BAZELE TACTICII ÎN APĂRARE

Principiile apărării

Fazele apărării

Factorii apărării

Sistemele de apărare
 Principiile apărării

1. Apărarea coşului – constituie principiul cel mai important exprimat şi

sub forma de „a împiedica adversarul să înscrie”. Acest principiu se
referă atât la apărarea împotriva aruncărilor la coş cât şi la dirijarea
acţiunilor atacanţilor către zone cât mai depărtate de coş

2. Întrajutorarea – se aplică în situaţiile în care un apărător este pus în

dificultate de către atacant. Întrajutorarea va fi dată numai de către
apărătorul angranat în acţiunea de apărare (apărătorul alăturat).

3. Adaptarea apărării la specificul atacului advers. Această adaptare

este dictată de particularităţile adversarilor şi coechipierilor precum şi
de unele condiţii concrete ale jocului. Acest principiu trebuie înţeles ca
o modificare a sistemului, a formelor, a acţiunilor de apărare folosite la
cerinţele impuse de atacul advers. Exemplu: aplicarea apărării în zonă
la o echipă care are aruncători buni de 3 puncte nu reprezintă o tactică
bună.
 Principiile apărării

4. Determinarea adversarilor să comită greşeli şi valorificarea

acestora. Greşelile nu trebuie prea mult aşteptate ci provocate. Acest
principiu duce la preluarea iniţiativei de către apărători şi determină în
ultimă instanţă pe atacanţi să renunţe la acţiunile ofensive.

5. Lupta pentru intrarea în posesia mingii. Acest principiu este specific

apărărilor moderne în care un apărător nu trebuie să-şi limiteze
acţiunile exclusiv în a răspunde la acţiunile adversarilor. Prin mijloace
regulamentare apărătorul trebuie să preia controlul mingii.
 Fazele apărării

1. a) Asigurarea echilibrului defensiv – reprezintă prima fază a apărării

care aplicată corect contribuie la preîntâmpinarea contraatacurilor
adverse. Ea constă din anumite acţiuni de apărare preventive luate de
echipa în atac în timpul organizării unei acţiuni. Echilibrul defensiv se
asigură de unul sau de doi jucători care se plasează în zona de atac între
cercul central şi primii apărători.
2. Pierderea posesiei mingii – reprezintă faza care determină trecerea
echipei din sistemul de atac în sistemul de apărare. Pierderea poate fi
determinată de:
- aruncare la coş reuşită – pierdere normală;
- aruncare la coş nereuşită – plauzibilă;
- comiterea unor infracţiuni: paşi, dublu dribling sau pasă greşită –
pierdere anormală.
3. Oprirea contraatacului advers – revine jucătorilor care asigură
echilibrul defensiv. Ei vor acţiona astfel: unul se duce la jucătorul care a
intrat în posesia mingii iar celălalt se retrage cu vârful de contraatac.
4. Retragerea sau replierea – reprezintă acţiunea care condiţionează
succesul celorlalte faze care urmează în apărare. După pierderea
posesiei mingii jucătorii trebuie să se retragă imediat în apărare. În
realizarea acestei faze trebuie respectate următoarele reguli:
- retragerea se face prin alergare cu spatele;
- retragerea se face în linie dreaptă spre coşul propriu;
- în timpul replierii se vor încerca acţiuni de intercepţie în special
când jucătorii repliaţi sunt în situaţie supranumerică.
5. Ocuparea şi organizarea dispozitivului de apărare. Această fază
începe odată cu retragerea tuturor jucătorilor în apărare. Fiecare jucător
trebuie să împiedice adversarul direct să înscrie coş şi în acelaşi timp să
participe la acţiuni de întrajutorare.
6. Apărarea propriu-zisă. Constă din aplicarea acţiunilor individuale şi
colective în cadrul apărării. Are un caracter organizat şi scoate în
evidenţă relaţia atacant – apărător.
7. Urmărirea şi recuperarea defensivă. Are loc în cazul în care s-a
aruncat la coş şi nu s-a marcat. În majoritatea cazurilor trebuie să fie
precedată de blocaj defensiv.
 Factorii apărării

1. Plasamentul. Apărătorul trebuie să-şi găsească un loc pe teren de unde

să poată vedea întreaga desfăşurare a fazei de joc. Acest loc trebuie să
favorizeze efectuarea acţiunilor de apărare. Plasamentul trebuie să se
realizeze în funcţie de panou, de locul adversarului şi de locul în care se
află mingea.
2. Anticiparea acţiunilor – reprezintă contribuţia pe care gândirea trebuie
să o aducă în desfăşurarea acţiunilor de apărare. Anticipând acţiunile
atacantului, apărătorul preia iniţiativa luând măsuri de prevenire şi
determină pe atacant să renunţe la acţiunea propusă.
3. Circulaţia apărătorilor. Aceasta este determinată de circulaţia mingii şi
a atacanţilor. Circulaţia trebuie să respecte permanent plasamentul corect şi
să favorizeze deplasările coechipierilor.
4. Acţiunile individuale şi colective în apărare. Fiecare jucător devine din
atacant apărător având obligaţia să realizeze o anumită acţiune pe care o
impune situaţia de moment a jocului. Sarcinile jucătorului în apărare se
concretizează prin: acţiuni tactice individuale şi combinaţii tactice de 2 – 3
jucători.
 Sisteme de apărare
În vederea anihilării atacului advers, apărarea poate utiliza sistemul de
apărare om la om şi sistemul de apărare in zonă, dar si variante combinate
ale acestora
1. Sistemul de apărare om la om
Acest sistem este de bază, accesibil oricărei echipe şi obligatoriu în
stadiul de învăţare. În cadrul acestui sistem jucătorii învaţă şi îşi
perfecţionează acţiunile individuale de apărare pe care le vor aplica în toate
celelalte sisteme de apărare: marcajul, plasamentul, scoaterea mingii,
capacul, etc.
Descriere:
Sistemul om la om constă în reparteizarea fiecărui apărător a câte un
atacant pe care este obligat să-l marcheze pe toată durata jocului fiind direct
răspunzător de acţiunile acestuia. Apărătorul îşi concentrează atenţia asupra
atacantului direct dar în acelaşi timp privirea lui periferică cuprinde o
suprafaţă mai mare din câmpul de joc ceea ce îl ajută să ia măsuri de
cooperare cu ceilalţi coechipieri. Acţiunile apărătorilor sunt legate între ele
prin deplasări, plasamente, alunecări, închideri de culoare, schimbări de
adversar, dublaj.
 Caracteristicile sistemului om la om:
se poate aplica pe întrega suprafaţă de joc;
obligă adversarul să joace mingea (are caracter activ);
se acţionează pentru intrarea în posesia mingii provocând
adversarii la greşeli.

Avantajele sistemului:
scoate în evidenţă răspunderea personală;
repartizarea adversarilor se poate face după talie şi pregătirea
tehnico – tactică;
această apărare se poate adapta în funcţie de situaţiile tactice de
joc: în apropierea coşului propriu, pe jumătate de teren sau pe tot
terenul;
se pot da sarcini precise fiecărui jucător, acesta neputându-se
scuza.
 Dezavantajele sistemului:
solicită calităţi relativ egale cu cele ale adversarilor;
are suprafeţe de teren vulnerabile (cele din apropierea panoului);
apărătorii comit prea uşor greşeli personale;
din acest sistem lansarea contraatacului se face mai greu.

Utilizare tactică:
se utilizează împotriva oricărui sistem de atac;
este indicat împotriva jucătorilor care au o bună aruncare de la distanţă şi
semidistanţă;
se utilizează împotriva echipelor cu o slabă pregătire tactică individuală.

Variante ale acestui sistem:

Apărare om la om normal;
Apărare om la om cu aglomerare;
Apărare om la om cu flotare;
Apărare om la om agresivă şi la intercepţie.
 Sistemul de apărare în zonă
Acest sistem reprezintă apărarea colectivă care se desfăşoară pe un
spaţiu limitat din faţa coşului şi în care cei 5 jucători sunt aşezaţi într-un
dispozitiv special, fiecare având sarcina de a supraveghea o anumită
porţiune de teren. Apărătorul trebuie să marcheze în permanenţă pe
atacantul care apare în zona sa.
Gruparea jucătorilor în apropierea coşului şi limitarea suprafeţei de
apărare se face prin aşezarea apărătorilor în linii de apărare. Liniile de
apărare impun apărătorilor deplasări într-o coordonare perfectă pentru a se
prezenta ca un tot unitar. Orice lipsă de atenţie şi necolaborare duce la
apariţia de zone vulnerabile de care pot profita adversarii.
Deşi caracteristica principală a sistemului de apărare în zonă o
reprezintă apărarea colectivă totuşi în zona sa apărătorul îşi marchează om
la om atacantul direct fie că este sau nu în posesia mingii.
 Caracteristicile sistemului de apărare în zonă:
impune aşezarea apărătorilor într-un dispozitiv precis după care îşi ia şi
denumirea (2-1-2, 3-2, 2-3);
apărătorii urmăresc în principal mingea şi jucătorul cu minge şi apoi
atacantul din subzona sa;
foloseşte regulile marcajului individual la jucătorul aflat în posesia
mingii;
necesită dezvoltarea gândirii tactice datorită caracterului său organizat.

Avantajele sistemului:
poate fi folosită sub diferite variante adaptându-se destul de uşor
sistemului de atac folosit de adversar;
apără cu eficacitate crescută zona de sub panou;
favorizează formarea triunghiului de săritură, urmărirea şi recuperarea
defensivă;
se trece din apărare în atac foarte uşor favorizând şi organizarea
contraatacului;
în orice situaţie de joc permite celor 5 jucători să vadă întreaga desfăşurare
a jocului.
 Dezavantajele sistemului:
este vulnerabilă împotriva echipelor care joacă mult pe contraatac;
dispozitivul de apărare se organizează mai greoi;
are spaţii vulnerabile care sunt valorificate de adversari;
este complet ineficace împotriva echipelor care are buni aruncători de la
distanţă.

Utilizare tactică:
se foloseşte împotriva echipelor care îşi concentrează atacul sub panou pe
jucătorii pivoţi şi nu au aruncători eficienţi de la distanţă;
când echipa adversă are circulaţii active de jucători legate de pătrunderi,
depăşiri şi alte acţiuni individuale;
împotriva echipelor care au un sistem de atac bine organizat;
când echipa proprie are un număr mare de greşeli personale;
când în echipa proprie sunt jucători înalţi care pot să asigure câştigarea
mingiilor în lupta sub panou;
când jocul se dispută pe un teren mai mic sau în aer liber;
în general atunci când condiţiile împiedică precizia aruncărilor la coş de la
distanţă.