Problematica dezvoltării nucleare

în Iran şi Coreea de Nord

1. Argument

2. Istoria bombei nucleare

1. Definirea, apariţia şi prima utilizare
2. Bomba nucleară in contextul Razboiului Rece

3. Programul nuclear al Iranului

1. Istorie
2. Tratatul de Neproliferare
3. Reacţii la dezvoltarea programului nuclear al Iranului
4.
4. Programul nuclear al Coreei de Nord
1. Contextul si necesitatea dezvoltării programului nuclear. Scurt istoric
1989-2006
2. Programul nuclear al Coreei de Nord în prezent. Amenințare la
adresa securității internaționale?

5.Concluzii

6.Bibliografie
 1. Argument

Mai mult decât orice altă inovaţie în tehnologia militară, apariţia armelor nucleare a
determinat o reconsiderare radicală a rolului războiului în politica mondială şi a conceptelor
strategice pe care s-a bazat aceasta în trecut. Războiul atinsese proporţii covârşitoare şi teribile încât
însăşi posibilitatea sa părea de neînchipuit. Mai mult ca niciodată, strategiile naţionale s-au
concentrat mai mult pe ideea prevenirii conflictului decât pe câştigarea acestuia.
Odată cu încetarea Războiului Rece posibilitatea unui schimb nuclear reciproc s-a diminuat,
însă chiar în acest moment lumea se află în faţa unor noi pericole datorate înarmării nucleare.
Discursurile preşedinţilor se axează tot mai mult pe necesitatea ca toate ţările să se unească
pentru a clădi o lume mai puternică, clădirea unui regim global capabil să prevină proliferarea
armamentului nuclear; urmărirea păcii şi a securităţii într-un sistem internaţional anarhic.
Programele nucleare ale Iranului şi Coreei de Nord reprezintă motive de îngrijorare pentru
multe ţări, aşa cum putem observa, cu uşurinţă în presa internaţională. Acest lucru se poate observa
şi din declaraţiile înalţilor demnitari americani şi israelieni. De la premierul israelian Benjamin
Netanyahu care declara că "cel mai mare pericol cu care se confruntă Israelul, dar şi lumea întreaga,
este perspectiva unui Iran nuclear"1, la rapoarte care prevăd că până în 2015 Iranul ar putea să
dezvolte şi să testeze rachete balistice intercontinentale capabile de a lovi teritoriul SUA2.
Coreea de Nord începe să fie recunoscută ca putere nucleară de către agenţiile de securitate
ale lumii şi de către experţii în apărare. Este considerată o putere nucleară capabilă să distrugă în
totalitate oraşe întregi din Japonia şi Coreea de Sud. Coreea de Nord a miniaturizat lansatoarele
nucleare până aşa încât pot fi instalate pe rachete de acoperire medie.
Ne propunem în acest studiu de caz să tratăm problema bombei nucleare în contextul actual,
apariţia şi dezvoltarea programelor nucleare ale celor două ameninţări : Iran şi Coreea de Nord.

1
http://www.ziare.com/international/israel/premierul-israelului-iranul-este-cea-mai-mare-amenintare-din-lume-
1054290
2
http://www.reuters.com/article/idUSTRE63J04H20100420?feedType=RSS&feedName=topNews
 2. Istoria bombei nucleare

Definirea, apariția și prima utilizare

O armă nucleară, numită şi bombă atomică, este o armă tehnicizată, extrem de distrugătoare
care se bazează pe energia eliberată prin următoarele două procese care s-au dezvoltat de-a lungul
timpului : fisiunea, urmată de fuziunea nucleară.
Armele nucleare s-au folosit împotriva oamenilor doar de două ori, și anume în jurul încheierii
celui de-al doilea război mondial, când SUA au aruncat câte o singură bombă atomică cu fisiune
asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki. Primul eveniment a avut loc în dimineaţa zilei de 6
august 1945, când Statele Unite ale Americii au aruncat un dispozitiv tip pistol, cu uraniu, cu codul
"Little Boy" (Băiețelul), asupra oraşului Hiroshima. Al doilea eveniment a avut loc după trei zile, la
9 august 1945 când un dispozitiv tip implozie, cu plutoniu, cu codul "Fat Man" (Grasul), a fost
aruncat asupra oraşului Nagasaki. Norul, sau "ciuperca" acestei bombe s-a înălţat mai mult de 18
kilometri deasupra hipocentrului exploziei. Folosirea acestor 2 bombe, din care a rezultat moartea
imediată a aproximativ 100.000-200.000 de oameni (majoritatea civili) şi chiar şi mai mulţi cu
trecerea timpului, a fost şi rămâne controversată. Criticii spun că a fost un act de omucidere în masă
inutil, în timp ce alţii sunt de părere că de fapt s-a limitat numărul de victime de ambele părţi prin
grăbirea sfârşitului războiului şi evitarea unor lupte sângeroase pe teritoriul Japoniei; de asemenea
se aduce argumentul reducerii înaintării sovietice (şi comuniste) în Asia drept una din consecinţele
acestor bombe. De atunci pe Pământ au fost detonate peste 2000 de arme nucleare cu scop de testare
şi demonstrare a scopurilor lor. Pe lângă folosirea lor ca arme, explozivele nucleare au fost testate şi
folosite şi pentru diverse scopuri nemilitare. Astfel, în Uniunea Sovietică, ele au fost folosite în
minerit şi la construirea de canale, minimalizându-se efectul pe termen lung.

Bomba nucleară în contextul Războiului Rece

Al doilea război mondial a adus nişte schimbări fundamentale în politica mondială. După
1945 puterile europene îşi pierd tot mai mult din putere în timp ce potenţialul economic şi militar al
SUA şi URSS creşte simţitor. Ambele ţări ajung la statutul de superputeri. Faptul că deja se ştie
efectul acestui tip de armă folosită la sfârşitul celui de-al II lea Razboi Mondial a dus la intreţinerea
unei stari de conflict diplomatic dictată de ameninţarea folosirii arsenalului nuclear : „După al
doilea război mondial, lumea şi mai ales Europa au stat parcă suspendate între o pace imposibilă şi
un război improbabil”.3 Thomas Parish în “Enciclopedia Războiului rece” , defineşte războiul rece
ca fiind „termenul general pentru conflictul politic, ideologic, strategic şi militar de după 1945
dintre aliaţii occidentali — conduşi de Statele Unite — pe de o parte, şi Uniunea Sovietică şi alte
ţări comuniste, pe de altă parte. În realitate, însă, expresia are o istorie lungă deşi puţin cunoscută,
datând din secolul al XIV-lea, când prinţul Juan Manuel, regentul Castiliei şi Leonului, a aplicat-o
luptei dintre creştinii spanioli şi mauri. Prinţul voia să spună că, spre deosebire de războaiele
„fierbinţi" sau declarate oficial, „războiul rece" începe fără o declaraţie de război şi se încheie fără
un tratat de pace”4 Reiese foarte clar faptul că, aflându-se sub ameninţarea bombei nucleare cele
doua superiputeri au preferat un război al ideilor pe plan diplomatic în locul unui război militar.
Acest lucru a dus la o cursă a înarmărilor menită să reconfigureze supremația la nivel internaţional.

3. Programul nuclear al Iranului

The Nuclear Posture Review (NPR), un document de 72 de pagini emis de Pentagon în

aprilie 2010, era considerat de apologeții administrației Obama ca fiind un pas foarte important
înspre dezarmarea nucleară globală5. Documentul oferă practic argumente care ar da legitimitate
folosirii armelor nucleare împotriva statelor ne-nucleare, pentru prima dată după cazurile Hiroshima
și Nagasaki. Țintele principale ale acestui document sunt Iran și Coreea de Nord.
În continuare vom prezenta aspecte legate de programul nuclear al Iranului, începând cu
istoria programului nuclear, continuând cu prezentarea angajamentelor internaționale ale Iranului și
reacțiile produse de dezvoltarea acestui program nuclear.

3
(Martin McCauley- “Rusia, America și Războiul Rece, 1949-1991” Ed. Polirom, Iași, 1999, pg. 9 )
4
Thomas Parish, Enciclopedia razboiului rece, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2002.
5
http://www.scribd.com/doc/29493148/2010-Nuclear-Posture-Review-Report
 Istoric

Programul nuclear al Republicii Islamice Iran își are originile cu multe decenii în urmă. În
ultimii ani, schimbările în politica globală au pus programul sub control intens și au generat și
acuzații cum că Iranul încearcă să dezvolte arme nucleare. Iranul, totuși, a dezmințit aceste acuzații,
susținând că scopul programului nuclear este doar generarea de energie.
Fundațiile programului nuclear al Iranului au fost așezate în anii '60 sub auspiciile SUA în
interiorul acordurilor bilaterale între cele două state. Astfel, în 1967 a fost construit Centrul de
Cercetare Nucleară Teheran (TNRC) și a fost condus de către Organizația de Energie Atomică a
Iranului (AEOI). TNRC a fost echipat cu un reactor nuclear de 5 megawați pus la dispoziție de
SUA. Iran semnează și ratifică Tratatul de Neproliferare Nucleară în 1968. O dată ce AEIO a fost
deschisă, și Tratatul de Neproliferare semnat, monarhul iranian Mohammed Reza Shah Pahlavi
hotărăște construirea a 23 de stații de energie nucleară pe teritoriul țării până în anul 2000, cu
sprijinul Statelor Unite ale Americii.
Până în 1975, Secretarul de Stat Henry Kissinger semnase actul normativ ”National Security
Decision Memorandum 292”, numit ”Cooperarea Nucleară SUA-Iran”, care stabilea detaliile unei
vânzări de echipament energetic nuclear către Iran, afacere care urma să aducă corporațiilor
americane peste 6 miliarde $. 6
Președintele Gerald R. Ford a semnat chiar o directivă în 1976 prin care oferea Teheranului
șansa de a cumpăra și folosi o instalație pentru extracția petrolului din combustibil nuclear,
instalație construită în SUA. Înțelegerea a fost pentru ”un ciclu nuclear” complet. Actul strategic
stipula că ”introducerea energiei nucleare va fi suficientă pentru nevoile crescânde ale economiei
iraniene și va face disponibil petrolul rămas pentru export sau pentru conversie în produse
petrochimice.7
Proiectul Bushehr prevedea construirea unei centrale nucleare, localizată la 17 km la sud de
orașul Bushehr (cunoscut și ca Bushire).
Această centrală era ideea monarhului Iranului, Mohammad Reza Pahlavi, care și-a imaginat
un timp când rezervele globale de petrol se vor termina. El declara că ”Petrolul este un material
nobil, mult prea valoros pentru a fi ars.”8 În schimb, dorea o rețea electrică națională alimentată de
centrale nucleare electrice curate, Bushehr urmând să fie prima astfel de centrală.
În 1975, firma Kraftwerk-Union A.G. A semnat un contract de 4 miliarde $ până la 6
miliarde $ pentru a construi centrala nucleară, însă s-a retras total din acest proiect. Retragerea

6
http://www.gwu.edu/~nsarchiv/nukevault/ebb268/doc05d.pdf
7
Dafna Linzer (March 27, 2005). "Past Arguments Don't Square With Current Iran Policy". Washington Post
8
"Iran Profile – Nuclear Chronology 1957–1985". Nuclear Threat Initiative. Retrieved 2006-05-18.
totală a avut loc în iulie 1979, după ce lucrările se opriseră din luna ianuarie, cu un reactor terminat
în proporție de 50% și celălalt în proporție de 85%. Compania a declarat că această măsură a
survenit în condițiile în care Iranul nu a efectuat o plată restantă de 450 milioane $. Anularea a venit
după ce faptul că Iran va renunța la acest program devenise o certitudine, după revoluția din 1979
care a paralizat economia Iranului și a dus la o criză în relațiile cu vestul. În 1984, Kraftwerk-Union
a făcut o evaluare preliminară, pentru a vedea dacă este posibil să reînceapă lucrările, dar a refuzat
acest lucru în contextul războiului dintre Iran și Irak.
Reactoarele au fost avariate de multiple atacuri aeriene irakiene între 1984 și 1988. Imediat
după, Irakul a invadat Iran, iar programul nuclear a fost oprit până la sfârșitul războiului.
În 1995, Iran a semnat un contract cu Rusia pentru a relua lucrările la centrala Bushehr,
terminată pe jumătate. Construcția este realizată de compania controlată de stat, Atostroyexport.
Rusia și-a asumat acest proiect pentru că reactorul va fi folosit doar în scopuri civile și contractul
este legitim sub tratatul de Neproliferare.
Abia în anul 2002 SUA a început să pună la îndoială intențiile nucleare ale Iranului după ce
MKO (un grup de guerilă anti-guvernamental) a dezvăluit existența centralelor Natanz și Arak.

Tratatul de Neproliferare

În prezent, 189 de state sunt semnatare ale Tratatului de Neproliferare a Armelor Nucleare,
cunoscut mai mult ca NPT. Acestea includ și cele 5 state nucleare: China, Franța, Federația Rusia,
Marea Britanie și Statele Unite ale Americii.
În 2003, Agenția Internațională a Energiei Atomice a semnalat faptul că Iran nu respectă
obligațiile sale de a se conforma dispozițiilor din acordul de protecție. Astfel, Consiliul de
Securitate al ONU a emis o serie de rezoluții ca răspuns la îngrijorările legate de acest program
nuclear9.
Iranul a declarat că programul său de îmbogățire a uraniului este destinat exclusiv unor
scopuri pașnice. Directorul general al IAEA (International Atomic Energy Agency), Nukiya Amano
a declarat în 2009 că nu a văzut nici o dovadă în actele oficiale ale IAEA că Iranul ar dezvolta arme
nucleare (potrivit publicației International Herald Tribune).

9
Implementation of the NPT Safeguards Agreement in the Islamic Republic of Iran, Resolution adopted on 4 February
2006
Reacţii la dezvoltarea programului nuclear al Iranului

Scena internațională a pus presiune pe Iran să dezvăluie toate aspectele programului său
nuclear. Presiuni au fost făcute și de partenerii de comerț: Europa, Japonia și Rusia. Iranul susține că
acestea sunt rezultatele unor încercări făcute de Guvernul SUA pentru a opri statul în încercarea de
a obține tehnologie nucleară.
Referitor la implicarea IAEA sub auspiciile ONU, Iran a răspuns acuzațiilor americane,
cooperând cu agenția, din moment ce activitățile de îmbogățire a uraniului respectă termenii din
NPT.
În august 2005, oficiali iranieni au declarat că și-au pierdut o mare parte din încredere în
IAEA; purtătorul de cuvânt al Majlis a declarat că în opinia sa, rezoluția IAEA care prevedea ca
Iranul să-și suspende activitățile de conversie a uraniului este ”ilegală”. Gradul de cooperare al
Iranului a variat, în general, în funcție de alte condiții geopolitice.
În aprilie 2010, Washingtonul a încercat să impună o nouă rundă de sancțiuni împotriva
Iranului pentru programul nuclear. În schimb, puterile Asiei, precum India sau China s-au opus
sancțiunilor împotriva Teheranului. Unii au afirmat că această criză nucleară iraniană ar putea
declanșa un nou val de înarmări în Asia, alimentate în special de motive ideologice. 10

4.Programul nuclear al Coreei de Nord

Contextul și necesitatea dezvoltării programului nuclear. Scurt istoric 1989-

2006

Necesitatea dezvoltării programului nuclear în Coreea de Nord a apărut la finele anului 1989
ca urmare a declinului URSS, pierderea garanțiilor de securitate şi sprijinul economic pe care l-a
avut aproape 45 de ani din partea acesteia. Astfel începând cu anul 1989 Coreea de Nord îşi incepe
strategia de înarmare nucleară. A urmat mai apoi o perioadă în care sateliţii Statelor Unite au
detectat o nouă construcţie în apropierea oraşului Yongbyon urmată de o perioada de incertitudine
cu privire la programul nuclear la Coreei de Nord, care deşi semnase Tratatul de Neproliferare
Nucleară în 1985 nu au permis încă inspecții ale instalaţiilor sale nucleare. În 1991 SUA susţine că
si-a retras ultimele arme nucleare din Coreea de Sud, afirmaţie care nu a fost credibilă şi nu a putut
fi probată deoarece SUA a deţinut arme nucleare pe teritoriul Coreei de Sud incă din anul 1958. Ca

10
Firzli, M. Nicolas (May 2010). "Turkey, Asia and the Iranian Nuclear Crisis". The Vienna Review.
urmare a acestui lucru Coreea de Nord permite pentru prima data vizitarea centrului nuclear de la
Yongbyon în mai 1992. Suspiciunile SUA s-au adeverit: centrala nucleară prin reactorul său de 5
kilowați transforma combustibilul uzat în plutoniu militar. În următoarele luni, nord coreenii au
interzis accesul către centrul nuclear din apropiere de Yongbyon. În martie 1993 preşedintele
american Bill Clinton începe o serie de negocieri ca urmare a ameninţarilor venite din partea Coreei
de Nord cu privire la retragrea din NPT. După 89 de zile Coreea retrage cererea facută către NPT,
SUA precizând că nu poate da „ asigurări semnificative ” conform cărora Coreea de Nord nu
produce armament nuclear. Incertitudinile la nivel internaţional au continuat şi mai mult s-au
amplificat o dată cu venirea la preşedinție a lui George W. Bush care afirma despre Coreea de Nord
la 29 ianuarie 2002 ca face parte din axa răului şi că înarmarea sa ar duce la ameninţarea păcii în
lume. Drept urmare, în octombrie 2002, oficialii nord-coreeni au recunoscut existenţa unui program
clandestin de a îmbogăţi uraniu pentru arme nucleare, care încălcă cadrul convenit şi alte acorduri.
În 2003 ca urmare a recunoaşterii existenţei programului nuclear, Coreea de Nord este somată de
către ONU să renunţe în câteva săptamâni la programul nuclear său va suporta consecinţele
cuvenite. Constrânsă fiind de situaţie, Coreea de Nord acceptă sa poarte o nouă serie de negocieri
atât cu SUA cât şi cu Coreea de Sud. Urmează un schimb dur de replici între SUA care consideră că
regimul coreean este unul „opresiv” în care oamenii mor de foame, iar de cealaltă parte, coreenii
afirmă că declaraţia lui Bush este una menită să răstoarne regimul Phenian, neajungându-se la nici
un consens. Tachinările am continuat până în anul 2006 când pe data de 9 octombrie Coreea de
Nord a efectuat un test nuclear cu rezultate pozitive. Deşi de-a lungul timpului s-au dus mai multe
negocieri cu privire la renunţarea la programul nuclear din partea Coreei de Nord, aceste au eșuat,
sistemul internaţional stând pe un butoi de pulbere numit arma nucleară.

Programul nuclear al Coreei de Nord în prezent. Amenințare la adresa

securităţii internaționale?

Tinând cont de faptul că dezarmarea Coreei de nord a înregistrat numeroase eşecuri trebuie
totuşi să observăm ameninţarea reală pe care o reprezintă aceasta la adresa securităţii internaţionale.
Recentul conflict între Coreea de Nord şi Coreea de Sud ne dau motive reale sa ne găsim îngrijorați
cu privire la folosirea arsenalului nuclear. Armata nord-coreeană a lansat în 23 noiembrie peste 200
de obuze asupra insulei Yeonpyeong, ucigând cel puţin doi soldaţi. Sud-coreenii au replicat cu 80 de
runde de artilerie şi au ordonat decolarea unor avioane de luptă. Deşi conflictul nu este singular,
aceste violenţe reprezintă actul cel mai grav de agresiune împotriva civililor, din partea Phenianului.
Pe insula Yeonpyeong, unde locuiesc aproximativ 1.300 de oameni, au fost făcute una cu pământul
70 de case. A fost primul atac de artilerie de pe teritoriul sud-coreean din 1953. Oricare ar fi
motivele, este de dorit ca acest conflict să nu degenereze. Marile puteri mondiale - Statele Unite,
Rusia si China au facut apel la calm si la rezolvarea pe calea negocierii a conflictului. Sperăm ca ele
să fi învăţat ceva din războaiele anterioare şi anume că nimeni nu are de câştigat de pe urma unui
conflict de proporţii. Mai ales când este implicat armamentul nuclear. Inevitabil apare întrebarea :
oare Coreea de Nord se va limita la atât fără să folosească armamentul nuclear mult mediatizat în
timp? Pe plan internaţional au apărut diferite opinii cu privire la cele întamplate în peninsula
coreeană. Toate țările, însă, privesc cu reticenţă acest conflict, mai ales SUA care nu-şi mai permite
o implicare armată mai ales după ce s-a întamplat în Irak şi Afganistan de unde practic nu se mai pot
întoarce onorabil deoarece scopul a fost depăşit : acela de a lupta împotriva terorismului. Cât despre
ameninţarea coreeană la nivel internaţional putem susţine faptul că aceasta nu are cu să lupte. Deși
este cea mai militarizată țară din lume (jumătate din populație este în armată – activ și în rezervă)
totuși aceasta nu are echipament de război modern. Un simplu distrugător american din clasa Nimitz
și un submarin nuclear în preajma coastei Coreei de Nord i-ar face să tremure.11

11
http://www.ziare.com/articole/amenintare+nucleara+coreea