlocuire)

Regruparea prin procedeul combinat(Fig. nr). Exploatarea succesului şi

menţinerea „momentului” solicită cel mai adesea regruparea prin procedeul
combinat.
Dacă nu sunt planificate eficient, regrupările pot reduce „tempoul” unei
operaţii, care are ca urmare pierderea „momentului” şi cedarea iniţiativei.Regruparea
combinată, se execută atât în apărare cât şi în ofensivă, pentru contracararea
intenţiilor ofensive ale inamicului. Necesită realizarea sincronizării forţelor care
execută regruparea, avantajul terenului, al mobilităţii şi puterii de foc şi descoperirea
din timp a intenţiilor inamicului.

Fig.nr.Regruparea prin procedeul combinat

Regruparea se execută atât în apărare cât şi în ofensivă, pentru contracararea
intenţiilor ofensive ale inamicului. Necesită realizarea sincronizării forţelor care
execută regruparea, avantajul terenului, al mobilităţii şi puterii de foc şi descoperirea
din timp a intenţiilor inamicului.
 2.4. Înlocuirea
Înlocuirea constă în predarea (primirea), la ordin, de către unităţi (M.U.) a
fâşiilor (raioanelor, aliniamentelor) ce le deţin (le vor deţine) şi cuprinde un
ansamblu de măsuri şi activităţi care, de regulă, se execută noaptea sau în alte condiţii
de vizibilitate redusă în vederea îndeplinirii de către fiecare parte, de noi
misiuni.aceasta poate avea loc simultan în întraeaga fâşie sau pe etape23.
Operaţiile desfăşurate pentru realizarea înlocuirii trebuie să îndeplinească
următoarele cerinţe:
a) reducerea timpului de înlocuire prin optimizarea relaţiei posibilităţi-
necesităţi;
b) devansarea şi surprinderea inamicului prin eficientizarea activităţilor
de cercetare, păstrarea secretului şi mascarea acţiunilor;
c) elaborarea unei concepţii simple şi realiste;
d) exercitarea unei conduceri continue, suple şi active.
Înlocuirea are ca scop creşterea eficienţei operaţiilor viitoare prin:
a) restructurarea dispozitivului;
b) întărirea unor unităţi care au suferit pierderi mari;
c) suplimentarea efortului pe anumite direcţii;
d) schimbarea formei (procedeului) de luptă armată;
e) transferul responsabilităţii pentru o misiune.
Pentru unităţile care se înlocuiesc, se stabilesc raioane de adunare, iar pentru
cele care înlocuiesc, raioane de plecare.
Înlocuirea forţelor se execută prin următoarele procedee:
a) înlocuirea forţelor dintr-un raion cu alte forţe, în poziţiile care le deţin;
b) trecerea către înainte prin dispozitivul forţelor aflate la contact în
vederea desfăşurării operaţiei ofensive;
c) trecerea către înapoi prin dispozitivul forţelor care ocupă o fâşie (raion,
poziţie) de apărare (revenirea în dispozitivul de luptă).
În ofensivă, înlocuirea se execută în următoarele situaţii: când forţele care
atacă sunt aduse din adâncime şi ocupă baza de plecare, preluând raioanele
(sectoarele) forţelor din contact; când forţele din contact îşi restructurează
dispozitivul în vederea trecerii la ofensivă; când o parte din unităţi şi-au pierdut
puterea de luptă pe timpul desfăşurării ofensivei.
În apărare, înlocuirea unei unităţi poate avea loc atunci când: şi-a pierdut
puterea de luptă sau este trecută în forţele de angajare ulterioară; trece la îndeplinirea
unei noi misiuni pe o altă direcţie;
eşalonul superior îşi reconstituie forţa de angajare ulterioară (rezerva) consumată24.
Este necesar ca înlocuirea să se desfăşoare în raport cu manevra trupelor,
deplasarea, restructurarea dispozitivelor, în general cu tot ce este legat de mişcarea
forâelor în spaţiul de luptă.

23
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.98
24
F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.238
 4.5. Înaintarea spre contact
Prin înaintarea spre contact forţele caută să realizeze sau să restabilească
legătura cu inamicul, în condiţiile cele mai favorabile pentru forţele principale, dar se
deosebeşte de lupta de întâlnire, unde contactul este realizat în mod neprevăzut
O înaintare de succes, spre contact, necesită o unitate cu suficientă mobilitate,
agilitate şi putere de luptă, pentru a stabili contactul cu inamicul în avantaj propriu
pentru dezvoltarea acţiunilor viitoare prin aplicarea următoarelor principii
fundamentale:
a) concentrarea tuturor eforturilor pentru localizarea inamicului în timp şi
spaţiu;
b) efectuarea contactului cu cea mai mică, mai mobilă şi de sine stătătoare
structură din cadrul M.U./U., pentru a evita un atac direct asupra forţelor principale,
în acest fel, comandantului îi este acordată libertate de acţiune pe timpul desfăşurării
acţiunilor;
c) organizarea trupelor în funcţie de situaţie şi folosirea formaţiilor de marş
pentru o mai rapidă desfăşurare şi atac pe toate direcţiile;
d) păstrarea forţelor în raza distanţei de sprijin.
Acţiunea trebuie să cuprindă:nimicirea sau determinarea retragerii elementelor
minore ale inamicului şi cucerirea terenului de importanţă tactică.
În deplasarea pentru realizarea contactului sunt folosite de regulă la nivel tactic
două tehnici: tehnica marşului premergător( pentru realizarea contactului cu cel mai
mic elementpermiţând forţelor principale flexibilitatea manevrării sau ocolirii
inamicului) şi tehnica de căutare şi atac(când inamicul este dezorganizat şi când se
aşteaptă ca acesta să evite contactul sau să iasă din luptă şi să se retragă rapid);
O forţă care execută deplasarea spre inamic va include următoarele elemente25:
forţa de acoperire; avangarda; siguranţa de flanc şi spate; forţele principale;
ariergarda.
Forţa de acoperire (elemente de cercetare) are misiunea de a obţine informaţii
despre inamic şi a preveni acţiunile care ar putea întârzia forţa principală.
Componenţa, mărimea şi acţiunile forţei de acoperire pot influenţa întregul curs al
luptei. Ea trebuie să aibă o mobilitate ridicată, să fie echilibrată, capabilă să atace sau
să nimicească elementele de cercetare inamice, să înlăture obstacolele şi să descopere
căi ocolitoare, sigure, să apere poziţiile dominante şi să nimicească unităţile inamice
înaintate. Elicopterele de atac şi unităţile mecanizate asigură mobilitatea şi
flexibilitatea necesare, precum şi cercetarea oportună pe timpul deplasării.
Avangarda, ca element înaintat al forţei principale, este folosită pentru a mări
viteza de deplasare, a menţine legătura cu forţa de acoperire şi a realiza siguranţa în
faţa forţei principale.
Siguranţa de flanc şi ariergarda protejează forţele principale de observarea
terestră şi atacurile prin surprindere. Ele trebuie să fie suficient de puternice pentru a
învinge elementele mici ale inamicului sau pentru a întârzia atacurile puternice până
când forţa principală poate fi desfăşurată.
Forţele principale constituie puterea principală de luptă a marii unităţi.
Unităţile acesteia sunt organizate în elemente de arme întrunite şi sunt dispuse în
25
F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.242
coloană astfel încât să permită folosirea manevrabilităţii maxime pe timpul deplasării
sau când contactul cu inamicul a fost realizat. Dispunerea forţelor principale faţă de
forţa de acoperire şi avangardă constituie un element foarte important al deciziei
comandantului.
Menţinerea unui ritm ridicat de înaintare este extrem de important,
comandantul putând decide ca rezistenţele izolate ale inamicului să fie fixate de
forţele aflate în contact cu acestea, iar forţele principale să le ocolească urmând ca
nimicirea lor să fie realizată de forţe din eşalonul doi.

2.6. Lupta de întâlnire

Lupta de întâlnire poate fi definită acţiune de luptă produsă atunci când o
forţă în mişcare, incomplet desfăşurată pentru luptă, angajează o forţă inamică
într-un moment sau loc neaşteptat, sau când ambele părţi urmăresc îndeplinirea
misiunilor prin acţiuni ofensive.
Într-un mod mai succint, dar în fond cu aceeaşi semnificaţie din regulamentul
FM3-0, Operaţii, lupta de întâlnire reprezintă “o acţiune de luptă care apare atunci
când o forţă în mişcare angajează inamicul într-un loc şi la un moment neaşteptat”.
Lupta de întâlnire, poate avea loc atunci când forţele adverse, sunt avertizate de
prezenţa uneia faţă de cealaltă în teatrul de operaţii dar fără a se cunoaşte cu precizie
dispunerea în spaţiu, iar ambele structuri decid să atace imediat.
Caracteristicile luptei de întâlnire sunt date de lipsa informaţiilor despre
inamic şi de timpul scurt de care comandantul dispune pentru a analiza cât mai rapid
posibil situaţia. Succesul se bazează, în primul rând, pe abilitatea comandantului de a
prevedea lupta de întâlnire şi de a desfăşura rapid şi în totalitate puterea de luptă
aflată la dispoziţia sa. Acţiunea energică, curajoasă a comandanţilor subordonaţi este
adesea cheia succesului. Preluarea cu promptitudine a controlului asupra situaţiei
reduce rapid şansele inamicului de a-şi realiza planurile şi poate ajuta la menţinerea
libertăţii de acţiune26.
Se pot astfel identifica cel puţin patru situaţii când poate avea loc lupta de
întâlnire şi acestea sunt:
a) în perioada iniţială a războiului când ambele părţi se deplasează pentru
ocuparea poziţiilor de apărare şi respectiv realizarea dispozitivului de atac;
b) pe timpul dezvoltării ofensivei în adâncimea apărării, când atacatorul
ia contact cu rezervele apărătorului ce se deplasează pentru ocuparea unui nou
aliniament de apărare;
c) pe timpul urmăririi;
d) pe timpul executării contraatacului.
Organizarea şi desfăşurarea luptei de întâlnire
În toate situaţiile, când are loc lupta de întâlnire, viteza de acţiune şi rapiditatea
cu care se desfăşoară trupele sunt esenţiale.Odată realizat contactul, comandanţii
trebuie să acţioneze pentru câştigarea iniţiativei. În scopul menţinerii caracterului
ofensiv al acţiunilor, elementele de siguranţă trebuie să pătrundă rapid prin
dispozitivul de siguranţă al adversarului creând condiţiile pentru angajarea forţelor

26
F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.249
principale. Esenţiale pentru asigurarea victoriei sunt o bună coordonare a focului
direct şi indirect cu manevra.
Dacă etapa iniţială a luptei de întâlnire se desfăşoară favorabil, sunt angajate
forţele principale şi se continuă desfăşurarea nimicirii inamicului.În situaţia în care
avangarda nu a avut succes, sau inamicul a devansat trupele proprii în desfăşurarea
forţelor, comandanţii pot opta pentru trecerea la apărare în grabă folosind
proprietăţile terenului.
Realizarea dispozitivului de luptă din mişcare, pe măsura angajării forţelor,
desfăşurarea pe fronturi largi şi acţiuni pe direcţii, cu unul sau ambele flancuri
descoperite, sunt esenţiale în lupt de întâlnire.

2.7. Joncţiunea forţelor

Joncţiunea reprezintă o operaţie intermediară, ce apare frecvent pe timpul
ducerii operaţiilor militare. Ea poate fi definită ca o stare a unei structuri militare, de
durată variabilă, din care se dezvoltă alte operaţii, de tip ofensiv, defensiv, sau chiar
alte operaţii intermediare.
Scopul joncţiunii poate fi:
a) definitivarea încercuirii sau învăluirii unei forţe inamice;
b) sprijinirea ieşirii din încercuire a unei forţe proprii;
c) realizarea joncţiunii unei forţe de atac cu alta aflată în spatele inamicului;
d) când are loc întâlnirea dintre două grupări de manevră;
Joncţiunea se realizează prin două procedee: între două forţe, din care una
staţionează, iar cealaltă se află în deplasare şi între două forţe care se află în
deplasare, una spre cealalată.
Joncţiunea între o unitate care staţionează şi una care înainteză.
Forţa care se deplasează are desemnată o limită de înaintare în apropierea unei
alte forţe şi realizează joncţiunea într-un punct de contact dinainte stabilit. Apoi
unităţile îşi vor coordona operaţiile viitoare.
În scopul evitării fratricidului, punctele de joncţiune sunt selectate la limita
zonei de siguranţă a forţelor aflate în staţionare. Ele trebuie să fie uşor identificabile
în teren de către ambele forţe ce realizează joncţiunea. De asemenea, trebuie stabilite
şi puncte de joncţiune de rezervă. Se stabilesc proceduri standard de recunoaştere
între elementele înaintate ale forţelor aflate în mişcare şi posturile de staţionare ale
forţelor aflate în staţionare.
În acelaşi timp, forţele aflate în staţionare trebuie să cerceteze viitoarele
raioane de dispunere şi să asigure, pentru forţele ce se deplasează, culoare de acces
prin obstacolele şi barajele create şi îndrumători de circulaţie. Este vital, de
asemenea, să se desemneze frecvenţe de lucru radio şi radioreleu comune pentru
ambele forţe.
Joncţiunea între două unităţi care înainteză.
În acest caz, forţele care se deplasează continuă să înainteze şi execută
recunoaşteri la distanţă prin staţii radio sau alte mijloace, oprindu-se doar când iau
contact direct cu cealaltă forţă.
Comandantul stabileşte o limită de înaintare pentru a preveni fratricidul. El
stabileşte punctele de realizare a joncţiunii de bază şi de rezervă pentru forţele care
înaintează în apropierea limitei de înaintare. Elementele de conducere ale fiecărei
forţe trebuie să facă schimb de echipe de legătură şi să fie în aceeaşi reţea radio.
Joncţiunea dintre două forţe aflate în mişcare este una dintre cele mai dificile
operaţii ce se pot planifica, executa şi conduce. De regulă, aceasta se desfăşoară
pentru o încercui complet o grupare de forţă inamică.
Iniţial, punctele de joncţiune de bază şi de rezervă se stabilesc pe liniile de
despărţire şi aliniamentele misiunilor celor două forţe.Pe măsura apropierii celor două
forţe, aceste puncte se modifică. De asemenea, este foarte importantă menţinerea
controlului strict al sprijinului prin foc şi evitarea creării de intervale prin care
inamicul poate scăpa.
Joncţiunea forţelor este, de regulă, o acţiune cu un caracter ofensiv. Mărimea
şi componenţa forţei este determinată atât de condiţiile concrete ale joncţiunii cât şi
de cele ale misiuni următoare27.

2.8. Retragerea
În Dicţionarul militar - termeni tactic-operativi, retragerea este definită ca “o
formă a acţiunilor de luptă care se adoptă în scopul regrupării trupelor, ocupării de
către acestea a unor aliniamente mai favorabile, înapoi, sau a scoaterii lor de sub
loviturile forţelor superioare ale inamicului, punându-le astfel într-o situaţie mai
avantajoasă. Se execută numai la ordinul eşalonului superior, în mod organizat, în
ascuns şi cu rapiditate, de regulă, fără oprirea forţelor principale pe aliniamente
intermediare”.
O altă definiţie găsim în Lexiconul militar în care se arată că retragerea este “o
formă a acţiunilor de luptă care se adoptă numai la ordinul eşalonului superior, în
situaţii create în ducerea apărării, pentru: ocuparea unor aliniamente de apărare
situate mai înapoi, care creează condiţii mai favorabile pentru ducerea luptei;
scoaterea trupelor de sub loviturile forţelor mult superioare ale adversarului”.
Retragerea intervine când o forţă se desprinde de inamic, ca urmare a hotărârii
comandantului. Aceasta presupune ruperea contactului cu inamicul, ceea ce nu
înseamnă că cercetarea şi/sau elementele de siguranţă nu continuă să supravegheze
inamicul28.
Retragerea va începe cu dezangajarea forţelor principale. Ea se va executa în
aşa fel încât acţiunile ofensive ale inamicului să o afecteze cât mai puţin. Pentru
realizarea acestui deziderat se pune un accent deosebit pe cercetare, surprindere şi
viteză. Pentru a evita surprinderea şi reacţiile inamicului se vor lua măsuri de
siguranţă pentru securitatea forţei care se retrage.
Retragerea poate fi executată pentru unul din următoarele motive:dacă
obiectivele acţiunii nu au fost realizate şi forţa este ameninţată să fie înfrântă sau
dacă obiectivul misiunii a fost îndeplinit şi nu se mai justifică menţinerea contactului;
pentru a evita lupta în condiţii tactice nefavorabile; pentru a atrage inamicul într-o
situaţie nefavorabilă cum ar fi extinderea liniilor sale de comunicaţii; pentru a se
coordona cu deplasarea forţelor proprii învecinate; pentru a crea condiţiile necesare

27
F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.252
28
F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.101
 utilizării forţei sau a unei părţi din aceasta în altă parte; din motive de sprijin
logistic29.
Retragerea se poate realiza:
a) cu sprijin, - retragere ajutată;
b) fără spijin - retragere care nu este ajutată de eşalonul superior.
Retragerea se mai poate face:
a) în afara presiunii inamicului;
b) sub presiunea inamicului.
Indiferent de tipul operaţiei de retragere, de procedeul folosit sau forma pe care
o va îmbrăca retragerea se va executa numai la ordinul comandantului eşalonului
superior sau cu aprobarea acestuia, în mod organizat, în ascuns şi cu rapiditate.
Operaţiile de retragere sunt dificile şi riscante, iar pentru a avea succes ele
trebuie să fie bine organizate şi precis executate. În organizarea forţei care se retrage
comandantul trebuie să ţină seama de constituirea elementelor de siguranţă care
acoperă retragerea şi forţa principală trebuie autoprotejată de avangardă, ariergardă şi
flancgărzi.
Retragerea se consideră încheiată în momentul în care forţele retrase au ajuns
pe aliniamentul final, în raionul ordonat şi sunt gata să-şi asume misiunile următoare.
Planificarea operaţiilor intermediare reprezintă o activitate deosebit de
imporatntă în ansamblul operaţiilor care se desfăşoară, motiv pentru care, se vor
detalia acţiunile corespunzăroare în anexe la planul/ordinul de operaţii.

Probleme de aprofundat:
- Deplasarea şi staţionarea, caracteristici, corelaţii.
- Regruprea şi înlocuirea, aspecte de specificitate
- Situaţii şi acţiuni militare specifice luptei de întâlnire
Referate:
- Aspecte privind deplasarea forţelor în diferite medii
- Retragerea în apărare şi ofensivă.
- Operaţii intermediare specifice operaţiilor de stabilitate şi de
sprijin.
Bibliografie:

- F.T.-1, Doctrina operaţiilor Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007;

- F.T. -3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti,
2006;
- F.T./I.-7, Manual pentru luptă al grupei de infanterie, Făgăraş, 2006;
- F.T./I.-4, Manual pentru luptă al plutonului de infanterie, Făgăraş,
2006;
- F.T. /I.-1 Manualul pentru luptă al brigăzii mecanizate (infanterie,
infanterie uşoară), Bucureşti, 2005;
- A.N.-1, Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996;
- SMO-50014, Doctrina tactică a unităţilor din trupele de uscat pentru

29
F.T.-3, Manualul de tactică generală a Forţelor Terestre, Bucureşti, 2007, p.255.
 acţiuni militare combinate (multinaţionale), Bucureşti, 2000
- ATP 3.2 Land operations, june 2003, NATO publication.
- Dicţionar militar, Editura Saka, Chişinău, 1994;
- Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti,
1981;
- Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994;
- Gl.bg.(r) prof.univ.dr. Dumitru ALEXIU, Mr.lect univ. drd. Marian
STANCU, Mr.lect univ. drd. Valentin DRAGOMIRESCU, Mr.lect
univ. drd. Stelian PANTAZI, Artă militară, Operaţii intermediare,
Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005;
- Eugen BĂDĂLAN, Valentin ARSENIE, Dumitru ALEXIU, Tratat de
tactică militară. Forţele Terestre, Vol. 2, Editura Academiei Forţelor
Terestre „Nicoale Bălcescu”, Sibiu, 2003;
- Col.dr.Dumitru ALEXIU, Operaţiile de deplasare a trupelor, Editura
Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 1999.;
- Car von Clausevity, Despre război, Editura militară, 1982