Sunteți pe pagina 1din 22

UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA FACULTATEA DE ISTORIE SI GEOGRAFIE

SPECIALIZAREA RELAŢI INTERNATIONALE SI STUDII EUROPENE

INSTITUŢII ŞI ORGANIZAŢII INTERNAŢIONALE

CRIZELE DIN EUROPA

SOLCAN IONUŢ MARIUS


ANUL 3 GRUPA 3

APRILIE 2009
Cuprins

Introducere…………………………………………………………………………………..………………………3
1.Primul razboi mondial………………………………………………………………………………………..…..3
1.1 Cauze şi responsabilităţi…………………………………………………………………………3
1.2Victime………………………………………………………………………………………...…4
2.Marea criză economică sau Marea depresiune……….…………………………………………………………4
3.Al Doilea Război Mondial……….…………………………………………………………………………..……4
3.1 Cauze……………………………………………………………………………………………5
4.Revoluţia Ungară din 1956………….……………………………………………………………………………6
5.Criza rachetelor cubaneze…………………………………………………………………….……………….…7
6.Primăvara de la Praga 1968…………………………………………………………………….…………….….7
6.1 Reformele din primăvară……………………………………………………………………..…7
6.2 Ocupaţia sovietica ………………………………………………………………………...…….8
6.3 Reacţii în lume…………………………………………………………………………..……….8
7.Accidentul nuclear de la Cernobîl ……………………………………………………………………….………9
8.Căderea comunismului în Europa de Est, 1989 ………………………………………………………...………9
8.1 Căderea Zidului în 1989………………………………………………………………..………10
9.Focare de instabilitate si criza in Europa post 89’……………………………………………………….……11
9.1 Surse de instabilitate/crize ce se manifestă în spaţiul Uniunii Europene………………………11
9.1.1 Irlanda de Nord. ……………………………………………………………...……12
9.1.2 Spania („conflictul basc”) …………………………………………………………12
9.2 Surse de instabilitate/crize ce se manifestă în afara spaţiului Uniunii Europene………………13
9.3 Povacari viitoare ……………………………………………………………………….………14
10.Noua criza economică………………………………………………………………………………….…….....14
10.1 Origini…………………………………………………………………………………………14
10.2 Măsuri de salvare……………………………………………………………………...………15
10.3 Perdanţi………………………………………………………………………………..………16
10.4 Câştigătorii……………………………………………………………………………...…….17
10.5 Măsuri comune pentru Uniunea Europeană……………………………………..……………17
11. Rolul organizatiilor internaţionale de securitate in menţinerea pacii si stabilităţii in Europa………...…18
11.1 Implicarea organizaţiilor internaţionale de securitate în crizele europene din balcanii post 89”....18
12. Bibliografie…………………………………………………………………………………………………..…22

2
Crizele din Europa

Introducere
După natura şi modul de manifestare, crizele îşi pot avea originea la nivel:economico-
financiar;politic;militar;social;cultural;de mediu.Aceste niveluri reprezintă palierul clasic de desfăşurare a
competiţiei pentru resurse, în special cele energetice, a rivalităţilor etnice şi religioase (care, nu de puţine ori,
generează conflicte violente de natură etnică, religioasă sau combinate, etnico-religioase, reuşind chiar să
transceadă graniţele naţionale, prin existenţa afinităţilor etnice sau religioase, şi să creeze, astfel, instabilitate în
zonele de graniţă, apărând riscul de extindere a conflictului pe teritoriile mai multor state) sau a descompunerii
statelor.
Acestora li s-au adăugat, în ultimele decenii, surse de instabilitate ce îşi au originea în fenomene
ca:terorismul;proliferarea armelor şi tehnologiilor pentru arme de distrugere în masă;traficul de arme şi de
droguri;imigraţia ilegală.Spre deosebire de cele care se manifestă în cadrul palierului clasic, acestea din urmă
prezintă o caracteristică specială, dată de faptul că urmările lor nu sunt limitate la un nivel anume (de exemplu:
politic, economic, social ş.a.), ele fiind resimţite la toate nivelurile acestui palier, ceea ce le face să fie considerate
surse majore de instabilitate, cu repercusiuni atât asupra securităţii naţionale, cât şi a celei regionale şi, implicit,
globale (atentatele teroriste, de exemplu).
Am considerat necesar sa-mi îndrept atenţia asupra principalelor crize ce au avut importante efecte in
istoria Europei.Care sunt cauzele si modurile de desfasurare a crizelor? Ce efecte au provocat? Ce ar putea
destabiliza Europa în acest moment? Care este originea şi natura surselor de instabilitate din Europa? Acestea sunt
întrebările pe care le-am considerat punctul de pornire în realizarea referatului de faţă.

1. Primul razboi mondial

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei şi moştenitorul tronului Austro-Ungar, a fost
asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student sârb bosniac. Acesta a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece
asasini, susţinuţi de Mâna Neagră, o societate secretă fondată de naţionalişti pro-sârbi, cu legături în armata
Serbiei. Asasinatul a amorsat tensiunea gravă, care exista deja în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă. Deşi acest asasinat a fost considerat
ca detonatorul direct pentru Primul Război Mondial, cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în
reţeaua complexă de alianţe şi contrabalansuri care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma
înfrângerii Franţei şi a formării statului german sub conducerea lui Otto von Bismarck, în 1871. Cauzele Primului
Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii factorilor implicaţi, între care:
naţionalismul, disputele anterioare nerezolvate, sistemul de alianţe, guvernarea fragmentară, întârzieri şi
neînţelegeri în comunicaţia diplomatică, cursa înarmărilor, etc.

1.1. Cauze şi responsabilităţi


Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau ce, a fost vinovat pentru începutul Primului Război
Mondial. Primele explicaţii, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea oficială, care, în conformitate cu
Tratatul de la Versailles şi Tratatul de la Trianon, plasa întreaga responsabilitate asupra Germaniei şi aliaţilor săi.
Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia,
susţinută de Germania care a invadat Belgia şi Luxemburg fără provocare. În această viziune, ipoteza este că
responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei şi a Austro-Ungariei, în timp ce Rusia, Franţa şi
Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost, ulterior, apărată de istorici ca Franz
Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang Mommsen, şi V.R. Berghahn. Cu timpul, alţi analişti au
luat în consideraţie şi factori suplimentari precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse şi germane, dată
fiind importanţa concepţiei de a ataca primul şi de a executa planurile militare într-un ritm rapid).

3
Unii observatori au sugerat că, pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obişnuiţi cu războaie coloniale,
unde au triumfat rapid şi uşor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele război cu mare entuziasm. Totuşi,
dificultăţile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) şi în cel de-al doilea război boer (bur) (1899-1902,
au redus probabilitatea că britanicii au fost atât de naivi în privinţa potenţialului unui război major. Faptul că nici o
forţă politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei care nu erau de acord cu el nu aveau destulă
putere pentru a organiza o opoziţie viabilă, cu toate că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost formarea alianţelor şi a militarismul. Un exemplu de militarism a fost construirea
vasului HMS Dreadnought, o navă de luptă revoluţionară, care avea o superioritate majoră faţă de navele
anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii şi a lansat o competiţie
acerbă în construcţia vaselor între Marea Britanie şi Germania din cauza Noului imperialism. În general, naţiunile
care făceau parte din Antanta se temeau de cele care aparţineau la Tripla Alianţă şi vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naţionalistă, care a crescut,
treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluţie a redus opţiunile viabile ale politicienilor în
iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece
acţiunile agresive din partea Germaniei şi a Rusiei nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea
conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea conflictului: toate
naţiunile utilizau încă telegraful şi ambasadorii lor ca principală metodă de comunicare, cauzând astfel întârzieri de
ore sau chiar de zile întregi.

1.2. Victime
Soldaţi aliaţi morţiBelgia: 13.700 Imperiul Britanic: 908.000 Australia: 60.000 Canada: 55.000 India: 25.000 Noua
Zeelandă: 16.000 Africa de Sud: 7.000 Regatul Unit: 715.000 Franţa: 1.240.000 Coloniile franceze: 114.000
Grecia: 5.000 Italia: 650.000 Japonia: 300 Muntenegru: 3.000 România: 336.000 Rusia: 1.700.000 Serbia: 45.000
Statele Unite: 50.600 Total:7.936.00Soldaţi morţi ai Puterilor CentraleGermania: 2.770.000 Austro-Ungaria:
1.500.000 Bulgaria: 827.500 Turcia: 35.000 Total: 5.132.500
Civili morţi Germania: 760.000 Austro-Ungaria: 300.000 Belgia: 30.000 Regatul Unit: 31.000 Bulgaria: 275.000
Franţa: 40.000 Grecia: 132.000 România: 275.000 Rusia: 3.000.000 Serbia: 650.000 Turcia: 1.000.000

2. Marea criză economică sau Marea depresiune

A fost o perioadă caracterizată printr-o scădere dramatică a activităţii economice mondiale. Primele semne
ale crizei s-au manifestat încă din anul 1928.Începutul marii crize economice în Statele Unite este de obicei
asociată cu prăbuşirea bursei de acţiuni din ziua de marţi (aşa-numita Marţea neagră) 29 octombrie 1929. Criza
economică a avut efecte devastatoare, atât în ţările puternic industrializate cât şi în cel mai puţin dezvoltate, a căror
economii depindeau în cea mai mare măsură de exporturile de materii prime. Nivelurile comerţului mondial au
scăzut rapid, la fel cum au scăzut de altfel şi veniturile personale, veniturile bugetare şi profitul din afaceri. Oraşele
din întreaga lume au suferit puternic de pe urma crizei, în special cele care depindeau de industria grea. Activitatea
în construcţii a fost practic oprită. Zonele rurale a suferit de pe urmna scăderii preţurilor mărfurilor agricole cu 40
– 60%. Mineritul şi exploatare lemnului au avut probabil cea mai dramatică scădere, deoarece cererea scăzuse
puternic iar alternativele de reangajare a a muncitorilor mineri sau forestieri erau cele mai reduse.
Marea depresiune economică s-a încheiat în momente diferite în ţările globului. În majoritatea ţărilor au
fost concepute programe de refacere şi cele mai multe au trecut prin diferite prefaceri politice, care le-au împins
spre extremele dreaptă sau stângă. Societăţile bazate pe democraţia liberală au ieşit puternic slăbite din criză şi
dictatorii precum Adolf Hitler, Iosif Vissarionovici Stalin sau Benito Mussolini au ajuns la conducerea unora dintre
cele mai puternice state şi au pregătit condiţiile pentru declanşarea în 1939 a celui de-al doilea război mondial.

3. Al Doilea Război Mondial

Al Doilea Război Mondial a fost un conflict armat generalizat, la mijlocul secolului al XX-lea, care a
mistuit cea mai mare parte a globului, fiind considerat cel mai mare şi mai ucigător război neîntrerupt din istoria
omenirii. A fost prima oară când un număr de descoperiri tehnice noi, incluzând bomba atomică, au fost folosite la

4
scară largă împotriva militarilor şi civililor, deopotrivă. Al Doilea Război Mondial a provocat moartea directă sau
indirectă a aproximativ 60 de milioane de oameni, aproximativ 3% din populaţia mondială de la acea vreme. În
plus, multe alte persoane au fost rănite grav, au căpătat infirmităţi pe viaţă datorită armelor de foc,
bombardamentelor clasice sau nucleare, sau datorită experienţelor militare şi medicale inumane la care au fost
supuse. S-a estimat că acest război a costat mai mulţi bani şi resurse decât toate celelalte războaie la un loc, 1.000
de miliarde de dolari la valoarea din 1945, fără a se pune la socoteală sumele cheltuite pentru reconstrucţia de după
război.. Urmările războiului, inclusiv noile tehnologii şi schimbările aranjamentelor geopolitice, culturale şi
economice, au fost fără precedent.
În cazul României, obiectivul principal al luptei în acei ani a fost eliberarea Basarabiei de sub ocupaţia sovietică,
instaurată după Ultimatumul din 26-28 iunie 1940. Ocuparea a avut caracter de dictat, fără niciun temei istoric,
neexistând nici o convenţie politică sau militară între România şi U.R.S.S., şi nici o consultare prealabilă a
populaţiei privitoare la această problemă. În acel moment, populaţia majoritară era cea românească.
Majoritatea istoricilor apreciază că războiul a început la 1 septembrie 1939, odată cu invadarea Poloniei de către
Germania, ceea ce a atras în conflict Franţa, Anglia şi Commonwealth-ul. Unii dintre istorici consideră că atacarea
Chinei de către Japonia (7 iulie 1937) marchează începutul conflictului mondial. Uniunea Sovietică a anexat partea
răsăriteană a Poloniei în 1939, a declanşat un război separat cu Finlanda şi a fost atacată de Germania Nazistă, în
iunie 1941. Statele Unite ale Americii au intrat în conflict, în decembrie 1941, după Atacul de la Pearl Harbour.
Războiul s-a sfârşit în 1945, când toate puterile Axei au fost înfrânte.

3.1. Cauze
Sunt pe larg dezbătute încă, printre aceste cauze numărându-se, în grade diferite: Tratatul de la Versailles,
Marea Criză Economică, precum şi apariţia şi dezvoltarea naţionalismului, rasismului şi militarismului,
fascismului italian, nazismului german şi imperialismului japonez. Deloc de neglijat printre cauzele principale se
poate număra şi ameninţarea cu declanşarea „Revoluţiei Mondiale” pusă la cale de Internaţionala Comunistă,
marile puteri înţelegându-se să ia măsuri preventive. Aşa se poate explica atitudinea Angliei si Frantei faţă de
pregătirile şi prima parte a „războiului ciudat”. Practic, toţi activiştii instigatori comunişti din Europa au fost
arestaţi de nazişti şi au pierit. După război, au apărut mai multe cărţi care au analizat acest aspect.
Părţile aflate în conflict au fost Puterile Axei şi Aliaţii. Axa a reprezentat, la început, o alianţă între Italia Fascistă şi
Germania Nazistă, care s-a extins, mai apoi, pentru a cuprinde Japonia şi ţări din Europa Răsăriteană precum
România şi Bulgaria. Unele dintre ţările ocupate de nazişti au trimis unităţi militare pe front, în special pe Frontul
de Răsărit. Printre forţele expediţionare care s-au alăturat Germaniei au fost cele ale Regimului de la Vichy,
Olandei, Belgiei, Spaniei (deşi Spania era o ţară neutră), precum şi unităţi formate din ruşi şi ucraineni (vlasovişti),
sub comanda generalului Andrei Vlasov. Aliaţii au reprezentat, mai întâi, alianţa dintre Anglia, (inclusiv
Commonwealth-ul), Franţa şi Polonia, mai târziu alăturându-li-se Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii şi
China.
Principalele teatre de război au fost Oceanul Atlantic, Europa Apuseană şi Răsăriteană, Marea Mediterană, Africa
de nord, Orientul Mijlociu, Oceanul Pacific şi Asia de sud-est şi China. În Europa, războiul s-a încheiat odată cu
capitularea necondiţionată a Germaniei, la 8 mai 1945, dar a continuat în Asia până la capitularea Japoniei - 15
august 1945.
Cel puţin 60 de milioane de oameni au murit din cauza acestui război. Aceste cifre includ victimele actelor de
genocid, (Holocaustul şi experimentele Unităţii 731 a generalului nipon Ishii Shiro din Pingfan), victimele
bătăliilor incredibil de sângeroase din Europa, Oceanul Atlantic şi Oceanul Pacific, victimele bombardamentelor
masive asupra oraşelor, inclusiv cele nucleare de la Hiroşima şi Nagasaki şi bombardamentele cu bombe
incendiare ale oraşelor Dresda şi Pforzheim în Germania. Doar puţine regiuni au rămas neatinse de război.
Războiul s-a dus pe "frontul de acasă", prin ducerea la paroxism a bombardamentelor strategice şi ale zonelor
civile. Armele nucleare, avionul cu reacţie, rachetele şi radarul, blitzkriegul, ("războiul fulger"), folosirea pe scară
largă a tancurilor, submarinelor, bombardierelor torpiloare şi a formaţiunilor de distrugătoare şi tancurilor
petroliere, sunt doar câteva dintre invenţiile militare şi noile tactici care au schimbat modul de desfăşurare a
conflictului. Europa postbelică a fost împărţită între sferele de influenţe occidentală şi sovietică. Dacă Occidentul a
trecut la reconstrucţie prin intermediul Planului Marshall, statele Europei Răsăritene au devenit state satelit ale
Uniunii Sovietice, adoptând metodele economiei planificate şi ale politicii unui singur partid totalitar. Această
împărţire a fost neoficială. De fapt, nu au existat înţelegeri oficiale pentru împărţirea sferelor de influenţă, relaţiile

5
dintre ţările victorioase în război au devenit din ce în ce mai încordate, liniile militare de demarcaţie au devenit în
cele din urmă graniţe de facto ale ţărilor. Ţările Europei Occidentale au devenit în mare parte membre ale NATO,
în timp ce cele mai multe dintre statele din Europa Răsăriteană s-au aliat în Pactul de la Varşovia, aceste două
alianţe militaro-politice fiind cele care au alimentat Războiul rece.

4. Revoluţia Ungară din 1956

Împotriva dictaturii bolşevice şi a ocupaţiei sovietice a început în ziua de 23 octombrie. Sătui de


conducerea lui Mátyás Rákosi, studenţii au început cu o demonstraţie paşnică, care s-a transformat în revoluţie
violentă care s-a sfârşit printr-un masacru comis de trupele sovietice în 10 - 11 noiembrie 1956. Pierderile de vieţi
s-au estimat la circa 2,500 maghiari şi 700 soldaţi ruşi; alţi aproximativ 200,000 de locuitori au părăsit Ungaria
spre occident.
La 18 iulie 1956, Mátyás Rákosi a fost forţat să demisioneze din funcţia de Secretar General al Partidului
Comunist, fiind înlocuit de Ernő Gerő.
Revoluţia începe la 23 octombrie 1956, sute de mii de unguri au cerut demisia guvernului bolşevic opresiv, în
aceaşi zi milioane de unguri au participat şi au suţinut revolta. În 1956 drapelul maghiar cu emblema comunistă a
fost dat jos, spre seara din 23 octombrie 1956 studenţii de la Universitatea tehnică au demonstrat în bulevardul
Bem cu o mică solidaritate pro-Gomułka. Foarte rapid au atras şi pe alţii, cu intenţia schimbării din demonstraţie in
protest. Mulţi soldaţi maghiari s-au alăturat protestatarilor, au scos steaua sovietică din şapcă şi au aruncat-o la
gunoi, au traversat Dunărea spre clădirea Parlamentului, erau cel puţin 100,000 fără a avea vreun lider. Această
demonstraţie era în limitile spiritului paşnic. Punctul schimbător a fost când poliţia securităţii maghiare, numită
(ÁVH), a deschis focul şi a omorât sute de oameni.
În 23 octombrie 1956 Uniunea Sovietică a executat o intervenţie militară în Ungaria, plănuită încă din
aprilie, din cauza situaţiei interne din Ungaria, atunci când ruşii au auzit că Rákosi a plănuit eliminarea unui mare
număr de intelectuali maghiari, iar Gerő a pierdut controlul asupra ţării. Trupele sovietice erau staţionate de mai
multă vreme, în aşteptare, pe teritoriul României.
Intervenţia ruşilor a avut loc pe data 23 octombrie 1956, aceeaşi zi în care la Budapesta are loc un mare miting
studenţesc desfăşurat la Universitatea tehnică. Timp de 5 zile se duc lupte dure între studenţii unguri şi forţele AVH
(poliţia secretă maghiară) şi trupele sovietice. Pretextul lor a fost necesitatea de a apăra ţara de invazia NATO.
Trupele sovietice s-au luptat în Budapesta, neintervenind în restul ţării. Comandanţii sovietici negociau cu
revoluţionarii în cazurile schimburilor de focuri locale. Ungaria la acea vreme era condusă de un guvern prezidat
de Imre Nagy, un executiv care nu va obţine credibilitatea în faţa populaţiei decât în momentul în care va negocia
statutul trupelor sovietice de pe teritoriul ungar. La 30 octombrie 1956 ruşii mimează intenţia de negociere , ca la 3
noiembrie să procedeze la cucerirea cu blindate a Budapestei. Nagy este înlocuit şi va fi pus în fruntea guvernului
Janos Kadar. Insurecţia se soldează cu mii de morţi, 13.000 de răniţi, cu deportarea a 16.000 de persoane şi
exilarea a peste 100.000.
Imre Nagy a fost desemnat ca prim-ministru de partidul comunist maghiar. Mulţi dintre susţinătorii lui
Imre Nagy l-au denunţat ca trădator. În mod greşit au crezut că va susţine o linie politică agresivă, ca Ernő Gerő
sau ca András Hegedűs care a declarat starea de necesitate şi care a ordonat intrarea trupelor sovietice în Ungaria.
Foarte rapid s-a dovedit clar că Imre Nagy era împotriva intervenţiei trupelor armatei ruse. Imre Nagy a primit
asigurări de la Yuri Andropov că Uniunea Sovietică nu va folosi violenţa pentru opri revoluţia maghiară.
În cursul revoluţiei mulţi politicieni arestaţi, inclus figuri din Biserică, precum cardinalul József Mindszenty, au
foşti eliberaţi. Ungaria a avut intenţia să declare ieşirea din Pactul de la Varşovia. Partide politice care erau
interzise în perioada 1945-1949 au apărut din nou pe scena politică.
În 4 noiembrie 1956 au intrat din nou în Ungaria trupele sovietice. Uniunea Sovietică justifică intervenţia
militară pe baza responsibilitaţii faţă de Pactul de la Varşovia prin formarea guvernului János Kádár, în 3
noiembrie 1956. Această intervenţie a fost o combinaţie de artilerie si bombardamente şi a fost coordonată de
acţiuni cu tancuri (6000 de tancuri) Imre Mécs a zis că armata sovietică a folosit mai multe tancuri împotriva
Ungariei faţă de ce au folosit germanii pentru invadarea URSS-ului în cel de-al doilea război mondial. Ţinta a fost
Budapesta, care a fost bombardată de artileria sovietică. Această acţiune a continuat până ce consiliul muncitoresc,
studenţii şi intelectualii au cerut încetarea

6
5. Criza rachetelor cubaneze

Criza proiectilelor cubaneze a fost o confruntare între Uniunea Sovietică şi Statele Unite în legătura cu
proiectilele nucleare sovietice din Cuba. Criza a început pe 14 octombrie 1962 şi a durat 38 de zile până pe 20
noiembrie 1962. Această criză a fost privită ca fiind momentul când Războiul Rece a fost foarte aproape sa devina
război nuclear şi să se transforme în al treilea război mondial. Si pentru prima oara omenirea a simtit pericolul
disparitiei ca specie Într-un discurs televizat de o extraordinară gravitate, preşedintele american John F. Kennedy a
anunţat că avioanele americane de spionaj au descoperit baze ruseşti de lansare a rachetelor SS-4 Sandal în Cuba.
Aceste rachete, purtând focoase termonucleare, constituiau un pericol iminent deoarece, având rază de acţiune
medie (2000 km), erau capabile să lovească un numar mare de oraşe americane foarte importante, precum
Washington. Dintr-o dată, rachete sovietice puteau atinge teritoriul american, ameninţând să discrediteze doctrina
nucleară americană a represaliilor masive.Kennedy a anunţat că va ordona o "carantină" navală a Cubei, pentru a
impiedica navele sovietice să mai transporte pe insulă armament, şi a explicat faptul că SUA nu va mai tolera
existenţa amplasamentelor de lansare a rachetelor.Pe 25 octombrie, transportorul aerian USS Essex şi distrugatorul
USS Gearing au încercat să intercepteze petrolierul sovietic Bucureşti pe când acesta din urmă trecea peste linia de
blocadă a Cubei. Nava sovietică nu a cooperat, dar Marina SUA s-a abţinut să captureze nava cu forţa, considerând
improbabil ca petrolierul să transporte armament. Pe 26 octombrie, Kennedy a aflat că lucrarile la bazele de
proiectile din Cuba continuă fără întreruperi, iar ExCom dezbatea autorizarea unei invazii americane în Cuba. În
aceeaşi zi, sovieticii au transmis o propunere de a încheia criza: bazele de proiectile(rachete) vor fi demontate în
schimbul promisiunii SUA de a nu invada Cuba.
Pe 27 octombrie, totuşi, Hruşciov s-a contrazis, cerând în public demontarea bazelor americane de rachete
din Turcia, presat fiind de comandanţii militari sovietici. În timp ce Kennedy şi sfătuitorii săi din timpul crizei
dezbăteau această întorsătură periculoasă a negocierilor, un avion de spionaj U-2 a fost doborât în Cuba, iar pilotul
ce-l conducea, maiorul Rudolf Anderson, a fost ucis. Spre regretul Pentagonului, Kennedy a interzis o replică
militară, exceptând cazul în care mai multe avioane de supraveghere ar fi ţintite deasupra Cubei. Pentru a
detensiona criza mereu mai adâncă, Kennedy şi sfătuitorii săi au fost de acord să dezarmeze în secret bazele de
rachete din Turcia, dar doar la o dată ulterioară, pentru a preîntâmpina protestele Turciei, un membru-cheie al
NATO.
Jocul dus de Hruşciov în această criză a fost unul de intimidare, dar foarte riscant, pe muchie de cuţit,
deoarece URSS se afla într-un dezavantaj strategic enorm, înconjurată de baze cu arme nucleare americane. La
acea vreme exista un dezechilibru imens între SUA şi URSS al capitolul armelor strategice intercontinentale. La
sfârşitul anilor 1960, URSS a atins paritatea nucleară cu SUA şi a construit proiectile balistice intercontinentale
capabile de a supravieţui unui atac nuclear preemptiv şi de a fi lansate rapid asupra oricărui oraş în SUA.
Criza rachetelor cubaneze a constituit cel mai periculos punct al Războiului Rece, unde lumea a fost cel mai
aproape de un război nuclear total. Omenirea a fost foarte aproape de ‚apocalipsa’ prin urmare, s-a instaurat o
"linie roşie" telefonică între Kremlin şi Casa Albă pentru a evita un război nedorit.

6. Primăvara de la Praga 1968

Primăvara de la Praga a fost o perioadă de libertate politică în Cehoslovacia care a început în primăvara lui
1968 când a venit la putere Alexander Dubček şi a durat până în 20 august acelaşi an, când Uniunea Sovietică şi
aliaţii săi din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României) au invadat ţara.

6.1. Reformele din primăvară


La 12 mai 1968 cehii si slovacii ar fi trebuit să comemoreze moartea compozitorului Bedřich Smetana, în
onoarea căruia se organiza festivalul "Primăvara de la Praga". Curând numele festivalului a ajuns să fie dat
mişcării in favoarea intereselor naţionale, potrivnică Uniunii Sovietice.La începutul anilor 60, Republica Socialistă
Cehoslovacă a trecut printr-o perioadă de criză economică, care a dus la înlocuirea lui Antonín Novotný de la
conducerea Partidului Communist din Cehoslovacia. Rămas fără susţinere in cadrul CC al PCC, Novotny a fost

7
nevoit să demisioneze la 4 ianuarie 1968 din funcţia de secretar al partidului şi de preşedinte al Republicii. Locul
său a fost luat de Alexander Dubček, care avea sprijinul comuniştilor reformişti.În aprilie, Dubček a lansat un
program de liberalizări şi reforme care includeau, printre altele, o libertate mărită a presei şi posibilitatea unei
guvernări multipartinice. Acest program includea de asemenea planuri pentru o federalizare a Cehoslovaciei în
două naţiuni cu drepturi egale.Deşi programul prevedea clar că aceste reforme trebuiau să aibă loc sub conducerea
Partidului Comunist, presiunile populare au condus la implementarea imediată a unor reforme. Au apărut astfel o
serie de acţiuni radicale pentru acea perioadă: în presă au apărut declaraţii antisovietice; Social Democraţii au
început formarea unui partid separat; au fost create noi cluburi politice independente. Membrii conservatori ai
Partidului Comunist au cerut măsuri represive imediate, dar Dubček a preferat o conducere moderată a partidului,
anunţând că la Congresul Partidului din luna septembrie vor fi încorporate în statutul partidului planurile unei legi
de federalizare şi va fi ales un nou Comitet Central.Pe 27 iunie, Ludvík Vaculík, un membru important al Partidului
Comunist şi candidat la Comitetul Central, a publicat un manifest intitulat "Două Mii de Cuvinte". Acesta exprima
îngrijorarea privind acţiuni ale unor elemente conservative din Partidul Comunist şi a unor forţe "exterioare".
Manevre militare de exerciţiu ale membrilor Pactului de la Varşovia avuseseră loc în Cehoslovacia, la sfârşitul lui
iunie. Vaculík a cerut populaţiei să ia iniţiativă în implementarea programului de reforme. Dubček, Preşedinţia
Partidului, Frontul Naţional şi cabinetul au denunţat cu tărie manifestul.In opinia dramaturgului Vaclav Havel, el
insusi participant activ la evenimente, cursul radical al mişcării politice de la 1968 "nu a fost rezultatul vreunui
program clar ori al unei vointe neechivoce, ci o manifestare a unei super-presiuni sociale care a gasit o ocazie
prielnica. Luati de "val", comuniştii cehoslovaci erau siguri că sovieticii vor fi de acord cu reforma din
Cehoslovacia.
Leonid Brejnev şi conducerea ţărilor din Pactul de la Varşovia (cu excepţia României), erau îngrijoraţi din
cauza reformelor lui Dubček, pe care le priveau ca acţiuni ce slăbeau poziţia Blocului Comunist în plin Război
Rece.Conducerea sovietică a încercat să oprească sau să limiteze schimbările din Cehoslovacia printr-o serie de
negocieri. Discuţii bilaterale au avut loc în iulie la Čierna nad Tisou, în apropierea graniţei Slovaco-Sovietice. La
discuţii, Dubček a susţinut programul aripei reformiste a Partidului Comunist din Cehoslovacia reafirmându-şi, în
acelaşi timp, adeziunea la Pactul de la Varşovia şi COMECON. Conducerea Partidului Comunist Cehoslovac era
însă împărţită între reformatori (Josef Smrkovský, Oldřich Černík şi František Kriegel) care îl sprijineau pe
Dubček, şi conservatori (Vasil Biľak, Drahomír Kolder şi Oldřich Švestka) care au adoptat o poziţie anti-
reformă.Pe 3 august, reprezentanţii statelor Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria, Bulgaria şi Cehoslovacia
s-au întâlnit la Bratislava unde au semnat Declaraţia de la Bratislava. Aceasta reafirma ataşamentul nemăsurat faţă
de doctrina marxist-leninistă şi declara război împotriva ideologiei "burghezo-moşiereşti" şi a tuturor forţelor
"antisocialiste". Uniunea Sovietică şi-a declarat intenţia de a interveni în orice ţară a Pactului de la Varşovia, dacă
se va stabili un sistem burghez multipartinic.
Politica Uniunii Sovietice de a cere guvernelor socialiste ale statelor-satelit să îşi subordoneze propriile
interese naţionale intereselor Blocului Comunist (prin acţiuni militare dacă era necesar) a devenit cunoscută sub
numele de Doctrina Brejnev.

6.2. Ocupaţia sovietica


În final sovieticii, fiind nesatisfăcuţi de reformele cehoslovace, au pus în practică invazia ţării. În noaptea
de 20-21 august 1968, forţe militare din Uniunea Sovietică, RDG, Polonia, Ungaria şi Bulgaria au invadat
Cehoslovacia. Între 5.000 şi 7.000 de tancuri sovietice au ocupat străzile, ele fiind acompaniate de un număr mare
de trupe (estimat la o cifră între 200.000 şi 600.000 de soldaţi).
Pe durata atacului armat, 72 de cehi şi slovaci au fost ucişi şi sute au fost răniţi. Alexander Dubček a cerut
populaţiei să nu opună rezistenţă armată. El a fost arestat şi dus la Moscova (împreună cu alţi membri de partid
susţinători) într-un avion militar sovietic.
Ocupaţia a provocat un val masiv de emigraţie (estimat la 70.000 de oameni imediat şi 300.000 în total), în general
oameni cu o înaltă calificare tehnică, cărora ţările vestice le-au permis şederea şi unde s-au integrat fără probleme.

6.3. Reacţii în lume


Ţările democratice s-au rezumat la a critica invazia, ele nefiind în poziţia de a provoca forţele militare
sovietice din Europa Centrală, în mijlocul Războiului Rece. O reacţie mai vizibilă a avut loc în România
comunistă, unde Ceauşescu, opozant ferm al influenţelor sovietice şi susţinător declarat al lui Dubček, a ţinut în

8
ziua invaziei un discurs public la Bucureşti, unde a criticat politica sovietică în termeni neobişnuit de duri. Deşi
România a fost, pentru scurt timp, de aceeaşi parte a baricadei cu Josip Broz Tito, aceasta este o situaţie pur
conjuncturală (Ceauşescu fiind dinainte un oponent al principiului Socialism cu faţa umană). Opoziţia a consolidat
însă imaginea României în occident pentru următoarele decade, mai ales după ce Ceauşescu a încurajat populaţia
să lupte pentru a nu avea manevre similare în România: îndemnul său a primit un răspuns iniţial extrem de
entuziast, multe persoane care nu aveau deloc convingeri comuniste au dorit să se înroleze în nou formatele Gărzi
Patriotice paramilitare. RDG acuza liderii cehi că au pactizat cu imperialiştii şi că făceau jocul celor de la Bonn. Şi
în celelalte state comuniste se conturau situaţii similare, în care grupări susţinând societatea civilă să
precumpănească forţele conservatoare in cadrul partidelor comuniste, tinzând să deturneze cursul evenimentelor şi
astfel să puna în pericol socialismul în Cehoslovacia. În Finlanda, ţară cu o puternică influenţă sovietică la acea
dată, ocupaţia a provocat un imens scandal. Partidul Comunist din Finlanda a denunţat ocupaţia, la fel ca Partidul
Comunist Italian şi cel francez. Preşedintele Finlandei, Urho Kekkonen, a fost primul politician vestic care a vizitat
oficial Cehoslovacia după august 1968, fiind întâmpinat cu cele mai mari onoruri cehoslovace de către preşedintele
Ludvík Svoboda, pe 4 octombrie 1969. Occidentul nu a acordat nici un sprijin semnificativ reformiştilor cehi.
Gomulka sublinia că ceea ce lega cele trei state reformiste (Iugoslavia, România şi Cehoslovacia) era orientarea
pro-vestică, dorinţa de a se rupe de blocul communist şi de a crea un fel de alianţă specială intre ele[necesită
citare]. Se mai spunea că deocamdată nu era un pericol de contrarevoltă in Cehoslovacia.
Într-o declaraţie făcută în mai, Kadar îi acorda încredere lui Dubcek. Gomulka era convins de faptul că
Cehoslov se va transforma într-o republică burgheză şi solicită instalarea de trupe sovietice pe teritoriul
acesteiaApar atacuri in presă contra Cehoslovaciei din partea Poloniei şi a R.D.G.. In primăvara lui 1968 au existat
unele divergenţe şi în rândul conducerii sovietice. Primul ministru sovietic, Kosaghin, este mai îngăduitor faţă de
situaţie decat Brejnev şi Potgornai.

7. Accidentul nuclear de la Cernobîl

A fost un accident major în Centrala Atomoelectrică Cernobîl, pe data de 26 aprilie 1986 la 01:23 noaptea,
care s-a compus dintr-o explozie a centralei, urmată de contaminarea radioactivă a zonei înconjurătoare. Centrala
electrică se afla , în apropiere de oraşul părăsit Pripiat, Ucraina. Acest dezastru este considerat ca fiind cel mai grav
accident din istoria energiei nucleare. Un nor de precipitaţii radioactive s-a îndreptat spre părţile vestice ale Uniunii
Sovietice, Europei şi părţile estice ale Americii de Nord. Suprafeţe mari din Ucraina, Belarus şi Rusia au fost
puternic contaminate, fiind evacuate aproximativ 336.000 de persoane. Circa 60% din precipitaţiile radioactive cad
în Belarus, conform datelor post-sovietice oficiale.
Accidentul a pus în discuţie grija pentru siguranţa industriei sovietice de energie nucleară, încetinind
extinderea ei pentru mulţi ani şi impunând guvernului sovietic să devină mai puţin secretos. Acum statele
independente – Rusia, Ucraina şi Belarus au fost supuse decontaminării continue şi substanţiale. E dificil de
estimat un număr precis al victimelor produse de evenimentele de la Cernobîl, deoarece secretizarea din timpul
sovietic a îngreunat numărarea victimelor. Listele erau incomplete şi ulterior autorităţile sovietice au interzis
doctorilor citarea „radiaţie” din certificatele de deces.
Raportul Forului Cernobîl din anul 2005, condus de Agenţa Internaţională a Energiei Atomice (IAEA) şi
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (WHO), a atribuit 56 de decese directe (47 de lucrători şi 9 copii cu cancer
tiroidian) şi a estimat că mai mult de 9.000 de persoane dintre cele aproximativ 6,6 de milioane foarte expuse pot
muri din cauza unei forme de cancer. Raportul a citat 4.000 de cazuri de cancer tiroidian între copiii diagnosticaţi
în 2002.Deşi în Zona de Excludere a Cernobîlului anumite zone restrânse vor rămâne închise, majoritata teritoriilor
afectate sunt acum deschise pentru stabilizare şi activitate economică

8. Căderea comunismului în Europa de Est, 1989

În 1985, a venit la carma Uniunii Sovietice un reformator, Mikhail Gorbaciov, care a pregătit terenul
pentru reformele politice şi economice în Europa Centrală şi de Est. Gorbaciov abandonat Doctrina Brejnev - de a
interveni cu forţa militară, dacă este necesar, pentru a păstra comunist regulă în regiune. În schimb, el a încurajat
locale lideri comunisti să caute noi modalităţi de sprijin popular pentru castigarea lor . În Ungaria, guvernul
comunist a dat reforme iniţiate în 1989, care au dus la sancţionarea unui sistem multipartit de alegeri şi

9
competitive. În Polonia, comuniştii au revigorat Solidaritate. Inspirati de vecinii lor "de reforme, de Est germanii
au iesit în stradă, în vara şi toamna anului 1989 pentru a apela Moscova a refuzat sa utilizeze forţa militară pentru
a susţine regimul din Est liderul german Erich Honecker a condus la înlocuirea sa, precum şi iniţierea de reforme
politice, au dus la decizia de a deschide predestinat de puncte de trecere a frontierei în noaptea de 9 noiembrie
1989. În urma prăbuşirea Zidului Berlinului, cehi şi slovaci au iesit în stradă pentru a cere reforme politice în
Cehoslovacia. . Partidul Comunist din Cehoslovacia în linişte şi pace a transferat regula la Havel şi cehoslovaciei
reformatori în ceea ce mai târziu a fost numit de "Revolutia de catifea". În România, regimul comunist al lui
Nicolae Ceausescu a fost rasturnat de protest popular şi forţa armelor în decembrie 1989. Curând, a partidelor
comuniste din Bulgaria şi Albania cedate de asemenea putere.
Revoluţiile din 1989 a marcat decesul comunismului în Europa. Ca urmare, nu numai a fost Germania
reîntregit, în 1990, dar în curând, Revolutia s-a răspândit in UniuneaSovietica. După ce a supravieţuit o serie de
lovituri de stat în 1991, Gorbaciov a fost forţat să cedeze puterea în Rusia pentru Boris Yeltsin, care a supervizat
dizolvarea Uniunii Sovietice. Căderea comunismului în Europa Centrală şi de Est şi Uniunea Sovietică a marcat
sfârşitul războiului rece.

8.1. Căderea Zidului în 1989


Pe 23 august 1989, Ungaria comunistă a ridicat restricţiile de frontieră la graniţa cu Austria. În septembrie,
mai mult de 13.000 de turişti est-germani din Ungaria trecuseră în Austria. În toamna anului 1989, în Germania
Răsăriteană au avut loc demonstraţii de masă antiguvernamentale. Liderul est-german Erich Honecker a
demisionat pe 18 octombrie 1989 şi a fost înlocuit de Egon Krenz câteva zile mai târziu. Honecker prorocise în
ianuarie acelaşi an că Zidul avea să mai stea în, picioare "încă 100 de ani" dacă niciuna dintre condiţiile care au
generat construcţia lui nu avea să se schimbe. A greşit cu aproape 99 de ani.
Noul guvern a hotărât să permită est-berlinezilor să primească vize pentru a vizita Germania Occidentală. Günter
Schabowski, ministrul german al propagandei, a avut sarcina să anunţe această hotărâre. El era în vacanţa cu ceva
timp mai înainte şi nu a fost nici un moment foarte familiarizat cu noile prevederi. La scurtă vreme după conferinţa
de presă din 9 noiembrie 1989, ministrului i-a fost înmânată o notă care se spunea că le este permisă trecerea
graniţei est-berlinezilor, dacă au viza legală, dar nu i-au fost date instrucţiuni mai detaliate. În mod normal, ar fi
trebuit să treacă câteva zile până când să fie conceput un nou regulament care să fie, de asemenea, transmis
trupelor de grăniceri. Schabowski nu a fost însă informat asupra acestor amănunte şi, după citirea sus-numitei note
la conferinţa de presă, atunci când a fost întrebat când va intra în vigoare noile prevederi, el a răspuns: "După câte
ştiu eu, intră în vigoare imediat, chiar acum".
Zeci de mii de est-berlinezi au auzit în direct declaraţia lui Schabowski la televiziunea est-germană şi au luat cu
asalt toate punctele de control, pretinzând să intre neopriţi în Berlinul Occidental. Grănicerii, depăşiţi numeric şi
nedumeriţi, au dat numeroase telefoane superiorilor lor, dar, în scută vreme, a devenit clar că nu exista nicio
posibilitate de stăvilire a mulţimilor de est-berlinezi fără folosirea armelor de foc. Cum nimeni nu dorea să-şi
asume o asemenea responsabilitate, grănicerii au deschis barierele punctelor de trecere, lăsând mulţimea să treacă
după un control sumar sau chiar fără de nicio formalitate. Mulţimile de est-berlinezi aflaţi în extaz au fost
întâmpinate într-o atmosferă euforică de vecinii lor din vest, barurile din preajma graniţei făcând cinste noilor
veniţi. Ziua de 9 noiembrie este astfel sărbătorită ca zi a Căderii Zidului. În zilele următoare, berlinezii au venit la
Zid cu baroase pentru a smulge suveniruri, reuşind să dărâme porţiuni întregi ale barierei în acest timp. Aceşti
oameni au câştigat porecla de "Mauerspechte" (ciocănitori de zid).
Regimul est-german a anunţat deschiderea a 10 noi puncte de trecere în următoarele săptămâni, inclusiv în anumite
puncte simbolice (Potsdamer Platz, Glienicker Brücke, Bernauer Straße). Mulţimi de ambele părţi ale frontierei au
aşteptat la aceste puncte cu orele, ovaţionând buldozerele care redeschideau vechile străzi blocate. Fotografii
făcute în aceste momente sunt în mod greşit etichetate "demontarea Zidului", deşi era vorba numai de construirea
unor noi puncte de trecere, inclusiv pe a celui mai faimos punct de trecere, Poarta Brandenburg, pe 22 decembrie
1989.
Vest-germanii şi est-berlinezii aveau permisiunea să călătorească liber începând din 23 decembrie 1989. Până în
acel moment au existat anumite restricţii: necesitatea obţinerii unei vize cu câteva zile mai înainte de efectuarea
vizitei şi schimbarea în moneda est-germană a 25 de mărci vest-germane pentru fiecare zi de şedere în RDG. De
aceea, est-germanii au călătorit "mai liber" decât cei vestici între 9 noiembrie şi 23 decembrie.

10
Din punct de vedere tehnic, Zidul a mai fost păzit încă ceva vreme după 9 noiembrie. În primele săptrămâni,
soldaţii est-germani au încercat să repare porţiunile distruse de "Mauerspechte". Până la urmă, aceste tentative au
fost abandonate, grănicerii tolerând demolările şi trecerile "neautorizate" prin găurile făcute. Pe 13 iunie 1990,
armata est-germană a început demolarea oficială a Zidului cu porţiunea din Bernauer Straße. Pe 1 iulie, ziua în care
Germania Răsăriteană a adoptat moneda vest-germană, toate punctele de control şi-au încetat existenţa, iar
frontiera intergermană a devenit doar o amintire. Demontarea rămăşiţelor zidului a continuat să fie efectuată de
subunităţi militare ale reunitei Bundeswehr şi a durat până în noiembrie 1991. Au rămas în picioare numai câteva
secţiuni scurte ale zidului şi câteva turnuri de pază pentru aducere-aminte.
Căderea Zidului Berlinului a fost primul pas către reunificarea germaniei, care s-a încheiat în mod oficial pe 3
octombrie 1990.

9. Focare de instabilitate si criza in Europa post 89’

Transformările produse în mediul internaţional de securitate în ultimul deceniu, cu precădere în ultima sa


perioadă, au făcut ca toată atenţia comunităţii internaţionale să se îndrepte către clarificarea unei viziuni care să
contribuie la o consolidare a păcii şi securităţii mondiale, deci la reducerea stărilor conflictuale de orice natură,
implicit, la reducerea, până la eliminare, acolo unde este posibil, a cauzelor ce le generează. Această viziune
preesupune, în esenţă, identificarea la scarăglobală a vulnerabilităţilor, a posibilelor riscuri şi ameninţări ce ar
putea conduce la apariţia unor surse de instabilitate sau agravarea unora deja existente.
O privire atentă asupra situaţiei actuale ne dezvăluie că sursele de instabilitate de natură militară, la nivelul
Europei, sunt în momentul actual extrem de reduse, aproape inexistente, nici un stat neavând interesul de a se
confrunta cu arma în mână. Revendicările teritoriale, deşi nu au dispărut complet – cazul fostei Federaţii
Iugoslave – se mai fac auzite, rareori, dinspre grupări cu un puternic caracter extremist-naţionalist, ceea ce
ne face să afirmăm că există un grad ridicat de stabilitate teritorială. Polonia, Cehia, Ungaria, Slovacia,
România sunt cazuri concrete. Deşi au existat ipoteze asupra unei eventuale stări de instabilitate, capabilă de a
genera o criză majoră în România, privind aspectele teritoriale – din cauza minorităţii maghiare, majoritară în
sud-estul Transilvaniei, dinspre care s-ar putea emite idei separatiste – aceasta nu a apărut, unul dintre motive – pe
lângă politica de largă deschidere privind minorităţile în România – a fost şi faptul că teritoriile locuite de
minoritatea maghiară nu se învecinează direct cu Ungaria. De asemenea, o situaţie specială se înregistrează în
Bulgaria, unde minoritatea turcă, comasată în apropierea graniţei cu Turcia, înregistrează o puternică creştere a
ratei natalităţii.
Un domeniu care necesită o atenţie sporită în perioada următoare este cel economico-financiar,
dezechilibrul economic – încă existent între Vest şi Est (în special în cazul statelor din fosta sferă de influenţă a
URSS, printre care şi România)– putând deveni o sursă de instabilitate ce ar putea duce la apariţia unei crize de
proporţii în cadrul UE. Aceasta ar fi favorizată de faptul că partea răsăriteană a Europei a ieşit din Războiul
Rece, caracterizată de o puternică instabilitate economică. Semnele de slăbiciune economică s-au făcut simţite,
pe rând, în Polonia, Ungaria, România şi Bulgaria, când angrenate în programele de pre-aderare, aceste state au
înregistrat întârzieri economice semnificative, unele persistând până astăzi – cazul României şi Bulgariei.
De asemenea, cunoscută fiind dependenţa Europei de resurse energetice externe, se cuvine amintită
aici starea de instabilitate poate fi generată prin acţiunea combinată sau separată a unor agenţi a căror natură poate
varia, de la atacuri cu bombă până la atacuri cibernetice. Acestea pot afecta în mod negativ infrastructura, iar
pentru că infrastructura, în cazul reţelelor de conducte ce transportă petrolul de l
sondă până la staţiile de desfacere, este extrem de vastă, o transformă într-o potenţială ţintă a unui adversar.
Dependenţa crescută a Europei de resurse energetice externe, ar face ca asemenea atacuri la nivel de infrastructură
să aibă două urmări principale: întreruperea fizică a procesului necesar asigurării fluxului energetic normal şi
fluctuaţii periculoase ale preţului acestor resurse. Preţul petrolului în special şi cel al energiei în general sunt
extrem de sensibile, orice posibil conflict putând genera o creştere excesivă a preţurilor, efectul fiind declanşarea
unei crize, majore, în cazul unui sistem energetic precum cel european, care este nevoit să importe cea mai mare
parte a energiei.

9.1. Surse de instabilitate/crize ce se manifestă în spaţiul/cadrul Uniunii Europene

11
Ma voi opri în această secţiune asupra a două dintre crizele ce se manifestă în cadrul a două state
membre ale Uniunii Europene: Spania („conflictul basc”) şi Irlanda de Nord (conflict în care sunt implicaţi
protestanţii şi catolicii, susţinători ai unionismului respectiv ai naţionalismului). Modul de gestionare al acestor
crize şi şansele de rezolvare pozitivă ale conflictelor ce le-au generat pot servi, în opinia noastră, drept „lecţii
învăţate”, modele aplicabile şi altor crize similare.Faptul că Spania şi Irlanda de Nord sunt membre ale Uniunii
Europene nu a constituit singura raţiune de analiză a conflictelor desfăşurate pe teritoriile acestora, ci, avem în
plus, argumentul unor similarităţi mai mult decât sensibile, remarcate în modul lor de desfăşurare.

9.1.1. Irlanda de Nord.


Sunt deja cunoscute manifestările purtate de-a lungul secolelor de către nativii irlandezi
împotriva conducerii britanice. Presiunile îndreptate asupra guvernului britanic de a acorda independenţa
insulei au crescut continuu, până în anul 1921 când s-a obţinut o independenţă limitată. Dar presiunile au persistat,
în ideea instituirii unei autoguvernări în Irlanda, presiuni ce au întâmpinat rezistenţa protestanţilor din
nord, care doreau menţinerea uniunii cu Marea Britanie. Temerile lor erau constituite de faptul că vor fi
integraţi într-o Irlandă majoritar catolică unde libertatea lor religioasă ar fi avut de suferit. Acesteia i s-a adăugat şi
aceea că starea economiei în celelalte regiuni ale insulei se situa la un nivel precar în comparaţie cu regiunea din
nord. Cei mai mulţi dintre catolicii ce trăiau aici, însă, doreau independenţa şi o Irlandă unită. Conducerea
britanică a hotărât ca insula să fie împărţită în două părţi: cele şase ţinuturi din nord să rămână unite cu Marea
Britanie, iar celelalte douăzeci şi şase să fie independente. Această decizie a declanşat conflictul între naţionaliştii
ce nu doreau divizarea insulei şi cei care o agreau. La acel moment protestanţii constituiau majoritatea
de 2/3 din totalul regiunii, transformându-se din parte minoritară în parte majoritară. Declaraţia întâiului ministru
al Irlandei de Nord, care afirma „un parlament protestant pentru un popor protestant” contrasta puternic cu starea
de fapt din Republica Irlanda, care era în majoritate covârşitoare catolică, interpretarea ei având ca rezultat
discriminarea catolicilor în ceea ce priveşte locuinţele, locurile de muncă şi reprezentarea politică. Unioniştii au
început să domine în consiliile locale. Cauzele acestei discriminări au fost justificate de unionişti prin refuzul
multor catolici de a coopera cu statul format, ceea ce însemna că existenţa noului stat era ameninţată de o
minoritate subversivă. Situaţia s-a stabilizat, în ultimii ani, printr-un proces de pace încheiat prin semnarea
Acordului de la Belfast, pe 10 aprilie 1998. Dintre realizările notabile rezultate în urma încheierii acordului,
menţionăm formarea Parlmentului Irlandei de Nord, dar şi
anunţul IRA1 din octombrie 2001 care iniţia procesul de dezarmare. Momentan, procesul trece printr-o stare
de criză, caracterizată drept periculoasă, rezultată din refuzul unioniştilor de a colabora la putere cu republicanii, în
ciuda promisiunilor electorale emise, şi din disensiunile asupra procesului de demilitarizare (retragerea trupelor
britanice din Irlanda de Nord). Acestui motiv i se adaugă dorinţa Sinn Fein2, de a i se acorda un statut egal cu al
oricărui alt partid politic, fapt neagreat de guvernul irlandez, din cauza posibilelor legături cu grupuri de natură
paramilitară a Sinn Fein.

9.1.2. Spania („conflictul basc”)


Readoptarea sistemului democratic, după perioada de dictatură a generalului Franco, a avut printre urmări
confruntarea Spaniei cu probleme a căror rezolvare anterioară nu fusese posibilă sau dorită. Între acestea, cea mai
presantă era punerea în practică a autoguvernării, în sprijinul căreia milita cel mai fervent regiunea cunoscută drept
Ţara Bascilor. Ardenţa manifestărilor de sprijinire a degenerat în acţiuni violente iniţiate de ETA. Declaraţia
de la Lizzara a constituit primul pas semnificativ în direcţia rezolvării conflictului, semnându-se la 12 septembrie
1998, între guvern şi reprezentanţii a patru partide politice basce. În acest act se adoptă o metodologie de rezolvare
a conflictului similară celei folosite în procesul de pace din Irlanda de Nord. Însă, punctele de vedere politice
diferite s-au făcut din nou simţite. Bascii considerau problema drept una de dialog politic, reproşând guvernului
lipsa unei agende politice care să contribuie la rezolvarea conflictului, iar guvernul, de cealaltă parte, considera că
singurul mijloc de încheiere a procesului de pace ar fi fost predarea definitivă a ETA. Această divergenţă de
opinii continuă să existe şi în ziua de astăzi. Momentan, conflictul basc se află într-o perioadă de tranziţie între
sfârşitul unui ciclu de confruntări şi începutul unui ciclu de rezolvare. Ca orice perioadă de tranziţie către un
proces de pace, este contradictoriu. Vechile moduri de manifestare nu au dispărut, cele noi nefiind încă bine
dezvoltate. Societatea civilă, puternic structurată, se exprimă în favoarea manifestărilor non-violente, a
dialogului politic. De altfel, semnalul din partea populaţiei poate fi observat cel mai bine prin compararea

12
preferinţelor electoratului. Dacă după alegerile din 1998, Batasuna4, braţul politic al ETA, deţinea cel mai
mare procentaj obţinut vreodată, 15%, odată cu radicalizarea viziunii privind programul de autodeterminare basc,
acest procentaj a scăzut brusc sub 10%. Tendinţa majoritară este de a convinge ETA de necesitatea renunţării la
acţiuni violente, scăderea sprijinului acordat Batasunei demonstrând acest fapt, avertizând totodată că adepţii
metodelor radicale trebuie să împărtăşească viziunea paşnică a majorităţii în ceea ce priveşte realizarea
programului de autodeterminare basc, ori vor fi scoşi de pe scena politică. În comparaţie cu alte conflicte similare,
în acest caz există, deci, semnale că societatea este pregătită pentru un proces de pace pe care părţile implicate îl
pot realiza cu o relativă uşurinţă. Însă, deocamdată, aceste elemente reprezintă un posibil viitor care trebuie să
coexiste cu cele ale unui trecut încărcat de violenţă şi lipsă de comunicare la nivel politic.

9.2. Surse de instabilitate/crize ce se manifestă în afara spaţiului/cadrului Uniunii Europene


Principala ameninţare la adresa stabilităţii Europei, din spaţiul non-UE, rămâne zona ce poate fi etichetată
drept „călcâiul lui Ahile”, din cauza considerării ei drept posibil punct generator al unei înlănţuiri de crize, cu
implicaţii radiale (Serbia şi Albania emit pretenţii în problema Kosovo, etnia de origine albaneză în Macedonia,
Ungaria îşi îndreaptă atenţia către minoritatea maghiară din Voievodina, acestea sunt doar câteva exemple ce s-ar
putea constitui în conflicte).De curând ieşit dintr-o perioadă de frământări, spaţiul balcanic resimte încă efectele
acestora, tendinţa generală fiind, în momentul actual, de stabilizare la nivelul întregii regiuni, prin eforturile
unite ale comunităţii internaţionale.Factorii sunt generaţi, în principal, de existenţa a două viziuni diferite în acest
spaţiu. Prima este concretizată prin exprimarea sentimentelor naţionaliste şi apelul la istorie pentru a justifica
nevoia de îndreptare a greşelilor politice sau sociale din trecut. Cea de-a doua viziune implică cooperarea, ce face
apel la tragerea cortinei asupra trecutului, invocând nevoia de acţiuni şi instituţii de cooperare cum ar fi
Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană (SECI).
Viziunile naţionaliste, ca şi tensiunile etnico-religioase prezente în regiune, sunt exacerbate de lipsurile
de natură economică. Din nefericire, un alt element care a contribuit la această stare de fapt a fost impunerea
sancţiunilor survenite ca urmare a crizei iugoslave. Dovada faptului că viziunea naţionalistă se manifestă încă,
favorizată în plus şi de desele redesenări ale graniţelor, este ilustrată elocvent de încercarea recentă de formare a
unei Albanii Mari. Este cunoscut faptul că etnia albaneză are o arie de răspândire vastă în regiune. Existenţa acestei
etnii în Kosovo, Serbia, Muntenegru, Macedonia şi Grecia a folosit drept suport pentru mişcările naţionaliste (de
tipul Armatei de Eliberare din Kosovo, sau Armatei de Eliberare Naţională) în iniţierea unor acţiuni violente,
acţiuni justificate de dorinţa căpătării unor drepturi pentru etnicii albanezi.În decursul anului 2003 manifestările
militante în sprijinul ideii de formare a unei Albanii Mari au cunoscut o reînnoire prin apariţia unei noi organizaţii,
Armata Naţională Albaneză (ANA), ale cărei obiective sunt îndreptate spre realizarea uniunii tuturor albanezilor
într-un singur teritoriu. Organizaţia nu a căpătat suport popular masiv în nici o regiune locuită de albanezi (datorită
faptului că, în fiecare dintre acestea, situaţia etnicilor albanezi este reglementată legal5, ceea ce a creat o stare care,
deşi fragilă, dispune de o oarecare stabilitate). Dar apariţia ei pune în discuţie o problemă majoră, şi anume că în
spaţiul balcanic ar putea apărea o stare de conflict generată de ambiţii naţionaliste precum: „Albania Mare”,
„Croaţia Mare”, „Serbia Mare”. Sau, poate, apariţia unei asemenea mişcări este încurajată de viitorul statut, încă
nereglementat, al provinciei Kosovo. În fiecare dintre aceste două cazuri ne confruntăm, nu cu apariţia unor surse
de instabilitate ci, mai grav, cu agravarea stării de instabilitate. O scurtă privire asupra hărţii ne îndreptăţeşte să
afirmăm acest lucru. În Albania se găsesc 3 milioane de albanezi, în Kosovo 90% din populaţie este constituită
de etnici albanezi, Macedonia înglobează alte 500.000 în vest la graniţa cu Albania şi Kosovo, în Muntenegru se
află 60.000 de albanezi şi peste 60.000, în sudul Serbiei. Comunităţi albaneze există şi în Grecia, Italia, Bulgaria şi
Turcia.
Etnicii albanezi aparţin a două grupuri diferite cu dialecte şi structuri sociale distincte: Ghegi şi Tosci.
Majoritatea este constituită de grupul Gheg care, din punct de vedere religios, este alcătuit îndeosebi din
musulmani, numai 10% fiind romano- catolici. Dintre Tosci musulmani sunt mai puţin de 80%, ceilalţi 20% fiind
ortodocşi. Existenţa acestor două diviziuni în rândul etniei albaneze prezintă o importanţă semnificativă, putându-
se constitui în funcţie de situaţie, un factor inhibator sau, ceea ce nu ar fi de dorit, factor generator de conflict,
pentru că factorul religios, asociat celui etnic, a constituit deseori motivul a numeroase disensiuni în Balcani,
spaţiu de confluenţă a creştinismului ortodox şi catolic cu islamul. Un motiv ar fi acela că deşi naţiunile sunt bine
constituite, cu puternice conştiinţe naţionale, religia reprezintă un element important de definire al naţiunilor. În
general, ierarhiile religioase respectă normele de funcţionare ale statului modern. Curente „fundamentaliste” se

13
întâlnesc în grupurile musulmane albaneze din zonele ce au aparţinut RSF Iugoslavia – cu legături în Iran,
Arabia Saudită, Libia, Turcia – precum şi în spaţiile ortodoxe – Republica Srpska. Contradicţiile naţionale,
politice şi economice din fostul spaţiu iugoslav au determinat, în principal, crizele şi conflictele armate din
perioada anilor ’90; factorul religios le-a stimulat şi exacerbat, însă, de cele mai multe ori. O posibilă sursă de
instabilitate ar putea fi reprezentată de fundamentaliştii islamici ce adoptă o atitudine „duplicitară”: pe de o
parte, acceptă temporar iniţiativele SUA şi NATO în Bosnia-Herţegovina, Kosovo şi Macedonia; pe de altă parte,
se manifestă tendinţa de formare a unui „nucleu de putere” islamic în Balcani, ce ar putea fi opus Occidentului.
Plasarea acestui „nucleu” (Albania, Sandjeak, vestul Macedoniei, Kosovo, zone din Bosnia-Herţegovina) în spaţiul
de securitate NATO, într-o regiune aflată la „frontiera” UE (spaţiu populat cu milioane de musulmani), într-o
regiune „supraîncărcată” de tensiuni şi contradicţii interetnice şi religioase, poate genera periculoase
ameninţări la adresa securităţii euro-atlantice. În mod concret, grupări fundamentaliste – susţinute de grupări
similare din Orientul Mijlociu – şi-au făcut simţită prezenţa în Albania şi Kosovo, în zone cu o puternică prezenţă a
clerului şi şcolilor islamice, cu dificultăţi economice şi cu o rată explozivă a natalităţii.

9.3. Povacari viitoare


În afara dezacordurilor din interiorul Uniunii Europene, există probleme asemănătoare şi în cadrul relaţiilor
dintre SUA şi Europa. Asemenea dezacorduri îşi au rădăcinile într-o varietate de motive: de la tendinţele
protecţioniste la abordări legislative şi filosofii diferite. Uniunea Europeană are viziuni diferite de SUA asupra
următoarelor aspecte:
- cooperarea în probleme de apărare militară a statelor ce deţin atât statutul de membru NATO, cât şi cel de
membru UE;
- zidul de securitate dintre Israel şi Palestina, susţinut de SUA şi dezaprobat de UE;
- intervenţia coaliţiei condusă de SUA în Irak, cu care unele state europene nu au fost de acord;
- Curtea Internaţională de Justiţie, faţă de care americanii doresc protecţie totală (SUA nu sunt o parte în Tratatul
CIJ);
- liberalizarea şi reforma comerţului cu produse agricole, unde SUA doresc limitarea reformei Politicii
Comune Agricole.
Cu toate că procesul de unificare europeană poate fi afectat, aceasta nu înseamnă că mediul
internaţional de securitate este influenţat negativ de dezacordurile dintre UE şi SUA, ci, din contră, cele mai
importante probleme întrunesc acordul ambelor entităţi:
-neproliferarea armelor de distrugere în masă,
-menţinerea păcii în Balcani,
-lupta împotriva terorismului,
-reconstrucţia democratică în Irak şi Afganistan,
-restabilirea păcii între israelieni şi palestinieni.

10. Noua criza economică

10.1. Origini
În primul rând, trebuie stabilit modul în care au decurs evenimentele care au culminat cu criza financiară
mondială. Totul a început la finele anului 2006, în Statele Unite, când piaţa ipotecară a pornit pe o pantă
descendentă.Milioane de americani contractaseră credite ieftine, atraşi de brokerii care în goana după profit ar fi
împrumutat pe oricine de dragul comisionului. Ca un exemplu putem da Weston Ranch, o suburbie creată din
nimic în Madison, Wisconsin, care promitea foarte multe (în urmă cu 15 ani) familiilor cu venituri reduse.
Proprietarii au fost atraşi de visul unei case proprii, achiziţionată cu credite subprime (împrumuturi acordate pe
baza unor venituri incerte) sau de mirajul unui profit considerabil dacă preţurile ar fi continuat să scadă. Atunci
când piaţa imobiliară americană a început să scadă şi amatorii de case ieftine sau de speculaţii s-au evaporat,
Weston Ranch şi alte astfel de cartiere au fost fărâmiţate de executări judecătoreşti pe motiv de neplată a ipotecilor.
Într-un cuvânt, piaţa imobiliară americană a fost cuprinsă de haos.Unul din punctele de vârf din toată această
poveste a fost pe 9 august 2007, când piaţa împrumuturilor pe termen scurt a îngheţat.
Banca franceză BNP Paribas a decis să suspende trei dintre fondurile sale de investiţii. Francezii au fost primii care
au conştientizat iminenţa unei crize şi au tras semnalul de alarmă, iar în următoarele luni nume mari din lumea

14
bancară a admis că au probleme cu aceste credite subprime În acest sens au fost luate măsuri pentru ca activităţile
băncilor să revină la normal. De exemplu, Banca Centrală Europeană a pompat 95 de miliarde de euro, Fed şi
Banca Japoniei au luat măsuri similare, însă băncile pretindeau spor de risc, aşa că ratele dobânzilor au urcat
vertiginos.
Prima problemă, în zona Uniunii Europene, s-a consemnat în Marea Britanie, în august 2007 când
Northern Rock, cel mai mare furnizor de credite ipotecare din Marea Britanie, a început să se prăbuşească.
În istoria crizei, într-o noapte de vineri, pe 18 ianuarie, banca franceză Societe
Generale a descoperit anumite elemente ciudate la o tranzacţie cu derivate executată de un dintre traderi. S-a
descoperit că Jerome Kerviel opera de un an întreg tranzacţii dubioase. Până în momentul în care a fost prins şi
poziţiile au fost lichidate, Societe Generale pierduse
4,82 miliarde de euro şi deja se ridicaseră semne de întrebare privind siguranţa unei bănci unde un singur om poate
provoca o asemenea pagubă. Însă scandalul a afectat şi mai mult siguranţa pieţei, iar băncile au devenit şi mai
reticente la împrumuturi.
Bomba de pe piaţa financiară a explodat două luni mai târziu, când Bear Stearns, un nume mare de pe Wall
Street, a fost lichidată în numai câteva zile. În acest sens, s-a primit un ajutor neaşteptat şi anume din fondurile
suverane de investiţii. Cele mai importante investiţii au venit de la The Government of Singapore Investment
Corporation care a alocat 6,8 miliarde de dolari pentru acţiuni Citigroup şi a achiziţionat un pachet de 9% din
banca elveţiană UBS sau de la Abu Dhabi Investment Authority care a investit 7,5 miliarde de dolari într-un alt
pachet la Citigroup.Wall Street-ul a fost zguduit în luna septembrie 2008 de noi prăbuşiri. A patra mare bancă de
investiţii americană, Lehman Brothers, solicita protecţie sub legea falimentului. AIG, cel mai mare asigurator din
SUA, care se confrunta cu mari probleme de lichiditate a fost salvat în ultimul moment de Rezerva Federală printr-
o infuzie de capital de 85 mld. dolari.Prin urmare, sistemul financiar american a trecut, la jumătatea lui septembrie,
prin cea mai grea săptămână din istoria sa. Putem compara că tot ceea ce s-a întâmplat se aseamănă cu un război,
în urma lui rămânând morţi, răniţi şi, desigur, supravieţuitori care vor fi nevoiţi să trăiască într-o lume nouă,
necunoscută.

10.2. Măsuri de salvare


Roţile diverselor planuri de salvare a finanţelor globale se mişcă în toată lumea. Fiecare ţară europeană îşi
urmăreşte propriul interes în cadrul crizei economice internaţionale, în ciuda spiritului de unitate pe care îl
presupune Uniunea Europeană.
-Marea Britanie a făcut primii paşi în implementarea celui mai costisitor plan de salvare a sistemului
financiar. Valoarea totală a acestuia este de 500 miliarde lire sterline. O parte din fonduri vor fi folosite pentru a
garanta creditele între bănci şi pentru a asigura lichiditatea băncii centrale din Anglia. Astfel, banca britanică
Lloyds TSB a preluat concurentul său HBOS, ameninţat de faliment. Autorităţile britanice au injectat 12 miliarde
lire sterline în banca ipotecară HBOS şi 5 miliarde în Lloyds. „Cred că numai o măsură globală poate reface în
totalitate încrederea necesară pentru a construi ordinea financiară internaţională. Cred că Marea Britanie este prima
care face exact ceea ce cred că vor face mai multe guverne în următoarele zile”.
-Germania va aloca fonduri de 480 miliarde euro pentru refacerea sistemului bancar, prin crearea unui fond
de recapitalizare care va injecta lichiditate în bănci. De asemenea, statul german va încerca să readucă încrederea
în sistemul financiar prin garantarea creditelor. Autorităţile, împreună cu bănci şi asiguratori, au pompat 50
miliarde euro pentru a salva Hypo Real Estate, al doilea mare creditor al sectorului ipotecar din Germania.
-Franţa este o altă ţară care va aloca o sumă care va garanta împrumuturile, cu scopul de a dezgheţa
sistemul de creditare interbancar şi creditarea gospodăriilor şi afacerilor. Dexia, o bancă specializată mai ales în
finaţarea colectivităţilor locale, a primit un ajutor din partea Belgiei, Franţei şi Luxemburgului, pentru a-şi mări
capitalul.
-ING Group NV, cel mai mare grup financiar olandez, va primi 10 miliarde euro din partea guvernului
olandez, după ce compania a anunţat anterior că va afişa primele pierderi trimestriale de la înfiinţare. Grupul
financiar va vinde guvernului acţiuni preferenţiale şi va plăti o dobândă anuală de 8,5%, conform unui anunţ făcut
de ministrul olandez al finanţelor, Wouter Bos, de către directorul executiv al ING, Michel Tilmant şi de către
preşedintele băncii centrale a Olandei, Nout Wellink.
-În Spania există un plan de garantare a creditelor interbancare de 100 miliarde euro prin care se urmăreşte
să se reinstaureze încrederea în interiorul sistemului bancar şi să ofere băncilor o mai mare lichiditate

15
-În ceea ce priveşte Austria, guvernul va furniza 100 miliarde euro pentru întărirea băncilor ţării, din care
circa 85 miliarde vor fi folosite pentru garantarea împrumuturilor dintre bănci.
În Islanda, piaţa monedei străine a îngheţat după căderea celor mai mari trei bănci locale şi a planului, abandonat
de guvern, de a avea o rată de schimb fixă. În acest moment, autorităţile locale au rugat deja băncile să
folosească rezervele de valută în tranzacţii esenţiale, cum ar fi cele pentru mâncare, medicamente sau petrol.
-În Belgia, Fortis este cel mai mare angajator din sectorul privat şi aproximativ jumătate din
locuitorii ţării sunt clienţi ai băncii. Grupul financiar belgiano-olandez Fortis a fost naţionalizat de autorităţile
belgiene, olandeze şi luxemburgheze.
-De asemenea şi Grecia urmăreşte sprijinirea sistemului bancar cu până la 28 miliarde euro pentru a-l ajuta
să depăşească actuala criză a creditelor şi să limiteze impactul asupra economiei reale. „Cu o combinaţie de
garanţii de stat, participaţii şi creştere a lichidităţii care va însuma 28 miliarde euro, vom ajuta sistemul bancar să
depăşească această criză a creditelor"
-Criza s-a manifestat în statele Comunităţii Economice Europene, mai mult indirect, la nivelul evoluţiei
monedelor naţionale, din cauza comportamentului regional al investitorilor străini. Leul, zlotul, coroana cehă şi
forintul maghiar au evoluat ca tendinţă în tandem de apreciere sau depreciere în funcţie de schimbarea
sentimentului investitorilor de la aversiune la apetit pentru risc. Pieţele bursiere de la Bucureşti, Sofia, Praga sau
Budapesta au resimţit şi ele, ca toate bursele europene, căderile cotaţiilor.Băncile din Europa Centrală şi de Est au
fost afecate de criză împreună cu băncile dinEuropa de Vest şi Statele Unite, însă câştigurile lor au rămas relativ
stab
În ceea ce priveşte România, guvernul a luat hotărârea de ridicare a plafonului de garantare din bănci de la
20.000 euro la 50.000 euro. Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, a precizat că plafonul anterior de garantare, de
20.000 euro, acoperea 99,2% din depozite, dar că cele 0,8% din depozite mai mari de 20.000 euro însumează 40%
din volumul economisirii din România.
Ca o concluzie generală, măsurile adoptate de autorităţile din Europa Centrală şi de Est au numitori
comuni. Depozitele populaţiei sunt garantate de la 50.000 euro sau integral, iar şefii statelor au ieşit la rampă să
dea aigurări că sistemele bancare sunt solide şi nu au probleme de lichiditate.

10.3. Perdanţi
Criza financiară care a dus la prăbuşirea Wall Street-ului a lăsat zeci de mii de specialişti americani
din sistemul financiar fără un loc de muncă, urmând ca alte câteva mii să aibă aceeaşi soartă. Specialiştii în
recrutare spun că tot mai mulţi profesionişti americani, în special cei din finanţe, s-au interesat deja despre
oportunităţile de angajare din afara Statelor Unite.
De asemenea, angajatorii din Europa apelează la cei americani care i-au în considerare această mişcare,
chiar dacă marile metropole din Europa au fost afectate de criza creditelor ipotecare.
Industria auto a fost lovită în plin de criza financiară. Renault, Ford, General Motors, Toyota, Volkswagen, BMW
sunt doar câţiva dintre marii jucători prinşi nepregătiţi.
În ceea ce priveşte România, un sector grav afectat de criza mondială este cel al pensiilor private şi anume
prin scăderea numărului de noi intraţi pe piaţa muncii, pe fondul reducerii investiţiilor străine şi prin diminuarea
creşterilor salariale din sectorul privat.
„Măririle salariale vor fi, probabil, mult mai prudente în următoarea perioadă şi atunci veniturile fondurilor
(pensia) nu vor mai creşte aşa cum se aşteptau administratorii, dar şi participanţii”.
Din cauza scăderii dramatice a vânzărilor şi uzinele Dacia si au oprit activitatea de producţie in nenumarate randuri
. În aceste condiţii, specialiştii se întreabă ce se va întâmpla şi cu investiţia de sute de milioane de euro pe
care americanii de la Ford s-au angajat s-o facă la Craiova. Oamenii nu mai cumpără maşini pentru că băncile nu
mai dau credite atât de uşor.
Din acelaşi motiv, au fost puse în aşteptare şi multe proiecte imobiliare, iar efectele stagnării acestor lucrări
se propagă şi în alte sectoare ale economiei, precum construcţiile sau transporturile.
La fel ca multe industrii care suferă din cauza crizei globale a creditelor şi încetinirii consumatorilor, multe
companii de IT resimt efectele cauzate de scăderea cererii. Investiţiile în companiile de IT au scăzut cu 10%, faţă
de trimestrul al doilea, la 2,73 miliarde dolari. În schimb, energia regenerabilă, un sector mai performant din
industria IT, a înregistrat o creştere a investiţiilor cu 71 de procente faţă de trimestrul al doilea, până la un record
de 1,08 miliarde dolari.

16
Criza financiară internaţională a dus la scăderea vânzărilor de produse şi servicii de lux din România.
Domeniul auto este cel mai afectat segment al pieţei locale de lux, ace
fiind urmat de piaţa ceasurilor, a accesoriilor (genţi şi articole din piele). De asemenea, produsele de design interior
şi mobilierul de lux au înregistrat o scădere vizibilă în ceea ce priveşte vânzările. Unul din domeniile în care
vânzările nu par a fi afectate este cel al bijuteriilor.
Bursele europene au fost afectate de un nou val de scăderi, principalii indici bursieri au inregistrat corectii de peste
8%.De exemplu:
La Paris, titlurile Societe Generale s-au depreciat cu 15,22%. La Amsterdam acţiunile ING au pierdut
15,93% din valoare.La Viena, acţiunile Raiffeisen International Bank au pierdut 13,21 %, în vreme acţiunile Erste
Bank au scăzut cu 12,81%.Acţiunile băncii KBC au scăzut cu 13,03% pe bursa belgiană.La Frankfurt, acţiunile
Hypo Real Estate au scăzut cu 4,50%, în vreme ce acţiunileDeutsche Bank au coborât cu 5,63%.La Milano,
titlurile băncii Intesa Sanpaolo s-au depreciat cu 12,04%, iar acţiunileUniCredit au scăzut cu 9,67%.Pe bursa
londoneză, acţiunile bancare au suferit noi corecţii, astfel tilurile HSBC au pierdut 16,48%, iar acţiunile Barclays
au coborât 14%. Acţiunile Royal Bank of Scotland au scăzut cu 8,96%, în timp ce titlurile băncii HBOS au pierdut
10,30%.

10.4. Câştigătorii
Pe lângă marii perdanţi, există şi câştigători. Specialiştii din zona bursieră consultaţi de Wall-Street au
explicat care sunt instituţiile şi persoanele ce vor avea de câştigat de pe urma crizei financiare.
Întotdeauna există şi investitori care au de câştigat, la fel cum şi atunci când pieţele creşteau existau mereu şi
investitori care pierdeau.
În primul rând sunt investitori care au mizat pe scăderea pieţelor, sau cel puţin a unei părţi a acţiunilor, şi
care au avut de câştigat sume importante.Un alt tip de câştigători de pe urma acestei crize sunt companiile pe care
criza le-a prins într-o situaţie financiară solidă şi care îşi pot permite să înghită o parte a competiţiei la un preţ
foarte scăzut şi să se poziţioneze foarte bine pentru viitor. Există deja cazul Bank of America care a preluat Merrill
Lynch după ce aceasta ajunsese aproape de faliment.În general companiile şi investitorii pe care criza i-a prins cu
datorii puţine şi cu rezerve importante de bani pot avea de câştigat, cu condiţia să ştie să profite de oportunităţile
care apar.
La nivel general, vor exista şi beneficii de altă natură. „Probabil susţinătorii curentului antiglobalizare îşi
îngroaşă rândurile în aceste vremuri, la fel adversarii liberalismului economic de tip american. Pe termen lung însă,
în condiţiile în care criza se va adânci, calitatea vieţii – aşa cum este ea înţeleasă în zilele noastre - va fi afectată”.
Prin urmare, una din categoriile care poate fi declarată câştigătoare din criza financiară sunt speculatorii. Deşi
specialiştii susţin că nu sunt foarte mulţi aceia care ştiu să profite de scăderile dramatice, există totuşi oameni care
au reuşit să facă bani din criză.
Criza economică din ultima perioadă a dus la creşterea cererii pentru obţinerea unei diplome de masterat în
administrarea afacerilor (MBA), în condiţiile în care angajaţii se tem de posibile restructurări de personal în cadrul
companiei unde activează.„În ţările dezvoltate, şcolile care oferă MBA au şi mai mare căutare din momentul
declanşării crizei financiare, pentru că angajaţii vor, pe de o parte, să fie pregătiţi din punct de vedere educaţional,
pentru a face faţă restructurărilor de personal, iar pe de altă parte vor să înţeleagă mecanismele pieţei şi să aibă
informaţiile necesare combaterii efectelor crizei în cadrul companiei în care lucrează”7.

10.5. Măsuri comune pentru Uniunea Europeană


Criza financiară, care s-a declanşat în Statele Unite ale Americii, a făcut numeroase ravagii şi în Europa.
Multe state membre au fost nevoite să ia măsuri pentru a sprijini băncile aflate în dificultate.Liderii Uniunii
Europene s-au angajat să coordoneze eforturile naţionale pentru a sprijini sistemul bancar, pentru a-i proteja pe
deponenţi şi pentru a creşte fluxul de credite. Potrivit planului, guvernele naţionale ar urma să cumpere participaţii
la bănci pentru a le ajuta să-şi consolideze finanţele şi să garanteze, temporar, refinanţarea băncilor pentru a
reduce criza creditelor.De asemenea, guvernele europene s-au angajat să garanteze creditele interbancare până în
2009 şi sunt, de asemenea, dispuse să garanteze împrumuturi noi cu o durată maximă de 5 ani. În acest sens, liderii
europeni, în cadrul summit-ului de urgenţă întrunit la Paris, au elaborat un plan comun pentru a face faţă crizei
financiare, plan ce a fost analizat în cadrul întâlnirii de la Bruxelles din 15 octombrie. Planul comun de acţiune s-a
referit la o serie de modalităţi de ieşire din criză.

17
11. Rolul organizatiilor internaţionale de securitate in menţinerea pacii si stabilităţii in Europa
În noua ordine mondială stabilită după încheierea Războiului Rece, specialiştii au sugerat că este necesară
îndeplinirea a şase obiective:
-furnizarea către toate statele a garanţiilor împotriva unei agresiuni externe;
-furnizarea mijloacelor de protecţie a drepturilor minorităţilor şi a grupurilor etnice în interiorul statelor;
-crearea unui mecanism pentru rezolvarea conflictelor regionale fără acţiunea unilaterală a marilor puteri;
-angajamentul marilor puteri de a nu sprijini militar conflictele dintre alte naţiuni sau dintre facţiuni politice din
cadrul aceleiaşi naţiuni;
-creşterea fluxului de asistenţă tehnică şi financiară către ţările în curs de dezvoltare, cu scopul accelerării
procesului de tranziţie economică şi socială;
-conservarea mediului global ca bază a dezvoltării susţinute a tuturor.
Realizarea acestor scopuri depinde în mare măsură de activitatea organizaţiilor internaţionale de securitate,
însă numărul acestora este deosebit de mare la nivel global astfel încât este dificil de stabilit rolul concret pe care
îl joacă (între anii 1945-1949 existau aproximativ 100 astfel de organizaţii, iar în ultimii ani se estimează existenţa
unui număr de patru ori mai mare). Din acest motiv, poate fi stabilită o listă de criterii aplicabile organizaţiilor de
securitate ce simplifică analiza:
1. sunt create pe baza acordurilor dintre state;
2. sunt un instrument de cooperare voluntară;
3. au un caracter permanent;
4. sarcinile acestora sunt orientate către: prevenirea conflictelor; lupta împotriva terorismului; rezolvarea paşnică
a disputelor; activităţi de menţinere a păcii; acţiuni umanitare; sprijinirea reconstrucţiei politice, economice
şi sociale a părţilor implicate în conflict etc.Folosind aceste criterii de selecţie, se observă că, în Europa,
cele mai importante organizaţii internaţionale care activează sau au activat în trecutul apropiat sunt: Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU), Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), Uniunea Europeană (UE),
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE), Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est şi
fosta Uniune a Europei Occidentale (WEU).
În Europa post-Război Rece, configurarea soluţiilor pentru menţinerea păcii şi stabilităţii reprezintă o
misiune nu tocmai uşoară. Chiar şi înainte de momentul căderii Zidului Berlinului, la începutul secolului
trecut, Europa a fost nevoită să se confrunte cu situaţii de criză ce au vizat atât teritoriul naţional al statelor
implicate, cât şi lupta pentru alte spaţii. De la criza dintre Franţa şi Germania, generată de dorinţa de cedare a unor
teritorii din Maroc (1906), atentatul de la Sarajevo (1914) ce a dus la un război generalizat în Europa şi în lume,
insurecţia ungară (1956) şi până la conflictele din Balcani din anii ’90, soluţiile ce au fost aplicate situaţiilor de
criză au variat de la caz la caz, iar rolul organizaţiilor internaţionale de securitate în rezolvarea acestor situaţii s-a
stabilizat abia în ultima perioadă. Cele mai concludente exemple sunt cele din Bosnia şi Kosovo, în care instituţiile
şi organizaţiile de securitate au conlucrat pentru a preveni escaladarea conflictelor.

11.1. Implicarea organizaţiilor internaţionale de securitate în crizele europene din balcanii post 89”
Pornind de la ONU, al cărui instrument, rezoluţia, autorizează acţiunile destinate stopării crizelor şi
conflictelor, fiecare organizaţie şi instituţie de securitate deţine mijloace specifice pentru astfel de situaţii.
Anul 1991 este cel care marchează transformarea crizei din Iugoslavia într-un conflict deschis. ONU a făcut
eforturi remarcabile pentru a rezolva conflictul şi, în septembrie 1991, prin Rezoluţia nr. 713 a Consiliului de
Securitate, impune un embargou complet şi general asupra armelor în Fosta Iugoslavie. Urmează Rezoluţia nr. 749

18
(aprilie 1992) ce autorizează desfăşurarea Forţei ONU de Protecţie (UNPROFOR). Acesta a fost începutul unei
perioade de peste patru ani de activităţi militare ale ONU în fosta Iugoslavie cu scopul încetării focului şi furnizării
de ajutor umanitar populaţiei. Aceste activităţi au inclus: UNPROFOR, Operaţiunea „Provide Promise” (ajutor
umanitar furnizat pe calea aerului), Forţa de Desfăşurare Preventivă a ONU în Macedonia (UNPREDEP),
Administraţia de Tranziţie a ONU pentru Slovenia de Est (UNTAES) şi Organizaţia ONU pentru Reinstaurarea
Încrederii în Croaţia (UNCRO).În Bosnia nu a acţionat numai ONU, ci şi NATO, UEO şi OSCE.Analiza
documentelor politice2 relevă faptul că bazele politice pentru rolul NATO în Fosta Iugoslavie au fost stabilite
în iunie 1992, când miniştrii de Externe ai NATO au anunţat că sunt gata să sprijine activităţile de menţinere a
păcii sub egida
Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (CSCE), redenumită OSCE. În decembrie 1992,
miniştrii de Externe ai NATO au declarat că sunt pregătiţi să sprijine operaţiunile UNPROFOR sub
autoritatea ONU. Alianţa a iniţiat o serie de operaţii maritime de către forţele navale ale NATO, în conjuncţie cu
UEO pentru a monitoriza şi a aplica embargoul ONU în Marea Adriatică (Operaţiunea „Sharp Guard”). Forţele
aeriene ale NATO au fost desfăşurate cu scopul monitorizării şi aplicării interdicţiei de zbor ONU asupra Bosniei-
Herţegovina (Operaţia „Deny Flight”). De asemenea, NATO a furnizat şi sprijin aerian pentru UNPROFOR în
cursul desfăşurărilor sale de trupe în Croaţia şi Bosnia, iar ca răspuns la atacurile sârbe cu mitraliere în Sarajevo,
NATO a lansat o serie de lovituri aeriene împotriva sârbilor bosniaci (Operaţiunea „Deliberate Force”).În plus faţă
de participarea la Operaţiunea „Sharp Guard”, Uniunea Europei Occidentale a condus două operaţii în Fosta
Iugoslavie: una pe Dunăre şi una în Mostar, Bosnia. Operaţia UEO pe Dunăre a oferit suport logistic pentru
embargoul ONU. În ansamblu, mai mult de 300 de ofiţeri de poliţie şi vamali şi 11 patrule navale au fost
activaţi/activate în astfel de activităţile pe Dunăre. Coordonarea strânsă a fost menţinută de statele riverane
Bulgaria, România şi Ungaria (parteneri asociaţi la UEO), iar Centrul pentru Coordonare şi Sprijin a fost plasat la
Calafat, România. Începând cu iulie 1994, UEO a asistat şi Uniunea Europeană în administrarea oraşului Mostar
prin înfiinţarea Forţei Unite de Poliţie (Unified Police Force), ce a fost condusă la nivel întrunit de croaţii şi
musulmanii din Bosnia-Herţegovina şi de către ofiţerii de poliţie desfăşuraţi de ţările UEO.
Se observă că fiecare dintre aceste organizaţii de securitate acţionează în strânsă cooperare cu cele
implicate în teatrul de operaţii, fără a altera voinţa politică specifică şi fără a eluda normele internaţionale. Astfel,
NATO a demonstrat că poate fi flexibilă şi adaptabilă, iar cu o ghidare politică clară, partea militară poate realiza
cu succes sarcinile ce i s-au dat de către autoritatea politică. Succesul desfăşurării IFOR ţine nu numai de
presiunea opiniei publice de a lua măsuri vis-à-vis de masacrul din ţară şi oportunitatea de a realiza un acord
permanent oferit de Acordul de Pace de la Dayton, ci şi de structura militară şi politică eficientă a celorlalte
organizaţii. Studiind evenimentele desfăşurate în cadrul operaţiilor NATO şi cele ulterioare, se poate afirma
că prima operaţie a Alianţei în afara spaţiului său a fost un succes militar, dar au existat o serie de probleme-cheie
cărora IFOR a trebuit să se adreseze pentru a preveni producerea lor:
- în primul rând, Acordul de la Dayton nu a desemnat o singură autoritate care să sincronizeze aspectele militare,
politice, economice şi umanitare ale misiunii. Aranjamentele ad-hoc au fost folosite iniţial pentru a facilita
colaborarea şi cooperarea, iar acordurile formale au fost introduse mai târziu;
- activităţile civil-militare în sprijinul operaţiilor de pace au fost noi pentru NATO. Nu a existat o viziune comună a
comandanţilor şi a personalului la toate nivelurile IFOR asupra capabilităţilor, rolurilor şi misunilor, în special
cele ale CIMIC. În plus, aspectul civil-militar nu a primit suficientă atenţie în timpul planificării şi fazei
iniţiale de execuţie din cauza accentuărilor grave ale itemilor de impunere militară a Acordului de la Dayton şi a
protecţiei forţei;
- operaţia a fost solicitată la momentul când NATO şi ţările îşi reduceaustructura de forţe. Statele nemembre şi
cele PfP, dar şi Federaţia Rusă au fost implicate cu NATO într-o operaţie reală pentru prima dată, în condiţiile
în care nu exista o experienţă anterioară similară. Operaţia nu numai că a fost prima în afara zonei Alianţei, ci
prima operaţie terestră majoră. NATO a preluat-o de la ONU şi alte structuri de menţinere a păcii ceea ce a dat
naştere la câteva probleme. Prevenirea ostilităţilor a fost o preocupare majoră din cauza fragilităţii aranjamentelor
de pace din Bosnia. Au existat şi probleme morale asociate cu desfăşurarea trupelor în perioada Crăciunului.
Din aceste motive, nu a trebuit să fie subestimat gradul de dificultate cu care s-au confruntat naţiunile şi Alianţa în
întregul proces de pregătire şi desfăşurare de trupe în Bosnia.
În Bosnia, mijloacele diplomaţiei preventive şi desfăşurării preventive de forţe internaţionale nu au fost
folosite în totalitate înainte de escaladarea conflictului,implicarea ONU fiind graduală, în timp ce, în

19
Macedonia, au fost desfăşurate preventiv trupe de menţinere a păcii la graniţele cu Albania şi Serbia în
baza Rezoluţiei nr. 795 a Consiliului de Securitate. Mandatul viza monitorizarea şi raportarea situaţiilor
critice care ar putea afecta stabilitatea Macedoniei. De asemenea, OSCE (CSCE în acea perioadă) s-a
implicat, folosind două dintre mecanismele sale de prevenire a conflcitelor: stabilirea unei misiuni permanente la
Skopje şi analiza periodică a situaţiei de către Înaltul Comisar pe Probleme de Minorităţi Naţionale. În prezent,
Uniunea Europeană a preluat de la NATO operaţia„Amber Fox”, punând bazele unui important proces de
cooperare în interesul păcii şi stabilităţii în Europa.
Acţiunile preventive ce au avut loc în Macedonia au arătat că, deşi nu a existat nici un conflict violent, un
număr de actori internaţionali au asistat la implementarea unei abordări non-violente a managementului
conflictului. Aceasta a implicat nu numai organizaţii internaţionale şi regionale, ci şi ONG-uri.
În cazul Kosovo3, operaţiile NATO în Balcani au fost iniţiate ca misiuni de impunere a păcii alături de
desfăşurarea IFOR în Bosnia, în decembrie 1995, dar, încă din primele etape, s-au transformat rapid în misiune de
menţinere a păcii. Odată cu desfăşurarea Forţei de Stabilizare (SFOR), în decembrie 1996, şi transferarea
autorităţii de la IFOR la aceasta, operaţia militară a continuat, în principal, ca misiune de menţinere a păcii. În
timp, activităţile SFOR s-au schimbat, devenind o operaţie de cooperare între civili şi militari.
În această criză s-au implicat, în principal, ONU, OSCE şi NATO. Comunitatea internaţională a
devenit preocupatăde escaladarea conflictului, consecinţele umanitare şi riscul întinderii în ţările vecine.
Ameninţarea loviturilor aeriene NATO, de la sfârşitul anului 1998, l-a determinat pe preşedintele Milosevic să fie
de acord cu cooperarea şi încheierea violenţelor. Rezoluţia 1199 a Consiliului de Securitate al ONU a stabilit
limitele numerice ale forţelor sârbe în Kosovo şi scopul operaţiilor acestora, iar Rezoluţia 1203 a aprobat două
misiuni care să observe respectarea încetării focului. OSCE a desemnat şi a desfăşurat în Kosovo Misiunea de
Verificare (KVM) pentru a observa îndeplinirea pe teren a sarcinilor şi instalarea NATO şi a implementat o misiune
de supraveghere aeriană – Operaţia SUA „Eagle Eye”. În sprijinul OSCE, NATO a desfăşurat Allied Rapid
Reaction Corps (ARRC) în Macedonia pentru a asista la evacuarea de urgenţă a membrilor KVM dacă noul
conflict i-ar fi pus în pericol. SUA deja aveau trupe în Macedonia în sprijinul operaţiei ONU care
monitoriza graniţa sârbă, operaţie pe care au şi preluat-o. Noua misiune a fost să menţină infrastructura
americană în Macedonia, ce ar fi fost necesară ca zonă logistică pentru susţinerea de către SUA a desfăşurării
conduse de NATO în Kosovo.
La 28 mai 1998, Consiliul Nord-Atlantic, întrunit la nivel de miniştri de Externe, a stabilit două
obiective majore referitoare la criza din Kosovo:
1. sprijinul pentru rezolvarea paşnică a crizei prin contribuţia la răspunsul comunităţii internaţionale;
2. promovarea stabilităţii şi securităţii în ţările vecine, în special în Albania şi Fosta Republică Iugoslavă a
Macedoniei.
În ciuda eforturilor ONU şi NATO, conflictul din Kosovo a reizbucnit la începutul anului 1999. Eforturile
de mediere internaţională din februarie şi martie de la Rambouillet au eşuat. La 20 martie, a devenit evidentă
necesitatea retragerii KVM din Kosovo, în Macedonia. După eforturi diplomatice de ultim moment, Secretarul
General al NATO a dat ordin de executare a loviturilor aeriene. După 11 săptămâni de bombardamente aeriene în
Serbia şi Kosovo, operaţia aeriană a fost suspendată, iar NATO a desfăşurat în teatru Forţa Kosovo (KFOR) cu
scopul restabilirii păcii. La sfârşitul anului 2003, ONU a anunţat că acordarea statutului final al provinciei
Kosovo va fi făcută nu mai târziu de mijlocul anului 2005, după îndeplinirea condiţiilor necesare. Cu toate
acestea, violenţele între sârbi şi albanezi sunt reluate în martie 2004, iar KFOR intră în stare de alertă, deşi calmul
pare a fi restabilit în prezent. Aceste evenimente recente au determinat guvernul de la Belgrad să afirme că este
necesar ca Uniunea Statală Serbia-Muntenegru să adere de urgenţă la Parteneriatul pentru Pace, cu
scopul facilitării reglementării eficiente a crizei din Kosovo. Realizând o comparaţie între aceste două conflicte,
reiese faptul că viziunea comunităţii internaţionale asupra conflictul din Bosnia este diferită în comparaţie cu
cea din Kosovo. Luptele din Kosovo ar fi putut implica Albania şi Muntenegru pentru a fractura Macedonia şi,
posibil, ar fi implicat Grecia şi Turcia. De aceea, a devenit necesară acordarea unei mai mari atenţii asupra Kosovo,
decât asupra Bosniei. Câteva bombardamente NATO l-au determinat pe Milosevic să vină la masa negocierilor în
cazul Bosniei în 1995, dar această abordare nu a fost valabilă şi pentru Kosovo. Capitularea sârbă a venit după
câteva luni de bombardamente devastatoare ce au inclus nu numai Kosovo, ci şi Serbia. În Bosnia, politica NATO
a fost în armonie cu scopul statului bosniac: securitate şi independenţă pentru o democraţie multietnică. În Kosovo,
politica NATO nu a corespuns nici cu cea a moderaţilor şi nici cu cea a militanţilor albanezi care cereau nu

20
restabilirea autonomiei, ci independenţa. Ca rezultat, aliaţii europeni şi NATO au fost întrucâtva ezitanţi în
intervenţia militară fără o rezoluţie ONU permisivă.Pentru Kosovo, Rezoluţia 1244 a furnizat mandatul politic ce
includea un rolimportant pentru forţa de securitate internaţională. Aceasta detaliază relaţia strânsă de care era
nevoie între autorităţile civile (Misiunea Administrativă Interimară ONU în Kosovo-UNMIK)şi autorităţile
militare (KFOR). Rezoluţia stabilea că Reprezentantul Special al Secretarului General trebuie să lucreze cu KFOR
pentru a asigura ca ambele entităţi să opereze pentru îndeplinirea aceloraşi scopuri într-o manieră mutuală.
Comandantul KFOR a arătat clar că succesul misiunii sale depinde de succesul UNMIK. Spre deosebire de
Bosnia, unde Franţa şi Marea Britanie erau deja la faţa locului ca parte a ONU, în Kosovo nu au existat forţe
aliate şi nici o infrastructură care să sprijine desfăşurarea. Naţiunile NATO au construit nivelurile de forţă KFOR în
Macedonia în anticiparea unei posibile desfăşurări.Cazul Kosovo a redeschis discuţiile referitoare la capabilităţile
şi tehnologiilede care dispun Statele Unite ale Americii în comparaţie cu celelalte state membre NATO. Conform
declaraţiilor generalului Wesley Clark4, cheltuielile scăzute pentru apărare ale statelor europene membre NATO
şi natura preponderent statică a structurii lor de forţe determină reanalizarea rolurilor pe care acestea le au în
cadrul Alianţei.
n ceea ce priveşte activitatea Uniunii Europene în Europa de Sud-Est, scopul fundamental al acesteia este
extinderea zonei de pace, stabilitate şi securitate realizate de membrii Uniunii. În ultimii zece ani, UE a furnizat în
zonă un important ajutor de natură financiară, prin intermediul programelor specifice (peste 850 milioane euro),
dar şi de natură militară. De exemplu:
- în Kosovo, aproximativ 80% din totalul forţei este reprezentat de militarii
şi poliţia civilă a statelor membre UE;
- în Macedonia, din martie 2003, conform Acordului de Securitate semnat de
NATO şi UE, Uniunea preia Operaţia „Amber Fox”;
- din anul 2004, UE va prelua responsabilităţile de menţinere a păcii în Bosnia;
- se preconizează ca viitoarea capacitate militară europeană să fie folosită şi în Africa, unde forţele americane nu
pot fi desfăşurate la scară mare, iar NATO
intervine cu greutate.
adrul în care UE abordează relaţiile cu Europa de Sud-Est este reprezentat de Procesul de Stabilizare şi
Asociere, destinat încurajării şi sprijinului procesului de reforme interne din statele regiunii şi a cărui finalitate este
oferirea posibilităţii integrării depline în Uniune. Mai mult, ţărilor care au realizat un progres evident în termeni de
reformă politică, economică şi administrativă li se oferă o relaţie contractuală formală cu UE, ce ia forma
Acordului de Stabilizare şi Asociere (până la sfârşitul anului 2003, acesta a fost semnat de Croaţia şi Macedonia).
Totuşi, soluţia cea mai eficientă este ca atât UE, cât şi NATO să rămână angajate în Balcani
deoarece, în ciuda progreselor recente, situaţia este instabilă. Într- adevăr, multe dintre misiunile Alianţei din
Bosnia pot fi realizate mai bine de către forţele poliţieneşti aflate sub mandat UE, iar NATO îşi poate reduce
prezenţa militară în zonă. Totuşi potenţialul crescut de instabilitate necesită o astfel de prezenţă consistentă (cazul
Kosovo).

21
12. Bibliografie

Pagini WEB:
-ec.europa.eu (site Comisiei Europene)
-www.bnr.ro
-www.wall-street.ro
-www.wikipedia.org
-www.crisisweb.org
-www.un.org
-www.osce.org
-www.nato.int

Lucrări de specialitate:
-„Studii de securitate si apărare”vol 1 , dr. ConstantinMostoflei, dr. Nicolae Dolghin ,UNIVERSITATEA
NATIONALĂ DE APARARE , Centrul de Studii Strategice de Aparare si Securitate, Editura
Universitatii Nationale de Aparare, Bucureşti 2005

-,,Istoria secolului XX” prof.univ.dr. Constatin hlihor

-,, REVOLUŢIA ROMANĂ din DECEMBRIE 1989 in CONTEXT INTERNAŢIONAL” Ioan Scurtu, Editura
Institului Revoluţiei Romane din Decembrie 1989, Bucuresti 2006

Articole şi comunicări ştiinţifice:


-,,CUM AFECTEAZĂ CRIZA FINANCIARĂ PIAŢA UNIUNII EUROPENE” Popescu Maria-Florina Academia
de Studii Economice Bucureşti

-,,CRIZE ŞI INSTABILITATE ÎN EUROPA” Autori: Alexandra Sarcinschi Mihai Dinu UNIVERSITATEA


NAŢIONALĂ DE APĂRARE CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ŞI SECURITATE

22