Partea I

COMUNICAREA ORALĂ

Capitolul întîi

Normele de etică în comunicarea orală

Orice activitate umană, oricît de simplă ar fi, presupune respectarea anumitor
reguli, numite norme, fără de care nu se poate atinge scopul scontat. Comunicarea în
general și cea orală în special de asemenea se desfășoară în cadrul unor norme, a
căror respectare asigură buna înțelegere.
Normele elementare care trebuie respectate în actul comunicării țin de etică. Pe
de o parte, ele ar putea fi considerate elementare, pentru că sînt însușite, în cadrul
procesului educațional, încă din fragedă copilărie și țin de cultura comportamentului
fiecărei persoane și de buna cuviință în general. Pe de altă parte, viața demonstrează,
prin nenumărate exemple, că nu este prea simplu ca aceste norme să fie respectate.
Uneori se creează impresia că în societatea noastră una din cauzele relelor constă în
faptul că oamenii nu știu a comunica civilizat.

§1. Ascultarea pînă la capăt a interlocutorului

Norma etică elementară a comunicării orale prevede ascultarea pînă la capăt a
interlocutorului. Un om bine educat își ascultă atent interlocutorul, dînd dovadă de tact și
respect pentru el. în cazurile în care timpul sau alte condiții nu-i permit să o facă în modul
cerut de normele de politețe, își cere scuze, rugînd să i se comunice doar esențialul sau
promițînd să revină la subiectul respectiv cu altă ocazie.
La prima vedere, s-ar părea că nu este nimic mai simplu decît a tăcea și a asculta
atent interlocutorul, dînd dovadă de respect pentru el și de interes pentru cele comunicate.
Dar aceasta e doar la prima vedere, dovadă e că o parte destul de mare din oameni nu
respectă această cerință a comunicării.1 încercați să faceți observări asupra mai multor
conversații între diferite persoane ca să vă convingeți de acest lucru.

în această ordine de idei, Letitia Baldrige remarcă: «unul din cele mai importante
secrete ale diplomației este de a te arăta interesat de ceea ce spune cineva, chiar dacă nu
te interesează cu adevărat. Tendința de a nu acorda întreaga atenție persoanei care
vorbește este o formă comună de impolitețe în ziua de astăzi. Probabil că nu prea multe

s
1 A se vedea în acest sens Dale Carnegie, Secretele succesului. Cum să vă faceți
prieteni și să deveniți influent, București, Editura Curtea veche, 1997.

1
1
mame ale cadrelor de conducere și-au educat copiii spunîndu-le: “Ascultă ceea ce spune el.
Fii atent!”'».2
Trăim intr-un secol grăbit (vorba poetului Grigore Vieru), supranumit secol al vitezelor.
Faptul că fiecare se grăbește să-și realizeze programul zilnic a devenit un lucru obișnuit,
care se manifestă chiar și atunci cînd avem timp suficient pentru a asculta o persoană.
Factorii nocivi ai acestui început de mileniu, inclusiv graba, l-au făcut pe homo sapiens să
fie nu numai grăbit, ci și stresat, nerăbdător, agitat, nervos, intolerant față de alte păreri etc.
Din aceste motive, precum și din multe altele, omul nostru nu-l ascultă pînă la capăt (sau
nu-l ascultă defel) pe interlocutorul său. Uneori îl întrerupe cu o doză de tact, prin diferite
formule (de exemplu, mă iertați că vă întrerup; pardon; dar...'), alteori face acest lucru în
mod impertinent, fără nici un fel de scuze. O face fie din motivul că nu are timp să asculte,
fie că se plictisește, fie că i se pare că știe deja ce va spune interlocutorul etc. Indiferent
care ar fi motivul, interlocutorul este întrerupt, reușind să-și expună mesajul doar fragmentar
sau nereușind să-și formuleze cel puțin tema.
în cazul în care comunicările respective nu sînt prea importante, avînd caracter curent,
de rutină, încălcarea normelor de etică este reparabilă prin revenirea la subiect cu alte
ocazii, prin diferite replici sau paranteze. Oricum, chiar și în cazul comunicărilor familiare,
neascultarea sau întreruperea interlocutorului trebuie considerate o greșeală de etică a
comunicării.
Sînt și mai triste cazurile în care sînt întrerupte sau neascultate comunicările din
cadrul unor audiențe solicitate special și așteptate mult timp sau cele în care sînt abordate
probleme importante, ajunse la momentul oportun de examinare. Unele persoane care, din
anumite motive, nu sînt dispuse să asculte expunerea subiectului, dar nu doresc să declare
deschis acest lucru, inventează diferite tertipuri, prin care deseori reușesc să-1 distragă pe
interlocutor de la tema discuției, propunîndu-i “pe neobservate” alt subiect care, la o adică,
ar fi în legătură cu cel abordat de interlocutor. Asemenea manevre, aplicate foarte des și cu
bună știință mai ales de către persoanele cu experiență “diplomatică”, deseori dau efectul
dorit de autorul lor. Alteori însă ele sînt sesizate ca farse plate și ieftine ce știrbesc prestigiul
celor care le folosesc și-l lasă pe interlocutor nedumerit, dezamăgit și chiar amărît. Oricum,
în toate cazurile ele constituie nu numai încălcări ale normelor de etică, dar și ale celor de
logică. Despre acestea din urmă vom vorbi în alt compartiment.
Nimerind în situația penibilă de a nu fi ascultat, de a fi întrerupt sau de a fi derutat,
interlocutorul nu trebuie să-și piardă cumpătul, ci să dea de înțeles, prin formule echilibrate,
că realizează prea bine în ce situație este pus. Apoi, dacă este cazul, trebuie să manifeste
perseverență, cerîndu-i argumentat persoanei respective să fie ascultat în problema pe care
trebuie să o soluționeze, în continuare totul va depinde de educația, de cultura persoanelor
în cauză, de harul argumentării cu care e înzestrată fiecare din ele și de alți factori. Dacă
discuția totuși nu a avut loc pînă la capăt, cel interesat în ea poate s-o suspende, meditînd
apoi asupra motivelor eșecului și revenind asupra chestiunii respective cu altă ocazie, în
alte condiții și cu alte argumente.
Să zicem că am intrat la o persoană oficială (primar, director, decan etc.) să solicităm

2Letitia Baldrige, Codul manierelor în afaceri, București, Business Tech International

Press S.R.L., 1996, p. 69.

1
2
sprijin în soluționarea unei probleme. în acest sens, cunosc un caz cînd un diriginte de clasă
a încercat să ceară de la patronul unei firme un ajutor financiar pentru abonarea elevilor săi
la revista Limba Română. Înțelegînd chiar din primele cuvinte despre ce este vorba,
patronul i-a spus dirigintelui că firma e săracă, producția e blocată etc. Apoi i-a mai dat de
înțeles, scuzîndu-se, că se grăbește la o întîlnire cu cineva și nu prea are timp.
Dîndu-și seama că eșecul este cu totul aproape, dirigintele a luat-o de la alt capăt,
ceea ce ar fi trebuit de fapt să facă de la început:

Domnule Director, nu cerem nici un ban. Vă rog doar să-mi îngăduiți să vă spun
cîteva fraze, pentru că am auzit multe cuvinte frumoase despre Dumneavoastră.
Desigur, producția, piața, desfacerea mărfii vă preocupă în primul rînd.
Indiscutabil. Insă ce ne vom face noi, dacă și producția, și profitul vor fi puse pe roate,
ne vor veni banii din toate părțile, ne vom îmbogăți, iar din urma noastră vor veni niște
generații de ignoranți, agramați și inculți? Poate oare un adevărat proprietar, un patron
să se simtă bine, cînd neamul îi este în întuneric, în mlaștină? Poate oare un creștin
să fie împăcat, dacă nu a făcut un bine atunci cînd a avut ocazia să-l facă?
Domnule Director, știm că sînteți un mare patriot și un bun creștin. Elevii noștri vă
vor fi recunoscători și vă vor mulțumi în presă pentru ajutorul acordat. S-ar putea
întîmpla ca după mulți ani unii din ei să vă restituie înzecit acest împrumut. înțelegeți...

Directorul s-a uitat la ceas, și-a cerut scuze și i-a spus dirigintelui să vină altă dată cu
un demers în scris. Dirigintele a revenit peste cîteva zile împreună cu vreo zece din cei mai
buni elevi, care i-au prezentat patronului un scurt recital poetic, reflectînd în el realitatea
tristă în care trăiesc. Directorul a rămas copleșit și cucerit, oferindu-le bani suficienți pentru
a abona toată clasa la mai multe publicații.
Din cazul expus trebuie să tragem o concluzie folositoare și anume: înainte de a
aborda un subiect important, e necesar să ne pregătim bine, avînd variante de rezervă
pentru orice situații care pot apărea.

Am spus deja că unele persoane au, în procesul audierii interlocutorului, falsa

impresie că ar ști tot ce are de gînd să spună acesta mai departe. Mai mult chiar, dirijate de
un temperament impulsiv, ele își întrerup interlocutorul, formulează pentru el teza principală
(care nici pe departe nu coincide cu cea a interlocutorului), apoi critică vehement această
teză. S-ar putea întîmpla ca persoanele cu pricina să nu fie rău intenționate, însă firea lor,
iar uneori lipsa de educație și nivelul scăzut de inteligență - toate împreună fac ca discuția la
care participă să fie dificilă sau chiar imposibilă. în asemenea cazuri, dacă dorim cu tot
dinadinsul să ne întreținem cu persoanele respective sau dacă dezbaterea subiectului, în
aceste condiții, este absolut necesară, trebuie mai întîi să dăm dovadă de răbdare și de
simțul umorului și să-i amintim persoanei în cauză (cu tot tactul cerut de situație) că ar fi
cazul să nu ne întrerupă, dîndu-ne posibilitate să ne desfășurăm gîndul pînă la capăt.
Și încă un detaliu care se înscrie perfect în această ordine de idei: ne-am născut într-o
societate cu un nivel scăzut al culturii comunicării. Probabil, ați avut destule ocazii să fiți
martori la diferite discuții cu mai multi participanți, cînd fiecare crede că opinia sa este cea
mai indicată și trebuie spusă numaidecît peste rînd sau chiar în primul rînd. Nimeni nu vrea
să aștepte, de ascultat nici atîta și toți vorbesc în același timp.
în asemenea situații, este recomandabil a avea mai întîi răbdare pentru a ne retrage în

1
3
mod ostentativ din discuție pînă se vor tempera spiritele. Vom cîștiga astfel și posibilitatea
de a asculta ideile tuturor (și cele bune, și cele proaste). După ce participanții la “discuție” se
vor domoli, vom face o declarație delicată în care vom spune că nu am avut posibilitate să
ne exprimăm opinia, cerîndu-ne la sfîrșit acest drept. Declarația ar putea avea următoarea
formă: Dragii mei (sau: stimați prieteni, dragi prieteni etc.), am ascultat atent toate opiniile
voastre și mi s-au părut destul de interesante, mai ales unele, încît mi-am concentrat atenția
ca să le ascult pînă la urmă, fără să întrerup pe cineva. După cum vedeți, mi-a venit și mie
rîndul ca să spun și eu cîte ceva pe marginea celor discutate, cu permisiunea voastră.
Cînd în fine vom lua cuvîntul, vom putea beneficia din plin și de posibilitatea de a face
o sinteză a părerilor celorlalți.
Ultima remarcă la această chestiune se referă la persoanele nerăbdătoare care sînt
gata să sară cu vorba și să răspundă, nesolicitate, la toate întrebările care apar într-o
discuție cu mai mulți participanți. De regulă, întrebările din cadrul unei conversații sînt
adresate unor persoane concrete, de aceea ar fi normal să răspundă anume persoanele
respective. în cazul în care am avea și noi un răspuns potrivit, pe care ținem neapărat să-l
facem public, intervenția am putea s-o facem numai cu permisiunea celui care a pus
întrebarea sau a celui care era vizat să răspundă.
Intervenția ar putea fi formulată în felul următor: Mă iertați de intervenție. Dacă îmi
permiteți, aș avea de completat ceva (sau: de precizat ceva; de obiectat ceva etc.).
Din cele de mai sus am putea deduce că în actul comunicării ascultarea
interlocutorului are o importanță deosebită. Iar unii autori cred că în anumite situații
ascultarea ar fi chiar mai importantă decît emiterea mesajului. Alți autori ne sfătuiesc ce ar
trebui să facem ca să fim ascultători buni, pentru că “ascultarea nu este o activitate pasivă,
ci una care necesită un efort susținut. Comunicarea este un proces care se desfășoară în
două direcții și de aceea noi (în calitate de ascultători - A. P.) trebuie să împărțim
responsabilitatea eficienței cu vorbitorul”.’ Nicki Stanton ne recomandă să fim bine pregătiți
să ascultăm, să fim interesați sau cel puțin să arătăm că sîntem interesați a asculta, să ne
păstrăm mintea deschisă, să urmărim ideile principale, să ascultăm critic, să luăm notițe, să
ajutăm și să încurajăm vorbitorul. Autorul ne propune și un test prin care ne-am autoevalua
dacă sîntem sau nu buni ascultători.

§2. Alegerea momentului potrivit

pentru abordarea unei teme
Uneori insuccesul din capul locului al unei discuții poate fi cauzat de faptul că înainte
de aceasta nu a fost confirmată disponibilitatea tuturor părților de a discuta subiectul
respectiv. Alteori, deși discutarea subiectului este necesară și chiar interesantă pentru părți,
ea nu este oportună din unele motive, cum ar fi nematurizarea suficientă a subiectului, lipsa
anumitor informații necesare pentru a vărsa lumină asupra unor aspecte ale chestiunii
discutate, prezența sau absența anumitor persoane, teama descoperirii sau dezvăluirii unor
adevăruri indezirabile etc. Pentru a preîntîmpina un eventual “rateu”, este recomandabil a
asigura cît mai bine, în prealabil, condițiile viitoarei comunicări. Dacă subiectul e important,
se cuvine să i se acorde o atenție aparte și să i se rezerve timp suficient. S-ar mai cere a se

1
4
conveni cu viitorii interlocutori asupra tuturor condițiilor conversației și, în primul rînd, asupra
formulării subiectului.
E folositor în acest sens a urmări felul în care comunică majoritatea per sonajelor din
serialele latino-americane sau din unele filme europene. Atunci cînd o persoană dorește să
discute cu cineva un subiect important, numaidecît încearcă în prealabil să obțină
asentimentul persoanei respective și se adresează de obicei cu o formulă de tipul: aș dori
să-ți comunic ceva; am ceva important să-ți spun; trebuie să vorbim ceva; e necesar să
abordăm un subiect etc.
Dacă în cazul unei conversații libere, de relaxare, fără mare importanță și fără un
subiect stabilit anterior, dorim să punem în discuție o problemă, este bine să ne asigurăm că
persoana (sau persoanele) de față este dispusă să discute problema respectivă, pentru că
este o lipsă de tact a obliga pe cineva să discute un subiect care nu-l interesează.

7
Nicki Stanton, Op. cit., p. 19-22.

în cazul în care ni se propune să discutăm o problemă pentru a ne spune opinia, a lua

o atitudine sau chiar o hotărîre, dar nu sîntem pregătiți pentru acest lucru sau nu dorim în
general să ne angajăm în această discuție, trebuie s-o spunem delicat, dar clar, chiar de la
început, rugînd interlocutorul să nu facă referință cu vreo ocazie de mai tîrziu la persoana
noastră, că am fi participat la discuția respectivă. Acest lucru este necesar, deoarece unele
persoane pot profita de prezența, de reputația sau autoritatea noastră, pot pune ulterior în
circulație unele opinii și concluzii pe care nu le împărtășim, pentru ca mai tîrziu, în alte
circumstanțe, să facă referință la persoana noastră, să facă uz de numele nostru, dîndu-ne
drept coautor al opiniilor și concluziilor respective. Dacă avem sentimentul că este pusă la
cale o asemenea farsă, adică ne-am pomenit într-o cursă, trebuie să luăm toate măsurile de
precauție, iar în cazul în care ele sînt ineficiente, trebuie să găsim un pretext pentru a părăsi
societatea acestor persoane, cerîndu-ne scuze.
Uneori se întîmplă ca, pe parcursul comunicării, interlocutorul nostru să dorească să
renunțe la discutarea subiectului care ne interesează pe noi, însă nu o face în mod deschis,
dar încearcă să treacă, pe neobservate, la alte subiecte care ar fi legate cumva cu tema
abordată. Substituirea subiectului constituie o greșeală de logică, pe care o vom examina în
detaliu în paragraful Respectarea legii identității — o condiție indispensabilă a comunicării.
De cele mai multe ori comunicarea nu ține de discutarea unui anume subiect și nu
presupune în general o discuție. Ea poate constitui, bunăoară, o expunere a unor diverse
situații (de la serviciu, dintr-o călătorie, de la vînătoare etc.). Evident, în aceste cazuri nu
este necesar să avem neapărat asentimentul celor din jur pentru a povesti ceva, însă,
oricum, trebuie, în primul rînd, să avem grijă ca cele povestite de noi să se potrivească bine
pentru situația concretă și, în al doilea rînd, să fie interesante sau amuzante pentru
persoanele care ne ascultă. în caz contrar, în loc să oferim apropiaților noștri o clipă de
relaxare, de plăcere, îi vom plictisi cu lucruri banale, riscînd să nu mai beneficiem de atenția
lor. în acest sens Ion Roman ne recomandă: «Sesizați ceea ce se poate bucura de atenția
generală sau a grupului căruia v-ați alăturat. E necuviincios a monopoliza cuvîntul. Cum
spune Anton Pann: nu vorbi multe, puțintele și scurte". Cînd cele spuse sînt primite cu
indiferență, scurtați povestirea»?

1
5
 în continuare, autorul bucureștean ne mai dă un sfat prețios: “Dacă noi înșine nu
cunoaștem înțelesul precis al unui cuvînt sau forma lui corectă, e mai bine să-l ocolim. Dacă
altcineva pronunță greșit un cuvînt sau îi dă alt înțeles decît cel pe care îl are, corectarea e
binevenită, nu însă sub forma ironiei sau a lecției de pe catedră. Reluați cuvîntul, în replică,
pronunțați-l corect și, fără exagerare, ceva mai apăsat. Cel ce-a greșit va lua notă și nu se
va simți jenat".3 4 Aici noi am mai adăuga că, deși multe persoane s-ar arăta bucuroase că li
s-a făcut o rectificare de vocabular, de stil etc., de fapt oamenilor nu le prea place să fie
corectați. Dacă rectificările vor continua, comunicarea se va tensiona. De aceea unica
soluție e ca noi înșine să vorbim corect și să servim prin exemplul propriu ca model. Iar în
privința gîndurilor pe care dorim să le împărtășim celor din jur o vom încheia tot cu o vorbă
înțeleaptă a lui Anton Pann: “Sau taci, sau spune ceva mai bun decît tăcerea".

§3. Volumul timpului destinat comunicării

Un mare gînditor spunea că a vorbi prea mult înseamnă a atenta la timpul celui care te
ascultă. De aceea fiecare mesaj trebuie să fie laconic, conținînd doar informația strict
necesară.
înainte de a ne angaja într-o comunicare și a ne expune mesajul, trebuie să ținem cont
de cîteva circumstanțe:
- gradul de interes al celor prezenți (celui prezent) față de subiectul pe care dorim să-
l expunem;
- oportunitatea abordării subiectului;
- timpul de care dispun cei prezenți (cel prezent) pentru a asculta și a discuta
mesajul.
Firește că atunci cînd subiectul nostru prezintă mult interes pentru persoa nele cu care
ne întreținem sîntem în situația cea mai bună. Alteori însă cei cu adevărat interesați în
abordarea subiectului sîntem doar noi înșine. Dar și acest tip de situație poate fi de două
feluri:
a) cînd interlocutorul nostru este obligat să ne asculte (de exemplu, el este o
persoană oficială);
b) cînd interlocutorul nu manifestă interes pentru subiectul respectiv și nu este obligat
să ne asculte.
Despre oportunitatea abordării subiectului am vorbit și mai sus. Aici vom aminti doar
faptul că succesul ori insuccesul abordării unui subiect depinde, în mare măsură, de
momentul (cu toate circumstanțele lui) pe care l-am ales pentru a pune problema în discuție.
Volumul de timp de care dispune ascultătorul (ascultătorii) trebuie să fie un factor care
să-l determine pe vorbitor în structurarea mesajului, în selectarea faptelor, argumentelor etc.
Uneori timpul limitat permite doar expunerea rezumativă a subiectului. Sînt ceva mai
complicate cazurile în care sîntem anunțați despre limitarea timpului în momentul începerii
comunicării sau, și mai rău, chiar pe parcursul desfășurării ei. Ca să nu fim puși în situația
de a ne restructura mesajul în procesul expunerii lui, este recomandabil a schița din timp un

3 Ion Roman, Vorbiți mai bine, scrieți mai bine românește, București, Editura Ion Creangă,
1978, p. 107.’
4 Idem, p. 108-109.

1
6
proiect care să includă doar esența conținutului și argumentele necesare, rezervîndu-ne
posibilitatea (și timpul) de a detalia, în caz de necesitate, unele aspecte care se vor dovedi
a fi mai puțin clare sau mai importante.
în general, e bine să știm că este cu totul contraindicat a-1 plictisi pe ascultător și a-i
împovăra memoria cu informație de prisos. E mult mai folositor cînd îi oferim un mesaj
foarte concis, provocîndu-i curiozitatea și dîndu-i posibilitatea să afle, prin întrebări și
răspunsuri, detaliile care îl interesează.
Chiar și în cazurile în care avem timp mai mult decît suficient, trebuie să-l folosim cît
mai rațional, fără a uita că și cei din societatea noastră ar putea avea de spus lucruri
importante.

§4. Tonul comunicării

Tonul comunicării este un factor care în unele cazuri poate determina buna înțelegere
și dispoziția majoră a celor implicați într-o conversație, iar în alte cazuri poate cauza
dificultăți, tensiune sau chiar conflicte. Evident, tonul comunicării se realizează în mare
măsură prin vocea vorbitorului. Intensitatea vocii celui care vorbește trebuie să fie suficientă
pentru a fi auzită normal de către interlocutor. O voce prea slabă, la care se mai adaugă
unele cuvinte pronunțate neclar (sub nas), îl poate enerva pe ascultător.
Un adevărat defect de vorbire (apărut din neglijență) îl constituie pronunțarea aproape
fără voce a unor silabe sau trunchierea unor cuvinte cum ar fi, de exemplu, dimneața în loc
de dimineața, văzt în loc de văzut, Chișnău în loc de Chișinău etc. Limba română este
foarte sonoră, avînd o frecvență destul de înaltă a vocalelor, și e regretabil că în Basarabia
numeroși vorbitori reduc simțitor această sonoritate (și muzicalitate) prin omiterea,
reducerea sau închiderea vocalelor deschise. Este elocvent în acest sens cuvîntul
revedere, care prin vocala e, repetată de trei ori, și prin vibranta r, repetată de două ori,
capătă o sonoritate rară. Din păcate, mulți vorbitori, uneori chiar și cei instruiți, îl rostesc în
forma rivideri (sau chiar rivderi), mutilîndu-i astfel aspectul sonor și știrbindu-i expresivitatea.
Au de pierdut mult și vorbitorii care rostesc vocalele î și i în loc de ă și respectiv e (de
exemplu, cast, masîîn loc de casă, masă și respectiv sari, caii în loc de sare, cale}. Tocmai
această pronunțare neglijentă i-a făcut pe mulți ruși din Republica Moldova să creadă că
limba românilor basarabeni e alta decît a celor din Țară.
în general, pronunțarea constituie obiectul de cercetare al ortoepiei, de aceea aici nu
ne vom referi la legitățile și normele ei, atrăgînd atenția, în contextul subiectului dat, doar
asupra necesității unei pronunțări corecte, uniforme, cu aceeași intensitate a vocii, a
tuturor silabelor din cuvînt (evident, cu excepția silabelor accentuate). Desigur, termenul
pronunțare uniformă trebuie înțeles așa cum s-a arătat mai sus, dar nu în sensul de
“pronunțare robotizată”, lipsită de cunoscutul farmec al modulației vocii.
E cu totul nerecomandabil a vorbi cu o voce prea ridicată sau, cu atît mai mult, a
striga. Firește, e vorba nu de cazurile în care cineva vorbește cu o voce puternică sau
depune eforturi pentru a fi auzit de un auditoriu mare (cînd lipsește microfonul), ci de
cazurile în care vocea ridicată e folosită în locul probelor, ca "metodă” de argumentare. O
asemenea “metodă” nu va avea efectul scontat, ci mai degrabă va declanșa ridicarea vocii

1
7
altor vorbitori, provocînd astfel zarvă și tensiune.
Unele persoane utilizează frecvent tactica vocii ridicate, avînd convingerea că prin
aceasta vor avea cîștig de cauză și vor ieși învingătoare. Convingerea aceasta este
înșelătoare. Ea apare, de regulă, după mai multe cazuri repetate in care interlocutorii se
retrag din discuție în mod civilizat, iar persoanele ce recurg la această tactică cred că au
ieșit biruitoare.
Dacă totuși situația ne obligă să discutăm cu asemenea persoane, ar fi bine să
aplicăm o tactică cu totul inversă: cu cît mai puternică va fi vocea lor, cu atît mai “slabă” să
fie a noastră. Cînd vom ajunge să vorbim aproape în șoaptă, s-ar outea întîmpla ca
interlocutorul nostru, dacă totuși are cei șapte ani de acasă, să ne înțeleagă gestul și să
revină la normal.
In general, vocea ridicată nu a contribuit niciodată la rezolvarea problemelor. Nu în
zadar expresia a schimba tonul are sensul de “a-și schimba atitudinea”, iar zicătoarea
tonulface muzica se folosește pentru a sublinia importanța felului în care se spune ceva.
Așadar, tonul unei comunicări trebuie să fie moderat, fără excese enervante, chiar
dacă acestea ar avea o coloratură stilistică.
Evident, recomandările de mai sus nu se extind asupra tuturor situațiilor din viață. Pot
face excepție cazurile de veselie, umor și alte distracții care au norme aparte de
comunicare. însă este esențial ca în toate situațiile tonul celor comunicate să nu supere pe
nimeni.
Referitor la vocea vorbitorului, fără a avea în vedere și dimensiunea etică a ei, Nicki
Stanton ne propune un exercițiu util prin care vom controla ușor volumul vocii. E vorba că “o
respirație corectă este esențială pentru a controla volumul și modul de a vorbi. Exersați
trăgîndprofund aer în piept și apoi expirați suficient de puternic pentru a vă corecta volumul.
Invățați cum să controlați vocea în așa fel încît să puteți fi auzit la o distanță mare fără să
țipați sau să fiți strident. Dacă vă puteți controla vocea și vorbirea în așa fel încît să fie clară,
fără stridențe, țipete și gîfiieli, veți impresiona ascultătorii prin calitate și claritate". 5 6 Despre
o corelare a respirației cu lungimea unităților sintactice enunțate au vorbit și alți autori:
“Reglarea respirației necesită, în primul rînd, inspirarea profundă {abdominala), pentru ca
rezerva suficientă de aer să se consume rațional pînă la o nouă inhalare. Or, persoanele cu
o respirație superficială (așa-numita respirație din gît) deseori nu pot corela pauza logică cu
cea de inspirare, fiindcă le vine sufletul la gură, se opresc la jumătate de cuvîntpentru a-și
umpleplămînii cu aer"."
Iar Letitia Baldrige afirmă în remarcabila ei lucrare privind manierele în afaceri că
“vocea unei persoane din corpul executiv ar trebui să se potrivească cu demnitatea și
statutul ei profesionaF,7
In rîndurile de mai sus am vorbit despre tonul comunicării ca manifestare a vocii, însă
noțiunea „ton” mai trebuie înțeleasă și ca „fel de a exprima gîn- durile; notă dominantă a
stilului sau a vorbirii cuiva”. în acest sens se poate vorbi bunăoară despre un ton grav, ton
declarativ, ton depreciativ, ton familiar etc. în aceste cazuri, tonul unui mesaj sau al vorbirii
în general este sinonim cu stilul mesajului sau al vorbirii.

5 Nicki Stanton, Op. cit., p. 13.

6 Maria Dorogan, Curs de elocință, Chișinău, Editura Arc, 1995, p. 189.
7 Letitia Baldrige, Op. cit., p. 69.

1
8
 Așadar, un anumit ton al mesajului se poate obține nu numai prin vocea gravă, ridicată
sau, dimpotrivă, șoptită, dar și prin modul de a alege cuvintele, sintagmele, construcțiile
sintactice, formele verbale etc. De exemplu, e una să-i spui cuiva la telefon terminăm
conversația aici, pentru că nu mai am timp și cu totul alta e să-i spui același lucru, dar
formulat altfel: hai că mai vorbim pe urmă sau, pur și simplu, mai vorbim. E una să spui săru
’mina ori sărut mîna și e cu totul alta să spui sărut mînușițele.
Tonul dorit al unui mesaj poate fi obținut prin alegerea reușită a formelor verbale și a
construcțiilor sintactice. De exemplu, e una să-i spui cuiva pleacă la magazin și cumpără
produse și e alta să întrebi: nu vrei cumva să pleci la magazin după produse? Se crede că
formele verbale imperative în general nu sînt recomandabile pentru comunicare. Probabil,
această opinie poate fi acceptată doar cu mai multe rezerve, pentru că în unele situații,
bunăoară în limbajul militarilor, tocmai formele imperative determină tonul de comandă, de
cerință care trebuie executată fără discuție.
Valentin Guțu este cu totul împotriva utilizării formelor imperative ale verbelor,
combătîndu-le în mod exagerat și calificîndu-le drept greșeli. De exemplu, autorul consideră
că enunțul ,/lve/z' în vitrină o servietă de piele, arătați-mi-o, vă rog...” este greșit, de aceea
recomandă varianta care, în viziunea sa, este corectă: „Aveți în vitrină o servietă de piele,
doriți să mi-o arătați?...” ,8 Credem că sub aspectul corectitudinii limbii opinia lui V. Guțu nu
are nici o justificare, însă sub aspectul eticii comunicării, al psihologiei comunicării lucrurile
stau cu totul altfel. Formele imperative de tipul dă-mi, adu-mi, arată-mi etc., chiar dacă sînt
însoțite de formulele te rog, vă rog, creează impresia că atentează la personalitatea
interlocutorului, la independența lui, de aceea sînt mai puțin plăcute (iar uneori deranjante)
decît formele interogative de tipul nu vrei să..., nu dorești să..., nu poți să..., care nu
afectează libertatea interlocutorului (cel puțin, cea imaginară).
Din cele examinate mai sus se poate trage concluzia că tonul comunicării, atît ca
manifestare a vocii, cît și ca modalitate de selectare a materialului lexical potrivit pentru
anumite situații, constituie un factor hotărîtor în comunicare, determinînd calitatea mesajului.

8 Valentin Guțu, Dicționar al greșelilor de limbă, Chișinău, Editura Arc, 1998, p. 183

1
9
 §5. Intervenția în comunicarea interlocutorului
în situațiile normale, intervențiile în comunicarea interlocutorului sînt " erecomandabilej
ele dînd dovadă de lipsa de educație a autorului lor. Accen- :aăm că aceasta e în situațiile
normale,(cînd vorbitorul are simțul măsurii, își structurează corect comunicarea, vorbește
laconic și nu face risipă de timp. în celelalte situații intervențiile sînt motivate, dar pot fi
făcute numai în momentele potrivite și cu respectarea normelor de bună cuviință]
Caracterul și locul intervențiilor depind de caracterul comunicării și de atmosfera în
care se desfășoară ea. Mesajele programate din timp și comunicate în fața unui auditoriu,
într-o situație oficială, de regulă, nu suportă intervenții/ Dacă pe parcursul audierii unei
asemenea comunicări ne apar întrebări sau idei cu care am putea interveni, le putem nota
pentru a nu le scăpa din memorie și a face intervențiile necesare la sfîrșit.iîn cazurile în care
vorbitorul a depășit cu mult timpul ce i s-a oferit, s-a abătut cu totul de la temă sau a încălcat
alte norme, intervenția necesară o poate face doar moderatorul^
în comunicările neprogramate, desfășurate cu participarea a două sau mai multor
persoane, intervențiile se fac de asemenea după încheierea mesajului?) Cînd situația este
neoficială și se discută liber, cînd ideile sînt generate, improvizate și formulate chiar în
procesul polemicii^intervențiile pot fi făcute în i mpui comunicării/însă și aici trebuie
respectate anumite norme. în primul cînd, ar fi bine să ne cerem scuze și permisiunea de a
întreba sau a interveni. Aceasta se face prin formule de tipulțjmă iertați dacă se poate...-,
dacă nu vă upărați) aș avea și eu de spus ceva. în al doilea rînd, intervenția nu se face
itunci cînd ne-o dictează dorința sau temperamentul nostru, ci în momentul cînd vorbitorul
face o mică pauză pentru că a terminat o idee sau un gînd/E absolut contraindicat să-l
întrerupem la jumătate de frază, pentru a interveni cu o întrebare sau cu o idee și e tot atît
de urît să-i anticipăm cu voce tare spusele, oretinzînd că știm despre ce va vorbi.
se fac în următoarele scopuri:
- a întreba sau a clarifica un aspect din mesaj, care a fost desfășurat insuficient sau
evaziv (acest tip de intervenție echivalează cu o întrebare);
- a completa mesajul audiat cu unele detalii suplimentare;
- a expune punctul de vedere, indiferent dacă el este compatibil sau nu cu
Orice intervenție, indiferent de caracterul ei, trebuie făcută în limitele
bunei cuviință Chiar și atunci cînd sîntem în situația de a pune la
îndoială unele teze din comunicare, unele argumente sau chiar mesajul
întreg, trebuie s-o facem delicat, politicos, arătînd mai întîi, dacă ne permite timpul, părțile
lăudabile ale mesajului și tezele pe care le susținem. Nu este recomandabil, decît în cazuri

opiniile formulate în mesajul audiat/

cu totul excepționale, a folosi calificative care ofensează de tipul: teză proastă, rătă

2
0
cire, afirmație îndoielnică, greșeală
strigătoare la cer etc.9 Am putea face uz de
cuvinte și expresii mai atenuante de tipul: teză
discutabilă, confundare, deficiență, a lăsa de
dorit etc. Deseori aceeași apreciere poate fi
făcută în mai multe feluri, unele demonstrînd
bunăvoință și urmărind scopul de a îndrepta și a
îmbunătăți ceva, iar altele avînd un caracter
vădit malițios, demolator. Să observăm acest
lucru pe baza a două exemple, redactate special
în două feluri:
1. Opiniile Măriei privitor la arta muzicală în general și la muzica populară în
special constituie o rătăcire totală, ele reflectînd în mare măsură sărăcia spirituală a
generației tinere cu sentimentele naționale atrofiate. Pentru această generație valorile
cu adevărat artistice care s-au impus și au rezistat de-a lungul timpurilor sînt fapte
perimate, depășite, iar adevărata muzică admirată de ea este gălăgia, sunetul
asurzitor, urletele - toate însoțite de o prezență obscenă și dezgustătoare a așa-zișilor
interpreți.
2. Opiniile Măriei privitor la arta muzicală în general și la muzica populară în
special sînt discutabile, ele reflectînd în mare măsură concepțiile generației tinere, de
orientare cosmopolită. Această generație acceptă cu anumite rezerve operele artistice
considerate de generațiile mai în vîrstă ca adevărate valori, în schimb ea preferă
muzica cu ritmuri și sonorități mai moderne, cu prezențe scenice care nu se
conformează vreunor norme vestimentare sau de altă natură.

După cum vedem din exemplele de mai sus, același conținut poate fi expus în forme
diferite, uneori categorice, alteori voalate. Jn general, este recomandabil a alege forma care
nu ofensează persoana la care ne referim. însă dacă situația cere un limbaj mai categoric,
care trebuie să exprime realitatea în toată goliciunea ei, putem apela la el, pentru că
adevărul își cere haina verbală pe care o merită.

§6. Cînd, cui și cum dăm sfaturi?

/în contextul comunicării, mai ales al celei orale, sfaturile date cuiva pot avea atît
consecințe pozitive, cît și negative, în funcție de conținutul lor și de împrejurările în care au
fost date.

9 A se vedea în acest sens și Aurelia Marinescu, Codul bunelor maniere astăzi, București,
Editura Humanitas, 1999, p. 86.

2
1
 (Unele persoane au o necesitate permanentă de a da sfaturi/au, vorba populară, un fel
de mîncărime pe limbă/altele însă ezită să spună o vorbă chiar și atunci cînd ar putea ajuta
pe cineva cu un sfat folosito£Experiența contactelor dintre oameni ne face să credem că
persoanele din prima categorie, adică cele “generoase” în a da sfaturi, se întîlnesc mai des.
Probabil, această concluzie ar putea fi determinată și de disconfortul pe care îl suportăm
uneori în urma unor sfaturi cicălitoare, agasante și chiar enervante.

Realitatea este, pur și simplu, “poluată” de situații în care unele persoane dau altor
persoane sfaturi “cu ridicata”, “la preț redus”, sfaturi nesolicitate și... nefolositoare. Situațiile
respective pot fi delimitate în două categorii:
1. cînd sfatul nu este solicitat;
2. cînd sfatul este solicitat,Э
.Dacă o persoană nu ne-a solicitat sfatul, ar fi bine să nu i-1 dăm, însă dacă avem
totuși certitudinea că persoana respectivă ar avea nevoie de sfatul nostru) am putea să-l
propunem cu mult tact și fără insistență. Dar înainte de a propune sfatul, am putea utiliza
formula: Aș putea să-ți dau un sfat?
Dacă într-un grup din mai multe persoane cineva solicită un sfat (sau pune o
întrebare), putem da sfatul sau răspunde la întrebare numai dacă avem certitudinea (sau
confirmarea) că anume nouă ni s-a cerut sfatul sau răspunsul la întrebare) în mod
normal,Gin sfat solicitat poate fi dat numai într-o situație care întrunește două condiții:
1. dacă persoana solicitată să dea un sfat voiește să răspundă acestei solicitări;
2. dacă persoana solicitată să dea un sfat este convinsă că sfatul ei ar fi de folos.
în toate cazurile în care dăm sfaturi trebuie să o facem fără pretenția că de- ::nem
adevărul în ultimă instanță și cu precizarea că mesajul nostru este doar un sfat, dar nu
altceva, de exemplu o indicație, o dispoziție, o amenințare etc .(Evident, anele cazuri pot
face excepție de la regulile de mai sus, cum sînt, să zicem, sfaturile pe care le dau părinții
copiilor minori) Accentuăm, anume minori, nu maturi.

§7. Formule prin care ne cerem scuze

7.1. Trei lucruri importante care trebuie știute cînd ne cerem scuze
Trăind în societate și fiind permanent în contact cu semenii noștri, le putem cauza
acestora, prin unele acțiuni (greșite) de comportament] un anumit deranj, disconfort, o
neplăcere etc. Asemenea acțiuni pot fi intenționate, volitive (de exemplu, dacă oprim pe
cineva în stradă pentru a întreba unde se află gara), precum și involuntare (de exemplu,
dacă i-am spus din greșeală colegului că seminarul începe nu la ora 14, dar la 15)jNu vom
trata aici problema vizînd etica unor asemenea cazuri, oprindu-ne doar, în planul
comunicării, la formulele de politețe care trebuie utilizate în aceste situații.
Din capul locului, trebuie reținute trei lucruri importante. Primul: scuzele trebuie cerute
indiferent de gravitatea cazului, de gradul de incomoditate sau de problema pe care i-am
creat-o celui de alături. Aceasta trebuie să o știe mai ales persoanele pentru care cererea
de scuze cauzează o stare de obstinație] pentru că în viziunea lor a-și cere scuze înseamnă
a pierde din propria demnitate. Dacă persoanele respective ar conștientiza că
recunoașterea greșelii comise și cererea de scuze pentru prejudiciul adus cuiva ne
înnobilează, sporind ponderea demnității noastre și înălțîndu-ne în ochii celor din jur, ele ar

2
2
putea depune eforturi

2
3
pentru a pronunța cuvintele magice de iertare (la început cu timiditate, iar apoi cu mai
multă îndrăzneală și sinceritate).

. Al doilea lucru: nu importă cine este persoana de la care ne cerem scuze?} Viața ne-a
obișnuit deja cu situații frecvente în care un subaltern își cere scuze de la un șef, un copil își
cere scuze de la un părinte etc..însă în mod normal scuzele nu ar trebui să pornească de la
criteriul vîrstei sau de la cel al subordonării, ci de la vina pe care o are o persoană față de
alta? Cît de bine i-ar sta unui director care, întîrziind la serviciu, își cere iertare de la un
muncitor, pentru că l-a făcut să aștepte în anticameră! Dar de unde pot învăța copiii să-și
ceară scuze dacă nu, în primul rînd, chiar de la părinți? Nimic mai educativ decît exemplul
viu al părintelui care a greșit și își cere iertare de la copilul său!
/Și al treilea lucru: formulele prin care ne cerem iertare trebuie să exprime o încărcătură
emotivă și regretul sincer pentru cele întîmplatej să fie însoțite de o mimică corespunzătoare
și, evident, să fie pronunțate clar, într-o tonalitate care demonstrează părerea de
rău/Ăceasta trebuie să o știe mai ales persoanele care s-au obișnuit a pronunța la tot pasul
asemenea formule, fără a le da importanță, valoare, senșj Mai mult decît atît, unele dintre
ele săvîrșesc frecvent și cu bună știință fapte deranjante pentru cei din jur (de exemplu, nu-
și onorează promisiunile, întîrzie la întîlniri etc.), ca apoi, de fiecare dată, să ceară, sub nas,
fără nici o remușcare, un fel de scuze. Acest gen de comportament este un modus vivendi
al persoanelor respective, care profită în permanență de indulgența și toleranța noastră și
care nu simt răspunderea pentru cele făcute.
7.2.Scuzele sub aspectul culturii vorbirii iertare” (de exemplu, eu mă scuz, voi vă
scuzați etc.), iar în forma tranzitivă înseamnă “a primi scuzele cuiva”J(de exemplu, eu scuz,

a scuza în forma reflexivă, adică a se scuza, înseamnă “a-și cere

voi scuzați etc.). Forma imperativă a acestui verb, adică scuză, scuzați, precum și interjecția
pardon constituie formule de politețe prin care ne cerem iertare] însă la utilizarea acestor
forme trebuie să fim atenți, pentru că ele, în funcție de context și de intonație, pot exprima și
un protest (de exemplu, scuzați mai poate însemna “Ba nu e așa! Să avem iertare, dar nu e
adevărat”).
In uz întîlnim des substantivul scuzare (de exemplu, cuvinte de scuzare, a-și cere
scuzare etc.), format după modelul a ierta - iertare; a chema - chemare etc., însă unele
dicționare (de exemplu, DEX și Dicționarul limbii române contemporane) nu-1 înregistrează
nici măcar cu mențiunea popular sau regionalism, excepție facînd Dicționarul universal al
limbii române de Lazăr Șăineanu.

cCuvîntul scuză numește un motiv prin care cineva se dezvinovățește sau se

justificțu'însă dacă intenționăm să exprimăm un regret pentru o greșeală, pentru un deranj
sau o jignire adusă cuiva, vom folosi forma pluralului (scuzey^Cu alte cuvinte, e
recomandabil să spunem a cere scuze, nu a cere scuza?
7.3. Scuzele potrivite în situații potrivite
Să zicem că gravitatea problemei care a fost determinată de o faptă a noastră și care
a prejudiciat pe cineva este estimată la scara de cinci puncte

2
4
 și că formulele de exprimare a scuzelor au
fost repartizate în limitele acestei gradări.
Vom da în acest sens cîteva exemple, remarcînd
din start că situațiile și clasificarea care
urmează mai jos sînt convenționale.
1. Un strănut în proximitatea unor persoane poate fi însoțit de formulele scuzați, cer
scuze, mă iertați, pardon.
2. O întîrziere la o zi de naștere, care a făcut ca gazdele și ceilalți oaspeți să aștepte
(cu masa pregătită), poate fi însoțită de o formulă de genul cerem iertare pentru întîrziere
sau cerem mii se scuze pentru întîrziere.
3. O întîrziere care a făcut pe cineva să aștepte prea mult sau lipsa de la o întîlnire
convenită din timp poate fi urmată de o formulă de tipul primiți scuzele noastre și de o
explicare a motivului întîrzierii sau lipsei.
4. Dacă lipsa sau întîrzierea a prejudiciat pe cineva, scuzele și explicațiile ar putea fi
urmate de anumite formule de tipul vă promitem că asemenea cazuri nu se vor mai
întîmpla.
5. Dacă prin neonorarea unui cuvînt dat cuiva, a unei promisiuni făcute cuiva sau
printr-o informație greșită am prejudiciat prea mult pe cineva, moral sau material, ori am
făcut o persoană să sufere, vom cere scuze printr-o formulă de genul: îmi pare rău (sau
regret mult) de ceea ce s-a întîmplat (sau de ceea ce am făcut). Vă rog să mă iertați dacă
puteți. îmi recunosc vina și promit să nu se mai repete asemenea cazuri. Sînt gata să fac
ceea ce depinde de mine ca acest caz să nu afecteze relația noastră.
în asemenea situații este recomandabil, iar uneori chiar obligator, să recuperăm
pagubele persoanei prejudiciate, pentru că scuzele cerute nu ne scutesc de această
răspundere^
Evident, aceste cinci categorii de situații nu pot cuprinde nici pe departe toate tipurile
de cazuri care sînt sau care pot fi în viață. Clasificarea în cauză arată doar cît de diversă
este realitatea, fără a lua în calcul (ceea ce nici nu se poate face) simțul măsurii fiecărei
persoane, relațiile și împrejurările, precum și persoanele concrete despre care este vorba
într-o situație sau alta.

§8. Adevărul și falsul în comunicare

8.1. Coexistența adevărului și a falsului10
In procesul comunicării, indiferent dacă e vorba de cea interpersonal sau instituțională,
publică; interstatală (care pînă la urmă tot interpersonal sînt, pentru că de fapt vorbesc
10Paralel cu dihotomia opozitivă adevăr-neadevăr, deseori în uz este utilizată, cu același
sens, și dihotomia adevăr-fals. Credem însă că relația adevăr-fals nu reprezintă absolut
același lucru cu relația adevăr-neadevăr, pentru că substantivul fals nu este totuna cu
substantivul neadevăr, ci mai are și sensul juridic de „infracțiune săvîrșită prin alterarea
adevărului într-un act scris, prin adaosuri sau ștersături făcute cu rea-credință, prin
imitarea semnăturii, denaturarea esențialului, substituirea de persoane etc.”. Utilizat cu
acest sens, cuvîntul fals formează o relație opozitivă mai curînd cu autentic decît cu
adevăr.

2
5
persoanele, nu instituțiile publice, nu statele), adevărul și falsul merg mînă în mînă, într-o
permanentă coexistență. Uneori această coabitare ia o formă de luptă acerbă^și, ca urmare,
adevărul învinge ori este învins, în funcție de interese și de împrejurări. Alteori însă,(cînd
adevărul cedează în fața falsului, în numele „binelui”, sau cînd există alte circumstanțe care
avantajează falsul, coexistența poate lua forme pașnice.
(Este interesant să observăm că în toate situațiile de comunicare, adică atît în cele în
care adevărul și falsul sînt în luptă, cît și în cele pașnice, adevărul ontologic este numit
aproape întotdeauna adevăr (uneori dreptate sau justețe)'6, fără a se apela și la alți termeni
în funcție de anumite circumstanțe. Cu falsul însă lucrurile sînt mai diversificate. De
exemplu, într-un caz vom spune fals, uz de fals, neadevăr, în al doilea - minciună, minciună
diplomatică, minciună crasă, în al treilea - compliment, eufemism, în al patrulea - metaforă,
ficțiune etc. Trăsătura comună a tuturor acestor cazuri de comunicare și a mesajelor
respective constă în absența în ele, totală sau parțială, a adevărului.

8.2. Conceptul de adevăr

De ce în foarte multe cazuri de comunicare oamenii înlocuiesc adevărul prin
neadevăr? In ce măsură această înlocuire corespunde cu uzanțele deontologice ale științei,
cu normele morale, juridice și de altă natură? Care sînt consecințele acestei înlocuiri în
diverse situații? Este recomandabilă această înlocuire sau, dimpotrivă, condamnabilă? Să
cugetăm asupra acestor probleme, dar mai întîi să definim noțiunea de „adevăr”.
I Termenul (și respectiv noțiunea) adevăr poate fi definit în mai multe moduri sau, mai
exact, sub mai multe aspecte, în funcție de sistemul de referință de la care pornim. Dăm mai
11
jos cîteva dintre acestea.

11 Unii vorbitori confundă cuvintele corect și adevărat, pentru că ele au ceva în comun,
adică și primul, și al doilea arată modul în care o afirmație, o faptă etc. se raportă la un
etalon, la o normă. Totuși, confuzia trebuie evitată, deoarece corect este altceva decît
adevărat. Corect înseamnă „care respectă regulile, normele dintr-un domeniu dat; așa
cum trebuie”, iar adevărat înseamnă „care este conform cu adevărul, cu realitatea”. De
exemplu, despre procedura judiciară care respectă cu strictețe normele Codului de
procedură vom spune că este corectă (nu adevărată), răspunsul unui elev, care este în
concordanță cu programa școlară (numită acum curriculum), cu materia prezentată în
manuale, cu rigorile disciplinei respective, de asemenea îl vom califica drept corect (nu
adevărat), iar o afirmație a unei persoane, cum ar fi azi am fost la magazin, o vom evalua
ca fiind adevărată sau falsă (nu corectă sau incorectă) în funcție de faptul dacă ea
reflectă sau nu adevărul (realitatea). Depozițiile unui martor de asemenea le vom aprecia
ca adevărate sau false (nu corecte sau incorecte), pentru că ele se raportează la
realitate, la adevăr, nu la anumite reguli, rigori etc.
Există și cazuri, ce-i drept mai rare, cînd o afirmație ar putea fi calificată ca fiind, în
același timp, corectă și adevărată. De exemplu, dacă un elev afirmă, la o lecție de
geografie, că Africa are platouri slab denivelate și depresiuni largi, vom spune că
afirmația lui este adevărată, dar și că răspunsul său este corect, pentru că afirmația
elevului concordă în același timp cu realitatea obiectivă a Africii, dar și cu materia din
manualul de geografie (a se vedea în acest sens și Ion Melniciuc, Drept sau corect?, în
Limba Română, nr. 9,10, 2004, p. 74).

2
6
 Aspectul filologic, „concordanță între cunoștințele noastre și realitatea obiectivă” 12.
Aspectul religios', „atribut al lui Dumnezeu sau al unei activități a Sa” 13 sau „conștiință absolută a autenticității
conținutului credinței”14.
Aspectul filozofic, „conformitate a ceea ce se spune cu ceea ce este”15 16.
în cele ce urmează vom adopta definiția filozofică - conformitate a ceea ce se spune cu ceea ce este, cu atît mai mult
cu cît ea nu se deosebește în esență de cea filologică. Iar falsul îl vom defini pornind de la adevăr: caracterul a ceea
ce este contrar

8.3. Studii de caz

/ După definirea adevărului și a falsului, care vor constitui subiectul meditațiilor ce vor urma, să revenim la întrebările de
mai sus. Dacă pornim de la ideea că în mod normal ceea ce spunem trebuie să fie conform cu ceea ce este, adică cu
realitatea, este firesc să ne întrebăm care sînt împrejurările (scopurile, motivele, situațiile) care îl determină pe om să
înlocuiască adevărul prin fals?) Pentru a ne face o imagine de ansamblu asupra corelației adevăr-fals, vom cerceta o serie
de situații de comunicare în care adevărul a fost înlocuit prin fals, vom identifica motivația acestei înlocuiri, vom numi falsul
respectiv printr-un termen cerut de situația concretă în care s-a făcut uz de el și vom califica drept pozitiv sau negativ
impactul falsului asupra emițătorului și asupra receptorului acestuia;"Schema cercetării va fi următoarea:
1. Descrierea situației de comunicare în care a fost emis falsul;
2. Identificarea motivului (motivelor) înlocuirii adevărului prin fals;
3. Găsirea termenului care, în situația descrisă, s-ar potrivi cel mai bine din punct de vedere stilistic și logic în locul
termenului fals',
4. Calificarea impactului (pozitiv sau negativ) exercitat de comiterea falsului asupra emițătorului acestuia;
5. Calificarea impactului (pozitiv sau negativ) exercitat de comiterea falsului asupra receptorului acestuia.
Din studiile de caz pe care le vom prezenta mai jos vom trage concluziile care se vor impune, încercînd apoi să le
generalizăm (avînd trează conștiința unui anumit risc), pentru a ajunge la modelul abstract al stării de lucruri privind corelația
dintre adevăr și fals. '
• Cazul 1. Neadevărul
Descrierea situației de comunicare. Elevul Simion Cibotaru a lipsit azi de la lecția de geografie. Profesorul de geografie
a înregistrat lipsa și i-a comunicat despre ea dirigintei. Aceasta a dat un telefon părinților elevului și le-a comunicat: „Fiul
Dumneavoastră azi nu a fost la școală”. Mesajul dirigintei nu corespundea cu realitatea, pentru că la celelalte lecții elevul a
fost prezent.
Motivele înlocuirii adevărului prin fals ar fi următoarele:
- a-i informa cît mai operativ pe părinții elevului despre lipsa fiului lor de la lecții (pentru ca aceștia să influențeze
asupra lui);
- necunoașterea obiectivă a circumstanțelor cazului;
- lipsa de experiență pedagogică.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date. Motivele emiterii mesajului fals demonstrează că
fapta nu a fost comisă din rea-credință, ci din culpă, de aceea falsul respectiv poate fi calificat ca fiind un neadevăr.
Impactul neadevărului asupra emițătorului acestuia, adică asupra dirigintei, este nul (sau negativ, dacă transmiterea
unui mesaj neadevărat a fost calificată ca lipsă de profesionalism).
Impactul neadevărului asupra receptorului acestuia, adică asupra părinților și asupra elevului, a fost negativ. J

•Cazul 2. Neadevărul diplomatic

Descrierea situației de comunicare. Relațiile dintre Partidul Comuniștilor și Partidul Popular Creștin Democrat au fost
întotdeauna tensionate, ostile, conflictuale sau chiar grave. Oferind un interviu unui post de radio, liderul Partidului
Comuniștilor a afirmat că relațiile dintre cele două partide nu sînt strălucite.
Motivele înlocuirii adevărului prin fals, adică cele care l-au determinat pe liderul Partidului Comuniștilor să afirme
altceva decît ceea ce este în realitate, sînt de natură diplomatică și anume:
- nedorința de a arăta opiniei publice că partidul său este în conflict cu alt partid;
- nedorința ca ostilitățile dintre partidul său și alt partid să fie interpretate ca o perspectivă negativă pentru partidul
său;
- intenția de a atenua în anumită măsură relațiile dintre partidele respective și de a da de înțeles că ele pot fi

12A se vedea Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.
13 Dicționar Biblic, Oradea, Editura Cartea creștină, 1995.
14 Alfred Bertholet, Dicționarul religiilor, lași, Editura Universității Al. I. Cuza, 1995.
15Dicționar de filozofie, București, Editura Univers Enciclopedic, 1996; Efim Mohorea, Introducere în logică, Editura Arc,
Chișinău, 2003, p. 21.
16 Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic,
 îmbunătățite.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date este neadevăr diplomatic.
Impactul neadevărului diplomatic asupra emițătorului acestuia, adică asupra Partidului Comuniștilor sau asupra
liderului acestuia poate fi nedeterminat, nul sau pozitiv.
Impactul neadevărului diplomatic asupra receptorului acestuia (intervievatorul și opinia publică) poate fi nul sau
negativ (pentru că informația este falsă).
•Cazul 3. Falsul relativ
Descrierea situației de comunicare. Denumirile geografice cu formantul trans-, cum ar fi Transcarpatia, Transcaucazia,
Transnistria etc., au o formă internă transparentă, însemnînd „teritoriul de dincolo de Carpați”, „teritoriul de dincolo de
Caucaz” și, respectiv, „teritoriul de dincolo de Nistru”. Prin urmare, dacă ne aflăm la est de oricare din aceste obiecte
geografice, pentru noi Transcarpatia, Transcaucazia și Transnistria vor însemna „teritoriul din partea de vest a Carpaților”,
„teritoriul din partea de vest a Caucazului” și, respectiv, „teritoriul din partea de vest a Nistrului”. Iar dacă ne vom afla la vest
de aceste obiecte, pentru noi Transcarpatia, Transcaucazia și Transnistria vor însemna „teritoriul din partea de est a
Carpaților”, „teritoriul din partea de est a Caucazului” și, respectiv, „teritoriul din partea de est a Nistrului”. Acesta este
adevărul rațional al stării de lucruri, adică adevărul care reiese din definirea logico-lingvistică a denumirilor respective. în
realitate însă, denumirile acestor obiecte geografice nu se definesc pe cale rațională. Ele provin din situația geografică a
populațiilor care au dat denumirile în cauză, populații care au luat în calcul doar adevărul subiectiv, adică acel pe care „îl
vedeau” ele. în realitate, Transcarpatia, Transcaucazia și Transnistria înseamnă respectiv: „teritoriu care se află dincolo de
Munții Carpați (în raport cu Muntenia și Moldova)”; „teritoriu care se află la sud de Munții Caucaz”; „teritoriu care se află la
est de Nistru”17.
Iată încă un termen geografic, care pentru unele popoare ar fi un adevăr, iar pentru altele - un fals: Orientul Apropiat.
Pentru majoritatea țărilor europene Orientul Apropiat este cu adevărat apropiat, spre deosebire de Extremul Orient, care
este incomparabil mai îndepărtat. Or, pentru alte țări, cum ar fi bunăoară Japonia sau Coreea, Orientul Apropiat nu este
defel apropiat după cum este pentru ele Extremul Orient din care fac parte.
Și un alt exemplu. îmbinarea plantă exotică înseamnă „plantă care se află într-o regiune foarte îndepărtată și care
impresionează prin aspectele sale neobișnuite, ciudate”. în acest sens, unele plante, cum ar fi arborele de cuișoare,
arborele de scorțișoară, cardamomul ș.a., sînt pentru noi, românii, exotice, însă pentru indonezienii, australienii și, respectiv,
pentru indienii care le cultivă ele sînt obișnuite, nu exotice. Ca să nu recurgem și la alte exemple, nu este greu să ne dăm
seama că ceea ce pentru un popor este exotic pentru altul nici pe departe nu este la fel. Cu alte cuvinte, atunci cînd atribuim
unei plante calificativul exotică, adevărul și falsul, afirmate de noi, sînt relative.
Cazuri de adevăr și de fals relativ, precum cele arătate mai sus, există foarte multe în modul de a ne exprima în toate
limbile, pentru că popoarele nu întotdeauna și-au coordonat cele spuse cu cele reale. Iar cele spuse, fiind utilizate
permanent și generalizate în uzul comun, au început să fie percepute, în mod eronat, dar tradițional, ca fiind cele reale.
Astfel, astăzi spunem în mod tradițional și considerat corect un pahar de apă, a pune căciula în cap etc., deși dacă am ține
cont de valoarea logico-semantică a prepoziției (de, în), ar trebui să spunem un pahar cu apă și a pune capul în căciulă.
Iată și un alt caz, cu totul banal. Toată lumea face o afirmație falsă, conside- rînd-o în mod sigur ca fiind adevărată:
Cămășile albe se murdăresc mai repede decît cele de alte culori. Adevărul însă este că ele nu se murdăresc mai repede,
dar că murdăria depusă pe ele se observă mai ușor decît murdăria depusă pe cămășile de alte culori.
Motivele înlocuirii adevărului prin fals în acest caz și ale funcționării în limbă a unor denumiri, sintagme, structuri
sintactice sau semantice care vin în discordanță cu realitatea (prin urmare, cu adevărul), cu logica unanim acceptată a
lucrurilor sau cu sistemul limbii își au originea în atitudinile subiective ale populațiilor care au generat faptele de limbă
respective, atitudini determinate de:
- tradiții și mentalități specifice;
- modul subiectiv (și deseori primitiv) de percepere a realității;
- ignorarea rigorilor științifice ca fiind considerate fără importanță sau chiar inexistente.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date. Din exemplele de mai sus reiese că ceea ce
exprimă faptele de limbă examinate nu constituie adevăruri totale, dar nici falsuri totale. Este vorba mai curînd de falsuri
determinate de anumiți factori subiectivi. De aceea conținutul acestor fapte de limbă ar putea fi interpretat ca fiind un fals
relativ.
Impactul falsului relativ asupra emițătorului acestuia, adică asupra celor care îl emit și îl pun în circulație este nul.
Impactul falsului relativ asupra receptorului acestuia este nul.
2
17 Ase vedea și Micul dicționar academic, voi. 4, București, Editura Univers Enciclopedic, 2003. Din anumite motive, pe
care le putem presupune, sursa respectivă nu atestă nici denumirea Transnistria, nici adjectivul transnistrean.
Pe de altă parte, Большой энциклопедический словарь, Moscova, 1998, atestă denumirea Закарпатье (ceea ce
înseamnă Transcarpatia) cu sensul de „regiune din vestul Ucrainei, în bazinul rîului Tisa”; Закавказье (ceea ce înseamnă
Transcaucazia) cu sensul de „regiune din partea de sud de Caucaz incluzînd Azerbaidjanul, Armenia și cea mai mare
parte a Georgiei”.
 (•Cazul 4. M inciuna
Descrierea situației de comunicare. O cumpărătoare a plătit în magazin pentru produse, a uitat pe tejghea portmoneul
cu bani și a plecat acasă. Vînzătorul a luat portmoneul și l-a ascuns într-un loc de nădejde, ca pe urmă să-l ia acasă.
Cînd a ajuns acasă, cumpărătoarea a observat că portmoneul lipsește. A făcut cîteva presupuneri: l-a uitat la magazin,
l-a pierdut pe drum, i l-au furat în troleibuz. S-a întors la magazin și l-a întrebat pe vînzător dacă nu a găsit cumva
portmoneul ei pe tejghea. Vînzătorul i-a răspuns că nu a văzut nici un portmoneu și că poate l-ar fi luat un alt cumpărător.
Motivul înlocuirii adevărului prin fals în acest caz îl constituie, evident, interesul vînzătorului de a-și însuși portmoneul și
banii (dacă ar fi spus adevărul, ar fi trebuit să restituie bunurile).
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date, adică pentru răspunsul vînzătorului, este
minciună.
Impactul minciunii asupra emițătorului acesteia, adică asupra vînzătorului, este, în viziunea hii, pozitiv (pentru că i-a
ajutat să nu restituie portmoneul).
Impactul minciunii asupra receptorului acesteia, adică asupra cumpărătoarei, este negativ (pentru că i-a cauzat
imposibilitatea de a reintra în posesia bunurilor pierdute) . |

•Cazul 5. Minciuna crasă

Descrierea situației de comunicare. Răpirea Basarabiei, în 1940, de către Uniunea Sovietică a fost numită, impropriu,
eliberare, iar ocupanții și colonizatorii au fost numiți, de asemenea impropriu, eliberatori și frați (jnai mari).
Motivul înlocuirii adevărului prin minciună în cazul dat Opinia publică internațională nu avea nici o îndoială că alipirea
Basarabiei era o anexiune, însă acest adevăr nu putea fi recunoscut de către Uniunea Sovietică care se declarase . .țară
eliberatoare”, iar armata sovietică - „armată eliberatoare”. Tocmai de aceea mașina propagandistică sovietică a înlocuit
termenii anexiune și ocupație cu termeni de tipul eliberare, eliberatori, prietenie, frate etc., luînd toate măsurile de intimidare,
de teroare, diplomatice etc.) pentru a înlocui înțelegerea normală a lucrurilor cu una deformată. Motivele Uniunii Sovietice de
a înlocui adevărul prin minciună erau foarte clare: ea trebuia să-și creeze o imagine (atît internă, cît și internațională) de țară
eliberatoare, democratică, în care toate popoarele conlocuitoare sînt egale, prietene.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date este minciună crasă. Uniunea Sovietică a înlocuit
prin minciună adevărul unui eveniment care viza milioane de oameni; această minciună trebuia să fie adusă, în calitate de
adevăr, la cunoștința opiniei publice internaționale. Firește, era vorba nu de o minciună obișnuită, ci de una crasă. De altfel,
frazeologia utilizată în prezent de către Federația Rusă în raport cu războaiele din Cecenia și cu patrioții ceceni (numiți în
mod fals bandiți, teroriști etc.) este aceeași minciună crasă. Același lucru trebuie spus și despre așa-zisele torțe
pacificatoare ruse din Georgia și din Moldova care sînt de fapt forțe de ocupație.
Impactul minciunii crase asupra emițătorului acesteia, adică asupra Uniunii Sovietice și, respectiv, asupra Rusiei a fost
unul pozitiv, pentru că ei într-adevăr a contribuit la imaginea pozitivă a Uniunii Sovietice (în cazul oamenilor care au crezut și
mai continuă să creadă minciuna), dar totodată a fost și negativ, pentru că a adăugat la celelalte păcate ale Uniunii
Sovietice și, respectiv, ale Rusiei și păcatul minciunii.
Impactul minciunii crase asupra receptorului acesteia. Minciuna crasă privitor la eliberarea Basarabiei de către
Uniunea Sovietică a polarizat opinia publică (unii au luat minciuna drept adevăr, iar alții nu). Pentru cei care au crezut-o, ea
a avut un impact negativ, iar pentru cei care nu au crezut-o - un impact nul. Același lucru trebuie spus, în situațiile descrise,
și despre termenii eliberator, armată eliberatoare, frate mai mare, trupe pacificatoare etc.

•Cazul 6. Minciuna folositoare

Descrierea situației de comunicare. O persoană a mers la spital să-și viziteze prietenul bolnav de cancer în ultimul
stadiu. Văzîndu-1 disperat, cu răsuflarea aproape stinsă, vizitatorul l-a bătut ușor pe umăr și i-a spus: „Azi arăți mult mai
bine, sînt sigur că ai să birui boala”.
Motivul înlocuirii adevărului prin minciună în acest caz. Evident, afirmațiile prietenului vizitator nu conțineau nici pic de
adevăr. Ele au fost făcute nu pentru a exprima adevărul, ci pentru a susține bolnavul. Prin urmare, în cazul de față, motivele
înlocuirii adevărului cu un fals au un caracter uman, ieșind din cadrul intereselor subiective.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date este minciună folositoare. în cazul discutat,
exprimarea adevărului nu are nici o importanță principială. Contează factorul uman, susținerea prietenului (și, în general, a
omului) aflat în cea mai grea situație, cînd trebuie să accepte fatalul și să-și ia rămas bun de la toți și de la toate. In acest
caz falsul este o minciună folositoare.
Impactul minciunii folositoare asupra emițătorului acesteia este pozitiv, pentru că el are sentimentul că a făcut un bine
sau, altfel spus, a făcut doar ceea ce a putut face.
Impactul minciunii folositoare asupra receptorului acesteia (în cazul de față, asupra bolnavului) este de asemenea
pozitiv, indiferent dacă el a crezut-o sau nu. Dacă a crezut-o, înseamnă că ea l-a îmbărbătat și i-a adăugat forță vitală. Dacă
nu a crezut-o, înseamnă că bolnavul a înțeles că prietenul îl susține, este alături de el, ceea ce nu este puțin.
 •Cazul 7. Complimentul
Descrierea situației de comunicare. Doamna N. este o femeie aproape urîtă (urîțică). Oricum, părul ei are o anumită
culoare (altfel nici nu ar putea fi), ochii ei au un fel de licăr, iar zîmbetul îi este binevoitor, trădînd o fire bună la suflet. La ziua
de naștere a doamnei N. casa îi era plină de oaspeți. Evident, au fost rostite toasturi spumoase, cu ditirambe, în care i s-a
spus că este nu numai o bună gospodină, o soție și o mamă iubitoare, dar și o femeie încîntătoare, chiar fermecătoare, cu
un păr castaniu în inele și cu o privire mîngîietoare.
Motivul înlocuirii adevărului prin fals în acest caz. Cuvintele adresate doamnei N., cele care erau departe de adevăr,
au fost spuse, după cum se obișnuiește la zilele de naștere, pentru a-i ridica dispoziția persoanei omagiate, pentru a o
susține, a-i demonstra prietenia și atașamentul, nu neapărat pentru a exprima adevărul. Tocmai acestea au fost motivele
care au determinat declarațiile respective.

Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date SAC compliment. Afirmațiile false, făcute pentru
doamna N. cu ocazia zilei sale de naștere, sînt niște complimente, pentru că tocmai compliment se numește . _vîntul de
laudă, de măgulire, care exprimă o atitudine prietenească, de stimă, de respect sau de considerație”. 18 La această
explicație, preluată din DEX, am idăuga o precizare și anume că în loc de laudă am zice laudă exagerată, pentru că nu orice
cuvînt de laudă este un compliment, dar numai acel care exprimă ceva în mod exagerat, dar care este spus cu simțul
realului. Tocmai de aceea expresia fără compliment înseamnă „fără exagerare, fără gîndul de a măguli; pe față, sincer”. 19
Laudele făcute fără simțul decenței nu mai sînt complimente, ; ofense. Să ne imaginăm în acest sens că unei femei cu totul
leneșe i se spune că e harnică ca o fumicuță sau unui bărbat neghiob i se zice că este... genial.
Impactul complimentului asupra emițătorului acestuia este pozitiv, pentru că el are sentimentul că a făcut cuiva o
plăcere.
Impactul complimentului asupra receptorului acestuia de asemenea este citiv, pentru că orice cuvinte de laudă, bine
echilibrate, fac plăcere persoanei vizate.20

•Cazul 8. Eufemismul
Descrierea situației de comunicare. Unele fapte de limbă, deși numesc cu exactitate realitatea, devin neplăcute sau
chiar jignitoare cînd, în comunicare, vizează anumite persoane. De exemplu, calificativele gras, bătrîn etc., fiind uribuite unor
persoane, mai ales unor femei, le pot ofensa. De aceea ele sînt '-.locuite cu alte cuvinte care, deși au același înțeles ca și
primele, exprimînd in mod veridic realitatea, par a fi totuși mai puțin deranjante, mai puțin dure pentru auzul sensibil al
persoanelor vizate. Bunăoară, unei femei grase îi vom spune (numai dacă este neapărat cazul) că este plinuță (nu plină)
sau poate durdulie, iar despre cea bătrînă vom spune că este în etate sau, poate, în vîrstă. Unui bărbat bătrîn îi vom spune,
în glumă, că este copt.
Motivul înlocuirii adevărului prin fals în aceste cazuri, adică motivul înlocuirii cuvintelor supărătoare prin altele este
foarte transparent: a camufla unele adevăruri neplăcute. Oamenilor li se pare (doar li se pare!) că această Înlocuire ar
ascunde anumite stări sau metehne ale lor, după cum un fard ar xs zunde ridurile sau vopseaua de păr ar masca ghioceii de
la tîmple.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date, mai exact, pentru cuvintele menite să înlocuiască
faptele de limbă care desemnează realități pe care oamenii nu le doresc, se numește eufemism. Spre deosebire de
minciună sau de alte modalități de a distorsiona adevărul, eufemismul este un fapt de limbă care exprimă adevărul (nu
falsul), dar într-o formă mai acceptabilă, care nu deranjează sau care deranjează mai puțin.
Impactul eufemismelor asupra emițătorului acestora, adică asupra celui care le folosește, este nul sau pozitiv, în
funcție de sentimentul generat de faptul că utilizează un limbaj civilizat.
Impactul eufemismelor asupra receptorului acestora și, mai ales, asupra persoanelor vizate de aceste eufemisme este
pozitiv, pentru că ele au sentimentul că participă la o comunicare civilizată, în care personalitatea este respectată.

• Cazul 9. Ficțiunea
Descrierea situației de comunicare. Artele, spre deosebire de știință, operează nu cu adevăruri științifice, dar cu
adevăruri artistice. în artă nu este important ca frunzele să fie neapărat verzi, iar cerul neapărat albastru, așa cum ne-am
obișnuit să le vedem. în artă casele pot plînge, iar luna se poate sfii văzîndu-i pe doi tineri sărutîndu-se. în artă pot exista
subiecte, fenomene, însușiri, mesaje etc. care nu există în realitate. Cu alte cuvinte, arta este altceva decît adevărul pe care
ne-am obișnuit să-l căutăm cu instrumentarul rațional, științific. Ei bine, dar arta este produsul oamenilor de creație; ei nici

18Dicționarul explicativ al limbii române, București, Editura Univers Enciclopedic, 1998.

19ibidem.
20- O varietate a complimentului este lauda care, prin unele aprecieri exagerate, adică nerealiste, neadevărate, uneori
urmărește scopul să încurajeze pe cineva, alteori insă, interesul de a cîștiga bunăvoința ori sprijinul, deseori nemeritat, al
cuiva. De exemplu, un profesor își laudă elevul, pentru ca acesta din urmă să aibă încredere în aptitudinile sale, să învețe
și mai bine etc. Sau alt caz: subalternul își laudă permanent șeful, pentru a cîștiga simpatia acestuia.
nu-și pun scopul să reflecte (întru totul) realitatea. Adică, nu urmăresc ca ceea ce afirmă să fie conform cu ceea ce este.
Căutînd adevărul în artă, ar trebui probabil să pornim nu de la arta pro- priu-zisă, cea evoluată, cultă, ci de la cea
primitivă (cu sensul de „primară”), care există chiar în firea omului. Omul, prin firea sa, este într-o măsură mai mare sau mai
mică un artist, un poet (mai ales, dacă s-a născut român). Atunci cînd românul a văzut pentru prima dată o ciupercă care
semăna cu o limbă de vacă, el a făcut mai întîi o comparație (cu limba vacii), apoi a omis elementul de comparație și a numit
în mod direct ciuperca - limba vacii. Nu este aceasta oare o metaforă? Evident, este un adevăr artistic, nu unul real, pentru
că ciuperca nu este adevărata limbă a vacii. Așa s-a întîmplat și cu alte „afirmații artistice” ale românilor prin care adevărul
ontologic a fost înlocuit prin „fals artistic”, afirmații care s-au cristalizat și s-au transformat în fapte de limbă, pentru ca mai
tîrziu să se transforme și în adevăruri obiective (în prezent sintagma limba vacii este într-adevăr numele unei ciuperci). Iată
și alte metafore cu alte „falsuri artistice”: ciuboțica cucului, coada șoricelului, gura leului etc.
Dar să nu credem cumva că sînt artiști doar românii. Francezii, bunăoară, nu au rămas în urmă prea mult cînd au zis
că soarele (lor) nu asfințește, nu apune (ca al nostru), dar merge la... culcare (fr. le soleil se coucheț.
Motivul înlocuirii adevărului prin fals sau, mai exact, motivele care îl determină pe om să folosească în mod „impropriu”
faptele de limbă deja exis- rente sînt, în fond, două:
- necesitatea de a numi realitățile noi, pe care el începe să le cunoască;
- asemănarea dintre realitățile cunoscute și numite demult prin resursele existente ale limbii cu cele noi, care cer să
fie „botezate” și înmagazinate în tezaurul de cunoștințe ale omului.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul situației date. - enomenul constînd în a vedea lucrurile printr-o
prismă artistică, nu prin una realistă, și în a face afirmații și negații artistice (despre aceste lucruri), dar nu . eridice, este
numit ficțiune.
Impactulficțiunii, adică al înlocuirii adevărului ontologic cu cel artistic, asupra celui care realizează această înlocuire,
este cu totul de altă natură decît impactul despre care am vorbit în celelalte studii de caz. Practic, nu există un mpact
propriu-zis, iar dacă i-am zice impact (pentru a respecta consecvența schemei de cercetare), ar fi unul pozitiv, pentru că el
constituie o soluționare 2 problemei privind necesitatea de a denumi realitățile și a le percepe printr-o ■ îziune artistică.
Impactul ficțiunii asupra celui care îl „consumă” este același, ca și cel exercitat asupra creatorului ei, cu atît mai mult cu
cît atunci cînd e vorba de . reație în materie de limbă, e greu de făcut, la nivel de populație, o delimitare intre creator și
consumator.

•Cazul 10. Onomatopeea

Descrierea situației de comunicare. Curios lucru, deseori confruntarea dintre adevăr și fals are loc chiar în esența
limbii, în modul ei de a numi . acrurile. Acest fapt ni-1 demonstrează cu prisosință onomatopeele, adică cu vintele care, prin
elementele lor sonore, imită sunete, zgomote etc. din natură. Observați: zbîrr, trosc, cucurigu etc. Imită oare limba în mod
fidel sunetele din realitate sau în mod fals? Altfel spus, onomatopeele constituie o reflectare veridică sau falsă a realității?
Să ne imaginăm pentru moment că dintr-un robinet (defect) cad picături de apă (într-un vas), fiecare picătură producînd un
sunet. Cum se înfățișează acest sunet în percepția vorbitorilor de limbă română? Probabil, pic, pic, pic. De la acest pic
românii au format o serie de cuvinte, cum sînt: a picura, picătură, picurătoare. Dar cum percep sunetul respectiv alte
popoare, bunăoară rușii? Probabil, cap, cap, cap. De la acest cap rușii de asemenea au format mai multe cuvinte: капать,
капля, капельница. Este suficient doar exemplul picăturii ca să ne dăm seama că oamenii percep in mod diferit sunetele
din natură. Pentru a ne convinge și mai mult de acest rapt ar fi interesant să comparăm modul în care sînt reflectate în
diferite limbi sunetele emise de animale. Cîinele: ham, ham, ham-, cocoșul: cucurigu-, porcul: zroh, groh, groh etc. Care
popor imită cu mai multă fidelitate aceste sunete? Care este adevărul și care este falsul?
E cu totul îndoielnic că omul reproduce în mod veridic sunetele din natură. Firește, aici este o mare doză de
aproximație. Aceasta ne-o dovedesc aparatele de înregistrare cu exactitate a sunetelor, precum și faptul că aceleași sunete
reproduse sînt diferite de la un popor la altul. Dar este nevoie oare de exactitate în acest caz?
Motivul înlocuirii adevărului prin fals în aceste situații. Motivele diferențelor de percepție a sunetelor din natură, de la
un popor la altul, ar fi multe, însă ele se reduc în fond la tradiție. Vorbitorii nu caută adevăr în onomatopee, ei le reproduc din
fragedă copilărie în forma în care le aud de la cei din jur, nu neapărat din natură. Iar sunetele respective, auzite din natură,
sînt asemuite cu cele învățate de la ceilalți vorbitori.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru situația dată. S-a convenit deja că faptele de limbă care imită sunetele
din natură, indiferent de gradul de obiectivitate cu care sînt imitate (adică, indiferent de gradul de adevăr sau de fals), se
numesc onomatopee, după cum se numesc și în limba franceză (onomatopee), de unde a fost împrumutat cuvîntul.
Impactul gradului de adevăr sau de fals, reflectat în onomatopee, produs asupra vorbitorului, este nul л ай pozitiv, în
funcție de sensibilitatea acestuia la valorile estetice ale limbajului.
Impactul gradului de adevăr sau defals, reflectat în onomatopee, produs asupra ascultătorului, este nul sau pozitiv, în
funcție de sensibilitatea acestuia la valorile estetice ale limbajului.

•Cazul 11. Neadevărul publicitar

 Descrierea situației de comunicare. Căderea Imperiului Sovietic, determinată în mare măsură de stagnarea sa
economică și morală, a fost urmată de apariția de noi state și, în parte, de descătușarea gîndirii economice, fapt care, la
rîndul său, a condus Ia reorganizarea economiei pe principiile pieței libere. Ca urmare, s-a produs integrarea economiilor și
circulația liberă a mărfurilor. Acestea din urmă însă, pentru a fi promovate pe piață, au nevoie de publicitate, oricît ar fi ele
de competitive. în consecință, în spațiul ex-sovietic a apărut și s-a dezvoltat o întreagă industrie a publicității, cunoscută deja
demult în lume.
în linii mari, a face publicitate nu înseamnă altceva decît „a aduce un serviciu sau o marfa la cunoștința marelui public”,
adică a vorbi oamenilor despre calitățile, avantajele, importanța etc. serviciului sau mărfii date.
Motivele înlocuirii adevărului prin neadevăr publicitar. Omul, așa cum este el, cînd face publicitate serviciilor și
mărfurilor pe care vrea să de scoată pe piață, ține cont (din păcate) nu numai de calitățile acestora sau, mai exact, nu atît de
calitățile respective, cît de interesele sale. Iar interesele nu sînt altceva decît a vinde cît mai mult și a obține un profit cît mai
impresionant (nu întîmplător cineva a spus că publicitatea este motorul comerțului). Tocmai de aceea publicitatea
„derapează”, uneori foarte mult, de la adevăr spre... neadevăr. Derapajul are loc atît de frecvent (dacă nu chiar
întotdeauna), încît „consumatorii” de asemenea informații și-au creat deja anumite rezerve față de publicitate, pe care le-am
putea 2 ami imunitate publicitară. De exemplu, în media publicitară nimeni nu spune că pe piață a apărut, pur și simplu, un
medicament nou cu efect antiimflamator. Nu. Se spune neapărat că acest medicament este cel mai bun remediu din lume,
că îți rezolvă problemele în cîteva clipe, că după administrarea lui te simți tare ca oțelul ::e. etc. Firește, despre efectele
adverse ale leacului respectiv nu vei auzi nici o : rbă. Despre faptul că substanța activă din compoziția medicamentului
respectiv . găsim și în alte produse farmaceutice, cunoscute de cînd lumea, dar tot atît de eficiente și mult mai ieftine - tot
nici o vorbă. Firește, dacă s-ar da pe față toate creste adevăruri, nimeni nu s-ar mai grăbi să cumpere „leacul magic”
proaspăt ieșit pe piață. Acestea de fapt și sînt motivele înlocuirii adevărului cu un neadevăr.
Termenul care s-ar potrivi cel mai bine pentru mesajul publicitar în care parte de adevăr este prezentată în mod
exagerat, iar altă parte este trecută . и vederea este neadevăr publicitar.
Impactul neadevărului publicitar asupra emițătorului acestuia este pozi- •. •. dacă avem convingerea că acumularea de
noi profituri j ustifică răspîndirea unor neadevăruri.
Impactul neadevărului publicitar asupra receptorului acestuia este negativ, pentru că receptorul, adică potențialul
cumpărător, este indus în eroare, xceastă eroare însemnînd deseori prejudiciu material, moral sau de altă natură.

8.3.1. Concluzii trase din studiile de caz

După studierea celor zece cazuri de mai sus putem trage cîteva concluzii pe care le prezentăm în tabelul următor.
Motivele înlocuirii Impactul asupra Impactul asupra
Tipul de fals
adevărului vorbitorului ascultătorului
din culpă și neprofesional
Neadevăr ism nul sau negativ negativ

Xeadevăr diplo- nedeterminat, nul

interese (de grup) nul sau negativ
matic sau pozitiv
tradiții și mentalități, modul
Fals relativ subiectiv de percepere, ig- nul nul
norarea rigorilor științifice
Minciună interese (egoiste) pozitiv negativ
interese (politice, de
Minciună crasă negativ sau nul
acaparare) pozitiv sau negativ
Minciună
pozitiv pozitiv
folositoare interese (obiective, umane)

Compliment exprimarea dragostei, res- pozitiv pozitiv

pectului și atașamentului
Continuare pe p. 38

Eufemism camuflarea adevărurilor nul sau pozitiv pozitiv

neplăcute
necesitatea de a numi (a
Ficțiune exprima) realitatea prin pozitiv pozitiv
mijloace artistice
tradiție și învățare de la cei
Onomatopee nul sau pozitiv nul sau pozitiv
din jur
 )Neadevăr acumularea de probit / pozitiv negativ sau nul f
2
După cum se poate observa din tabel, motivele înlocuirii adevărului prin neadevăr îl constituie interesele (de regulă,
cele meschine, egoiste, amorale), respectarea tradiției, modul de a percepe subiectiv realitatea, ignorarea rigorilor științifice,
neprofesionalismul, iar impactul acestei înlocuiri asupra emițătorului și receptorului poate fi negativ, pozitiv, nul sau
nedeterminat. Evident, studiile de caz prezentate nu epuizează tipologia situațiilor în care adevărul este înlocuit prin fals. în
plus, chiar și tipurile de cazuri cercetate ar putea fi detaliate (la nesfîrșit), fapt care ne-ar conduce probabil spre o concluzie
în spiritul lui Albert Einstein: totul este relativ.

8.4. Mesajul lipsit de conținut (sau adevărul și neadevărul nul)

în mod normal, în comunicarea cu cei din jur s-ar cere să spunem adevărul, în măsura în care îl deținem. însă din
studiile de caz prezentate mai sus ne-am convins că uneori (sau, poate, deseori) înlocuirea adevărului prin fals este nu
numai rațională, dar și benefică. Alteori însă, avem și situații destul de delicate care ne impun simultan trei condiții:
- dezvăluirea și expunerea adevărului nu are nici un sens sau este chiar contraindicată;
- inventarea și prezentarea unei minciuni în locul adevărului este irațională și amorală;
- tăcerea este imposibilă, pentru că situația o exclude.
Ce facem în asemenea cazuri? Cum ne descurcăm? Să pornim de la un exemplu concret.
Alina și Stela sînt două studente care au închiriat o cameră într-un apartament și locuiesc împreună. Alina este
foarte silitoare, învață bine, se poartă exemplar, își folosește rațional timpul, expediază regulat părinților mesaje
despre sine.
Nu demult, Stela a făcut cunoștință cu un tînăr, stabilindu-și cu el o relație care i-a modificat esențial modul de a
vedea lucrurile. A început să lipsească tot mai mult de la lecții, fiind împreună cu prietenul ei. Serile le petrec, de
regulă, în baruri sau prin alte localuri de distracții. Uneori nu mai doarme acasă. A împrumutat bani de la mai multe
persoane, inclusiv de la Alina, pentru a se distra cu prietenul ei. Deseori folosește obiectele de toaletă și cosmetică
ale Alinei, consumîndu-i-le, încît Alina a fost nevoită să le ascundă. De cîteva ori l-a adus pe băiat în cameră și a
dormit cu el. Pentru ea studiile au trecut pe plan secundar.
Părinții Stelei au simțit că se întîmplă ceva cu fiica lor. Au telefonat într-o seară, tîrziuși, negăsind-o la gazdă, au
rugat-o pe Alina să le spună ce știe despre Stela. I-au adresat mai multe întrebări: Unde este Stela la acea oră? Unde
a mai fost și alte dăți cînd nu au găsit-o? Cum stă fiica lor cu studiile? De ce nu mai vine sîmbetele și duminicile pe
acasă, ca altă dată?
Alina s-a pomenit într-o situație dificilă. Trebuia oare să le spună părinților Stelei tot adevărul? Dar era ea sigură
că deține întreg adevărul sau poate numai o parte din el? Era ea sigură că părinții Stelei vor înțelege și vor reacționa
corect? Dar dacă vor întreprinde ceva cu totul greșit? Dar cum e corect și cum e greșit? Dar este ea în măsură să
judece obiectiv comportamentul Stelei? Are acest drept? In plus, la problema ei se mai adăugau și alte întrebări: Ce va
crede și ce va zice Stela cînd va afla că Alina a divulgat-o? Nu se va transforma oare într-o dușmancă? Cum va fi
afectată relația lor? Dar, în general, este bine oare să-ți divulgi colega într-o asemenea situație? Alina nu avea un
răspuns plauzibil la aceste întrebări, de aceea nu era convinsă că trebuie să le spună părinților adevărul.
Dar ar fi oare mai rațional să spună minciuni? Să spună că Stela merge regulat la lecții, învață bine? Să afirme că
Stela nu are vreo relație care i-ar afecta studiile, că noaptea se află întotdeauna acasă? Dar dacă mai tîrziu se va afla
că ea a spus minciuni și părinții vor interpreta spusele ei ca o faptă de rea-credință? Dar dacă părinții Stelei ar putea
interveni benefic, corectînd situația, dar mesajul ei fals îi va deruta? Alina nu avea un răspuns clar nici la aceste
întrebări.
Ii rămînea doar să tacă. Dar cum să tacă, cînd acești oameni, de vîrsta părinților ei, o roagă să le dea o informație
de mare importanță pentru dînșii. In acest caz, tăcerea ar fi egală cu lipsa de respect, cu supărarea. Nu, nu putea să
tacă.
Aceasta era situația Alinei, situație în care se poate pomeni orice persoană: z. poate spune adevărul, nu poate spune o
minciună, nu poate să nu spună z.mic. Evident, situația nu este dintre cele simple, dar totuși s-ar putea găsi o к luție pe care
vom încerca să o conturăm. Iată una dintre variantele posibile i_e mesajului Alinei, transmis părinților Stelei.
Nu cred că trebuie dramatizat cazul fiicei dvs. Are probabil un prieten de care s-a îndrăgostit. Aceasta s-ar putea
întîmplă cu orice fată. Parcă e rău să ai un prieten? Dimpotrivă. Cîte fete și-l visează! Cred că în scurt timp lucrurile se
vor limpezi. Iar dacă Stela va depune eforturi la învățătură, nici studiile nu vor avea de suferit prea mult. Principalul este
ca tinerii să se înțeleagă de minune și să se iubească. Parcă văd cum într-o zi mă veți invita la nuntă...
S-ar putea întîmpla ca acest mesaj al Alinei să fie mai bun decît adevărul, decît minciuna și chiar decît tăcerea. El nu
spune adevărul gol care i-ar putea amărî pe părinți, dar nici nu exprimă un fals. în raport cu informația pe care au cerut-o
părinții acesta este un mesaj lipsit de conținut, un mesaj nul, adică un mesaj care nu spune nici adevărul, nici neadevărul,
dar totodată lasă impresia unei informații. Din păcate, viața ne obligă să operăm deseori cu asemenea mesaje.
Rațiunile de mai sus cer neapărat o precizare: mesajul nul este folositor numai atunci cînd are ca scop binele unor
oameni, fără să prejudicieze pe cineva. Este absolut nerecomandabil, ba chiar condamnabil, ca o persoană publică să dea,
sub diverse pretexte, mesaje nule, pentru că persoana publică are obligația să informeze în mod veridic solicitanții și opinia
publică asupra activității organizației (organului, instituției, întreprinderii) în care funcționează sau pe care o conduce.
O soluție la care putem apela destul de frecvent atunci cînd cineva ne cere să spunem un adevăr, dar noi nu putem să
o facem din anumite motive este tăcerea. Nu degeaba în popor se spune că tăcerea e de aur sau că tăcerea e ca mierea.
Tăcerea poate ascunde multe taine pe care, divulgîndu-le, putem regreta mai tîrziu. Oricum, în multe cazuri, pentru tăcere
purtăm o răspundere incomparabil mai mică decît pentru ceea ce afirmăm sau negăm. Evident, o tăcere demonstrativă,
nejustificată în nici un fel, poate conduce la deteriorarea relațiilor dintre interlocutori sau, și mai rău - la tensiuni, conflicte. De
aceea în cazurile dificile vom utiliza o formulă de tipul: nu pot (nu-mi face plăcere, nu-mi este interesant) să mă refer în
momentul de față la acest subiect; nu pot să mă pronunț asupra acestui subiect, pentru că aș putea să nu am dreptate; nu
sînt suficient de informat pentru a discuta această problemă; nu cred că e cazul cel mai potrivit să discutăm acest subiect;
revenim la această problemă cu altă ocazie (cînd voi fi mai informat) etc.

8.5. Adevărul, minciuna și gluma

Delimitarea clară dintre componentele acestei triade constituie o condiție a comunicării pe care, dacă nu o respectăm,
ne putem pomeni în riscul de a fi ridicoli. Gluma, spre deosebire de adevăr și minciună (pe care le-am definit mai sus), este
o istorioară hazlie, cu ficțiuni care provoacă rîsul și veselia, adică este o reprezentare produsă de imaginația cuiva,
reprezentare care nu corespunde realității sau nu are corespondent în realitate. Elementul comun al glumei și al minciunii
este că și într-un caz, și în celălalt avem de a face cu mesaje ce nu reflectă adevărul. Elementul care distinge gluma de
minciună este scopul pentru care se spune o minciună și scopul pentru care se face o glumă. O minciună se spune pentru a
ascunde un adevăr, pentru a satisface anumite interese (de regulă, meschine), iar o glumă se face pentru a provoca fisul,
pentru a înveseli pe cineva. Fără glume viața este mai monotonă, mai s earbădă, mai plictisitoare.
Gluma, fiind un element inerent al vieții noastre, își are totuși locul și rostul . Mai mult decît atît, gluma are o măsură a
ei în funcție de circumstanțele în .are e făcută. De exemplu, unele glume sînt permisibile doar cu prietenii de seama noastră,
dar nu și cu cei mai mari. Situațiile oficiale, reci, distante, în general nu permit gluma. Glumele frumoase cer, din partea
celor care le fac,
- uită ingeniozitate, agerime, tact. Cu alte cuvinte, nu fiecare persoană poate face glume care să amuze cu adevărat.
Deseori, unele persoane neînzestrate : - harul umorului fac glume care nu provoacă rîsul și nu-i înveselesc pe cei amjur. Din
contra, îi amărăsc punîndu-i în situații penibile. Asemenea glume >. numesc glume plate sau glume de prost gust. Pentru a
nu le comite cumva, rebuie să ne gîndim bine înainte de a le spune.
Așa cum afirmam mai sus, o glumă bună ne este aproape întotdeauna un rn.eten de neînlocuit, ea fiind un fel de
filozofie care ne poate ajuta în cazuri grele, în momente de tristețe, în depresii. Tocmai de aceea în limba română s-au
.-.stalizat de-a lungul timpului o serie de sintagme și unități frazeologice cu . - - intui glumă, fapt care vrea să spună că
umorul și gluma constituie o parte -.alienabilă a firii noastre. Iată cîteva dintre ele: în glumă = fără nici o intenție -.moașă,
fără răutate; fără glumă = în mod serios; nu glumă = cu adevărat, serios; a se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma
- a-și permite prea
- rit, a întrece limita admisă în atitudini, comportare; a lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios; a lua în glumă = a nu lua în
serios, a nu da importanță; a nu
I sau a nu înțelege) de glumă = a se supăra la auzul glumelor; a nu-i arde cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat,
necăjit; ww-r (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător.
Gluma ca modalitate de comunicare mai cere o precizare, defel neglija- btlă. Vorba e că unele persoane fac, în diverse
situații de comunicare, diverse afirmații care reflectă sau nu adevărul ori îl reflectă doar în anumită măsură. Astfel, e greu
să-ți dai seama dacă cele vorbite sînt un adevăr sau o glumă (nu -•.implător rușii zic в каждой шутке доля шутки, adică
în fiecare glumă este doar puțină glumă, restul e adevăr). Iată doar un exemplu de asemenea idevăr-glumă. După un dialog
cu fel-de-fel de învinuiri, explicații și rugăminți, agentul de circulație rutieră îi spune șoferului pe care l-a oprit din drum: „Aș ~
si eu mai bun cu dumneata, dar vezi că mai întîi trebuie dumneata să fii bun . u mine, că de altfel, ce am eu din bunătatea
mea?”. Dacă, la auzul acestora, șoferul i-a „plasat” polițistului o bancnotă frumușică, iar acesta din urmă a hiat-o, înseamnă
că aluziile făcute mai sus au fost un adevăr. Dacă însă șoferul va scoate din buzunar și îi va prezenta polițistului o
legitimație „cutremură- : ?are”, polițistul va spune că aluzia sa nu a fost decît o glumă. Ei, vedeți cum stau lucrurile?!
Viața ne face foarte multe surprize cînd unele glume le luăm drept adevăruri și invers. Pentru a evita asemenea situații,
e bine să clarificăm din capul locului despre ce este vorba. E un mesaj serios sau e o glumă?

8.6. Etica, adevărul și falsul

Ar trebui, probabil, să credem că în comunicare este necesar să spunem întotdeauna numai adevărul. E de remarcat
în acest sens o maximă latinească din care reiese că adevărul este prioritar: Amicus Plato sedmagis amica veritas (Plato
îmi este prieten, dar mai mare prieten îmi este adevărul). Foarte important în această ordine de idei este să nu uităm că una
dintre cele zece porunci biblice este să nu mărturisești strîmb, adică să nu spui minciuni. însă omul este așa cum este, și
onest, și mincinos, și bun, și rău. Referindu-se la specia umană, în studiul său pesimist (sau poate realist), Demiurgul cel
rău, Emil Cioran afirma că „omul nu înclină spre bine” 21. Apoi continua: „Timid, molîu, binele este inapt să se propage; răul,
mult mai zelos, vrea să se transmită și chiar izbutește, căci posedă dublul privilegiu de a fi fascinant și contagios” 22. Pentru
om, adevărul contează doar în măsura în care acesta nu contravine intereselor sale. Numărul persoanelor pentru care
adevărul este mai important decît interesul personal sau de grup devine tot mai mic și mai mic. Astăzi noblețea nu mai
obligă ca altădată să respectăm adevărul, iar așa-zisul cuvînt de onoare umblă tară pantaloni. Iar acei puțini oameni cu
adevărat onești devin niște anacronisme. Mai mult, dimensiunea minciunii, a lipsei de sinceritate și de onestitate devine
globală, mondială, monstruoasă. De exemplu, Rusia, care își declară deschis interesele în mai multe teritorii ale lumii,
inclusiv în zona transnistreană a Republicii Moldova, și care este implicată direct în războiul de pe Nistru (numit impropriu
conflict interetnic), vrea în mod nedrept și mincinos să fie numită (și este numită) mediator în reglementarea și soluționarea
acestui conflict și să-și mențină trupele sale „pacificatoare” în zonă. Ce poate fi mai monstruos decît acest mod mincinos de
a prezenta lucrurile, cînd situația este cît se poate de limpede: dacă Rusia își retrage trupele de ocupație din zonă, conflictul
este rezolvat? Pentru că acest conflict a fost organizat, declanșat și susținut mereu de către Rusia, inclusiv prin forțe armate
și prin mercenari ruși (cazaci).
Sau un alt exemplu: în societatea americană democrația a ajuns la un nivel atît de înalt, încît chiar și președintele țării
poate fi tras la răspundere pentru o relație intimă extramaritală (cazul lui Bill Clinton este edificator în acest sens). Pe de altă
parte, în America, adevărul despre democrație este valabil numai în viața internă a țării. în relațiile cu alte state, democrația
americană se modifică de la caz la caz, iar invazia americană din Irak, oricît ar fi ea de vopsită și parfumată în vorbe, rămîne
în fapt o agresiune imperialistă care nu are nimic în comun cu democrația.
Și, în sfîrșit, al treilea exemplu: acum este la modă să se condamne tero- rsmul. îl critică toți: președinți, premieri,
miniștri, ambasadori, comentatori nici, filozofi, inclusiv acei care au o gîndire analitică și știu prea bine că terorismul, în
formele sale actuale, este de regulă o luptă disperată cu supra- 7 r.erile, prin urmare o consecință, nu o cauză. Dar a
încercat cineva, de la vreo — - ană de mare rezonanță, să vorbească despre adevărul întreg despre terorism, —ai exact
despre cauzele acestui fenomen?
Așadar, din păcate, în foarte multe cazuri, în mentalitatea oamenilor și în prac- de toate zilele adevărul nu este așa
cum l-am definit mai sus, adică congruența tre ceea ce se spune și ceea ce este, ci congruența dintre ceea ce se spune
și a ce ne convine. Atît timp cît va domina minciuna, lumea nu va avea pace, bună degere și armonie, iar fără acestea
din urmă pieirea ei este inevitabilă.

21 Emil Cioran, Demiurgul cel rău, București, Editura Humanitas, 2003, p. 7.

22 Idem, p. 15.