Dreptul Consumatorilor 2

DREPTURILE CONSUMATORULUI
– TEMA 1–
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA ȘI TIPURILE DE CONSUMATORI
1.1. CONCEPTUL DE CONSUMATOR
Evoluţia economică, socială, dar şi politică a unui stat este influenţată decisiv de
comerţ. Pe întreg parcursul evoluţiei lor, oamenii şi societăţile create de ei, ca să existe şi
să se dezvolte au practicat comerţul, însă nu oricum, ci pe baza unor norme conforme cu
nevoile şi nivelul de civilizaţie al celor care le-au creat, adoptat sau impus.
Astăzi, actorii vieţii comerciale sunt profesionistii, persoane fizice şi, mai ales, per-
soane juridice. România postrevoluţionară, în drumul ei spre o economie de piaţă funcţion-
ală, şi-a sporit spectaculos numărul de profesionisti - îndeosebi sub formă de societăţi
comerciale pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată şi care domină viaţa comercială
românească. Însă comercianţilor, indiferent de forma lor de organizare, le revin unele obli-
gaţii profesionale, pentru ca viaţa comercială să se desfăşoare în condiţii de onestitate,
echitate şi relativă transparenţă.
Respectarea acestor obligaţii instituite în sarcina celor care au calitatea de comer-
cianţi vizează atât apărarea intereselor publice şi garantarea creditului comercial, cât şi
protejarea intereselor proprii ale comercianţilor şi ale terţilor cu care aceștia intră in relaţii
de afaceri, precum şi crearea cadrului corespunzător asigurării succesului.
Obligaţiile profesionale ale profesionistilor privesc îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate în vederea realizării opozabilității fată de terţi, ţinerea contabilităţii care să
reprezinte oglinda activităţii desfăşurate şi care să faciliteze controlul efectuat în condiţiile
legii, precum şi îndatorirea de a acţiona în atragerea clientelei în limitele unei concurenţ e
loiale.
În afara acestora, în contextul evoluţiei societăţii româneşti, în necesitatea
racordării acesteia la nivelul şi standardele europene, considerăm a prezenta o im-
portanţă deosebită obligaţia profesionistilor de protecţie a consumatorilor.
Deşi, tradiţional, nu este inclusă în cadrul obligaţiilor profesionale ale comercianţilor,
obligaţia de protecţie a consumatorului îşi justifică necesitatea prin amplificarea şi diversifi-
carea ramurilor şi a domeniilor de activitate ce implică relaţia comerciant - consumator.
Astfel, remarcăm faptul că, atât în legislaţia română (de drept intern şi internaţional), cât şi
în legislaţia statelor europene, consumatorul este considerat partea slabă din contractele
de consum sau victima produselor defectuoase utilizate sau consumate, atunci când aces -
tea au fost dobândite într-un scop privat, fără legătură cu activitatea profesională a con-
sumatorului. De aceea, considerăm a fi imperios necesar crearea unui cadru normativ
adecvat care să stabilească efectiv obligaţiile ce revin agenţilor economici în relaţia lor cu
consumatorii şi care să consacre, mai ales, drepturile acestora din urmă, precum şi posi -
bilitatea de a se confrunta cu comerciantul de pe o poziţie de egalitate.
În literatura de specialitate, utilizarea conceptului de consumator este disputată în -
tre europeni şi nord-americani. Autorii europeni consideră că iniţiativa în utilizarea ter-
menului aparţine economiştilor, în timpul crizei din anul 1930 (J.L. Fagnart, Les practiques
du commerce et la protection et l’information du consommateur, Edition du Jeune Barreau
de Bruxelles,1991, pag.19), pe când doctrina nord-americană susţine că originea termenu-
lui de consumator este în “Carta drepturilor consumatorului”, expusă de preşedintele John
Kennedy în martie 1962, printr-un mesaj special adresat congresului american (B. B.
Kurtz, Les marketing realite contemporaine, Les editions H. R. W. Ltee., Montreal, 1980,
pag. 425, citat de Dumitru Patriche, Protecţia consumatorului în economia de piaţă, Editu-
ra Athenaeum, Bucureşti, 1994, pag. 194).
Indiferent de locul şi data definirii, consumatorul a existat din cele mai vechi tim-
puri; fie că este denumit cumpărător sau utilizator, el este protejat încă din antichitate îm -
1
potriva viciilor ascunse ale bunului achiziţionat (M.V.Jacotă, Dreptul roman, Editura Fun-
daţiei “Chemarea”, Iaşi,1993, vol.II, pag.412-413 ) de pildă, la contractul de vânzare din
dreptul roman putea fi adăugat chiar şi aşa - numitul pactum disciplinentiae, stipulat în
favoarea cumpărătorului, acesta din urmă având posibilitatea să înapoieze lucrul într-un
anumit termen, dacă considera că nu-i este pe plac. În evul mediu, însă, interesul societăţii
era îndreptat spre industrie, aflată în stare incipientă, consumatorul fiind situat în plan se-
cund.
O dată cu dezvoltarea ştiinţei, a tehnicii şi tehnologiei, a comerţului şi a pieţelor de
desfacere, consumatorul este pus în faţa unor produse tot mai complexe şi ia contact cu o
piaţă având ca principală caracteristică dominaţia comerciantului, controlul absolut exerci-
tat de acesta. Comerciantul poate impune produsele pe piaţă, determinându-l pe con-
sumator să le achiziţioneze, fie că ele corespund sau nu necesităţilor sale.
Bunurile se dobândesc de către consumatori prin încheierea de contracte tip,
standard, la care aceştia îşi exprimă doar adeziunea, neputând negocia clauzele con-
tractuale. Astfel, în raportul de schimb se produce o inechitate: pe de o parte se află pro-
fesionistul (comerciantul), puternic din punct de vedere economic, bine organizat şi infor -
mat, iar de cealaltă parte, consumatorul, dezinformat, slab din punct de vedere economic
şi juridic (Carmen Tamara Ungureanu, Drept internaţional privat. Protecţia consumatoru-
lui şi răspunderea pentru produsele nocive, Editura All Beck, Bucureşti, 1999, pag.2-3).
În această situaţie, protejarea părţii defavorizate a apărut ca o necesitate, care s-a mate-
rializat într-o legislaţie relativă la protecţia consumatorului.
Aşadar, putem defini consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce dobândeşte,
posedă sau utilizează în scop privat, un bun sau un serviciu. În literatura juridică străină
există două definiţii cu referire la noţiunea de consumator şi anume : una obiectivă şi alta
subiectivă.
Conform teoriei obiective, consumator este toată lumea; toate persoanele trebuie
să se bucure de protecţie, fie că au avut o relaţie directă cu produsul sau nu. Adepţii
teoriei subiective resping, însă, această extindere excesivă a noţiunii de consumator,
deoarece generalitatea ei face ineficace protecţia; de aceea un passant inocent (trecător
inocent) , un bystander (trecător), nu se poate bucura de protecţie specială pentru că el nu
a investit încredere în produsul care l-a prejudiciat şi nu a avut o relaţie cu acesta (Carmen
Tamara Ungureanu, op. cit., pag.2-3).
În cele mai multe cazuri, consumatorul este asimilat cumpărătorului, deoarece in re-
laţiile de consum, vânzarea - cumpărarea este contractul cel mai des folosit în achiz -
iţionarea de produse. Cu toate acestea, un bun poate fi dobândit şi ca efect al contractelor
de depozit, donaţie, închiriere sau ca rezultat al unei moşteniri. De asemenea, posesiunea
poate rezulta nu numai dintr-o relaţie contractuală, ci şi dintr-un raport juridic cu privire la
care posesorul nu şi-a exprimat voinţa (de exemplu, expedierea la domiciliu a unor bunuri
pe care el nu le-a comandat) .
Pentru a avea calitatea de consumator, o persoană ce dobândeşte, utilizează sau
posedă un produs, trebuie să o facă în scop privat, prin aceasta consumatorul diferenţi-
indu-se de comerciant; consumatorul dobândeşte sau utilizează bunul fără intenţia de a-i
prelungi ciclul economic în cadrul unui comerţ sau al unei profesii. Scopul privat al
dobândirii, utilizării sau posesiei bunului presupune absenţa legăturii cu activitatea profe-
sională. Termenul de “privat” poate însemna personal sau familial (când membrii familiei
consumatorului utilizează produsul achiziţionat de acesta) sau colectiv (atunci când bunul
este folosit de mai multe persoane între care nu există legături de rudenie).
In legislaţia română, noţiunea de consumator are o natură subiectivă. Astfel, art. 2
din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 (Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 a fost republi-
cată în Monitorul Oficial nr.75 din 23 martie 1994, modificată şi completată) privind pro-
tecţia consumatorului defineşte consumatorul ca fiind “persoana fizică sau grupul de per-
2
soane fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă pro-
duse sau servicii în afara activităţii sale profesionale”.
Potrivit dispoziţiilor art. 115 din Legea nr.105/1992 (Publicată în Monitorul Oficial
nr. 245 din 22 septembrie 1992) privind reglementarea raporturilor de drept internaţional
privat, produsul achiziţionat trebuie să fie lipsit de legătură cu activitatea profesională sau
comercială a consumatorului. Scopul privat al utilizării produsului dobândit reiese şi din
art. 2, alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, care prevede că produsul este
”bunul material a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală sau colec-
tivă”.
Prin bun material se poate înţelege, atât orice bun mobil corporal, care rezultă dintr-
o activitate umană sau mecanică, incluzând şi produsele agricole supuse unor operaţii
simple, cât şi bunurile imobile. Bunurile mobile incorporale nu intră în sfera noţiunii de pro-
dus. Ele fac, de regulă, obiectul contractelor de prestări de servicii. În acest sens, Ordo-
nanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79 din 13 iunie 2002 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernu-
lui nr. 79 din 13 iunie 2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 27 iunie 2002,
ulterior modificată şi completată) referitoare la cadrul general de reglementare a comuni-
caţiilor, reglementează protecţia utilizatorilor serviciilor de telecomunicaţii, ce acoperă o
parte a bunurilor intangibile.
1.2. REGLEMENTAREA NOŢIUNII DE CONSUMATOR ÎN LEGISLAŢIA

UNIUNII EUROPENE ŞI ÎN CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE
Dezvoltarea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor în Uniunea Euro-

peană au reprezentat un proces gradual desfăşurat în concordanţă cu dinamica pieţei in-
terne, accelerate după adoptarea Actului Unic European, în 1986. Gama tot mai diversă
de produse şi servicii oferită pe o piaţă tot mai extinsă şi practicile anticoncurenţiale ale
unor producători şi comercianţi au creat adeseori consumatorilor din Uniunea Europeană
prejudicii şi imposibilitatea de a-şi proteja interesele într-un mediu în care transparenţa
comerţului era insuficientă.
Pe parcursul anilor, ţările membre ale Comunităţii Europene au introdus în legislaţia
naţională propriile reguli care să satisfacă cerinţele consumatorilor interni, dar odată cu
progresul integrării pieţelor naţionale şi consolidarea pieţei interne unice a apărut necesi-
tatea ca instituţiile europene abilitate să asigure un nivel ridicat si uniform de protecţie a
consumatorilor la scară comunitară, îndeosebi prin instrumente juridice si programe de
acţiune care să confere participanţilor o poziţie echitabilă pe piaţă.
Dezvoltarea politicii de protecţie a consumatorilor s-a făcut în mai multe etape, dar
ea s-a bazat în principal pe prevederile diverselor articole din Tratatul de la Roma (25 mar-
tie 1957); în preambulul Tratatului Comunităţii Economice Europene se făcea referire la
îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi muncă în interesul consumatorilor din
ţările membre. Articolul 2 din Tratatul CEE include între obiective “creşterea rapidă a
nivelului de trai”.
Referiri la protecţia consumatorilor existau şi în articolul 39 care stipula că politica
agricolă are ca obiectiv şi asigurarea unei oferte corespunzătoare de produse agricole la
preţuri accesibile pentru consumatori, precum şi în articolul 86, care preciza că regulile
privind concurenţa în UE interzic toate abuzurile care aduc prejudicii consumatorilor. De
asemenea, articolul 129 A din Tratatul de la Roma prevede: “În vederea promovării intere-
selor consumatorului şi asigurării unui înalt nivel de protecţie a acestuia, Comunitatea con-
tribuie la păstrarea sănătăţii, a securităţii şi a intereselor sale economice, ca şi la pro-
movarea dreptului acestuia la informare, educare şi organizare pentru apărarea intereselor
proprii”. Observăm că Tratatul utilizează noțiunea de “consumator “fără, însă, a o defini.
Progresul procesului de integrare europeană, atât pe linie economică, cât şi pe linie
socială, a determinat cerinţa tot mai evidentă de a avea o politică comună de protecţie a
3
consumatorilor. După Summitul de la Paris din 1972, Comisia Europeană a prezentat
primul program de acţiune privind politica de protecţie a consumatorilor adoptat în 1975 de
Consiliul de Miniştri. ”Programul preliminar al CEE pentru protecţia consumatorilor şi
politica de informare” s-a focalizat pe protecţia a 5 drepturi de bază ale consumatorilor:
dreptul la protectia sănătăţii, dreptul la protecţia intereselor economice ale consumatorilor,
dreptul la informare şi la educaţie, dreptul la despăgubiri, dreptul la reprezentarea con-
sumatorilor la nivel comunitar si naţional.
Intrarea în vigoare a Actului Unic European (A.U.E), în 1987 a marcat un moment
important în evoluția politicii de protecţie a consumatorilor, întrucât noul articol 100 a (3) al
Tratatului CEE permitea Comisiei Europene să propună măsuri de protejare a consuma-
torilor comunitari, stabilind în acest fel bazele cadrului legal pentru protecţia consumato-
rilor în interiorul Comunităţii.
Această prevedere a fost ulterior completată în Tratatul de la Maastricht (7 feb1992,
intrat în vigoare la 1 nov.1993) cu articolul 129 a, actualul articol 153 care face referiri ex-
plicite la acţiuni specifice privind protecţia sănătăţii, siguranţei şi intereselor economice ale
consumatorilor la promovarea dreptului lor la informaţie, la educaţie şi la apărarea intere-
selor proprii ale acestora. În acest scop, Comunitatea ia măsuri în cadrul realizării pieţei in-
terne care susţin şi completează politica statelor membre, astfel încât toate persoanele fiz -
ice si juridice implicate în lanţul comercial să se conformeze standardelor de calitate U.E.
Tratatul ce instituie Uniunea Europeană menţionează noţiunea de consumator şi în
dispoziţiile art. 39(2), 40(3), 85(3), 86(b), fără să o definească.
Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 oct. 1997, în vigoare la 1 mai 1999) cuprinde
dispoziţii referitoare la drepturile cetăţenilor în cadrul U.E. şi recunoaşte politica privind
protecţia consumatorului ca o politică de sine-stătătoare instituind şi o bază legală pentru
diverse acţiuni la nivel european, fără a explica, însă, noţiunea de consumator. Cadrul leg-
islativ al politicii de protecţie a consumatorilor era reprezentat în tratat prin articolele 3, 10
si 153, care alcătuiau legislaţia primară. Tratatul a conferit instituţiilor europene re-
spontabilităţi sporite în promovarea drepturilor consumatorilor la informare şi educaţie, pre-
cum şi dreptul de a se organiza pentru a-şi asigura o protecţie mai bună, ceea ce reprez -
intă o recunoaştere oficială a rolului esenţial pe care îl au organizaţiile consumatorilor.
Progrese notabile s-au înregistrat în acest domeniu printr-o serie de decizii adop-
tate de către Consiliul şi Parlamentul European. Avem în vedere Directivele, principalele
acte comunitare prin care se realizează protecţia consumatorului, în cadrul cărora este uti -
lizată noţiunea de consumator, dar nu este întotdeauna definită.
· Directiva Parlamentului şi a Cosiliului European (Publicată în Journal Officiel de
la Communaute Europeene (J.O.C.E.) din 18.03.1998, pag.27) din 16.02.1998
privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite aces-
tora. Directiva se structurează pe următoarele problematici: indicarea preţurilor
pentru informarea consumatorilor şi compararea preţurilor pentru informarea
consumatorilor (distingându-se între preţ de vânzare, preţ unitar şi preţul pro-
duselor vândute în vrac), eficienţa şi proporţionalitatea sancţiunilor pentru încăl-
carea prevederilor legilor naţionale adoptate. Nu este explicat termenul de con-
sumator.
· Comunicarea din partea Comisiei, în cadrul implementării Directivei Consiliului
nr. 88/378/CEE privind aproximarea legilor statelor membre în domeniul secu-
ritătii jucăriilor (Publicata in J.O.C.E. 340 din 27 nov.1999, pag. 9). Comunicarea
cuprinde reguli referitoare la aproximarea legislativă în statele membre ale U.E.
în domeniul securităţii jucăriilor, în vederea eliminării riscurilor. De asemenea,
ea prevede stabilirea de standarde de securitate pentru toate jucăriile de pe pi-
aţa U.E., nedefinindu-se, însă termenul de consumator.
· Directivele 87/102/CEE, 98/88/CEE si 98/7/CEE privind creditul pentru consum
care urmăresc protecţia beneficiarilor acestor credite; Directiva 87/102/CEE con-
4
sideră consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce, pentru încheierea tranza-
cţiilor din sfera de aplicare a Directivei, acţionează într-un scop, putând fi con-
siderat străin activităţii sale comerciale sau profesionale (Publicata in J.O.C.E.
nr.L. 42 din 42 feb. 1987, modificată prin Directiva 90/88/CEE, publicată în
J.O.C.E. nr. L.61 din 10 martie 1990, pag.14).
· Directiva 84/450/CEE (Publicată în J.O.C. E. nr. L.250 din 19 setembrie 1984,
pag 17) cu privire la aproprierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi admin-
istrative ale statelor membre, în materia publicităţii înşelătoare, este destinată şi
protecţiei consumatorului, fără a defini noţiunea de consumator.
· Directiva 93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate de
consumatori, priveşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce achiz-
iționează în scopuri ce nu intră în sfera activităţii sale profesionale (Directiva
93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate de consuma-
tori, priveşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce achiziționează în
scopuri ce nu intră în sfera activităţii sale profesionale).
· Directiva 85/57/CEE cu privire la protecţia consumatorilor în cazul contractelor
negociate în afara spaţiilor comerciale, defineşte consumatorul ca fiind orice
persoană fizică ce încheie tranzacţii într-un scop străin activităţii sale comerciale
sau profesionale.
· Directiva Consiliului nr. 93/15/CEE privind armonizarea prevederilor referitoare
la lansarea pe piaţă şi supravegherea explozibililor pentru utilizatorii civili (Publi-
cată în J.O.C.E. L 121din 15 mai 1993, pag 20). Directiva se referă la regimul ju-
ridic al explozibililor pentru utilizatorii civili, în condiţiile folosirii lipsite de riscuri.
Regulile sunt precise, de natură preponderent tehnică, pentru evitarea riscului
exploziilor. Nu este explicată noţiunea de consumator.
Ca o constatare, concepţia comunitară referitoare la consumator se circumscrie
concepţiei subiective, fiind considerat consumator numai acea persoană fizică care
încheie anumite tranzacţii fără legătură cu activitatea profesională.
Convenţiile aplicabile statelor Uniunii Europene, ce cuprind şi reglementari desti-
nate protecţiei consumatorilor, dau consumatorului definiţii similare.
Astfel, în Convenţia de la Bruxelles din 1968 cu privire la competenţa jurisdicţională
în materie civilă şi comercială, consumatorul este definit ca fiind “ persoana care încheie
un contract fără să aibă legătură cu activitatea sa profesională”(art. 13).
În Conventia de la Lugano din 1988 cu privire la competenţa în materie civilă şi
comercială aplicabilă statelor din Asociaţia Economică a Liberului Schimb ( A.E.L.S. ),
consumatorul este definit în aceiaşi termeni.
În Europa au fost încheiate convenţii care au o sferă mai largă de aplicare, in-
cluzând şi protecţia consumatorilor, dar care nu utilizează noţiunea de consumator, ca de
exemplu :
· Convenţia de la Haga din 1973 cu privire la legea aplicabilă răspunderii pentru
produse ;
· Convenţia de la Strasbourg a Consiliului Europei cu privire la răspunderea pen-
tru produse în caz de leziuni corporale sau deces, precum şi convenţii care ex-
clud din câmpul lor de aplicare, în mod explicit contractele de consum ;
· Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 (România a aderat la Convenţie
prin Legea nr. 24/1991 publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991)
asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri ;
· Convenţia de la Haga din 1985 cu privire la legea aplicabilă contractului de
vânzare internaţională de mărfuri.
Ultimele două convenţii menţionate nu se aplică vânzărilor de mărfuri cumpărate
pentru folosinţa personală, familială sau casnică, în afară de cazul în care vânzătorul, în
5
orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau nu
s-a văzut că ştie că mărfurile erau achiziţionate pentru o astfel de folosinţă.
Se poate concluziona, aşadar, că, atât în legislaţia română (de drept intern şi inter-
naţional privat) cât şi în legislaţia statelor europene, consumatorul este considerat partea
slabă din contractele de consum sau victima produselor defectuoase (nocive) utilizate sau
consumate, atunci când acestea au fost dobândite într-un scop privat, fără legătură cu ac-
tivitatea profesională a consumatorului (Ionel Didea, Obligaţiile profesionale ale comer-
cianţilor, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003, pag.229).
1.3. TIPURI DE CONSUMATORI
Necesităţile practice de cunoaştere a consumatorilor impun o tratare diferenţială a

diverselor tipuri de consumatori, precum şi a raporturilor dintre aceștia, referitoare la
bunurile şi serviciile achiziţionate.
Un prim tip de consumator îl reprezintă consumatorul individual. Acesta trebuie
privit nu numai ca o fiinţă biologică, ci mai ales prin prisma aspiraţiilor sale, identificarea
nevoilor acestuia contribuind în mare măsură la cunoaşterea consumatorului individual
(Dumitru Patriche, Gheorghe M. Pistol, Gheorghe Albu, Luminiţa V. Pistol, Carmen Cos-
tea, Cristina Bucur, Protecţia consumatorilor, Editura Regia autonomă “Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 1998, pag.50). Consumatorul individual este şi un consumator “colectiv” sub
două aspecte: în primul rând, prin prisma gospodăriei, familiei din care face parte şi în al
doilea rând, din punct de vedere al integrării sale în societate.
De asemenea, caracteristicile familiei constituie un factor decisiv în analiza con-
sumului şi a consumatorului, iar studiul consumatorului la nivelul familiei are o mare impor-
tanţă, deoarece el furnizează concluzii cu largă aplicabilitate în procesul de producţie şi
comercializare a bunurilor şi serviciilor.
În literatura de specialitate se apreciază că “familia este cel mai complex tip de con-
sumator, deoarece nu este o sumă de consumatori individuali, ci un efect de sistem, cu
proprietăţi mult amplificate faţă de cele asociate părţilor componente” (V. Neagu, V.
Ştefănescu, N. Teodorescu, Consumatorii- dimensiuni şi semnificaţii în “Comeţul modern”,
nr.3/1987, pag. 6).
Un alt tip de consumator, tot colectiv, îl reprezintă instituţiile, organizaţiile şi unităţile
ce achiziţionează bunuri şi servicii pentru propriile nevoi. Ponderea acestui tip de con-
sumator este relativ restrânsă şi se manifestă exclusiv prin activitatea oamenilor,
aparţinând de consumul neproductiv.
Totuşi, pe măsura dezvoltării şi diversificării producţiei de bunuri şi servicii, a ampli-
ficării dimensiunilor pieţei, în general, acest tip de consumatori ocupă un loc tot mai însem-
nat. Ca urmare a specificului unui astfel de consum, cererea unităţilor, a instituţiilor,
îmbracă forme particulare, ca şi mecanismele lor de formare şi manifestare, ce se de-
osebesc atât de cele ale familiilor, cât şi de cele ale consumatorului individual.
Cât priveşte decizia de cumpărare, aceasta este luată în mod diferit pentru fiecare
dintre cele patru tipuri de consumatori.
În cazul consumatorului individual, decizia este luată, de cele mai multe ori, de
fiecare individ în parte, cel mult după consultarea prealabilă, sumară, a grupului din care
acesta face parte.
În cadrul familiei, a gospodăriei, decizia se ia “în comun” de membrii acesteia în
funcţie de nevoile, aspiraţiile comune.
În situaţia consumatorului neproductiv, a unităţilor şi instituţiilor, decizia de
cumpărare se ia de către persoane sau structuri special desemnate. Aşadar, cunoaşterea
mecanismului de luare a deciziei de cumpărare, a factorilor care stau la baza acestuia,
precum şi a cumpărătorului, reprezintă informaţii absolut necesare comercianţilor.
6
1.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
Putem defini consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce dobândeşte, posedă

sau utilizează în scop privat, un bun sau un serviciu. În literatura juridică străină există
două definiţii cu referire la noţiunea de consumator şi anume : una obiectivă şi alta subiec-
tivă.
În cele mai multe cazuri, consumatorul este asimilat cumpărătorului, deoarece in re-
laţiile de consum, vânzarea - cumpărarea este contractul cel mai des folosit în achiz -
iţionarea de produse
Pentru a avea calitatea de consumator, o persoană ce dobândeşte, utilizează sau
posedă un produs, trebuie să o facă în scop privat, prin aceasta consumatorul diferenţi-
indu-se de comerciant; consumatorul dobândeşte sau utilizează bunul fără intenţia de a-i
prelungi ciclul economic în cadrul unui comerţ sau al unei profesii.
In legislaţia română, consumatorul este definit ca fiind “persoana fizică sau grupul
de persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori
consumă produse sau servicii în afara activităţii sale profesionale”.
În concepţia comunitară este considerat consumator numai acea persoană fizică
care încheie anumite tranzacţii fără legătură cu activitatea profesională.
Un prim tip de consumator îl reprezintă consumatorul individual. Acesta trebuie
privit nu numai ca o fiinţă biologică, ci mai ales prin prisma aspiraţiilor sale, identificarea
nevoilor acestuia contribuind în mare măsură la cunoaşterea consumatorului individual.
Consumatorul individual este şi un consumator “colectiv” sub două aspecte: în primul rând,
prin prisma gospodăriei, familiei din care face parte şi în al doilea rând, din punct de
vedere al integrării sale în societate.
În literatura de specialitate se apreciază că “familia este cel mai complex tip de con-
sumator, deoarece nu este o sumă de consumatori individuali, ci un efect de sistem, cu
proprietăţi mult amplificate faţă de cele asociate părţilor componente
7
- Tema 2-
PROTECȚIA CONSUMATORILOR – COMPONENTĂ A PROTECȚIEI SOCIALE
2.1. CONCEPTUL DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR
Protecţia consumatorilor este o politică de stat relativ recentă, apărută ca răspuns

la situaţia în care se găseşte consumatorul în faţa unei abundenţe de bunuri şi servicii, pe
o piaţă aflată într-o continuă expansiune, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi
creează şi multe dificultăţi.
Consumatorul nu mai este cumpărătorul izolat de altădată, care achiziţiona bunuri
şi servicii de pe o piaţă de mici dimensiuni; el s-a transformat într-un element al consumu-
lui de masă şi face obiectul multiplelor campanii publicitare, al presiunilor exercitate de
grupuri de producători şi distribuitori, care şi determină funcţionarea pieţei (Carmen Tama-
ra Ungureanu, op. cit., pag. 8-9).
Pe de altă parte, necesitatea derulării cu rapiditate a schimburilor comerciale a im-
pus standardizarea contractelor şi apariţia contractelor tip, astfel încât principiile
tradiţionale aplicabile contractului, adică autonomia de voinţa şi egalitatea parţilor contrac-
tante, nu îşi mai găsesc locul în noua eră a societăţii de consum (V. Babiuc, Dreptul co-
merţului internaţional, Editura Atlas Lex, 1994, pag.80-81).
Având în vedere aceste împrejurări, consumatorul nu mai negociază încheierea
contractului şi, chiar atunci când el are posibilitatea să o facă, nu dispune de competenţa
juridică şi tehnică necesară, nu deţine informaţiile utile înţelegerii factorilor susceptibili de
a-i ghida şi optimiza alegerea .
Starea de “slăbiciune” în care se găseşte consumatorul în relaţiile lui cu comer-
ciantul, precum şi imposibilitatea financiară şi juridică de a acţiona cu acesta de pe o poz-
iție de egalitate, impun protecţia părţii slabe, respectiv a consumatorului, prin elaborarea
unei legislaţii speciale care să răspundă intereselor acestuia. O asemenea stare de fapt
presupune anumite intervenţii sociale menite să instaleze o stare de echilibru, bazată pe
respectarea unor clauze convenite, asigurarea accesului tuturor la produsele existente pe
piaţă, înlăturarea potenţialelor riscuri pentru consumatori, precum şi promovarea corectă ,
echitabilă şi susținută a dezvoltării economiei sociale (Rezoluţia O.N.U. nr. 39/248 privind
protecţia consumatorilor, New York, 1985, pag. 2.).
În acest context, întreg complexul de intervenţii sociale, guvernamentale şi negu-
vernamentale menite să asigure respectarea drepturilor şi a intereselor consumatorilor, îşi
găseşte expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.
Ca latură inseparabilă a politicii sociale pe care trebuie să o promoveze o societate
democratică şi o componentă de bază a programelor de protecţie socială, protecţia con-
sumatorilor reprezintă un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică sau privată, desti-
nat a asigura şi ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor (Dictionnaire
commercial de l’Academie des Sciences Commerciales, Editura Hachette, Paris, 1979,
pag. 222-223).
Spre deosebire de literatura de specialitate străină, unde problematica preponder-
entă o constituie aspectele referitoare la informarea consumatorilor, comercializarea pro-
duselor şi serviciilor comerciale, lucrările în domeniu din ţara noastră vizează aspecte
legate de necesitatea îmbunătăţirii structurii consumului, asigurării unui sistem de preţ uri
corespunzător şi, îndeosebi, asupra calităţii produselor oferite de piaţă, al cărei mecanism
este puternic dereglat, atât de agenţii economici prezenţi, cât şi de sistemul de acte nor-
mative abia în formare, vizând protecţia consumatorilor.
8
2.2. DOMENIUL DE APLICABILITATE A PROTECTIEI CONSUMATORILOR
Având în vedere aspectele subliniate, se apreciază în mod unanim că probleme

importante şi actuale, care pot forma obiectul unor programe de protecţie a consumatorilor
la iniţiativa organelor guvernamentale sau a unor organizaţii neguvernamentale sunt urma -
toarele: îmbunătăţirea consumului populaţiei; realizarea unei calităţi corespunzatoare a
bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor prin intermediul pieţei; asigurarea unui sistem
de preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor; asigurarea unui sistem de informare util
pentru consumatori care să le asigure transparenţa pieţei; apărarea împotriva unei politici
agresive de marketing promovată de comercianţii ofertanţi, prezenţi în cadrul pieţei (Dumi-
tru Patriche, Gheorghe Pistol şi colaboratorii, op. cit., pag. 65 şi urm).
· Existenţa în cadrul programelor de protecţie a consumatorilor a unui obiectiv
referitor la îmbunătăţirea consumului populaţiei, apare ca un aspect specific so-
cietaţii româneşti în actuala etapă a dezvoltării sale şi trecerii la economia de pi-
aţă. Din cercetarile statistice efectuate în ultima perioadă reiese atât rolul redus
pe care îl ocupă consumul populaţiei în volumul produsului social total, cât şi
tendinţa de scădere a ponderii pieţei şi consumatorului.
· O altă direcţie prioritară, specifică relaţiilor contemporane din ţara noastră care
trebuie să facă parte din programele de protecţie a consumatorilor, o constituie
asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieţei. Un
asemenea obiectiv se regaseşte şi în programele mişcărilor de apărare a drep-
turilor consumatorilor din alte ţări, însă cu altă frecvenţă şi exigenţă. Programele
de protecţie a consumatorilor au menirea de a promova o revigorare a pre-
ocupărilor pentru calitate. O asemenea preocupare pentru calitate trebuie să fie
generalizată sub toate aspectele sale şi să implice absolut toţi comercianţii
prezenţi în circuitul produselor.
· Domeniul cel mai controversat, atât sub aspectul specificităţii perioadei de re-
forme pe care o traversează economia românească, cât şi sub cel al pro-
gramelor de protecţie socială, îl constituie asigurarea unui sistem de preţuri în
concordanţă cu cerinţele pieţei şi calitatea produselor. Înscrierea unui asemenea
obiectiv în programele de protecţie socială şi implicit în cadrul celor privind pro-
tecţia consumatorilor, presupune soluţionarea, atât a unor aspecte de fond,
referitoare la regimul preţurilor şi tarifelor, cât şi al impactului de moment al
evoluţiei preţurilor asupra populaţiei. Practica ţărilor avansate, cu o economie de
piaţă bazată pe mecanismele libere de funcţionare, demonstrează, însă, că şi în
cadrul unor asemenea economii se manifestă tendinţe de concurenţă neloială şi
de supraveghere a preţurilor, motiv pentru care statele respective promovează
legi restrictive.
· În toate ţările cu economie de piaţă , preţurile nu sunt atât de libere, ele fiind su-
puse unui sistem de restricţii ce decurg dintr-un cadru legal şi emanând de la
administraţia publică sau din specificul activităţii din fiecare sector în parte.
Aceste restricţii pot fi: de natură juridică, privind interzicerea unor forme de
vânzare şi reglementarea altora cu influenţe asupra nivelului preţurilor; de
natură economico-financiară ce implică, îndeosebi, disciplina costurilor şi a
preţurilor de aprovizionare; restricţii impuse de disciplina pieţei care au în vedere
verificarea viabilitaţii comerciantului pe piaţă, prin încadrarea lui în ceea ce con-
stituie nivelul rezonabil al fluxurilor. Considerăm că în ţara noastră se impune
crearea unui cadru care să favorizeze un sistem de liberalizare a preţurilor
echilibrat, combinat cu un sistem de exigenţă şi răspunderi ridicate pentru
gradul de libertate şi mijloacele necesare, precum şi cu un sistem de protectie
9
socială, care să aibă în vedere toate aspectele implicate de funcţionarea nor-
mală a mecanismului de piaţă.
· Un domeniu complex în cadrul activitaţii de protecţie a consumatorului îl consti-
tuie organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori şi apărarea
împotriva practicilor comerciale agresive. Acest domeniu implică o multitudine
de aspecte şi responsabilităţi, ce revin atât în sarcina statului, cât şi în cea a
fiecărui comerciant. Asadar, consumatorul trebuie informat, iar comercianţii tre-
buie determinaţi să-i informeze corect şi oportun.
Într-o opinie (A. Dayan, Manuel de la distribution, Editura d’Organisation Paris,
1985, pag.37, citat de Dumitru Patriche, Gheorghe M. Pistol şi colaboratorii, op. cit.,
pag.77), complexul de informaţii destinate consumatorului poate fi delimitat în patru cate-
gorii de elemente: informaţii asupra produselor prezente în cadrul pieţei (natura, preţul,
originea, provenienţa, data limită de consum, sistemul de ambalare, sistemul de depoz-
itare şi conservare etc.); informaţii asupra pieţei, referitoare, îndeosebi, la sistemul de re-
laţii existent, intermediarii implicaţi, sistemele şi nivelurile de preţuri practicate, tipurile de
servicii asigurate, facilitate etc.; informaţii referitoare la circuitele de distribuţie (reţeaua de
distribuţie existentă, localizarea unitaţilor şi programul de funcţionare etc.); informaţii
asupra propriilor nevoi, aceasta categorie de informaţii având drept obiectiv sa lămurească
publicul consumator în legatură cu modul sţiintific de interpretare, înţelegere şi satisfacere
a propriilor nevoi alimentare, atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ.
În cadrul pieţei, informarea consumatorilor se asigură prin intermediul publicităţii şi
a sistemului de etichetare. Publicitatea are menirea de a asigura cunoaşterea existenţei
diferitelor produse şi sortimente ale acestora, axându-se îndeosebi pe comunicarea
noutăţilor, a diferitelor sisteme de ambalare, dozare şi condiţionare, precum şi a sistemului
de preţuri.
Conform art. 1 din Legea 148/2000 privind publicitatea (Publicată în Monitorul Ofi-
cial al României nr.359 din 2 august 2000, ulterior modificată şi completată) “prezenta lege
are drept scop protecţia consumatorilor de produse si servicii…împotriva publicităţii înşelă-
toare, a consecinţelor negative ale publicitaţii şi stabileşte condiţiile în care este permisă
publicitatea comparativă.” Acelaşi act normativ defineşte alături de termenul de publicitate
şi noţiuni precum: publicitate înşelatoare (orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin
modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este
adresată sau care ia contact cu aceasta şi îi poata afecta comportamentul economic,
lezându-i interesul de consumator, sau care poate leza interesele unui concurent - art. 4,
lit. b), publicitate comparativă (orice publicitate care identifică explicit sau implicit un con-
curent sau bunurile ori serviciile oferite de acesta - art. 4, lit. c) şi publicitate subliminală
(orice publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod conştient,
dar care pot influenţa comportamentul economic al unei persoane - art. 4, lit. d).
Etichetarea este destinată a permite cunoaşterea mărcii, natura produselor, greu-
tatea, preţul, data limită a consumului, modalităţile de folosire etc. De cele mai multe ori,
însă, publicitatea şi etichetarea au drept scop unic sporirea puternică a vanzărilor şi, drept
urmare, ele nu fac altceva decat să inoculeze consumatorului, în mod agresiv, preferinţele
pentru produsul ce interesează pe comerciantul ofertant.
În materie de etichetare şi împiedicarea publicităţii înşelătoare legislaţia comunitară
a fost în întregime implementată în legislaţia românească, după cum urmează:
Legea nr. 148/2000 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă transpune Direc-
tiva nr. 84/450/CEE. Această lege preia rigorile legislaţiei Uniunii Europene în materia
publicităţii înşelătoare şi comparative.
Hotărârea Guvernului nr. 175/2004 (Hotărârea Guvernului nr.175 din 12 februarie
2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 26 februarie 2004) privind stabilirea
criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru grupul de produse calculatoare portabile
10
transpune Decizia Consiliului 687/2001/CEE, referitoare la stabilirea criteriilor de acordare
a etichetei pentru calculatoare portabile.
Hotărârea Guvernului nr. 254/2004 (Publicată în Monitorul Oficial al României
nr.185 din 3 martie 2004.) privind stabilirea condiţiilor de acordare a etichetei ecologice
pentru articolele de încălţăminte transpune Decizia nr. 231/2002/CEE privind stabilirea
condiţiilor pentru acordarea etichetei ecologice comerciale pentru articolele de
încălţăminte.
Hotărârea Guvernului nr. 259/2004, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.219 din 12 martie 2004.) privind stabilirea criteriilor de acordare a etichetei ecologice
pentru grupul de produse lacuri şi vopsele interioare transpune Decizia nr. 739/2002/CEE
privind condiţiile de acordare a etichetei ecologice pentru vopsele şi lacuri.
Hotărârea Guvernului nr.298/2004 (Hotărârea Guvernului nr.298 din 4 martie 2004
a fost publicată în Minitorul Oficial nr. 249 din 22 martie 2004) privind modificarea şi com-
pletarea Hotărârii Guvernului nr. 487/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind desemnarea şi notificarea raţională a laboratoarelor de încercări, precum şi a or-
ganismelor de certificare şi inspecţie care realizează evaluarea conformităţii produselor
din domeniul reglementat, prevăzute în Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii
produselor.
Ordinul Guvernului nr. 58/2001, care transpune Decizia Consiliului nr. 92/59/CEE
privind securitatea generală a produselor.
Ordinul Guvernului nr. 87/2000, care transpune Directiva 87/374/CEE privind
răspunderea pentru produsele defectuoase.
Trebuie amintit faptul că exigenţele juridice ale integrării europene impun, pentru
România, adoptarea de legi noi, dar şi de politici instituţionale cu ajutorul cărora să se im-
plementeze efectiv noua legislaţie.
Având in vedere aspectele cu privire la utilitatea informaţiei în cadrul procesului de
cumpărare, amploarea, structura şi destinaţia acesteia, cât şi modul uneori denaturat în
care această informaţie este folosită de către comercianţi, înscrierea unui obiectiv în pro-
gramele de protecţie a consumatorilor referitor la acest domeniu trebuie să aibă un dublu
rol: pe de o parte, să asigure căile de informare corectă a consumatorului asupra a ceea
ce oferă piaţa; pe de altă parte, să asigure cadrul unei lupte deschise împotriva deformării
informaţiei, folosirii ei abuzive şi agresive, precum şi împotriva complicării, codificării şi
îngreunării înţelegerii acesteia de către destinatarii mijloacelor informaţionale şi, în final, de
către beneficiarii produselor.
2.3. APĂRAREA DREPTURILOR CONSUMATORILOR
Într-o societate liberă, democratică, fiecare individ are asigurate toate condiţiile spre
a-şi orienta preocupările în funcţie de propria voinţă, de a-şi manifesta libera inițiativă, atât
în ceea ce priveşte organizarea activităţii sale lucrative, cât şi cu privire la cumpărarea
bunurilor pe care le poate plăti sau materializarea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe
care singur şi le stabileşte. Drepturile consumatorilor, ca elemente ale politicii de consum,
se înscriu în cadrul raporturilor asupra cărora societatea trebuie să vegheze prin măsuri de
protecţie socială.
În ţările occidentale există ideea potrivit căreia, aşa cum în politică democraţia
constă în asigurarea drepturilor alegătorilor, în economie, respectiva democraţie se tra-
duce prin asigurarea drepturilor consumatorilor, prin posibilitatea lor de a alege dintre
diferitele mărfuri, prin organizarea în uniuni de apărare şi posibilitatea ca împreună să-şi
apere interesele, precum şi dreptul de a intenta procese acelor furnizori de mărfuri şi ser-
vicii care nu satisfac corespunzător trebuinţele sau provoacă daune consumatorilor (S.
Noe, Consumatori din toate ţările uniţi-vă ! Voi nu aveţi de pierdut decât cozile, în Tribuna
economică, nr. 38/1990, pag.28-29. ).
11
În ultimele decenii, problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei
întregii lumi civilizate. Devenind tot mai complexe, prin conţinutul lor şi îndeosebi prin
soluţiile reclamate, comunitatea mondială, prin cel mai înalt forum al său - Organizaţia
Naţiunilor Unite - a găsit oportun să le pună la dispoziţia structurilor sale.
Astfel, în Adunările generale din 1980 si 1985, pe baza unor ample studii, consultări
şi colaborări ale diferitelor organisme O.N.U. cu o multitudine de instituţii naţionale, după
studierea legislaţiilor elaborate de acestea în domeniul protecţiei consumatorilor şi după
discuţii şi negocieri cu numeroase guverne, s-a realizat finalizarea unei acţiuni ce s-a des-
făşurat pe parcursul a 15 ani adoptându-se în acest sens “Principiile directoare pentru pro-
tecţia consumatorilor”. Potrivit acestui document O.N.U., guvernele tuturor ţărilor “trebuie
să dezvolte, să întărească şi să menţină o politică puternică de protecţie a consumatorilor,
ţinând cont de principiile directoare declarate” (Rezoluţia 39/248 adoptată de Adunarea
Generală a O.N.U. la 8 aprilie 1985).
În ceea ce-i priveşte pe consumatorii Uniunii Europene, Piaţa Unică oferă acestora
avantaje directe şi indirecte, drepturi şi oportunităţi, între care opţiuni mai diverse si preţuri
competitive pentru produse şi servicii. În acelaşi timp, încrederea consumatorilor în Piaţa
Unică trebuie să fie susţinută de standardele de calitate şi de siguranţa produselor care
circulă în cadrul Uniunii.
Dezvoltarea pieţei interne conferă autorităţilor comunitare un rol esenţial în man-
ageentul Pieţei Unice, în asigurarea aplicării şi respectării legislaţiei privind comerţul liber
în cadrul Uniunii. Consumatorii au şi ei un rol activ în asigurarea funcţionării în condiţii
bune a Pieţei Unice, ei având posibilitatea de a informa autorităţile responsabile în legăură
cu orice problemă cu care se confruntă, în acest fel interesele lor specifice fiind protejate.
Un nivel înalt de protecţie a consumatorilor ar putea fi atins cu ajutorul armonizării
prin directive cadru, standarde, cele mai bune practici vizând nu numai securitatea pro-
duselor şi serviciilor, ci şi aspectele economice şi juridice care permit consumatorilor efec-
tuarea de tranzacţii oriunde pe piaţa internă. Acţiunile prioritare vor viza practicile comer-
ciale şi siguranţa serviciilor. Consumatorii trebuie să beneficieze de aceeaşi protecţie în
toate ţările membre şi aceasta înseamnă dezvoltarea unui cadru propice pentru cooper-
area între administraţiile naţionale şi a mecanismelor de apel pentru consumatori.
Dezvoltarea şi implementarea unei politici eficiente presupune implicarea consuma-
torilor şi reprezentanţilor lor în acest proces, dar aceştia trebuie să aibă capacitatea şi
resursele necesare de a-şi promova interesele în raport cu ceilalţi parteneri. Acţiunile prin-
cipale pentru atingerea acestui obiectiv sunt legate de perfecţionarea mecanismelor de
participare a organizațiior consumatorilor în elaborarea politicii şi în proiectele edu-
caţionale şi instituţionale.
În ţara noastră, drepturile consumatorilor sunt stabilite prin legi şi alte acte norma-
tive. Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, republicată, statorniceşte, în primul rând,
drepturile fundamentale ale consumatorilor şi anume:
· Accesul liber la pieţe care să le asigure o gamă variată de produse şi servicii de
calitate;
· Informarea completă, corectă şi precisă asupra caracteristicilor esenţiale ale
produselor şi serviciilor oferite, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură
cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor;
· Ocrotirea împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea, securitatea, ori să le
afecteze interesele legitime.
Pe de altă parte, reglementarea consacră în favoarea oricărui consumator prejudi-
ciat dreptul de a obţine despăgubiri pentru daunele cauzate de calitatea necorespunză-
toare a produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege şi
dreptul de a se organiza în asociaţii pentru apărarea intereselor fireşti. Deci, consumatorii
sunt protejaţi de abuzurile la care ar putea fi expuşi pe o piaţa dominantă şi controlată de
12
profesionişti. În acest sens, protecţia consumatorilor înglobează măsurile preventive în-
treprinse de către stat în scopul protejării părții slabe şi a descurajării unui comportament
abuziv din partea comercianţilor.
Încălcarea drepturilor consumatorilor conduce la aplicarea de măsuri represive,
care pot fi de natură administrativă, civilă sau penală. De remarcat faptul că,
responsabilitaţile asigurării protecţiei consumatorilor revin, în principal, organelor puterii de
stat, dar că în această zonă complexă sunt atrase şi implicate cu acţiuni concrete şi o
serie de organizaţii sociale, cum ar fi, pe de o parte sindicatele, care trebuie să vegheze la
respectarea drepturilor membrilor lor, în calitate de consumatori, dar şi, în mod special,
organizaţiile şi asociaţiile consumatorilor.
Protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări generale care să militeze
pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi, în cele mai frecvente cazuri, forma
unor acţiuni speciale, cu programe şi obiective bine determinate în timp şi în spaţiu.
2.4. CADRUL LEGISLATIV ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONSUMATORILOR

ÎN ROMÂNIA
Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de con-
sumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării lor
complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participă la fun-
damentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Pornind de la prevederile Rezoluţiei nr. 39/248 din 1985 a Adunării Generale a Or -
ganizației Naţiunilor Unite, care a aprobat ”principiile directoare pentru protecţia consuma -
torului”, în România a fost adoptat un sistem de reglementări în acest domeniu, avându-se
în vedere condiţiile concrete ale economiei romaneşti şi mai ales cele ale tranziţiei; în ace-
laşi timp, în adoptarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor s-a avut în vedere armo-
nizarea ei cu legislaţia europeană în domeniu.
Astfel, a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecția consuma-
torilor, care este actul normativ de bază în domeniu, în temeiul acesteia fiind adoptate şi
alte acte normative, care conferă cadrul legislativ în următoarele domenii: standardizării şi
metrologiei; calităţii mărfurilor; alimentaţie publică; comercializarea bunurilor de larg con-
sum.
A. În domeniul standardizării şi metrologiei

a) Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare nationala
in Romania (Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 43
din 30 ianuarie 1998, ulterior fiind modificată şi completată) privind activitatea de standard-
izare naţională în România.
În conformitate cu art. 2 din acest act normativ, activitatea de standardizare naţion-
ală are ca obiective principale :
-îmbunătăţirea calităţii vieţii ;
-protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului înconjurător şi
apărarea intereselor consumatorilor ;
- protecţia consumatorilor printr-un nivel de calitate al produselor şi serviciilor adap-
tat necesitaţilor şi verificat corespunzător;
- recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti ;
- promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând seama de
gradul de dezvoltare al economiei ;
-stabilirea unui sistem de cerinţe unitar pentru certificarea conformităţii ;
-înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional ;
13
-reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de standardizare inter-
naţionale şi europene.
Ordonanţa de Guvern nr. 39/1998 defineşte termeni precum : standard, standard-
izare, standardizare naţională, standard naţional, standard internaţional, standard euro-
pean, program de standardizare, organism de standardizare ; acelaşi act normativ regle-
mentează modul de aplicare a standardului naţional, precum şi organismul naţional de
standardizare din România.
b) Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 (Ordonanţa Guvernului nr. 20 din 21 august
1992 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 28 august 1992 şi aprobată cu modi-
ficări prin Legea nr. 11/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 14 martie 1994, ulte-
rior fiind modificată şi completată.) privind activitatea de metrologie, face referiri la unităţile
de măsură legale ce se folosesc în România, mijloacele de măsură, sistemul de etalonare
şi transmiterea unităţilor de măsură, controlul metrologic al mijloacelor de măsurare şi al
măsurilor, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul metrologiei.
B. In domeniul calităţii produselor

a) Ordonanţa Guvernului nr. 38/1998 (Ordonanţa Guvernului nr. 38/1998 a abrogat
Hotărârea Guvernului nr. 167/1992 privind constituirea sistemului naţional de certificare a
calităţii ; publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 30 ianuarie 1998, ulterior modificată şi
completată.) privind acreditarea şi infrastructura pentru evaluarea conformităţii.
Aceasta conţine prevederi privind reglementările, metodologiile şi procedurile de
certificare ce se stabilesc de către organismele de certificare în concordanţă cu standard-
ele româneşti, referitoare la calitatea produselor şi serviciilor oferite consumatorilor, pre-
cum şi dispoziţii privind funcţionarea şi evaluarea laboratoarelor de încercări.
b) Ordonanţa de Guvern nr. 42/2004 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 94 din 31 ia-
nuarie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 215/2004, publicată în Monitorul Oficial
nr. 531 din 14 iunie 2004, ulterior modificată şi completată) privind organizarea activităţii
veterinare, prevede o serie de reglementări referitoare la apărarea sanătăţii animalelor şi
prevenirea transmiterii de boli de la animale la om, precum şi responsabilităţile instituţiilor
statului şi deţinătorilor de animale, în acest domeniu.
c) Legea nr. 98/1994 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 317 din 16 noiembrie 1994,
modificată şi completată) privind stabilirea şi sancţionarea contravenţională la normele
legale de igienă si sănătate publică. Prezenta lege stabileşte contravenţiile la normele
privind avizarea şi autorizarea sanitară, la normele de igienă referitoare la zonele de locuit
şi de aprovizionare cu apă a populaţiei, precum şi contravenţiile în cazul încălcării
normelor de igienă privind colectarea şi îndepărtarea reziduurilor, protecţia sanitară a solu-
lui, prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile, condiţiile în care se desfăşoară procesul
de muncă, precum şi controlul medical profilactic. Acelaşi act normativ reglementează şi
modul de constatare a contravenţiilor şi de aplicarea a sancţiunilor.
C. În domeniul activităţii de alimentaţie publică

În acest domeniu au fost elaborate urmatoarele acte normative: Hotarârea Guver-
nului nr. 1328 din 27.12.2001 privind clasificarea structurilor de primire turistice şi Ho-
tarârea Guvernului nr. 1185 din 27.11.2001 privind majorarea limitelor amenzilor contra-
venţionale prevăzute în unele acte normative din domeniul turismului. Acestea conţineau
prevederi asupra competenţei de efectuare a clasificării, criteriile de încadrare a unităţilor
de cazare şi alimentaţie publică.
D. În domeniul comercializării bunurilor de consum

a) Legea nr. 449 din 12 noiembrie 2003 (Publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 812 din 18 noiembrie 2003), privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora
prin care se abrogă Hotărârea Guvernului nr.394 din 13 iunie 1995 privind comercializarea
14
de produse de folosinţă îndelungată supuse comercializării. Acelaşi act normativ abrogă şi
Hotărârea Guvernului nr.665/1995. Legea nr. 449/2003 stabileşte condiţiile vânzării pro-
duselor şi a garanţiilor asociate în conformitate cu standardele europene, urmând a intra în
vigoare la 1 ianuarie 2007.
În acelaşi context, amintim Ordonanţa Guvernului nr. 97/2001 (Publicată în Monito-
rul Oficial nr. 349 din 29 iunie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 57/2002, publi -
cată în Monitorul Oficial nr. 73 din 31 ianuarie 2002) privind reglementarea producţiei, cir-
culaţiei şi comercializării alimentelor, precum şi Hotărârea de Guvern nr. 187/2000 (Publi-
cată în Monitorul Oficial nr. 121 din 21 martie 2000, modificată şi completată ulterior)
privind imitaţiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea
sau securitatea consumatorilor.
b) O mare importanţă pentru o protecţie reală a consumatorilor o prezintă Ordo-
nanţa Guvernului nr. 42/1995 (Publicată în Monitorul Oficial nr.203 din 1 septembrie 1995,
modificată şi completată.) privind producţia de produse alimentare destinate comercial-
izării, aprobată prin Legea nr. 123/1995. Este de remarcat mai întâi faptul că legiuitorul,
pornind de la însemnătatea unei asemenea activităţi, a simţit nevoia ca reglementarea să
se facă printr-un act normativ de cea mai mare forţă juridică, respectiv prin lege.
În al doilea rând, se urmăreşte ca obiectiv, în principal, protecția vieţii, sănătaţii pop-
ulaţiei şi a mediului înconjurător, satisfacerea necesitaţilor de consum ale tuturor categori-
ilor de consumatori şi respectarea condiţiilor de igienă şi de mediu la fabricarea, manipu -
larea, depozitarea şi transportul produselor.
De asemenea, sunt definite noţiunile de bază cu care se operează în acest dome -
niu, respectiv: produse alimentare, aditiv alimentar, substanţe străine, etichetă, ambalaj,
agent economic, producător de produse alimentare, falsificare sau substituire în domeniul
calităţii, licenţă de fabricaţie a produselor alimentare. Sunt reglementate în capitole dis -
tincte problemele privind calitatea produselor alimentare, licenţele de fabricaţie ale aces -
tora, obligaţiile comercianţilor în acest domeniu, modul de supraveghere şi de control a
desfăşurării activitaţii privind producţia de produse alimentare, precum şi răspunderea ju-
ridică aplicabilă.
c) Prevederi importante privind protecţia consumatorilor conţine şi Legea con-
curenţei nr.21/1996 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996, republicată în
Monitorul Oficial nr. 742 din 16 august 2005) care are drept scop “protecţia, menţinerea şi
stimularea concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal în vederea promovării intere-
selor consumatorilor”(art.1 din lege).
2.5. CADRUL INSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ABILITATE
§ 1. Organizarea si atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumato-

rilor
Pentru realizarea strategiei şi politicii Guvernului în domeniul protecţiei consumato-
rilor, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Protectia Consumatorilor (Autoritatea Naţion-
ală pentru Protecţia Consumatorilor a fost înfiintată prin Hotărârea Guvernului nr.166 din
11 ianuarue 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din 18 ianuarie 2001; ulterior,
Hotărârea Guvernului nr. 166/2001 a fost abrogată de Hotărârea Guvernului nr. 755 din 3
iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 490 din 8 iulie 2003), care funcţionează la nivel
central şi are în subordine 42 oficii judeţene şi un Oficiu al municipiului Bucureşti pentru
protecţia consumatorilor care, la rândul lor, pot avea filiale în municipiile ş i oraşele din
judeţ. Toate aceste organe, inclusiv filialele au personalitate juridică.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor se organizează şi
funcţionează ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în subordinea Guvernului şi aflându-se în coordonarea primului-ministru.
15
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor coordonează şi realizează
strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru
prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vietii, sănătăţii, securităţii şi intereselor
economice ale consumatorilor (Articolul 2, alin.(1) din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003).
De asemenea, Autoritatea desfăşoară o intensă activitate de informare şi educare a
cetăţenilor privind drepturile pe care aceştia le au în calitate de consumatori, în acest
sens, evaluând efectele pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor
destinate consumatorilor.
Conform art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003 unul dintre obiec-
tivele principale ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor îl reprezintă ar-
monizarea cadrului legislativ naţional cu reglementările din Uniunea Europeană în dome-
niul protecţiei consumatorilor.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cuprinde în sfera sa de activi-
tate analiza şi marcarea metalelor preţioase, a aliajelor lor, precum şi expertizarea aces -
tora şi a pietrelor preţioase. În acest sens, Autoritatea autorizează persoanele fizice şi ju -
ridice să efectueze operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase,
în condiţiile legii.
În cadrul Autoritătii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor funcţionează direcţii,
servicii şi birouri sub conducerea unui secretar de stat care are calitatea de preşedinte,
ajutat de un subsecretar de stat care are calitatea de vicepreşedinte numiţi prin decizie a
primului-ministru. Preşedintele Autorităţii conduce întreaga activitate a Autoritaţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor şi îl reprezintă în raporturile acestuia cu Guvernul, cu min -
isterele, cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţii
naţionale şi internaţionale, precum şi cu persoane fizice şi juridice române şi străine. De
asemenea, Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor este ordona-
tor secundar de credite. În exercitarea funcţiei sale, preşedintele emite ordine şi instrucţi-
uni cu caracter normativ, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor are urmatoarele atribuţii prin-
cipale (Articolul 3 din H. G. Nr. 755/2003):
a. participă, împreuna cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale de
specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale de pro-
tecţie a consumatorilor, la elaborarea strategiei în domeniul protecţiei consuma-
torilor, asigurând corelarea acesteia cu cea existentă în Uniunea Europeană ;
b. propune Guvernului spre adoptare şi avizează proiecte de acte normative în
domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea,
etichetarea, conservarea, depozitarea, transportul, importul şi comercializarea
produselor, precum şi cu privire la prestarea serviciilor, astfel încât acestea să
nu pună în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori să
afecteze drepturile şi interesele lor legitime;
c. elaborează, împreuna cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice,
proceduri privind obiectivele, condiţiile şi modul de colaborare în desfășurarea
activităţii de protecţie a consumatorilor ;
d. participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei
consumatorilor, colaborând cu organizaţii şi instituţii din tară şi din străinătate,
conform competenţelor ce îi revin potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
e. efectuează analize şi încercări în laboratoarele acreditate conform legii sau în
laboratoare proprii ori agreate;
f. efectuează sau finanţează studii şi teste comparative cu privire la calitatea pro-
duselor şi serviciilor destinate consumatorilor, pe care le aduce la cunoştinţa
publicului;
g. desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor;
editează publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor;
16
h. sprijină asociaţiile pentru protecţia consumatorilor în vederea atingerii obiec-
tivelor prevăzute de lege;
i. sprijină asociaţiile de consumatori în acţiunea de înfiinţare şi funcţionare a cen-
trelor de consultanţă, informare şi educare a consumatorilor;
j. informează permanent consumatorii asupra produselor şi serviciilor care prez-
intă riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor sau care le pot afecta interesele
economice;
k. prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice cen-
trale interesate, referitoare la activitatea proprie privind respectarea drepturilor şi
intereselor consumatorilor;
l. controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor,
referitoare la securitatea produselor şi serviciilor destinate populaţiei, precum şi
la apărarea drepturilor legitime şi a intereselor economice ale acestora, prin
efectuarea de controale pe piaţă la producători, importatori, distribuitori, vânză-
tori, presatori de servicii şi în unităţile vamale, având acces la locurile în care se
produc, se depozitează ori se comercializează produsele sau în care se
prestează serviciile, precum şi la documentele referitoare la acestea;
m. constată contravenţii şi dispune masuri de limitare a consecinţelor producerii,
prestării importului, comercializării sau oferirii gratuite a unor produse şi servicii
care nu respectă dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale Autorităţii, prin
aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare prevăzute
de lege, sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări
ale legii penale ;
n. primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept,
potrivit competenţelor, sesizările asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor,
precum şi sesizările persoanelor fizice sau juridice cu privire la încălcarea drep-
turilor consumatorilor în condiţiile legii ;
o. desfăşoară activităţi de pregătire a specialiştilor în domeniul protecţiei consuma-
torilor ;
p. acordă consultanţă de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor pentru
persoane juridice ;
q. urmăreşte, potrivit legii, legalitatea publicităţii pentru produsele şi serviciile desti-
nate consumatorilor ;
r. autorizează operaţiunile cu metale preţioase, aliajele acestora şi pietre
preţioase ;
s. stabileşte şi aprobă mărcile utilizate de producătorii interni, importatori sau, după
caz, de comercianţi, pe bază de tarife proprii, precum şi marca proprie de certifi-
care;
t. efectuează expertize ale metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în condiţiile
legii;
u. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său
de activitate.
v. coordonează schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente,
naţionale şi internaţionale, privind produsele şi serviciile care prezintă risc pentru
sănătatea şi securitatea consumatorilor;
w. controlează dacă mijloacele de măsurare folosite pe piaţă sunt însoţite de docu-
mentele prevăzute de lege care atestă verificarea acestora din punct de vedere
metrologic;
x. solicită organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizaţiei de
funcţionare, a licenţei de fabricaţie ori a certificatului de clasificare, în condiţiile
legii;
17
y. sesizează factorii de decizie şi operatorii implicaţi în sistemul de certificare a cal -
ităţii produselor şi serviciilor, în baza constatărilor proprii şi a informaţiilor primite
de la organismele neguvernamentale şi de la consumatori, cu privire la necon-
formităţile produselor şi serviciilor destinate consumului populaţiei în raport cu
documentele de certificare şi propune îmbunătăţirea sau elaborarea de regle-
mentări în domeniu;
z. stabileşte şi percepe tarife pentru efectuarea de analize, încercări, expertizări,
certificări de laborator, autorizări, consultanţă, cursuri de pregătire, specializare
sau perfecţionare, alte servicii prestate în condiţiile legii ;
aa. fundamentează şi propune în proiectul de buget resursele financiare necesare
în vederea realizării politicilor în domeniul său de competenţă.
În anul 2002 a fost finalizat sistemul informaţional la nivel naţional al Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, sistemul fiind conectat internaţional la organiza-
ţia europeană a organismelor de supraveghere a pieţei PROSAFE şi la sistemul tranz-
iţional de schimb rapid de informaţii între ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană -
TRAPEX, în ambele cazuri Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
funcţionând ca punct naţional de contact.
În subordinea Autoritaţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, funcţionează
alături de oficiile judeţene pentru protecţia consumatorilor şi de Oficiul pentru Protecţia
Consumatorilor al Municipiului Bucureşti, Centrul Naţional pentru Încercarea şi Experti-
zarea Produselor -“Larex”, ca unitate extrabugetară cu sediul în Bucureşti, dispunând de 9
laboratoare teritoriale (Bucureşti, Arad, Baia Mare, Constanţa, Galaţi, Oradea, Satu Mare,
Sibiu şi Iași ), care este acreditat de RENAR (Asociaţia de Acreditare din România) şi
internaţional de TUV Germania pentru efectuarea de teste şi analize de laborator. În struc-
tura Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti funcţionează Labo-
ratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice.
Personalul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, împuternicit să
efectueze controale şi verificări este responsabil de păstrarea secretului profesional în
legătură cu aspectele tehnologice, economice şi comerciale de care ia cunoştinţă în ex-
ercitarea atribuţiilor de serviciu şi are dreptul să aplice sigilii sau semne distinctive cu val -
oare de sigiliu, în condiţiile legii. De asemenea, în vederea realizării rolului şi atribuţiilor ce-
i revin, Autoritatea poate beneficia de consultanţă şi asistenţă din ţară şi din străinătate,
precum şi de programe de formare şi perfecţionare a pregătirii personalului său, în limita
fondurilor bugetare acordate sau a altor surse atrase din ţară sau din străinătate (Articolul
12 din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003).
§ 2. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor

Apariţia pieţei consumatoriste atât în România, cât şi în celelalte ţări europene este
strâns legată de dezvoltarea pieţei libere bazată pe cerere şi ofertă şi reprezintă una din
componentele societăţii civile; consumatorii s-au asociat în organizaţii neguvernamentale,
realizându-se astfel dialogul societaţii civile cu structuri ale puterii alese, care să conducă
prin metode şi tehnici specifice la cooperare în folosul cetăţeanului, la apărarea şi
reprezentarea intereselor lor legitime.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt considerate acele asociaţii constitu-
ite conform legii, ca persoane juridice, care, fără a urmări realizarea unui profit pentru
membri lor, au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor
sau ale consumatorilor în general.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de
reprezentare în organismele centrale facultative cu rol în protecţia consumatorilor şi în
care organele administrative sunt reprezentate. Ele sunt de drept parteneri sociali în or-
ganismele consultative prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 şi trebuie să aibă
18
cel putin 10.000 membri şi filiale în cel putin 5 judeţe; acestea sunt organizate în asociaţie
la nivel local, federaţie la nivel judeţean şi confederaţie la nivel central.
Potrivit art.38 din Ordonanţa nr. 21/1992, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
au dreptul:
· de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi
locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
· de a primi subvenţii de la bugetul de stat prin intermediul Autoritaţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor;
· de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi pro-
ducţiei sau a retragerii de pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu asigură
nivelul calitativ prescris în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol
viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
· de a solicita realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea sat-
isfacerii nevoilor consumatorilor, persoane cu handicap sau de vârsta a treia;
· de a fi consultate cu ocazia elaborării standardelor sau specificaţiilor care de-
finesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate
consumatorilor;
· de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi asupra caracteristicilor
calitative ale produselor sau serviciilor, de natură a ajuta la luarea unei decizii
asupra achiziţionării acestora;
· de a informa opinia publică prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate ale
produselor şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor vătămătoare ale aces-
tora pentru consumatori;
· de a introduce acţiuni în justiție pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale membrilor lor;
· de a solicita, pe cheltuiala lor, laboratoarelor acreditate efectuarea de analize şi
încercări ale produselor destinate comercializării şi de a prelucra rezultatele;
· de a iniţia acţiuni proprii în vederea identificării cazurilor în care agenţii eco-
nomici nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege şi de a sesiza, în
cadrul unei proceduri de urgenţă, organele de specialitate ale administraţiei pub -
lice abilitate să acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor;
· de a putea participa la acţiuni de supraveghere pe piaţă, împreună cu organele
administraţiei publice abilitate să acţioneze în domeniul protecţiei consumato-
rilor.
Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România a luat fiinţă în anul 1990,
acţionând în temeiul Legii nr.21/1924; este o asociaţie neguvernamentală independentă,
apolitică şi nelucrativă, scopul său fiind cel declarat în statutul propriu, respectiv apărarea
şi promovarea drepturilor consumatorilor.
Asociaţia este membru al Internaţionalei Consumatorilor cu sediul la Londra, fiind
recunoscută de Centrul Internaţional al Universitaţii din Louvain la Neuve din Belgia şi are
în ţară nouă filiale şi relaţii de colaborare cu alte asociaţii independente de consumatori din
ţară şi cu federaţii judeţene de asociaţii.
§ 3. Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.21/1992 (Articolul 39 din
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată și completată), la nivel central şi local -
judeţ, oraş, comună - s-a constituit câte un consiliu consultativ pentru protecţia consuma-
torilor, care asigură cadrul informaţional şi organizatoric necesar stabilirii şi aplicării politicii
de protecţie a consumatorilor, corelării acţiunii autorităţilor, administraţiei publice cu cele
ale organizaţiilor neguvernamentale cu atribuţii în acest domeniu.
Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor este, potrivit ordonanţei, format
din: reprezentanţi ai tuturor organelor administraţiei publice care au competenţe cu carac-
19
ter general sau special în domeniul protecţiei consumatorilor şi au structuri organiatorice la
nivelul respectiv, prefect sau primar, după caz, sau reprezentanţi ai acestora; reprezen-
tanţi ai asociaţiilor, reprezentanţi ai altor organisme, după caz.
Componenţa, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului Consul-
tativ pentru Protecţia Consumatorilor, pe fiecare nivel în parte, se stabileşte de către Gu-
vern.
Ca urmare a modificării Ordonanţei de Guvern nr. 21/1992, centrele de consultanţă
şi de informare a consumatorilor pot fi organizate la nivel de birouri în structura organiza -
torică a asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi desfaşoară activităţi gratuite în folo-
sul acestora constând în informaţii, recomandări şi consultanţă privind problemele legate
de achiziţionarea unui produs sau serviciu; sumele primite de la bugetul de stat, prin inter-
mediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, se utilizează exclusiv pentru
înfiinţarea şi funcţionarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor.
Controlul asupra activităţilor desfăşurate în centrele de consultanţă şi informare a
consumatorilor din cadrul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care au primit sume
de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se exercită de către Autoritatea Naţională
pentru Protecţia consumatorilor.
Consiliile consultative pentru protecţia consumatorilor au atribuţii în direcţia stabilirii
şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor, şi anume:
· analizează modul în care sunt respectate drepturile consumatorilor, fiind abilitate
să facă propuneri în acest sens;
· analizează modul în care sunt aplicate propunerile Consiliului Consultativ pentru
Protecţia Consumatorilor de către organele sau organizaţiile sesizate;
· analizează modul de colaborare a autorităţilor administraţiei publice în domeniul
consumatorilor şi recomandă căi de îmbunătăţire a colaborării.
Totodată, Consiliile Consultative au atribuţii în direcţia corelării acţiunilor diverselor
autorităţi ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale, care au rol
în realizarea protecţiei consumatorilor. Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumato-
rilor, la fiecare nivel în parte, este condus de un birou de conducere şi funcţionează în
baza unui regulament propriu.
În vederea realizării unei eficiente protecţii a drepturilor şi intereselor consumatorilor
au fost înfiinţate la nivel naţional organisme consultative independente, formate din
reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale şi ai consumatorilor. Menţionăm, în acest sens,
Comisia pentru Clauze Abuzive şi Comisia pentru Securitatea Produselor.
Comisia pentru Clauze Abuzive a fost înfiinţată prin Ordinul nr. 531/2001 al Preşed-
intelui ANPC şi are rolul de a analiza şi a evalua contractele standard pentru servicii de in -
teres public sau cele care se adresează unui număr mare de consumatori, în vederea emi-
terii unui punct de vedere consultativ.
Comisia pentru Securitatea Produselor, creată prin Ordinul nr. 532/2001 al Preşed-
intelui ANPC, analizează sesizările privind riscurile pe care le pot prezenta produsele des-
tinate consumatorilor în vederea evaluării acestora şi constituie un real sprijin în activitatea
de supraveghere a pieţei în vederea obţinerii unor opinii fundamentate privind produsele
care pot prezenta un risc grav şi imediat pentru consumatori, respectiv pentru eliminarea
clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii.
De asemenea, in vederea consolidării sistemului de supraveghere a pieţei pro-
duselor şi serviciilor s-a înfiinţat, prin Hotărârea de Guvern nr. 681/2001 (Publicată în Mon-
itorul Oficial nr. 437 din 6 august 2001, modificată şi completată), Comitetul Interministerial
pentru Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor. Acesta
are ca principale atribuţii : asigurarea colaborării dintre autorităţile administraţiei publice
centrale, pe de o parte, şi colaborarea dintre aceste autoritaţi şi structurile civile, pe altă
parte ; perfecţionarea cadrului legislativ ; accelerarea procesului de armonizare a legis-
laţiei naţionale cu legislaţia Uniunii Europene.
20
§4. Armonizarea cadrului juridic şi instituţional din ţara noastră cu cel al Uni-
unii Europene
În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, prin măsurile adoptate, ţara noastră

urmăreşte să îmbine tranziţia la economia de piaţă cu adoptarea legislaţiei comunitare în
domeniul protecţiei consumatorilor, considerând că o asemenea armonizare, alături de
crearea şi consolidarea unui cadru instituţional adecvat, constituie elemente de importanţă
majoră a tranziţiei.
În acest sens, potrivit prevederilor Cartei Albe şi ale Acordului European de
Asociere a României la Uniunea Europeană, a fost adoptat “Programul Naţional de armo-
nizare legislativă a Pieţei interne“. În domeniul protecţiei consumatorilor, programul
cuprinde reglementările europene ce sunt avute în vedere la armonizarea legislaţiei
româneşti, reglementările deja existente, precum şi calendarul armonizării.
Potrivit acestui program, adoptarea şi armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei
consumatorilor, presupune realizarea unui minim de condiţii referitoare la:
· garantarea pentru consumatori a drepturilor lor fundamentale, aşa cum sunt ele
recunoscute prin programele de acţiune comunitare, adoptate încă din anul
1975;
· crearea unor structuri instituţionale corespunzătoare, care să răspundă la prob-
lemele consumatorilor;
· crearea unor structuri consultative, generale sau specifice, pe sectoare, care să
reprezinte interesele consumatorilor şi să asigure participarea acestora la proce-
sul decizional;
· dezvoltarea programelor de educare şi informare, care să conducă la creşterea
posibilitaţilor de avertizare a consumatorilor;
· punerea la dispoziţia consumatorilor a unor mecanisme eficiente cu scop
reparatoriu care să le permită ca aceste drepturi sa devină efective;
· promovarea şi sprijinirea dezvoltării organizaţiilor cu caracter privat ale con-
sumatorilor.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este, în prezent, racordată la
sistemul de informaţii RAPEX, sistem care prin celeritatea lui asigură avertizarea imediată
privind circulaţia de produse periculoase la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.
De asemenea, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor desfăşoară o amplă
activitate în scopul implementării integrale a aquis-ului comunitar. Amintim, în acest sens,
complexul program Phare iniţiat începând cu luna septembrie 2005, privind “Întărirea
supravegherii pieţei şi protecţia consumatorilor”.
Programul vizează următoarele probleme:
· necesitatea unui efort constant pentru informarea consumatorilor şi necesitatea
permanentă de perfecţionare; operaţionalizarea totală a activităţii comisiilor pen-
tru securitatea produselor şi pentru clauze abuzive din România;
· îmbunătăţirea comunicării cu numărul tot mai ridicat de ONG-uri care privesc
domeniul protecţiei consumatorilor existente în România, prin desemnarea unui
reprezentant la nivel naţional;
· educarea consumatorilor prin participarea la diferite proiecte;
· organizarea Centrelor Europene ale Consumatorilor, atât cele pentru informare,
cât şi cele pentru rezolvarea litigiilor de consum - într-un singur centru -, initiaţivă
ce poate fi finanţată de către Comisia Europeană;
· evitarea suprapunerii acţiunilor de control ale diverselor instituţii cu atribuţii în
domeniu şi îmbunătăţirea activităţii de control ce vizează securitatea produselor
alimentare;
21
· participarea la grupurile de lucru ale experţilor naţionali în vederea transpunerii
noului aquis în domeniu;
· necesitatea dezvoltării capacitaţii administrative pentru aplicarea directivei
privind practicile comerciale ilicite şi a creditului pentru consum.
Potrivit calendarului armonizării, adaptarea reglementărilor a fost concepută în două
faze, delimitate de anul 1997.
În prima fază au fost elaborate o serie de acte normative care vizează în principal:
combaterea practicilor abuzive care pot afecta drepturile şi interesele consumatorilor; căile
şi modalităţile de îmbunătăţire a calităţii produselor şi serviciilor; ameliorarea dezechilibru-
lui existent pe piaţă între puterea de apreciere, negociere şi înţelegerea consumatorului in-
dividual, pe de o parte şi cea a comerciantului (producător, vânzător sau prestator de ser-
vicii), pe de altă parte; creşterea responsabilităţii şi corectarea comportamentului abuziv al
comercianţilor în raporturile cu consumatorii; informarea completă, corectă şi precisă a
consumatorilor privind produsele şi serviciile pe care aceştia doresc să le achiziţioneze.
Urmează să fie adoptate reglementările prevăzute pentru etapa a doua, astfel încât
să se desăvârșească şi să funcţioneze un sistem juridic şi instituţional modern, în
concordanţă cu legislaţia europeană şi cu cerinţele unui stat de drept.
– Tema 3 –
22
EGALITATEA INTRE CONSUMATORI ÎN DREPTUL EUROPEAN
3.1. CONSIDERAȚII GENERALE
În ultimele trei decenii, dreptul consumatorului a influentat tot mai multe domenii ju-
ridice (dreptul comercial, dreptul concurentei,etc.) cu ideea protectiei consumatorilor, con-
sumatorul alaturandu-i-se astfel agentului economic ca subiect pasiv al faptului anormal de
concurenta. Dar nu numai dreptul consumatorului a influentat alte discipline juridice, ac-
tiunea a fost si inversa. Astfel, s-a observat o tendinta a legiuitorului de a include in sfera
consumatorilor si micii agenti economici, micii comercianti. Legislatia moderna privind
sanctionarea faptelor comerciale neoneste a fost adoptata pentru a proteja consumatorii,
dar aceste sanctiuni se aplica frecvent si comportamentelor care nu sunt indreptate im-
potriva consumatorilor, ci impotriva altor agenti economici, pornind de la ideea ca eradi-
carea unor asemenea comportamente de pe piata este cel mai bine promovata de o inter-
dictie generala a activitatii neoneste, chiar daca nu sunt afectati consumatorii in cazuri par-
ticulare (David J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social
environment: fair trade, market law and the consumer interest, in “Unfair advertising and
comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-Scientia, Bruxelles, 1988, p. 16).
Drept urmare, si agentii economici urmaresc aplicarea legislatiei privind protectia con-
sumatorilor, pentru ca in acest fel se ajunge la suprimarea practicilor neloiale. Pe de alta
parte, standardele privind protectia consumatorilor nu mai au un caracter pur local, ele tre-
buie privite in contextul international. Se poate astfel afirma ca legislatia privind protectia
consumatorilor are o natura dubla, pe de o parte urmareste sa corecteze disfunctiile pietei,
iar pe de alta parte promoveaza valori sociale (sanatatea si siguranta consumatorului,
justitia sociala si prevenirea exploatarii). Aceasta legislatie urmareste de asemenea sa
promoveze informarea completa si la timp a consumatorului, mai ales in legatura cu
bunurile complexe si sa intervina in raportul de forte dintre consumator si agent economic,
in cazul care primul este lipsit de puterea efectiva de negociere a conditiilor contractuale.
Din aceasta ultima perspectiva, se naste si o pozitie critica: intervenind prea mult in spri-
jinul unor grupuri de consumatori considerate mai vulnerabile, statul dovedeste un anume
paternalism, in dauna considerentelor de eficienta a pietei. De aceea, orice control exerci-
tat asupra practicilor concurentiale neoneste trebuie sa ia in considerare atat interesele
consumatorilor, cat si cele ale agentilor economici, incercand totodata sa armonizeze pozi-
tiile diferitelor parti interesate (de exemplu, intre grupurile de consumatori cu interese
diferite).
In ceea ce priveste urmarirea si sanctionarea faptelor care induc in eroare con-
sumatorii si a altor fapte neoneste, sistemele de drept nationale au dezvoltat in general
cateva principii de actiune. Astfel, nu este necesara dovedirea intentiei de a induce in
eroare sau insela; reprezentarile care nu sunt in sine neadevarate, dar al caror efect gen -
eral este de a induce in eroare, pot fi contestate; in cazul publicitatii, trebuie luata in con-
siderare audienta careia i se adreseaza, si nu standardul clasic de “om rezonabil”; este su-
ficient sa dovedesti capacitatea sau tendinta de a insela, fara a fi necesar sa dovedesti
prejudiciul comis (aceste principii se abat de la solutiile traditionale din dreptul civil, dar nu-
mai asa se poate ajunge la un control eficient al faptelor de concurenta neloiala).
Textul Consiliului Economic European declară că acordurile între întreprinderi, toate
deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile concertate care sunt susceptibile se
afecteze, se restrângă sau să falsifice jocul concurenţei în interiorul Pieţei comune sunt in-
terzise şi incompatibile cu această piaţă. Sancţiunile acestor înţelegeri interzise pot fi ad-
ministrative şi civile, totuşi este prevăzut că aceste înţelegeri restrictive de concurenţă pot
fi exceptate sau salvate de la sancţiune daca satisfac în mod cumulativ condiţiile de pro-
movare a progresului tehnic, avantaje pentru consumatori, neeliminarea concurenţei şi
23
restricţii proporţionale cu satisfacerea acestor obiective. Scutirea poate fi individuală sau
edictată pe categorii de acorduri, pe baza de regulament al Comisiei. Această posibilitate
de scutire este caracteristică regimului european al antantelor, ea dezvăluind grija redacto-
rilor tratatului de a pune bazele unei "politici de concurenţă" şi nu de a impune o con-
curenţă perfectă pe Piaţa comună.
Regula europeană consideratǎ de anumiţi autori drept cea mai importantă în dome-
niul concurenţei şi pe care instanţele o numesc "antantǎ" este art. 81. Legea română a
concurenţei 21/ 1996 defineşte în art.2 alin. 2 ceea ce înseamnă antantă : “Când agenţii
economici, determinaţi conform alin. (1) lit. a), (agenţi economici sau asociaţii de agenţi
economici - persoane fizice sau juridice - de cetăţenie, respectiv de naţionalitate română
sau straină, denumiţi în continuare agenţi economici) participă la o grupare realizată pe
cale convenţională prin acord, întelegere, pact, protocol, contract şi altele asemenea, fie
ea explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fară personalitate juridica şi indiferent de formă
- antantă, coalitie, grup, bloc, federaţie şi altele asemenea -, pentru actele şi faptele pre-
văzute la alin. (1), savârşite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispoziţiile
prezentei legi se aplică fiecărui agent economic, ţinând seama de principiul proporţional-
ităţii.
Antantele sunt extrem de numeroase şi de diverse, asemenea contenciosului căruia
îi dau naştere. Ele pot implica în mod egal mari grupuri industriale, ca şi intreprinderi mici
şi mijiocii. Dreptul comunitar are drept scop promovarea unei concurenţe loiale. Concu-
renţa neloialǎ este o formă a concurenţei care are loc cu mijloace şi acţiuni contrare,
opuse uzanţelor comerciale legale. Aceasta distorsionează şi deturnează concurenţa de la
scopul său în favoarea unuia sau mai multor comercianţi prin defavorizarea altora sau a
celorlalţi.
Acest obiectiv al concurenţei loiale determinǎ respectarea principiului egalitǎţii în
tratarea întreprinderilor, obiectiv menit sǎ asigure egalitatea şanselor. Cu toate acestea,
egalitatea dintre întreprinderi reprezintǎ în practicǎ un simplu mijloc pentru atingerea
obiectivelor propuse de articolul 2 al tratatului CE. Comisia dispune de o putere dis-
creţionarǎ în ceea ce priveşte aprecierea circumstanţelor în care principiul egalitǎţii se
aplicǎ şi a aplicǎrii sancţiunilor prevǎzute de dreptul concurenţei. Cu alte cuvinte, Comisia
nu este obligatǎ sǎ respecte întotdeauna principiul egalitǎţii în tratarea întreprinderilor, dar
mǎsurile sale nu trebuie sǎ fie arbitrare. In momentul în care inegalitatea în tratamentul în-
treprinderilor apare drept pro-concurenţialǎ, este permis sa nu se ţinǎ cont de principiul
egalitǎţii. Consacrat ca un principiu general al dreptului european, principiul non-discrim -
inǎrii apare apare ca un instrument de control al egalitǎţii sau inegalitǎţii în tratament. El se
poate aplica atât controlului efectuat practicilor anticoncurenţiale ale întreprinderilor sau
ale statelor membre, cât şi controlului mǎsurilor europeane. Principiul non-discriminǎrii im-
plicǎ faptul cǎ situaţiile comparabile trebuie tratate în mod identic şi cǎ situaţiile non-com-
parabile trebuie tratate în mod diferit, cu excepţia cazului în care exista o justificare obiec-
tivǎ. Având în vedere imensa putere de apreciere conferitǎ Comisiei, acest principiu este
puţin folosit în dreptul european al concurenţei. Astfel, este dificil de apreciat gradul de dis-
criminare al unei reguli a concurenţei sau a aplicǎrii sale. In schimb, se poate considera cǎ
masurile luate de autoritǎţile europeane nu sunt discriminatorii, dacǎ în momentul adoptǎrii
şi aplicǎrii lor toate întreprinderile au putut sǎ-şi exprime interesele.
Principiul egalitǎţii este evocat de multe ori, atât de normele tratatului CE, cât şi de
proiectul Constituţiei Europene. Dreptul european al concurenţei se referǎ la o formǎ
particularǎ de egalitate, o egalitate în mare parte formalǎ. Aceastǎ egalitate face necesarǎ
aplicarea uniformǎ a regulilor concurenţei tuturor operatorilor susceptibili sǎ aducǎ atin-
gere principiilor concurenţei loiale prin activitatea lor economicǎ. Se doreşte crearea unui
spaţiu economic omogen. Noţiunea de întreprindere în dreptul european face posibilǎ
egalitatea în acest spaţiu întrucât ea permite aplicarea uniformǎ a regulilor concurenţei pe
piaţǎ.
24
Cu toate acestea, egalitatea de tratament între întreprinderi, conceputǎ ca palier al
unei concurenţe loiale, nu se confundǎ în mod necesar cu egalitatea de tratament între în-
treprinderi în ceea ce priveşte aplicarea dreptului european al concurenţei sau în interiorul
acestuia. Egalitatea de tratament între întreprinderi exprimǎ obiectivul egalitǎţii şanselor
între acestea, condiţie primordialǎ a unei concurenţe loiale. Dar realizarea acestei finalitǎţi
poate autoriza inegalitǎţi de tratament între întreprinderi, mai ales între cele publice şi cele
private în stadiul de aplicare a regulilor concurenţei şi chiar de concepere a acestor reguli.
Tratamentul diferenţiat al operatorilor poate fi conform regulii non-discriminǎrii dacǎ,
de exemplu, obiectivul unei concurenţe loiale justificǎ faptul cǎ întreprinderile publice su-
portǎ repercusiunile constrângerilor care le incumbǎ statelor membre din directiva de
transparenţǎ financiarǎ. In alte cazuri, cum ar fi cel de finanţare a serviciilor publice prin
ajutoare de stat, aceastǎ distincţie nu apare conformǎ regulii non-discriminǎrii. Din aceste
exemple rezultǎ cǎ autoritǎţile europeane admit sǎ facǎ anumite distincţii între în-
treprinderi, dacǎ acestea sunt necesare pentru eficacitatea dreptului european al con-
curenţei.
Dacǎ egalitatea de tratament dintre întreprinderi, conceputǎ ca egalitate a şanselor,
apare ca un prim pilier al unei concurenţe loiale, aceasta nu exclude ideea unei diferenţieri
între întreprinderi în aplicarea dreptului european al concurenţei şi sancţionarea infracţiu-
nilor pe care le interzice. Voinţa autoritǎţilor europeane de a conferi dreptului comunitar o
eficacitate maximǎ le-a fǎcut sǎ favorizeze o aplicare in concreto a acestor norme. Acest
lucru este perceptibil atât în stadiul de calificare a unei practici anticoncurenţiale, cât şi în
cel de sancţionare a acesteia.
3.2. EXPRIMAREA PRINCIPIULUI EGALITǍŢII DE CǍTRE REGULILE

CONCURENŢEI
Protecţia concurenţei, fondatǎ pe articolele 81-89 ale tratatului CE, implicǎ mani-
festarea unei exigenţe de egalitate de tratament între întreprinderi. Tratatul CE doreşte sǎ
incrimineze practicile discriminatorii dǎunǎtoare partenerilor comerciali. Dreptul european
al concurenţei nu neglijeazǎ nici faptul cǎ implicarea persoanelor de drept public în jocul
conurenţei poate sǎ dǎuneze egalitǎţii şanselor între întreprinderi. El considerǎ astfel egal-
itatea între întreprinderi ca o limitǎ pusǎ intervenţiilor statelor membre pe piaţǎ.
§1. Interzicerea practicilor discriminatorii faţǎ de partenerii comerciali. Instru-

ment al unei concurenţe loiale
Articolele 81 şi 82 interzic, folosind termeni apropiaţi, aplicarea unor « condiţii ineale
unor situaţii echivalente ». Prezervarea unei concurenţe loiale nu poate fi asiguratǎ decât
dacǎ este asiguratǎ egalitatea şanselor între diferiţii operatori economici. Interzicerea
aplicǎrii unor condiţii inegale prestǎrilor echivalente participǎ astfel la respectarea obiec-
tivului european de protejare a concurenţei. Dispoziţiile acestor articole vizeazǎ preervarea
jocului concurenţei. Dreptul european al concurenţei nu sancţioneazǎ practicile discrimina-
torii decât atunci când acestea dǎuneazǎ concurenţei.
§1.1. Finalitatea interdicţiei :protejarea concurenţei pe piaţǎ

Obiectul dreptului comunitar îl constituie garantarea unei concurenţe loiale. Acesta
este considerat în general de cǎtre doctrinǎ ca un drept care nu interzice per se
discriminǎrile. Putem deduce de aici cǎ dreptul european al concurenţei nu este întot-
deauna interesat de sancţionarea mijloacelor neloiale folosite de unele întreprinderi şi
cauzatoare de prejudiciu unui partener sau unui concurent. Articolele 81 şi 82 nu conţin
nicio regulǎ specificǎ privitoare la concurenţa neloaialǎ. Am putea avea o îndoiala în acest
sens dacǎ citim litera d), alineatul (1) al articolului 81 şi litera c), paragraful 2 al articolului
82 care prevǎd cǎ aplicarea unor condiţii inegale la prestatǎri echivalente se sancţioneazǎ
25
doar în cazul în care provoacǎ « un dezavantaj în concurenţǎ » pentru partenerii comer-
ciali. In practicǎ, condiţia unui dezavantaj în concurenţǎ are menirea de a demonstra mai
degrabǎ o atingere adusǎ concurenţei loiale decât sǎ permitǎ evaluarea prejudiciului
suferit de cǎtre victima discriminǎrii.
Dezavantajul pricinuit unui partener/concurent ar putea fi perceput ca un indice al
incidenţei negative a practicii discriminatorii aduse concurenţei bazatǎ pe merit. Condiţia
de a aduce o atingere concurenţei, prevǎzutǎ de articolele 81 şi 82 CE nu se poate de-
duce automatic din existenţa eventualǎ a unui prejudiciu material sau financiar al
partenerului discriminat, precum pierderea unei pǎrţi din clientele, de exemplu. Dar deza-
vantajul suferit de cǎtre partener stabilişte un raport de concurenţǎ artificial cu ceilalţi
parteneri comerciali ai autorului discriminǎrii, deoarece aceasta situaţie de diferenţǎ nu
este cauzatǎ de performanţele relative ale acestor parteneri. Astfel, variaţia preţurilor nu
se explicǎ prin performanţele comerciale, nici prin elemente obiective legate de executare
sau prestare, precum costul transportului, condiţiilede comercializare, intensitatea con-
curenţei : ea reprezintǎ o « diferenţǎ artificialǎ de preţ » cf. CJCE, 14 februarie 1978,
United Brands. Astfel discriminarea este repercutata în mod inevitabil asupra raporturilor
dintre partenerii concurenţi, avantajul acordat unora având drept efect reducerea competi -
tivitǎţii altora, de exemplu unii sunt excluşi în mod arbitrar de pe piaţǎ sau au costuri supli-
mentare faţǎ de întreprinderea tratatǎ într-un mod favorabil.
Cu alte cuvinte, neavând aceleaşi condiţii ca şi concurenţii lor, partenerii lezaţi
suferǎ un dezavantaj în raporturile lor concurenţiale. G. Virassamy sublinieazǎ faptul
cǎ : « în general, (practicile discriminatorii) creeazǎ (…) o situaţie artificialǎ şi inegalitarǎ,
ori prin acordarea unui handicap unui actor economic, ori fǎcându-l sǎ beneficieze de un
avantaj (…). Este evident cǎ, în acest fel, doua întreprinderi aflate în aceeaşi situaţ ie la în-
ceput vor înfrunta concurenţa apoi cu arme diferite ». In momentul în care doua în-
treprinderi înfruntǎ concurenţa cu arme inegale, concurenţa devine neloaialǎ.
Autoritǎţile europeane consacrǎ acest punct de vedere, considerând cǎ egalitatea
şanselor trebuie sǎ fie fondatǎ pe posibilitatea pentru fiecare întreprindere de a intra în
concurenţǎ cu rivalele sale pe baza prestaţiilor comerciale sau a meritelor sale. Un deza -
vantaj în concurenţǎ poate fi astfel prezumat din simpla constatare a existenţei unei dis-
criminǎri. Instanţele europeane sunt foarte severe în aceste cazuri, sancţionând chiar şi o
alterare minimǎ adusǎ competitivitǎţii. Se sancţioneazǎ, de asemenea, şi discriminarea
practicatǎ faţǎ de partenerii care nu sunt concurenţi în mod direct, de exemplu cei care
distribuie produsele lor pe pieţe geografice distincte. Autoritǎţile europeane nu ţin cont de
condiţia « dezavantajului în concurenţǎ » doar în caz de modificare artificialǎ a
compeitivitǎţii partenerilor comerciali ai autorului discriminǎrii. O astfel de interpretare ar fi
condus doar la sancţionarea discriminǎrilor care vizeazǎ partenerii în situaţie de con-
curenţǎ.
Decizia United Brands este o bunǎ ilustrare a acestei situaţii. In acest caz, în-
treprinderea acuzatǎ vindea banane distributorilor la preţuri care variau în funcţie de
locaţia acestora, fǎrǎ nicio justificare aparentǎ. Insǎ aceşti distributori îsi exersau activi-
tatea pe pieţe locale diferite, doar consumatorii fǎcând in fine acoperirea financiarǎ a
diferenţei de tarif practicate. Curtea Europeanǎ de Justiţie a considerat cǎ « aceste preţuri
discriminatorii, diferite în fiecare stat membru, formeazǎ o mulţime de obstacole la libera
circulaţie a mǎrfurilor » şi antreneazǎ « pentru anumiţi distributori un dezavantaj în con-
curenţǎ ».
Aceastǎ interpretare a fost confirmatǎ prin jurisprudenţa şi practicile ulterioare.
United Brands, întreprindere dominantǎ şi conştientǎ de diferenţa de preţuri dintre ţǎri, se
simţea în mǎsurǎ sa impunǎ preţurile sale în funcţie de locaţia distributorului. Curtea de
Justiţie a rǎspuns la acest argument cǎ întreprinderea dominantǎ trebuia sǎ respecte reg-
ulile « coordonatoare ale pieţei stabilite de tratat ». Astfel, chiar dacǎ partenerii comerciali
ai United Brands nu erau concurenţi pe aceeaşi piaţǎ, ei trebuiau sǎ aibe posibilitatea, în
26
calitate de cumpǎrǎtori, sǎ contribuie la formarea preţului de vânzare conform legii cererii
şi ofertei. Distributorii au suferit un dezavantaj concurenţial în acest proces din cauza im-
punerii unor condiţii inegale la o cerere egalǎ.
Autoritǎţile europeane aderǎ, aşadar, la o concepţie extensivǎ în ceea ce priveşte
dezavantajul în concurenţǎ, acesta rezultând, în final, din faptul cǎ un partener nu
beneficiazǎ de condiţii la fel de avantajoase decât dacǎ funcţionarea spontanǎ a pieţei a
fost respectatǎ.
Absenţa unei interdicţii per se a discriminǎrilor stabilite de articolele 81 şi 82
provine, prin urmare, din însǎşi finalitatea acestor dispoziţii : protejarea unei concurenţe
loiale. Intr-un sistem în care interzicerea discriminǎrilor serveşte mai mult la contracararea
unei alterǎri a concurenţei decât la repararea prejudiciului individual cauzat partenerului,
constatarea unui « dezavantaj în concurenţǎ » apare câteodatǎ ca o noţiune vagǎ, mai
ales dacǎ autoritǎţile europeane sancţioneazǎ discriminarea indiferent de dezavantajul
suferit de cǎtre victimǎ. Acest dezavantaj apare în realitate doar ca un indice al alterǎrii
jocului concurenţei. Obiectul interdicţiilor puse de articolul 81, alineatul (1), litera d) şi arti -
colul 82, paragraful 2, litera c) ale tratatului CE nu este protejarea victimei de discriminare,
ci protejarea concurenţei pe piaţǎ.
Practica discriminatorie îi poate permite autorului sǎ elimine orice concurenţǎ între
el-însuşi şi rivalii sǎi, actuali sau potenţiali.
In multe cazuri, diferenţa de tratament acordatǎ partenerilor comerciali are ca
obiectiv compromiterea autonomiei acestor co-contractanţi în alegerea furnizorilor
potenţiali. Aplicarea condiţiilor discriminatorii intrǎ adesea sub incidenţa articolului 82, rela-
tiv la abuzul de poziţie dominantǎ, abuz prin care întreprinderea care produce discrim-
inarea gǎseşte o metodǎ prin care sǎ-şi îndepǎrteze concurenţii pe piaţǎ. Aceastǎ practicǎ
inegalitarǎ are ca scop atragerea clienţilor obişnuiţi ai concurenţilor sǎi, acordându-le
condiţii avantajoase de care nu profitǎ partenerii sǎi obişnuiţi. Aceştia din urma sunt în
acest caz victime ale discriminǎrii.
Astfel în cazul Akzo 3 (CJCE, 3 iulie 1991), condiţiile contractuale acordate
partenerilor sǎi comerciali de cǎtre Akzo, întreprindere dominantǎ, vizau excluderea de pe
piaţǎ a rivalei sale principale, ECS. Akzo a acordat reduceri de preţ clienţilor obişnuiţi, în
timp ce propria clientelǎ continua sǎ plǎteascǎ preţuri mai mari. Curtea de Justiţie şi-a pus
problema dacǎ aceasta diferenţǎ de tratament se întemeia pe o diferenţǎ de situaţie î ntre
clienţii Akzo şi ECS, dupǎ cum este cerut de punerea în aplicare a principiului non-discrim-
inǎrii. Dar, confirmând decizia Comisiei, Curtea a estimat cǎ « în acest caz (…) efectul
anti-concurenţial al preţurilor diferite practicate de Akzo nu era cauzat atât de prejudiciul
direct adus consumatorilor, cât de impactul serios pe care îl aveau asupra structurii con-
curenţei la nivelul aprovizionǎrii din cauza evicţiunii pe care o antrenau ». Aşadar, Curtea
a sancţionat atingerea adusǎ concurenţei, dar nu a cerut repararea dezavantajul suferit de
cǎtre partenerii lezaţi, în ciuda referinţei exprese din articolul 82, paragraful 2, c).
Sancţiunea de atingere adusǎ concurenţei datǎ autorului unei discriminǎri corobore-
aza astfel la constatarea faptului cǎ interzicerea practicilor discriminatorii pare mai de-
grabǎ destinatǎ sǎ protejeze concurenţa şi nu victimele discriminǎrii. Din acest motiv A.
Targa calificǎ acest tip de practici drept « abuzive din moment ce aduc atingere unuia din
marile principii ale funcţionǎrii unei pieţe concurenţiale : principiul autonomiei sau insti-
tuirea de bariere artificiale la intrarea pe piaţǎ » a concurenţilor întreprinderii dominante.
Se sancţioneazǎ, de asemenea, şi un alt tip de comportament anticoncurenţial.
Acestǎ situaţie se întalneşte mai ales atunci când printr-o discriminare cu privire la condiţi-
ile contractuale, o întreprindere dominantǎ pe piaţǎ - cǎreia celelalte întreprinderi îi sunt
clienţi - încearcǎ sǎ îşi rezerve o piaţǎ auxiliarǎ sau derivatǎ, piaţǎ pe care aceşti operatori
riscǎ sǎ-i devinǎ concurenţi.
Prin obstacolele ridicate de practica discriminatorie la intrarea pe aceastǎ piaţǎ
derivatǎ, întreprinderea dominantǎ sperǎ sǎ limiteze numǎrul concurenţilor sǎi pe aceastǎ
27
a doua piaţǎ. De exemplu, accesul la un terminal portuar este necesar pentru a exersa ac-
tivitatea derivatǎ care constǎ în serviciile de navigare. Comisia a amintit în decizia sa Sea
Containers din 21 decembrie 1993 poziţia conformǎ a jurisprudenţei constante a Curţii de
Justiţie : « o întreprindere aflatǎ în situaţie dominantǎ pentru acordarea unei facilitǎţi
esenţiale, care utilizeaza ea insǎşi aceastǎ facilitate (…) şi care refuzǎ altor întreprinderi
accesul la aceasta facilitate fǎrǎ un motiv obiectiv sau nu îl acordǎ decât în condiţii mai
puţin favorabile decât cele rezervate propriilor servicii, comite o încǎlcare a articolului (82),
dacǎ celelalte condiţii prevǎzute de articolul sus-numit sunt reunite ».
Deşi caracterul discriminatoriu al practicii întreprinderii dominante joaca în acest
caz un rol mai important în condamnare pe baza dispoziţiilor europeane ale concurenţei,
ceea ce cautǎ în primul rând autoritǎţile europeane nu este evitarea inegalitǎţii de trata-
ment, ci împiedicarea limitǎrii accesului pe piaţǎ a noilor concurenţi.
Indreptat spre protejarea unei concurenţe loiale, dreptul european utilizeazǎ noţi-
unea de discriminare în situaţii în care nu mai este nevoie de a se stabili atingerea adusǎ
intereselor partenerilor victime ale acestei practici. Interzicerea sa apare ca un instrument
disponibil pentru atingerea obiectivelor dreptului european al concurenţei, instrument pe
care autoritǎţile europeane nu îl utilizeazǎ, de altfel, în mod privilegiat. In anumite cazuri
când articolele 81 aliniatul (1), litera d) sau articolul 82, paragraful 2, litera c) puteau fi in-
vocate, în practicǎ s-a produs condamnarea în temeiul unui alt fundament, fǎrǎ a se
menţiona existenţa unei discriminǎri.
§1.2. Aplicarea regulii non-discriminǎrii

Primul element constitutiv al noţiunii de discriminare, diferenţa de tratament, se
regǎseşte în expresia « aplicare de condiţii inegale » a articolelor 81 aliniatul (1), litera d)
şi 82, paragraful 2, litera c) din tratatului CE. Chiar dacǎ aceastǎ formulǎ apare îndeajuns
de generala încât sǎ cuprindǎ toate fazele, începând de la negocierea unui contract dintre
o întreprindere şi partenerul sǎu comercial pânǎ la executarea acestuia, impactul sǎu pare
în schimb mult mai mic decât cel al regulii non-discriminǎrii.
Aceastǎ regulǎ interzice atât aplicarea unor condiţii diferite la situaţii identice, cât şi
aplicarea de condiţii identice la situaţii diferite, cu excepţia justificǎrilor obiective. In con-
secinţǎ, lista comportamentelor anticoncurenţiale a articolelor 81 şi 82 ale tratatului CE nu
este exhaustivǎ, ci doar exemplificativǎ. Existǎ, aşadar, posibilitatea ca autoritǎţile
europeane sǎ sancţioneze o anumitǎ formǎ de discriminare daca ele considerǎ cǎ sunt în-
deplinite condiţiile ce aduc atingere a comerţului intraeuropean sau condiţiile de alterare a
concurenţei.
Una din formele cele mai frecvente de discriminare este privitoare la preţuri şi la el-
ementele care contribuie la fixarea lor. Refuzul de a a accepta o întreprindere într-o asoci-
aţie profesionalǎ sau în reţele de distribuţie selective constituie o altǎ formǎ de practicǎ
discriminatorie recurentǎ, autoritǎtile europeane cerând în acest caz stabilirea unor criterii
obiective de a aderare şi fondarea refuzului pe nerespectarea acestora. O altǎ formǎ de
discriminare este refuzul discriminatoriu de vânzare a unor produse sau servicii. Oricare ar
fi forma diferenţei de tratament, aceasta nu va fi sancţionatǎ conform articolelor 81 aliniatul
(1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) din tratatului CE, ci conform regulii non-discrim-
inǎrii.
De altfel, motivul diferenţierii trebuie sǎ fie pertinent, dupǎ cum demonstreazǎ de-
cizia Zaventem. In acest caz, aeroportul din Bruxelles a invocat dreptul de acorda reduceri
mai importante clienţilor sǎi fideli, din motive de securitate financiarǎ. E drept cǎ putem
considera cǎ insolvabilitatea unui partener constituie un element obiectiv de diferenţiere.
De asemenea, cocontractantul poate fi îndreptǎţit sǎ se protejeze de riscurile de neplatǎ
prin alegerea unui partener cu care a avut de mult timp o relaţie bazatǎ pe încredere. Dar
Comisia nu a acceptat motivele invocate de autorul discriminǎrii, punând în evidenţǎ fap-
tul cǎ se avea în vedere atragerea companiilor aeriene în cǎutare de un aeroport spre unul
28
care sǎ poatǎ sǎ serveascǎ de aeroport de corespondenţǎ regionalǎ. Argumentele
prezentate de cǎtre aeroportul din Bruxelles au fost considerate falacioase de cǎtre or-
ganul de control.
Diferenţele de tratament dintre partenerii comerciali, chiar dacǎ sunt obiective, tre-
buie sa fie supuse principiului proporţionalitǎţii. Selecţia practicatǎ nu trebuie, aşadar, sǎ
creeze piedici care depǎşesc obiectivul propus.
Avocatul general VAL GERVEN sublinia faptul cǎ cel mai important lucru pentru
aplicarea interzicerii practicilor discriminatorii faţǎ de parteneri comerciali îl constituie, în
final, absenţa unei legǎturi între diferenţa de tratament şi natura prestatiei în cauzǎ.
Intreprinderea care face o diferenţǎ de tratament nu are altǎ posibilitate de a-şi jus-
tifica comportamentul decât prin demonstrarea unei absenţe de echivalenţǎ între prestǎrile
oferite. Astfel, în caz de penurie poate justifica refuzul de a vinde clienţilor ocazionali,
deoarece aplicarea aceluiaşi tratament clienţilor ocazionali ca şi clienţilor contractuali « s-
ar putea traduce printr-o diminuare importantǎ a livrǎrilor la care (aceştia din urmǎ) se
aşteptau » (decizia Comisiei din 19 aprilie 1977, ABG-Intreprinderi petroliere şi CJCE, 29
iunie 1978, BP). Concluziile avocatului general WARNER în cazul BP confirmǎ posibili-
tatea de a distinge între clienţii tradiţionali şi cei ocazionali : « clienţii contractuali aşteaptǎ
de la operator un tratament favorabil în numele contractului care îi leagǎ (…) din motive
atât juridice, cât şi de moralitate comercialǎ. Cumpǎratorii non-contractuali, dar regulari,
aşteaptǎ de la el doar loialitatea de care au dat ei înşişi dovadǎ în perioadele în care jocul
concurenţei funcţiona în mod normal. »
Putem afirma cǎ articolele 81 aliniatul (1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) din
tratatului CE nu mai consacrǎ aplicarea regulii non-discriminǎrii, întrucât aplicarea acestei
interdicţii este limitatǎ de cea de inegalitate de tratament pentru prestǎri echivalente.
Aceste articole interzic într-o mai mare mǎsurǎ inegalitatea de tratament decât practicile
discriminatorii. Instanţele europeane integreazǎ în examinarea lor a practicilor inegalitare
un criteriu suplimentar de legitimitate sau de compatibilitate cu obiectivele dreptului euro-
pean.
O diferenţiere între partenerii comerciali nu ar putea sǎ fie adimisǎ decât dacǎ finali-
tatea urmǎritǎ de autorul discriminǎrii nu este ea însǎşi anticoncurenţialǎ. Astfel, politica
de calitate, compatibilǎ cu buna funcţionare a concurenţei, poate justifica selecţionarea
partenerilor ale cǎror prestaţii sunt la înǎlţimea exigenţelor întreprinderii. Dar nu se permite
unei întreprinderi fixarea de preţuri diferite în funcţie de pieţele locale : aceastǎ strategie,
deşi eficace din punct de vedere comercial pentru o întreprindere, este incompatibilǎ cu
respectarea regulilor pieţei.
Prevǎzând interzicerea de condiţii inegale pentru prestaţii echivalente, articolele 81
aliniatul (1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) din tratatului CE introduc şi finalitǎţi proprii
dreptului european al concurenţei în examinarea compatibilitǎţii prestaţiilor.
Depǎşind spiritul regulii non-discriminǎrii, autoritǎţile europeane evalueazǎ
echivalenţa prestaţiilor în funcţie de finalitǎţile dreptului european. Astfel, invocarea carac-
terului discriminatoriu al unei legi care opereazǎ o distincţie între anumite categorii de indi-
vizi implicǎ verificarea faptului dacǎ diferenţierea stabilitǎ între aceste categorii permite re-
alizarea finalitǎţilor urmǎrite de legislator.
Instantele europeane considerǎ, e drept, în general cǎ prestaţiile sunt echivalente
dacǎ ele se referǎ la doi cumpǎrǎtori ai aceleiaşi cantitǎţi din acelaşi produs. Dar ele nu
ezita când este cazul sǎ depaşeascǎ în analiza lor întrebarea dacǎ sunt sau nu compara -
bile doua prestǎri comerciale, dupǎ cum este ilustrat în cazul GEMA 1 din 2 iunie 1971.
GEMA impunea importatorilor de magnetofoane şi magnetoscoape o redevenţǎ mai mare
decât cea aplicatǎ fabricanţilor germani ai acestor articole, justificând aceastǎ diferenţǎ de
tratament prin distincţia dintre prestǎrile fabricanţilor şi cele ale importatorilor. Prestatiile
importatorilor prezentau pentru GEMA un risc financiar mai important decât prestaţiile fab-
ricanţilor germani. Aceastǎ situatie ar fi putut autoriza întreprinderea sǎ stabileascǎ o
29
distincţie între aceste douǎ categorii de parteneri, deoarece prestǎrile nu erau comparabile
din punct de vedere comercial. Dar, constatând cǎ aceastǎ diferenţiere creeazǎ un
obstacol suplimentar concurenţei între întreprinderile strǎine şi le împiedicǎ sǎ intre în con-
curenţǎ cu alte întreprinderi pe o bazǎ de egalitate a şanselor, Comisia a considerat c ǎ
« pentru a se aplica interdicţia de a exersa discriminǎri, trebuie sǎ se ştie nu dacǎ prestaţi-
ile ce trebuie comparate sunt întru-totul egale, ci doar dacǎ ele sunt echivalente », aceastǎ
echivalenţǎ apreciându-se « în funcţie de obiectivele tratatului CEE ». In cazul GEMA, au-
toritǎţile europeane au considerat cǎ este esenţial « a se acorda aceleaşi condiţii de ple-
care întreprinderilor care oferǎ aceste aparate, idependent de faptul dacǎ sunt fabricanţi
sau importatori », « în conformitate cu articolul 82 care vizeazǎ împiedicarea întreprinder-
ilor aflate în poziţie dominantǎ de a face mai dificilǎ construirea unui regim care asigurǎ o
concurenţǎ loialǎ ». Aplicarea unei redevenţe diferite constituie prin urmare o discriminare
interzisǎ.
Poziţia Comisiei în acest caz ilustreazǎ o deformare a regulii non-discriminǎrii pre-
vǎzutǎ de articolele 81 şi 82 CE. Astfel, daca limitarea diferenţelor de tratament poate sǎ
fie conformǎ obiectivelor dreptului european, o astfel de limitare se aflǎ doar în compe-
tenţa autoritǎţilor europeane şi în numele interesului general.
Autoritǎţile europene considerǎ drept non-discriminatorii diferenţierile care con-
tribuie la menţinerea unui anumit nivel de concurenţǎ pe piaţǎ. Astfel, în cazul Shell, cu
privire la reducerile consimţite de cǎtre un furnizor de carburanţi pentru vehiculele cu mo-
tor şi care avantajau anumiţi revânzǎtori de benzinǎ, Comisia a considerat cǎ nu existǎ
nici un element care demonstreazǎ cǎ diferenţa de preţ este inexplicabilǎ, în mod obiectiv,
ţinând cont de situaţiile concurenţiale diferite care coexistǎ între mǎrci diferite pe aceeaşi
piaţǎ localǎ. In acest caz, anumiţi revânzǎtori erau nevoiţi sǎ-şi reducǎ preţurile de vân-
zare pentru a se menţine în poziţie de concurenţǎ.
Concluzia trasǎ de Comisie a fost, aşadar, cǎ existǎ o justificare obiectivǎ, astfel
încât sistemul de reduceri practicat de Shell nu a fost considerat discriminatoriu.
Autoritǎţile europeane au modificat aplicarea regulii non-discriminǎrii conţinutǎ de
articolele 81 şi 82 prin integrarea în examinarea condiţiilor care conduc la o astfel de situ-
aţie a interesului european. Astfel regula non-discriminǎrii este profund modificatǎ : modul
în care este aplicatǎ în cazul practicilor discriminatorii efectuate de întreprinderi îi de-
formeazǎ finalitatea, care este de a mǎsura legitimitatea mǎsurii faţǎ de finalitǎţile autoru-
lui şi nu faţǎ de constrângeri externe, precum contribuţia adusǎ realizǎrii obiectivelor euro-
peane. Prin urmare, se poate conchide cǎ autoritǎţile europeane pun în aplicare o regulǎ a
non-discriminǎrii deformatǎ.
Interdicţia pusǎ de articolele 81, alineatul (1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) ne
apare astfel mai degrabǎ un instrument de protecţie al unei concurenţe loiale decât o
garantie a partenerilor comerciali împotriva faptelor arbitrare ale co-contractanţilor lor. In
general, aceste articole se considerǎ a exprima principiul european al non-discriminǎrii.
Poate cǎ ar fi mai rezonabil sǎ se considere cǎ aceste dispoziţii se limiteazǎ la a interzice
inegalitatea de tratament între întreprinderi. Mai mult decât atât, aceastǎ interdicţie este
relativǎ, deoarece nu se califica drept discriminatorie o diferenţa de tratament care are
efecte benefice pentru concurenţǎ.
§2. Egalitatea de tratament între întreprinderi, o exigenţǎ destinatǎ a neutral-

iza intervenţia statelor membre pe piaţǎ
Controalele impuse de dreptul comunitar intervenţiilor publice vizeazǎ evitarea per-
turbǎrii jocului concurenţei, nemaiasigurându-se atunci când intervine aceastǎ situaţie
egalitatea şanselor între întreprinderi. Ajutoarele de stat sunt considerate incompatibile cu
piaţa comunǎ. La fel se întâmplǎ şi în cazul favorizǎrii unor întreprinderi publice.
§2.1. Incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ
30
Articolul 87, alineatul 1 al tratatului CE consacrǎ principiul incompatibilitǎţii aju-
toarelor de stat cu piaţa comunǎ, fǎrǎ a preciza, în schimb, mai mult aceastǎ noţiune.
Autoritǎţile europeane au acoperit aceastǎ lacunǎ, experienţa lor arǎtând cǎ existǎ
patru elemente constitutive ale unui ajutor de stat.
Primele trei condiţii se referǎ la faptul cǎ ajutorul trebuie sǎ fie neapǎrat acordat de
cǎtre un stat, sǎ afecteze schimburile intraeuropeane şi sǎ altereze concurenţa de pe pi-
aţǎ.
Ultima condiţie exprimǎ opoziţia inerentǎ a oricǎrui ajutor de stat cu egalitatea de
tratament dintre întreprinderi : un ajutor de stat vizeazǎ anumite întreprinderi sau anumire
producţii, ceea ce constituie un element capital în calificarea unui ajutor de stat.
Selectivitatea unui ajutor de stat permite a-l distinge pe acesta de mǎsurile de stat
denumite drept generale. Intervenţii care vizeazǎ a priori categorii detaşate de în-
treprinderi, precum salariile mici sau maşinile nepoluante, şi de care beneficiazǎ toţi oper-
atorii economici pot sǎ fie calificate drept mǎsuri generale.
Comisia însǎşi a recunoscut ca distincţia între ajutoarele de stat şi mǎsurile gen-
erale este greu de fǎcut. Fǎrǎ îndoiala cǎ statele sperǎ sǎ mascheze în acest fel distincţia
practicatǎ.
Selectivitatea unei mǎsuri poate sǎ decurgǎ şi din dispoziţii legislative sau regle-
mentare. In acest fel, reglementari neutre a priori, care nu vizeazǎ în mod direct anumite
întreprinderi, ci obiective, precum protecţia mediului sau egalitatea între femei şi bǎrbaţi,
pot sǎ conţinǎ efecte discriminatorii.
Comisia şi-a precizat criteriile de distincţie între mǎsurile cu caracter general şi aju-
toarele de stat. Prima metodǎ asociazǎ calificarea unui ajutor de stat de mǎsura în care
este aplicat în mod individual un text cu vocaţie generalǎ, atunci când acesta din urmǎ,
definind în prealabil şi într-un mod impersonal criteriile de atribuire a avantajului, rezervǎ
administraţiei o putere discreţionarǎ în alegerea beneficiarilor. Mult mai complexǎ, cea de
a doua metodǎ este aplicatǎ în materie fiscalǎ sau socialǎ şi vizeazǎ sǎ stabileascǎ dacǎ
o distincţie între întreprinderi sau producţii poate sǎ fie justificatǎ într-un mod obiectiv de
economie şi de natura regimului de drept comun în cauzǎ. In caz contrar, se considerǎ cǎ
mǎsura respectivǎ avantajeazǎ anumite întreprinderi bine determinate sau sectoare speci-
fice.
In domeniul fiscal, de exemplu, Comisia separǎ pe de o parte obiectivele unui sis -
tem fiscal « care îi sunt exterioare- mai ales finalitǎţi sociale sau regionale » şi pe de altǎ
parte « obiectivele inerente sistemului fiscal însuşi ». Principiul este cǎ sistemul fiscal tre-
buie sǎ colecteze impozite care sunt destinate sǎ finanţeze cheltuielile statului. Anumite
excepţii nu se explicǎ : « de exemplu cazul în care întreprinderile nerezidente sunt tratate
într-un mod mai favorabil decât întreprinderile rezidente sau dacǎ avantaje fiscale sunt
oferite întreprinderilor care furnizeazǎ anumite servicii (financiare, de exemplu) în interiorul
unui grup ».
Elemente precum dorinţa de a atrage investitori strǎini sau de a stabiliza poziţia an-
umitor întreprinderi în concurenţa modialǎ, deşi pot prezenta un interes general pentru un
stat membru, nu sunt suficiente pentru a nu fi calificate drept ajutor de stat. Dacǎ un ajutor
de stat întǎreşte poziţia unei întreprinderi faţǎ de alte întreprinderi concurente, acestea din
urmǎ sunt considerate influenţate de ajutor. Menţinerea pe piaţǎ a unei astfel de în -
treprinderi îi priveazǎ pe concurenţii ei de şansa de a-şi mǎri segmentul de piaţa sau ex-
porturile. Prin urmare, orice ajutor care consista într-o modificare arbitrarǎ a costurilor de
producţie sau a câştigurilor întreprinderii ajutate altereazǎ echilibrul concurenţial preexis-
tent. Aplicarea articolului 87, alineatul (1) CE nu necesitǎ o analizǎ aprofundatǎ a pieţei în
cauzǎ şi nici cǎutarea unui efect asupra concurenţei şi schimburilor intraeuropeane. Con-
statarea acordǎrii unui avantaj selectiv reprezintǎ un element esenţial în calificarea unui
ajutor de stat.
31
Articolul 87, alineatul (1) al tratatului CE are ca obiectiv prevenirea faptului ca
schimburile între statele membre sǎ fie afectate de avantaje consimţite de cǎtre autoritǎţile
publice, care favorizeazǎ anumite întreprinderi sau producţii şi ameninţǎ buna funcţionare
a jocului concurenţei. Oricare ar fi forma pe care o îmbracǎ, o mǎsurǎ trebuie consideratǎ
drept ajutor de stat, în conformitate cu tratatul CE, dacǎ îi aduce întreprinderii în cauzǎ un
avantaj economic sau financiar de care nu ar fi beneficiat în mod normal.
Astfel compensaţia financiarǎ vǎrsatǎ de cǎtre un stat sau de cǎtre entitǎţi publice
pentru prestarea unor servicii sau furnizarea unor produse de cǎtre întreprinderea benefi-
ciarǎ nu este un ajutor de stat. Prin urmare, nu orice transfer financiar provenit din partea
unui stat este considerat drept avantaj în sensul articolului 87, alineatul (1). Insǎ faptul cǎ
statul şi întreprinderea se angajeazǎ la prestaţii reciproce şi cǎ termenii contractului dintre
stat şi întreprinderea beneficiarǎ sunt comparabili celor din contractele încheiate de cǎtre
operatorii privaţi nu sunt suficiente pestru a se stabili a priori cǎ aceastǎ remuneraţie este
o tranzacţie comercialǎ normalǎ.
Este necesar ca ea sǎ nu se îndepǎrteze de la practicile comerciale curente sau de
la condiţiile normale ale pieţei, ceea ce înseamna cǎ trebuie sǎ fie proporţionalǎ cu
prestaţia întreprinderii.
Calificarea de ajutor de stat este o noţiune obiectivǎ, indiferentǎ de cauzele sau de
finalitǎtile intervenţiilor statale. Nu conteazǎ deci prea mult dacǎ ajutorul are un caracter
social, cǎ vizeazǎ neutralizarea efectelor ajutoarelor acordate de alte state membre sau a
unui dezavantaj geografic sau dacǎ urmǎreşte încurajarea investiţiilor. Articolul 87, alinea-
tul (1) trebuie aplicat unor astfel de mǎsuri, indiferent de finalitǎţile lor. Neintegrând totali-
tatea justificǎrilor susceptibile de a fi invocate de statul acuzat, articolul 87, alineatul (1) se
mulţumeşte cu constatarea inegalitǎţii de tratament.
In ceea ce priveşte finanţǎrile pe care statele membre le acordǎ serviciilor lor pub-
lice, aplicarea acestui principiu e subiect de controversǎ.
Articolul 87, alineatul (1) nu implicǎ decât o prezumţie de incompatibilitate a aju-
toarelor de stat. Ceea ce înseamnǎ cǎ nu toate ajutoarele sunt interzise, mai ales dacǎ
sunt conforme condiţiilor derogatoare prevǎzute de alineatele 2 şi 3 cu privire la ajutoarele
sociale, culturale etc.
Obligaţia de a notifica orice contribuţie vǎrsatǎ întreprinderilor constituie o mare
problemǎ dacǎ ţinem cont de numǎrul de întreprinderi care pot fi implicate şi impune, de
fiecare datǎ, statului sǎ aştepte o decizie definitivǎ din partea Comisiei. Un stat nu poate
invoca articolul 86, alineatul (2) pentru a se sustrage de la notificarea ajutoarelor. In
schimb, dacǎ mǎsura nu este calificatǎ de ajutor, statele membre nu sunt obligate sǎ noti-
fice în prealabil, judecǎtorii naţionali având posibilitatea sǎ constate absenţa ajutorului.
Dreptul european al concurenţei îşi doreşte implementarea unei neutralitǎţi, atât eu-
ropeanǎ cât şi naţionalǎ, faţǎ de întreprinderile publice.
Obiectivul egalitǎtii şanselor în concurenţǎ este asigurat prin obligaţia adresatǎ
statelor membre de articolul 86, alineatul 1 al tratatului CE care prevede cǎ nu trebuie sǎ
se favorizeze întreprinderile cu care acestea au relaţii privilegiate. Dar aceastǎ obligaţie
este contrazisǎ de articolul 295 CE, care consacrǎ principiul neutralitǎţii CE faţǎ de sec-
toarele publice naţionale.
Structura economiei europene este constituitǎ dintr-un sistem economic mixt. Pe pi-
aţa se întâlnesc atât întreprinderi publice, cât şi private, fǎrǎ ca dreptul european sǎ se op-
unǎ în mod oficial. Articolul 295 CE este o dovadǎ a dorinţei europeane de a asigura o
« coexistenţǎ pacificǎ (…) între întreprinderile publice şi private ».
Considerat în general ca o normǎ care garanteazǎ neutralitatea fundamentalǎ a
tratatului CE, articolul 295 implicǎ faptul cǎ statele membre trebuie sǎ rǎmânǎ libere « sǎ
determine mǎrimea, compoziţia şi organizarea internǎ a sectorului lor public şi pǎstreazǎ
autonomia de a face reformele pe care le considerǎ necesare în regimul de proprietate
care le este propriu».
32
Prin urmare, autoritǎtile naţionale au dreptul sǎ creeze noi întreprinderi publice pre-
cum şi sǎ deţina capital în cele existente. De asemenea, au şi dreptul de a naţionaliza an-
umite sectoare din economia lor, dupǎ cum au confirmat naţionalizarea electricitǎţii în Italia
în 1972 sau naţionalizǎrile franceze din 1981 şi 1982.
In sens invers, neutralitatea tratatului garanteazǎ posibilitatea de a face privatizǎri.
In afarǎ de absenţa de opoziţie la existenţa unui sector public, neutralitatea euro-
peanǎ implicǎ aConsiliul Concurenteiesul pe piaţǎ al întreprinderilor publice în aceleaşi
condiţii ca pentru în treprinderile private. Dar aceeastǎ neutralitate a tratatului CE co -
mandǎ şi sumiterea întreprinderilor publice regulilior concurenţei, cum se întâmplǎ cu cele
private.
In ceea ce priveşte atitudinea statelor membre, ele trebuie sǎ fie imparţiale şi sǎ re-
specte dreptul european. Articolul 86, alineatul (1) al tratatului CE prevede cǎ « statele
membre, în ceea ce priveşte întreprinderile publice şi întreprinderile cǎrora acordǎ drepturi
speciale sau exclusive, nu au dreptul sǎ edicteze sau sǎ menţinǎ nici o mǎsurǎ contrarǎ
regulilor prezentului tratat, în special celor prevǎzute de articolele 12 şi 81 pânǎ la 89
inclus ». Aceste articole interzic orice discriminare cu privire la aplicarea regulilor con-
curenţei sau fondatǎ pe criterii nationalitate. De asemenea, se adaugǎ la aceste dispoziţii
şi regulamentul relativ la controlul operaţiunilor de concentrare (Regulamentul CE n°
139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004, JOCE L 24 din 29 ianuarie 2004, p. 1, modifi -
când regulamentul CE n° 1310/97 al Consiliului din 30 iunie 1997, JOCE L 180 din 9 iulie
1997, p. 1 care a modificat primul regulament european relativ la controlul european al
operaţiunilor de concentrare : regulamentul CEE n° 4064/89 al Consiliului din 2& decem-
brie 1989, JOCE L 257, 21 septembrie 1990, p. 13), regulament adoptat pe baza articolu-
lui 83 CE.
Permiţând controlul intervenţiilor publice în gestionarea sectorului public, alineatul
(1) al articolului 86 limiteazǎ în acest fel o competenţǎ tradiţionalǎ şi discreţionarǎ a au-
toritǎţilor publice în alegerea politicii lor economice. Cu alte cuvinte, neimplicarea Comisiei
în existenţa şi activitatea sectorului public este compensatǎ cu o anumitǎ îndepartare faţǎ
de viaţa economicǎ impusǎ statelor membre.
Articolul 86, alineatul (1) se aplicǎ tuturor autoritǎtilor publice, indiferent de nivelul la
care intervin : regional, comunal. Acest articol se aplicǎ, de asemenea, tuturor mǎsurilor
publice, fǎrǎ a se distinge dacǎ persoana publicǎ acţioneazǎ pe baza prerogativelor gen-
erale de organizare a pieţei sau în calitate de acţionar.
O parte din doctrinǎ s-a întrebat dacǎ supunerea întreprinderilor publice regulilor de
concurenţǎ enunţate de tratat nu constituie o discriminare, întrucât aceste entitǎţi suportǎ
cheltuiele suplimentare care constituie un handicap în jocul concurenţei. Mai mult decât
atât, aceste întreprinderi asigurǎ în multe cazuri servicii de interes economic general. Este
o « idee de egalitate (…) în mare parte miticǎ » (M. Debene, « Entreprises publiques et
marché unique. Entre assimilation et suspicion », AJDA, 1992, p. 64).
Tratatul nu neagǎ cǎ situaţia întreprinderilor publice poate fi, datoritǎ îndeplinirii
unor misiuni de interes general, diferitǎ de cea a întreprinderilor private. Autoritǎţile euro-
peane, urmǎrind exemplul practicilor discriminatoare dintre întreprinderi sau al ajutoarelor
de stat, pot admite anumite derogǎri. Alineatul al doilea al articolului 86 prevede cǎ regulile
concurenţei nu se aplicǎ atunci când cauzeazǎ neîndeplinirea misiunilor de interes gen-
eral. Articolul 86, alineatul (1) consacrǎ, aşadar, principiul egalitatǎţii, lǎsând competenţa
autoritǎţilor europeane sǎ restabileascǎ o egalitate realǎ între întreprinderi în conformitate
cu alineatul al doilea al acestei dispoziţii.
Deşi rezultǎ a contrario din articolul 86, alineatul (1) dreptul pentru statele membre
de a acorda drepturi speciale sau exclusive, aceastǎ dispoziţie pare sǎ punǎ la îndoialǎ în-
sǎşi existenţa unor astfel de drepturi, în numele egalitǎţii şanselor între întreprinderi.
33
Tratamentul european al monopolurilor de stat ilustreazǎ aceastǎ evoluţie, Curtea
de Justiţie fiind din ce în ce mai severǎ în privinţa recunoaşterii unui abuz de poziţie
dominantǎ al întreprinderilor titulare ale unui astfel de monopol.
In principiu, o întreprindere titularǎ a unui monopol pe piaţǎ nu contravine articolului
82 CE decât în cazul în care abuzeazǎ de aceastǎ poziţie dominantǎ. In aceastǎ situţie,
Curtea de Justiţie aplicǎ articolul 86, alineatul (1) care prevede acordarea unui drept exclu-
siv de cǎtre stat, combinat cu articolul 82 al tratatului CE care face necesarǎ constatarea
unui abuz de poziţie dominantǎ din partea întreprinderii.
Dar la începutul anilor 1990, judecǎtorul european şi-a înǎsprit poziţia, considerând
cǎ existenţa unui astfel de monopol poate sǎ fie în mod intrinsec contrarǎ regulilor tratatu-
lui. Decizia Curţii din 13 decembrie 1991 relativǎ la extinderea de cǎtre stat a monopolului
regiei de telegrafe şi de telefoane (RTT) ilustreazǎ aceastǎ evoluţie. Acest organism public
belgian dispunea de monopol în stabilirea şi racordarea aparatelor telefonice belgiene,
monopol transferat ulterior şi vânzǎrii primului aparat telefonic. Chiar dacǎ piaţa pentru cel
de-al doilea aparat nu era monopolisticǎ, acesta trebuia sǎ fie în practicǎ autorizat de
cǎtre RTT. Considerând cǎ din aceasta exigenţǎ rezultǎ de facto o a doua extindere a
monopoluluui de bazǎ, conferind un avantaj concurenţial vizibil la RTT, Curtea a statuat cǎ
egalitatea şanselor între operatorii economici face necesar ca autorizarea sǎ fie datǎ de
cǎtre o entitate independentǎ de întreprinderile publice sau private care oferǎ aparate con-
curente.
Aceastǎ jurisprudenţǎ conduce la faptul cǎ acordarea unui drept exclusiv poate face
ca întreprinderea aflatǎ în situţie de monopol sǎ abuzeze de poziţia sa dominantǎ. Extin-
derea exclusivitǎţii constituie astfel acum o încǎlcare a regulilor tratatului şi nu felul în care
exclusivitatea este exercitatǎ.
In decizii ulterioare, judecǎtorul european nu a contrazis în totalitate constatarea cǎ
întreprinderile publice trebuie sǎ aibǎ aceleaşi condiţii de funcţionare ca şi cele private, dar
a adǎugat anumite condiţii jurisprudenţei potrivit cǎreia acordarea unui drept exclusiv sau
special conduce întreprinderea titularǎ la comiterea unui abuz, prin simplul exerciţiu al
dreptului sǎu. Judecǎtorul european a admis cǎ acordarea unui astfel de drept conduce în-
treprinderea sǎ abuzeze de poziţia sa dominantǎ în circumstanţe particulare, precum, de
exemplu, dacǎ monopolul este incapabil sǎ facǎ faţǎ cererii de pe piaţǎ.
Cu toate acestea, în general, acordarea unui drept exclusiv este adimisǎ atunci
când se considerǎ cǎ este necesar pentru îndeplinirea unei misiuni de interes general, în
conformitate cu articolul 86, alineatul (2).
Articolul 86, alineatul (1) se referǎ în mare parte la înteprinderile publice. Prin ur-
mare, interpretarea datǎ de cǎtre judecǎtorul european neutralitǎţii care decurge din arti-
colul 295 CE se dovedeşte a fi destul de liberalǎ : a estimat cǎ limitarea puterilor statale nu
încalcǎ în nici un fel obligaţia europeanǎ de neutralitate faţǎ de regimul de proprietate, din
moment ce statele membre trebuie sǎ respecte regulile fundamentale ale tratatului în ma-
terie de concurenţǎ. Reamintind exigenţa egalitǎţii pentru aplicarea regulilor concurenţei
tuturor întreprinderilor, judecǎtorul european nu a mai justificat dispariţia progresivǎ a privi -
legiilor acordate întreprinderilor publice. Autoritǎţile europeane au interpretat principiul
neutralitǎţii în aşa fel încât sǎ asigure egalitatea şanselor între întreprinderi.
§2.2. Interdicţia de favorizare a întreprinderilor publice şi a celor dotate cu

drepturi exclusive
Din cauza dificultǎtilor de determinare a naturii sumelor vǎrsate întreprinderilor, au-
toritǎţile europeane s-au dotat cu instrumente specifice care le permit demascarea unui
eventual ajutor de stat, aflat în spatele unei finanţǎri din partea statului, în calitate de
acţionar. Este necesar sǎ se stabileascǎ dacǎ aceste finanţǎri rǎspund unei nevoi de in-
vestiţie - de exemplu pentru diversificarea activitǎtii întreprinderii respective- sau trebuie
considerate drept ajutor de stat, deoarece servesc la promovarea unor interese de ordin
34
general, proprii statului, în calitatea sa de autoritate publicǎ- precum stabilizarea în-
treprinderii pentru creearea unor locuri de muncǎ. Directiva din 25 iunie 1980 consacrǎ
transparenţa financiarǎ şi permite Comisiei sǎ detecteze o violare a dispoziţiilor articolului
87, alineatul (1). Ea obligǎ statele membre sǎ comunice Comisiei conturile anuale a nu-
meroase întreprinderi publice, precum şi informaţii despre majoritatea resurselor publice
puse la dispoziţia acestora şi utilizarea lor. Când autoritǎţile europeane suspecteazǎ un
ajutor, ele adpateazǎ la acel caz specific elementele necesare aprecierii noţiunii de ajutor
de stat, adǎugându-le criteriul numit « investitor privat în economia de piaţǎ ».
Acest criteriu evalueazǎ probabilitǎtile ca un operator privat, aflat în situaţia statului
acţionar, sǎ acepte sǎ efectueze aceeaşi operaţie. Dacǎ finanţarea statului se regǎseşte
în acest comportament, ea va fi reputatǎ drept « capitalism al unui stat cǎruia articolul
(295) al tratatului îi recunoaşte legitimitatea » (M. Doby-Bartholme, « La notion d’aide
d’Etat », Cahiers de droit européen 1993, n° 3-4, p. 412). In caz contrar, va fi consideratǎ
ajutor de stat.
In ceea ce priveşte aplicarea directivei referitoare la transparenţa financiarǎ, modifi-
carea sa din 26 iulie 2000 a extins obligaţia de informare în ceea ce priveşte mişcǎrile de
fonduri între state şi « întreprinderile care sunt obligate sǎ pǎstreze fonduri separate », în-
treprinderi care nu sunt în mod necesar publice. Aceste întreprinderi sunt definite de para-
graful al doilea, litera d), al directivei 2000/52 dupǎ cum urmeazǎ : « orice întreprindere tit-
ularǎ de drepturi speciale sau exclusive acordate de cǎtre un stat membru în baza arti -
colului 86, alineatul (1) al tratatului sau care este responsabilǎ de gestionarea unui serviciu
de interes economic general în conformitate cu articolul 86, alineatul (2) al tratatului şi
care primeşte un ajutor de stat (…) în relaţie cu acest serviciu şi care exerseazǎ alte activ -
itǎti ».
Aceastǎ modificare a fost motivatǎ de necesitatea de a se « garanta un tratament
egal tuturor activitǎtilor economice din toatǎ Comunitatea şi de a extinde obligaţia de a ţine
conturi separate la toate situaţiile comparabile. »
In anumite situaţii controlul intensiv efectuat de autoritǎtile europeane este criticat.
Anumite state membre considerǎ cǎ autoritǎţile europeane atribuie transferului de fonduri
întreprinderilor publice un caracter excepţional, în timp ce aceleaşi mişcǎri de capital real-
izate de acţionarii privaţi nu sunt supuse niciunui control. De asemenea, criteriul de investi-
tor privat este perceput ca o piedicǎ la libertatea statelor membre de a investi, în timp ce
investitorii privaţi nu trebuie sǎ se conformeze cu perspectivele stricte de rentabilitate.
Curtea de Justiţie a indicat într-un recurs împotriva directivei de transparenţǎ
financiarǎ ca în timp ce întreprinderile private îşi « determinǎ (…) strategia industrialǎ şi
comercialǎ ţinând cont în primul rând de exigenţe de rentabilitate », deciziile întreprinder-
ilor publice pot fi influenţate de obiectivele de interes general de care sunt responsabili
acţionarii lor publici. Dorind sǎ legitimeze criteriul investitoriului privat, judecǎtorul euro -
pean a subliniat diferenţa de situaţie dintre acţionarul public şi cel privat : cel privat « nu
poate sǎ conteze decât pe propriile resurse pentru a-şi finanţa investiţiile şi consecinţele
actelor sale au repercusiuni asupra patrimoniului sǎu » în timp ce acţionarul public are ac-
ces la resurse provenite de la autoritatea publicǎ. Prin interzicerea statelor membre de a
ţine cont de misiunile de interes public de care întreprinderile publice sau cele care au
drepturi speciale pot sǎ fie responsabile, articolul 86, alineatul (1) doreşte sǎ realizeze o
egalitate de tratament. Drept consecinţǎ, neutralitatea proclamatǎ de dreptul european cu
privire la întreprinderile publice şi care se impune atât la nivel naţional, cât şi la nivel
european, este într-o anumitǎ mǎsurǎ controversatǎ.
Dacǎ articolul 86, alineatul (1) interzice autoritǎtilor naţionale sǎ privilegieze în-
treprinderile publice sau pe cele dotate de drepturi exclusive sau speciale, autoritǎţile eu-
ropene recurg în anumite cazuri la utilizarea unor reguli derogatorii de la dreptul comun al
concurenţei pentru a asigura egalitatea şanselor între întreprinderi. Dacǎ obiectivul egal-
35
itǎţii şanselor poate justifica anumite atingeri aduse egalitǎtii de tratament, acestea din
urmǎ trebuie sǎ fie obiective şi pertinente, în conformitate cu regula non-discriminǎrii.
Indiferent dacǎ rezultǎ din incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ
sau din interzicerea fǎcutǎ statelor membre de a favoriza întreprinderile publice sau pe
cele dotate de drepturi exclusive sau speciale, egalitatea de tratament vizeazǎ sǎ facǎ in -
tervenţiile statelor membre în sfera economicǎ neutre şi chiar sǎ le limiteze cât se poate.
Aceastǎ restrângre a prerogativelor de putere publicǎ în dreptul european al concurenţei
este justifficatǎ printr-un obiectiv propriu tuturor regulilor de concurenţǎ , anume asigu-
rarea unei concurenţe loiale.
Egalitatea şanselor care este promovatǎ de dreptul european urmǎreşte întot-
deauna obiectivul de a realiza o concurenţǎ loialǎ. Se doreşte a se evita ca poziţia relativǎ
a întreprinderilor concurente sǎ nu fie alteratǎ în mod artificial, adicǎ prin mecanisme care
nu rezultǎ din jocul pieţei. In prezent, controlul european neglijeazǎ diferenţele de situaţie
care nu rezultǎ din activitatea economicǎ a întreprinderii.
Aplicându-se tuturor operatorilor susceptibili sǎ afecteze obiectivele concurenţiale
ale tratatului CE, egalitatea de tratament se aplicǎ diferitelor entitǎţi indiferent de statutul
lor naţional sau natura activitǎtii.
3.3.. APLICAREA UNIFORMǍ A DREPTULUI COMUNITAR TUTUROR

ÎNTREPRINDERILOR
Dacǎ accepţiunea termenului de « întreprindere » este prea largǎ sau din contrǎ
prea restrânsǎ faţǎ de finalitǎtile regulilor concurenţei, ea riscǎ sǎ fie consideratǎ
discriminatorie.
§1. Intreprinderea, o noţiune unificatoare determinatǎ de criterii neutre

Noţiunea de întreprindere nu este definitǎ nici în tratatul CE, nici în textele adoptate
pentru aplicarea acestuia. De aceea, autoritǎtile europeane au trebuit sǎ-i stabileascǎ ele-
mentele constitutive. Incercând sǎ gǎseascǎ o opțiune europeanǎ a Consiliului Con-
curentei pentru întreprindere care înglobeazǎ toţi actorii de pe piaţǎ, ele au definit o noţi-
une neutrǎ, înlǎturând astfel riscul comiterii unor inegalitǎţi provocate de diversitatea drep-
turilor naţionale. Obiectul economic al activitǎţii constituie criteriul preponderent de califi-
care a unei întreprinderi. Exigenţa ca o astfel de activitate sǎ fie exercitatǎ în mod au -
tonom pe piaţǎ permite stabilirea limitelor spaţiale ale întreprinderii, în special faţǎ de
grupurile de societǎţi.
§1.1. Exercitarea unei activitǎţi economice :criteriu major al noţiunii de în-

treprindere
Pentru ca operatorii economici calificaţi prin noţiunea de « întreprindere » sǎ fie per-
cepuţi în mod egal, este necesar un criteriu neutru de definire al acestei noţiuni. Element
material al noţiunii de întreprindere, exercitarea unei activitǎti economice este determinatǎ
de participarea entitǎţii în cauzǎ la procesul economic.
Dorind sǎ permitǎ o aplicare eficace a regulilor concurenţei conţinute în tratatul CE,
autoritǎţile europeane au reţinut o accepțiune largǎ a termenului de activitate economicǎ.
Se considerǎ cǎ o entitate participǎ la o activitate economicǎ din momentul în care activi-
tatea sa este inclusǎ într-un proces economic, indiferent de natura bunurilor sau serviciilor
oferite.
Oferta de bunuri şi servicii pe piaţǎ în schimbul unei compensaţii reprezintǎ de mult
timp un criteriu determinant al caracterului economic al unei activitǎţi. Dar autoritǎţile eu-
ropene au nuanţat de curând definiţia activitǎţii economice prin necesitatea ca aceasta sǎ
fie inclusǎ într-un ciclu economic.
36
Decizia AAMS din 16 iunie 1987 prevede cǎ orice activitate « care consistǎ în ofertǎ
de bunuri şi servicii pe piaţǎ » constituie o activitate economicǎ. Referinţa « piaţǎ » implica
în general cǎ oferta întâlneşte cererea. Oferta nu trebuie deci privitǎ ca un act gratuit, ci ca
un schimb, necesitând o compensaţie (titlu oneros sau remuneraţie).
Cu toate acestea, exigenţa existenţei unei compensaţii nu implicǎ exercitarea unei
activitǎţi economice numai într-un scop comercial sau lucrativ. Putem exemplifica cu cazul
GVL-GVL era în Germania intermediar între interpreţi şi întreprinderile care exploatau şi
difuzau interpretǎrile. Acest organism asigura protecţia drepturilor recunoscute de legea
germanǎ interpreţilor asupra prestǎrilor lor şi primea redevenţele aferente, fǎrǎ a realiza
beneficii din aceste activitǎţi.
Comisia a considerat cǎ « absenţa unui profit nu este un element detreminant pen-
tru noţiunea de întreprindere » : este suficient ca entitatea în cauzǎ sǎ-şi exercite activi-
tatea de intermediar cu titlu oneros. Anumite entitǎţi au fost calificate în acest fel drept
« întreprinderi », chiar dacǎ nu au oficial un scop lucrativ.
Dreptul comunitar nu face nicio discriminare cu privire la stadiul la care o entitate îşi
exercitǎ activitatea. La orice nivel s-ar afla, toate activitǎţile care se insereazǎ în procesul
economic de producţie şi distribuţie de bunuri şi servicii sunt considerate economice. Noţi-
unea de ofertǎ trebuie înţeleasǎ în mod larg, ca orice « activitate de fabricare, vânzare sau
distribuţie de produse sau servicii ». Decizia LTM c. MBU constituie un bun exemplu,
deoarece Curtea de Justiţie a decis cǎ dispoziţiile articolului 81 nu fac nicio distincţie în
funcţie de locul întreprinderilor în procesul economic. De exemplu, o entitate care produce
automobile va fi calificatǎ drept întreprindere, la fel ca şi concesionarul care distribuie
aceste autovehicule consumatorilor. Dar, simpla participare la schimburile de pe piaţǎ nu
este suficientǎ pentru a califica orice entitate întreprindere.
In afarǎ de participarea la schimburile economice, activitatea în cauzǎ, consideratǎ
din punct de vedere al cererii, trebuie sǎ se înscrie într-un ciclu economic. Producǎtorul de
legume care nu îşi oferǎ produsele pe piaţǎ, dar le pǎstreazǎ pentru consumul personal,
nu va fi considerat ca participant la o activitate economicǎ cu aceastǎ parte din producţie.
De asemenea, din punct de vedere al cererii, achiziţionarea unui bun de cǎtre un
consumator final, pentru satisfacerea nevoilor personale, nu va califica acest consumator
drept întreprindere.
Participarea la schimburi, din care sǎ rezulte calificarea de întreprindere, trebuie sǎ
contribuie la creşterea bogǎţiei naţionale, prin producţia, prelucrarea sau revânzarea unui
bun sau serviciu pe piaţǎ. Drept urmare, orice ofertǎ pe piaţǎ se insereazǎ într-un ciclu
economic din momentul în care necesitǎ o compensaţie. Dar o cerere nu se înscrie într-un
ciclu economic decât în cazul în care cumpǎrǎtorul intenţioneazǎ sǎ-şi valorifice achiziţia,
în scopul de a o oferi la rândul sǎu pe piaţǎ. Pentru a fi calificat drept întreprindere,
cumpǎrǎtorul trebuie deci sǎ intre în posesia unui bun sau serviciu în scopul revânzarii pe
piaţǎ, fie dupǎ prelucrarea acestuia, fie pentru cǎ distribuie consumatorilor finali bunuri şi
servicii achiziţionate en gros. Decizia Fenin din 4 martie 2003 a Tribunalului de Primǎ In-
stanţǎ a confirmat în mod ferm necesitatea includerii activitǎţii de cumpǎrǎtor într-un ciclu
economic.
Referirea la obiectul economic pentru calificarea unei întreprinderi permite sǎ nu se
ţinǎ cont de natura bunurilor sau serviciilor oferite. Calificarea unei entitǎţi drept în -
treprindere a putut astfel sǎ fie extinsǎ la activitǎţi pentru care sumiterea la dreptul con-
curenţei a fost uneori contestatǎ în drept intern din cauza complexitǎţii lor tehnice sau
aparenţei extrapatrimoniale. Dar confirmând neutralitatea criteriului material care îl consti-
tuie activitatea economicǎ, jurisprudenţa a stabilit cǎ în dreptul european al concurenţei nu
se ţine cont de natura activitǎţii în cauzǎ. Trebuind sǎ se pronunţe asupra activitǎţilor de
creaţie a spiritului, Curtea de Justiţie, începând cu 1968, a dedus din articolul 23 CE, care
defineşte mǎrfurile ca produse apreciabile în bani şi susceptibile sǎ formeze obiectul unor
tranzacţii comerciale, cǎ operele de artǎ, indiferent de caracteristicile proprii, sunt aprecia-
37
bile în bani şi apte sǎ fie obiectul unor schimburi comerciale. Astfel, autoritǎţile europeane
au considerat cǎ, în pofida caracterului lor personal şi deci extrapatrimonial care îl reprez-
intǎ, de exemplu, creaţia artisticǎ « artiştii constituie o întreprindere dacǎ îşi exploateazǎ în
mod comercial prestaţiile ».
Prin analogie, aceastǎ soluţie implicǎ faptul cǎ sunt considerate întreprinderi insti-
tutele de cercetare ştiinţificǎ care exploateazǎ comercial rezultatele cercetǎrilor lor sau
sportivii profesionişti sau amatori care îsi exercitǎ activitatea în schimbul unei remuneraţii.
Chiar şi activitǎţile periferice acestor ocupaţii, sunt considerate cǎ intrǎ sub incidenţa reg-
ulilor concurenţei, dacǎ operatorii în cauzǎ primesc o compensaţie pentru intervenţia lor
profesionalǎ. Astfel, producǎtorii de film, societǎţile de gestiune a drepturilor de autor, or-
ganizatorii de întâlniri sportive sunt întreprinderi.Aceastǎ accepţiune largǎ a notiunii de ac-
tivitate economicǎ în dreptul european realizeazǎ uniformitatea tratamentului între în-
treprinderi. Ea nu este contrarǎ principiului non-discriminǎrii. Având în vedere obiectivul
unei concurenţe loiale, este necesar ca toate entitǎţile care participǎ la jocul ofertei şi
cererii de pe piaţǎ sǎ fie vizate de regulile concurenţei.
Recurgerea la o noţiune autonomǎ faţǎ de dreptul naţional a permis tratatului CE sǎ
uniformizeze tratamentul entitǎţilor calificate drept întreprinderi, în pofida diversitǎţii statu-
turilor naţionale. Noţiunea de întreprindere, în sensul european al termenului, nu depinde
de formele juridice determinate de dreptul naţional şi nici de tipul de proprietate al în-
treprinderii.
Având în vedere obiectivul unei concurenţe loiale, dreptul european nu se intere-
seazǎ de statutul întreprinderilor care acţioneazǎ pe piaţǎ. Din momentul care acestea
sunt susceptibile sǎ punǎ în pericol realizarea obiectivului european, regula non-discrim -
inǎrii precum şi eficacitatea dreptului european al concurenţei, este necesar sǎ se includǎ
toate entitǎţile în cauzǎ sub incidenţa dispoziţiilor concurenţei.
Faptul cǎ o activitate este exercitatǎ pe piaţǎ de cǎtre entitǎţi aparţinând sectorului
public nu are relevanţǎ pentru calificarea unei întreprinderi în drept european, dupǎ cum
menţioneazǎ Curtea de Justiţie în decizia PAVLOV. In decizia HÖFNER din 1991, Curtea
de Justiţie a precizat cǎ « în contextul dreptului concurenţei, (…) noţiunea de întreprindere
conţine orice entitate care exercitǎ o activitate economicǎ, independent de statutul juridic
al acestei entitǎţi şi de modul sǎu de finanţare ». De aici rezultǎ cǎ trebuie sǎ se supunǎ
dispoziţiilor europeane ale concurenţei toate entitǎţile publice care exercitǎ o activitate
economicǎ, indiferent de forma lor : regii autonome, regii de stat, regionale sau locale, cor-
poraţii, fundaţii, întreprinderi naţionalizate etc. Se ţine cont, aşadar, de finalitatea eco-
nomicǎ a activitǎţii unei entitǎţi.
Mergând şi mai departe, dreptul comunitar nu considerǎ cǎ o activitate calificatǎ în
dreptul naţional drept serviciu public implicǎ per se necalificarea ca întreprindere a entitǎţii
publice. Noţiunile de « serviciu public » şi « întreprindere » nu se exclud în dreptul euro-
pean al concurenţei, dupǎ cum remarcǎ avocatul general MISCHO în cazul AAMS.
Aceeaşi concluzie se deduce şi din cazul HÖFNER. Autoritǎţile europeane nu ţin cont în
stadiul de calificare a unei întreprinderi de faptul cǎ serviciile publice trebuie sǎ facǎ faţǎ la
constrângeri pe care nu le întâmpinǎ ceilalţi actori de pe piaţǎ. Situaţia lor particularǎ
poate fi analizatǎ ulterior, în cazul în care aplicarea regulilor concurenţei le poate
împiedica sǎ-şi îndeplineascǎ misiunea, în conformitate cu articolul 86, alineatul (2).
§1.2. Exercitarea unei activitǎţi autonome pe piaţǎ, condiţie funcţionalǎ a noţi-

unii de întreprindere
Criteriul de exercitare a unei activitǎţi economice nu este suficient pentru a prezerva
finalitatea noţiunii de întreprindere din cauza multitudinii de forme juridice ale entitǎţilor
economice. In anumite cazuri, dreptul naţional nu recunoaşte personalitate juridicǎ unui
operator economic decât în mod limitat, fǎrǎ a ţine cont de posibilitatea cǎ acest operator
poate influenţa jocul pieţei. De aceea, instanţele europeane au pus condiţia ca pentru a fi
38
considerat întreprindere, un operator economic trebuie sǎ dispunǎ de autonomie de de -
cizie în fixarea direcţiei acţiunii sale pe piaţǎ.
O entitate poate fi consideratǎ autonomǎ din punct de vedere economic dacǎ este
liberǎ sǎ-şi fixeze ea însǎşi strategia comercialǎ sau intervenţiile pe piaţǎ. In sens invers,
un operator care dispune de o personalitate moralǎ proprie, dar care se supune în practicǎ
instrucţiunilor unei alte întreprinderi trebuie consideratǎ parte componentǎ a acesteia, cele
douǎ entitǎţi formând o singurǎ întreprindere din punctul de vedere al dreptului european.
Principiul pus cu privire la persoanele care participǎ la activitatea economicǎ a unei
întreprinderi este urmǎtorul : nu sunt considerate întreprinderi decât entitǎţile care îşi ex-
ercitǎ atribuţiile în mod autonom şi nu sub controlul întreprinderii cu care întreţin raporturi
de colaborare.Curtea de Justiţie sublinieazǎ în decizia Suiker Unie cǎ « în scopul aplicǎrii
articolelor (81 şi 82) tratatului, raporturile dintre un operator economic şi intermediarii sǎi
trebuiesc apreciate numai prin prisma dreptului european ». Aşadar, dreptul comunitar
este indiferent faţǎ de regulile diferitelor regimuri naţionale.
In ceea ce priveşte intermediarii nesalarizaţi, criteriul determinant al autonomiei lor
este constituit de asumarea riscurilor financiare legate de vânzarea bunurilor sau servici-
ilor ori de executarea contractului. Trebuie deci sǎ fie consideraţi întreprinderi intermediarii
care nu sunt dependenţi economic de întreprinderea pe care o reprezintǎ, precum, de ex-
emplu, mandatarii. In sens invers, Curtea a considerat în cazul Suiker Unie cǎ un interme-
diar care vinde în numele şi pentru un producǎtor sau asociaţie de producǎtori şi este su-
pus instrucţiunilor acesteia, trebuie considerat organ auxiliar integrat întreprinderii pro-
ducǎtorului, constituind astfel cu aceasta o unitate economicǎ. Clauza non-concurenţei
inclusǎ într-un contract poate constitui un acord între întreprinderi, interzis de articolul 81.
Dacǎ aparţine unei întreprinderi care deţine o poziţie dominantǎ, ea poate fi calificatǎ drept
abuz, în sensul articolului 82.
Independenţa juridicǎ sau structuralǎ are, aşadar, o semnificaţie diferitǎ de
independenţa economicǎ. Si în acest caz, statutul recunoscut de legislaţiile naţionale nu
este suficient pentru calificarea sau necalificarea unei entitǎţi drept întreprindere.
Regrupând mai multe entitǎţi, grupul de societǎţi ridicǎ problema limitelor spaţiale
ale întreprinderii : aceastǎ calificare se aplicǎ întregului grup sau fiecǎrui membru în parte ?
Rǎspunsul la aceastǎ întrebare este important pentru a se decide aplicabilitatea articolului
81, alineatul (1) al CE.
Articolul 81 vizează comportamentul întreprinderilor, iar aplicabilitatea lui este sub-
ordonată afectării actuale sau potenţiale a comerţului între statele membre. Antanta tre-
buie să exprime în primul rând un minim de coordonare între două sau mai multe în-
treprinderi. Coordonarea se identifică prin constatarea unei pierderi conştiente de au-
tonomie. Antanta nu este prohibită decât dacă se realizează cu scopul obţinerii unui anu -
mit efect asupra concurenţei. Un efect negativ poate fi obţinut si în condiţiile în care acesta
nu este urmărit în mod explicit.
Referitor la antante, aceastǎ dispoziţie reclamǎ existenţa mai multor întreprinderi.
Prin urmare, sunt posibile douǎ variante : componentele grupului sunt considerate în-
treprinderi distincte şi acordul dintre ele poate sǎ fie sancţionat de aceastǎ dispoziţie ;
grupul este perceput ca o singurǎ întreprindere, ceea ce înseamnǎ cǎ nu existǎ antantǎ.
Pentru autoritǎţile europeane criteriul autonomiei în luarea deciziilor primeazǎ
asupra calificǎrii date unei entitǎţi de dreptul naţional. Astfel dacǎ nişte filiale se supun
strategiei adoptate de societatea-mamǎ, personalitatea lor moralǎ nu le conferǎ autonomie
decât în dreptul lor naţional: independente în aparenţǎ, ele se supun în realitate unor in-
strucţiuni exterioare. In sens invers, autoritǎţile europeane au considerat cǎ existǎ autono-
mie în decizia sucursalelor, astfel încât sǎ poatǎ fi calificate drept întreprinderi şi sǎ li se
aplice articolul 81, atunci când ele au încheiat acorduri cu terţi.
Calificarea de întreprindere datǎ întregului grup nu a fost admisǎ pânǎ la decizia
VIHO din 1995 decât dacǎ filialele îndeplineau douǎ condiţii : absenţa de autonomie faţǎ
39
de societǎţile-mame ; repartizarea sarcinilor în interiorul grupului de acordul în cauzǎ. De-
cizia VIHO din 1995 a suprimat aceastǎ ultimǎ cerinţǎ. Aceastǎ soluţie a fost salutatǎ de o
parte din doctrinǎ, considerând-o conformǎ cu spiritul general al articolului 81.
Judecǎtorul european nu aplicǎ articolul 81 în cazul unui acord din interiorul unui
grup, în schimb, o astfel de situaţie poate intra sub incidenţa articolului 82 CE, relativ la
abuzul de poziţie dominantǎ. Dacǎ un grup constituie o singurǎ întreprindere, este posibil
ca poziţia dominantǎ sǎ fie deţinutǎ de o entitate, în timp ce abuzul este comis de altǎ en-
titate, fǎrǎ a se înlǎtura aplicarea articolului 82. Astfel, în decizia CONTINENTAL CAN din
21 februarie 1973, poziţia dominantǎ era deţinutǎ de filiale, în timp ce abuzul era comis de
Europemballage, dar şi de societatea-mamǎ, Continental Can.
În literatura de specialitate sunt amintite trei moduri de exprimare a antantelor:
1. Acordurile propriu-zise - orice contract - în sensul dreptului civil - poate conţine o
antantă (contractul de concesiune, franciză). Totuşi nu se ţine cont de natura aparentă a
acordului- contracte de constituire de societăţi, statute, acordurile privind drepturile de pro-
prietate intelectuală, un act unilateral-, toate acestea pot să exprime acorduri în sensul ar-
ticolului 81. Indicaţiile conţinute în aceste documente sunt adesea acceptate tacit de către
destinatari, chiar în absenţa unor presiuni deosebite. Nu este necesar ca acordul să fie
constrângător din punct de vedere juridic, potrivit regulilor de drept civil ci să fie expresia
voinţei părţilor şi ca acestea să se considere legate sau obligate. Pot fi considerate acor-
duri simplele angajamente morale, promisiunile, declaraţile de intenţii şi aranjamentele de
onoare.
2. Deciziile asociţiilor de întreprinderi - Regruparea asociativă a întreprinderilor nu
intră imediat sub incidenţa art.81, ci doar din momentul în care asociaţia ia "decizii" care
au un caracter obligatoriu şi constrângător în ceea ce îi priveşte pe membrii săi şi care le
orientează comportamentul pe piaţă. Se cercetează dacǎ, în fapt, decizia este constrângă-
toare, chiar in ipoteza când ea se prezintă formal ca o simplă recomandare. Asociaţiile
care organizează saloane expoziţionale au dat naştere unui important contencios euro-
pean cu privire la excluderea unui expozant sau refuzul de a asocia un expozant potenţial,
deoarece au adeseori ca efect "marginalizarea" comerciantului.
3. Practicile concertate - Concurenţa poate sǎ fie denaturatǎ prin comportamente
care nu îşi au izvorul în "acorduri" sau "decizii". În acest sens, dreptul american antitrust
cunoaşte noţiunea de "concerted action", iar dreptul european al concurenţei pe cea de
"practici concertate". Criteriul determinant pentru identificarea unei practici concertate este
acceptarea conştientă şi voluntară a unei pierderi de autonomie de către întreprinderile în
cauză. Spre exemplu, o întreprindere a participat la o singură întâlnire în scopul con -
certării, dar, odată informată despre acţiunile viitoare ale concurenţilor săi, poate să decidă
să nu mai respecte disciplina convenită. Comisia sancţionează practicile prin care o în-
treprindere îşi determinǎ comportamentul pe piaţă fără a mai fi în mod real autonomă.
Dacǎ un stat poate influenţa jocul pieţei prin reglementǎri, intervenţii în viaţa
economicǎ, poate sǎ o facǎ şi în mod subtil, prin crearea şi orientarea activitǎţii unei în-
treprinderi publice. Autonomia economicǎ a unei întreprinderi publice sugereazǎ douǎ
tipuri de independenţǎ : independenţǎ financiarǎ şi independenţǎ administrativǎ.
Autonomia administrativǎ constǎ în aptitudinea agenţilor sau organelor unitǎţii de a lua de-
ciziile necesare pentru gestionarea întreprinderii şi realizarea sarcinilor sale. Autonomia fi-
nanciarǎ este determinatǎ de un patrimoniu care conţine mijloacele de producţie şi drep-
turile şi obligaţiile aferente activitǎţii întreprinderii. Insǎ autoritǎţile europeane nu au recurs
la criteriul autonomiei pentru a califica aceste entitǎţi. Ele sunt definite în dreptul european
prin influenţa pe care o execritǎ asupra lor puterea publicǎ. Sunt considerate cǎ sunt domi-
nate de stat toate întreprinderile vizate de articolul 86, alineatul (1) al tratatului CE.
Directiva referitoare la transparenţa financiarǎ considerǎ cǎ este publicǎ orice în-
treprindere asupra cǎreia puterile publice exercitǎ, în mod direct sau indirect, o influenţǎ
dominantǎ cu privire la proprietate, participaţia financiarǎ sau regulile de organizare. Ast-
40
fel, întreprinderile publice sunt definite de dreptul european al concurenţei prin dependenţa
care le leagǎ de puterile publice. Intreprinderile publice, ca şi întreprinderile dotate de
drepturi speciale sau exclusive, sunt calificate drept întreprinderi de dreptul european al
concurenţei, deci intrǎ sub incidenţa articolelor 81-89 CE, deşi ele nu sunt autonome. O
astfel de interpretare este conformǎ articolului 86, care le desemneazǎ ca întreprinderi.
Aceastǎ calificare se îndepǎrteazǎ de cea utilizatǎ pentru ceilalţi operatori de pe piaţǎ.
O entitate care este integratǎ unui stat, adicǎ atunci când o activiate economicǎ
este exercitatǎ de însuşi statul sau de un organ al sǎu care nu dispune de personalitate ju-
ridicǎ autonomǎ, este consideratǎ de dreptul european întreprindere. In dreptul naţional, o
astfel de activitate este supusǎ regulilor de drept administrativ şi de contabilitate publicǎ
aplicabile statului însuşi.
In cazul AAMS (Administraţia Autonomǎ a Monopolului de Stat), Comisia c. Italia
din 16 iulie 1987, Curtea a fost sesizatǎ fiindcǎ Italia refuzase sǎ transmitǎ informaţii cu
privire la AAMS, nerespectând directiva de transparenţǎ financiarǎ. Litigiul fǎcea astfel
necesarǎ calificarea AAMS. Italia a argumentat cǎ AAMS nu are autonomie faţǎ de stat,
nici personalitate distinctǎ, cu alte cuvinte se confunda cu puterile publice şi se poate trage
concluzia cǎ nu constituie o întreprindere publicǎ, în sensul articolului 2 al directivei de
transparenţǎ financiarǎ. In schimb, Curtea a considerat cǎ scopul directivei este de a se
distinge între rolul statului în calitatea sa de putere publicǎ şi cel în calitate de proprietar al
unei întreprinderi. Integrarea activitǎţii AAMS ministerului de finanţe italian implicǎ exis-
tenţa unei influenţe dominante a puterilor publice, astfel transparenţa doritǎ de directivǎ
devine necesarǎ în acest caz.
Principiul unitǎţii dreptului european se opune a se ţine cont de forma juridicǎ
aleasǎ de statele membre pentru exploatarea unor astfel de activitǎţi. Curtea de Justiţie
subliniat faptul cǎ nu conteazǎ dacǎ statul îşi exercitǎ activitǎţile economice cu ajutorul
unei întreprinderi distincte sau al unui organ care face parte din administraţie.
Prin urmare, autoritǎţile europeane aplicǎ în mod inegal dreptul european în-
treprinderilor vizate de articolul 86, alineatul (1). Cu alte cuvinte, însǎşi calificarea de în-
treprindere se bazeazǎ pe o inegalitate de tratament între întreprinderi. Dar aceastǎ ine-
galitate de tratament nu contravine regulii de non-discriminare, deoarece necesitatea de
asigura o egalitate de tratament şi de şanse între toate întreprinderile constituie o justifi-
care obiectivǎ.
Abandonând exigenţa personalitǎţii morale pentru calificarea unei întreprinderi, au-
toritǎţile europeane au optat pentru realismul economic. Ele considerǎ cǎ este suficient ca
entitatea în cauzǎ sǎ dispunǎ de o autonomie de decizie suficientǎ pe piaţǎ. Condiţia de
autonomie economicǎ este aplicatǎ în mod diferit, dacǎ este vorba de întreprinderi private
sau de întreprinderi vizate de articolul 86, alineatul (1) CE.
Noţiunea de întreprindere realizeazǎ uniformizarea regimului juridic aplicabil opera-
torilor de pe piaţǎ care sunt în mǎsurǎ sǎ influenţeze concurenţa. Ea permite gener-
alizarea aplicǎrii dispoziţiilor europeane ale concurenţei, în conformitate cu regula non-dis-
criminǎrii. Aceasta prevede cǎ operatorilor economici aflaţi în aceeaşi poziţie nu trebuie sǎ
li se aplice reguli diferite.
§2. Activitǎţile care nu intrǎ sub incidenţa dreptului comun al întreprinderilor

Calificând drept întreprinderi toate entitǎţile care exercitǎ o activitate economicǎ au-
tonomǎ pe piaţa comunǎ, dreptul european al concurenţei pare a include toţi operatorii, in-
diferent de activitatea acestora.
Cu toate acestea, existǎ activitǎţi care datoritǎ specificitǎţii lor pot sǎ nu intre sub
incidenţa dreptului concurenţei. Dacǎ le-am supune acestor reguli, le-am plasa într-o situ-
aţie defavorabilǎ faţǎ de operatorii naturali, ceea ce ar constitui o discriminare.
§2.1. Activitǎţi economice şi activitǎţi non-economice
41
Avem douǎ alternative : ori entitatea în cauzǎ exercitǎ o activitate având un scop
economic, putând în acest caz sǎ fie calificatǎ drept întreprindere, ori activitatea sa nu are
un scop economic şi nu intrǎ sub incidenţa regulilor europeane ale concurenţei.
Dreptul european al concurenţei şi-a pus problema compatibilitǎţii activitǎţilor so-
ciale cu piaţa comunǎ. Dreptul protecţiei sociale are ca funcţie compensarea deficitelor
care altereazǎ situaţia economicǎ a unor persoane prin redistribuiri financiare care sunt
considerate necesare nevoilor esenţiale ale acestor persoane. Activitǎţile sociale sunt ex-
ercitate sau delegate de cǎtre stat. In anumite cazuri, ele pot pune piedici liberului joc al
concurenţei.
Decizia HÖFNER din 1991 a adus în atenţia autoritǎţilor europeane situaţia
activitaţilor sociale. In acest caz, domnul Höfner, consilier de recrutare, a contestat
monopolul legal de care beneficia biroul public german pentru plasarea cadrelor, estimând
cǎ este vorba de un abuz de poziţie dominantǎ, în sensul articolelor 82 şi 86 CE.
Reprezentanţii guvernului german au argumentat cǎ activitatea acestei agenţii nu poate fi
supusǎ regulilor concurenţei, deoarece acest organism public nu constituie o întreprindere
în sensul european al termenului. Aceste activitǎţi erau în opinia lor de naturǎ socialǎ,
dupǎ cum atesta şi gratuitatea serviciilor fǎcute. Curtea de Justiţie trebuia, aşadar, sǎ de -
termine natura serviciilor în cauzǎ. Ea a afirmat cǎ agenţia germanǎ presta o activitate cu
caracter economic. Curtea a considerat în aceastǎ decizie cǎ posibilitatea participǎrii unor
operatori privaţi la activitatea în cauzǎ conduce la clasificarea acesteia ca activitate eco-
nomicǎ. Noţiunea de piaţa este esenţialǎ în exercitarea unei activitǎţi economie. Dreptul
european al afacerilor nu protejeazǎ doar concurenţa existentǎ pe piaţǎ, dar şi pe cea
potenţialǎ, în opinia autorului A. Raclet.
Per a contrario, nu intrǎ sub incidenţa regulilor concurenţei activitǎţile care relevǎ
în mod necesar de competenţa organismelor publice. Este greu de conceput care pot fi
aceste activitǎţi, întrucât existǎ întotdeauna o piaţǎ potenţialǎ. Invǎţǎmântul public intrǎ în
competiţie cu şcolile private, spitalele cu clinicile etc.
Jurisprudenţa HÖFNER, confirmatǎ de mai multe ori, a întâmpinat rezistenţe atât la
nivel intern, cât şi european. Autoritǎţile europeane au încercat sǎ concilieze punctele de
vedere divergente prin admiterea explicitǎ a caracterului social al anumitor activitǎţi,
excluzând în aceste cazuri aplicarea dreptului european al concurenţei.
In decizia POUCET instantele europeane au afirmat importanţa pe care ele o
acordǎ activitǎţilor care relevǎ de solidaritatea naţionalǎ. Curtea de Justiţie trebuia sǎ se
pronunţe într-un litigiu care opunea regimul de securitate socialǎ şi doua persoane ne-
salariate care se opuneau sǎ plǎreascǎ la casa publicǎ de asigurǎri de sǎnǎtate cotizaţii,
pretinzând cǎ pot face un contract cu o companie privatǎ de asigurǎri. Aderarea la casele
publice fiind obligatorie şi fixarea unilateralǎ a contribuţiilor constituiau în ochii lor un abuz
de poziţie dominantǎ în sensul articolului 82 CE. Pentru a determina aplicabilitatea acestei
dispoziţii, trebuia sǎ se stabileascǎ în prealabil dacǎ organismul de securitate socialǎ
poate fi calificat drept întreprindere. Curtea de Justiţie a considerat cǎ aceste regimuri
relevǎ de principiul solidaritǎţii. Urma sǎ se demonstreze criteriile acestei vocaţii sociale.
Caracterul obligatoriu al protecţiei sociale instiuite sub forma unui regim legal este
primul indiciu. Al doilea indiciu este mecanismul de redistribuire sau compensaţie dintre
veniturile importante şi cele modeste, dupǎ cum mǎrturiseşte independenţa dintre cotizaţi-
ile vǎrsate şi prestaţiile primite. Obligaţia de afiliere şi mecanismul de redistribuire sunt
cele douǎ caracteristici determinante pentru calificarea unei activitǎţi sociale.
Dacǎ activitaţile care relevǎ de solidaritatea naţionalǎ sunt fondate pe principiul
repartiţiei şi al obligaţiei de aderare, în mod invers, regimurile care admit capitalizarea şi la
care afilierea rǎmâne facultativǎ sunt în mod normal de naturǎ economicǎ. Aceastǎ
soluţie a fost confitmatǎ de decizia FFSA din 16 noiembrie 1995.
Comunitatea consacrǎ specificitatea activitǎţior sociale, dar criteriile pe care
fondeazǎ aceastǎ distincţie pot fi contestate. Având în vedere caracterul restrictiv al ju-
42
risprudenţei care legitimeazǎ anumite activitǎţi sociale, anumiţi autori rǎmân pesimişti în
ceea ce priveşte posibilitatea de a acorda aceastǎ recunoaştere şi altor activitǎţi.
Existenţa unei pieţe nu este suficientǎ pentru a se garanta coeziunea socialǎ. Insǎşi
Comisia a recunoscut aceastǎ insuficienţǎ a pieţei în al doilea raport privitor la politica de
concurenţǎ din 1972. De aceea este admis cǎ statul acoperǎ carenţele pieţei recurgând la
solidaritatea naţionalǎ. Finanţarea activitǎţilor sociale din impozit manifestǎ aceastǎ soli-
daritate. De recunoaşterea caracterului social al anumitor activitǎţi depinde, aşadar, posi-
bilitatea pentru statele membre de a dezvolta politica de coeziune naţionalǎ.
Dacǎ este indinspensabil sǎ se admitǎ derogǎri de la regulile concurenţei în
favoarea activitǎţilor sociale, nu înseamnǎ cǎ finalitatea acestor activitǎţi le plaseazǎ în
afara regulilor concurenţei. Practica a arǎtat cǎ organele a cǎror activitate are o finalitate
socialǎ pot influenţa jocul concurenţei. Activitǎţile care relevǎ de autoritatea statului consti-
tuie a doua excepţie la recunoaşterea unei activitǎţi economice.
Activitǎţile puterii publice pot fi clasate în douǎ categorii : activitǎţi normative şi av-
tivitǎţi de poliţie.
Prima categorie relevǎ de activitatea de reglementare a statului. Chiar dacǎ acesta
reglementeazǎ în materie socialǎ, economicǎ sau monetarǎ, activitatea sa nu se consid-
erǎ economicǎ. A considera puterile publice drept întreprindere în astfel de situţii ar
însemna sǎ le privǎm de autonomie în acţiunile de politicǎ naţionalǎ. Curtea de Justiţie
confirmǎ acest lucru, constatând de exemplu în decizia PARKE DAVIS din 29 februarie
1968 cǎ unui brevet de invenţie rezultat dintr-un statut legal acordat de stat nu i se aplicǎ
articolul 81.
Tratatul CE se referǎ în mod expres la faptul cǎ statele membre au competenţe nor-
mative în materie economicǎ. Astfel articolul 159 CE dispune cǎ statele membre au pro-
pria politicǎ economicǎ, iar articolul 4, alineatul (1), CE evocǎ « politicile economice ale
statelor membre ». Insǎ autoritǎţile europeane trebuie sǎ verifice dacǎ aceste mǎsuri re-
glementare nu mascheazǎ o practicǎ anticoncurenţialǎ. O regulǎ de drept trebuie sǎ
serveascǎ interesului general şi nu, de exemplu, unui interes comercial particuliar sau cat-
egorial.
A doua categorie de activitǎţi se referǎ la respectarea reglementǎrilor care
fondeazǎ ordinea juridicǎ a unui stat membru. Activitatea de poliţie are drept scop prezer -
varea ordinii publice, a sǎnǎtǎţii publice, moralitǎţii publice şi orice altǎ exigenţǎ care ţine
de protecţia interesului general. Prin urmare, îi corespund misiunile regaliene (justiţie, fis-
calitate, apǎrare naţionalǎ etc.) şi activitǎţile de poliţie şi ordine publicǎ (menţinerea ordinii
publice, protecţia mediului, amenajarea teritoriului, igienǎ etc). Ea implicǎ deci controlul
executǎrii regulilor de drept şi sancţionarea eventualelor violǎri ale acestora. Activitatea de
poliţie are un dublu caracter : preventiv şi represiv. Chiar dacǎ ea poate implica o inter-
venţie a statului pe piaţǎ, o astfel de activitate nu poater fi calificatǎ drept economicǎ.
Determinarea activitǎţilor puterii publice permite delimitarea câmpului de aplicare a
articolelor 81 şi urmǎtoarele ale tratatului CE. Sub incidenţa acestor dispoziţii nu intrǎ
funcţiile administrative caracteristice unei autoritǎţi publice.
Specificitatea activitǎţilor care relevǎ de autoritatea statului este pusǎ în evidenţǎ în
jurisprudenţa EUROCONTROL. Eurocontrol este o organizaţie internaţionalǎ, care are mi-
siuni de poliţie aerianǎ şi a fost bǎnuitǎ de o companie aerianǎ de abuz de poziţie
dominantǎ în domeniul navigaţiei aeriene. Curtea de Justiţie a considerat cǎ acest organ e
investit cu misiuni de interes general al cǎror obiect este menţinerea şi ameliorarea secu -
ritǎţii în navigaţia aerianǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ prin natura, obiectul lor şi regulile la care
se supun, aceste misiuni de control şi poliţie a spaţiului aerian sunt prerogative de putere
publicǎ. Ele nu prezintǎ deci un caracter economic care sǎ justifice aplicarea regulilor con-
curenţei ale tratatului CE. In acest caz, concurenţa nu este beneficǎ, dacǎ avem în vedere
obiectivul de securitate care este în joc.
43
In comunicarea sa din 2001 relativǎ la serviciile de interes general din Europa,
Comisia a confirmat cǎ anumite activitǎţi, datoritǎ caracterului lor regalian, nu pot fi consid-
erate activitǎţi economice. De exemplu, contractelor de concesiune a unui serviciu public
nu li se aplicǎ articolul 81 CE. Intr-un astfel de contract administrativ, un acord ar putea
însemna cǎ delegând concesiunea, autoritatea publicǎ poate fi privitǎ ca o întreprinedere.
Dar prin delegare, autoritǎţile publice exercitǎ o autoritate pur administrativǎ.In sens in-
vers, se supun regulilor concurenţei activitǎţile care nu intrǎ în sfera suveranitǎţii statului.
Astfel activitatea exercitatǎ de concesionar poate fi calificatǎ drept activitate de în-
treprindere.
A face o distincţie între activitǎţile economice şi funcţiile administrative este dificil în
anumite cazuri. Dacǎ organul de stat este investit cu o funcţie de autoritate publicǎ, nu
înseamnǎ cǎ nu poate exersa o activitate economicǎ. In decizia sa din 16 iunie 1987,
Comisia c. Italia, Curtea de Justiţie a considerat cǎ un stat poate acţiona ca autoritate pub-
lica, dar poate sǎ exercite şi o activitate economicǎ cu caracter industrial şi comercial care
consistǎ în oferta de bunuri şi servicii pe piaţǎ. Pentru a putea face o distincţie între cele
douǎ activitǎţi este necesar sǎ se examineze în fiecare caz în parte activitǎţile statului şi
sǎ se determine cǎrei categorii aparţin.
Conformându-se acestui raţionament, Comisia s-a pronunţat în cazul Regiei cǎilor
aeriene, organism belgian de drept public. Regia avea douǎ misiuni : pe de o parte con-
struirea, amenajarea şi întreţinerea aeroportului Bruxelles-National şi a infrastructurilor
aferente, pe de altǎ parte securitatea spaţiului aerian belgian. Prima dintre aceste activitǎţ i
corespunzând unei activitǎţi economice, Regia trebuie sǎ fie calificatǎ drept întreprindere
în aceastǎ situaţie. In ceea ce priveşte securitatea transportului aerian, este vorba de o
prerogativǎ de suveranitate publicǎ în domeniul poliţiei aeriene. Soluţia Comisiei a inspirat
Tribunalul de Primǎ Instanţǎ care a considerat cǎ atunci când activitǎţile unui organism
sunt detaşabile de cele pe care le exercitǎ în calitate de autoritate publicǎ li se aplicǎ
dispoziţiile tratatului în materie de concurenţǎ. De altfel, nu prezintǎ importanţǎ dacǎ statul
acţioneazǎ prin intermediul unui organ care face parte din administraţia publicǎ sau al unei
entitǎţi investite cu drepturi speciale sau exclusive, publicǎ sau privatǎ.
§ 2.2. Diminuarea numǎrului de sectoare economice excluse Dreptului euro-

pean al concurenţei
Noţiunea de piaţǎ vizatǎ de articolul 2 al tratatului CE, relativ la obiectivele acestui
tratat, nu a fost definitǎ şi nici nu gǎsim o limitare sectorialǎ la aplicarea sa. Generalitatea
câmpului de aplicare rationae materiae a regulilor concurenţei nu este în schimb decât
aparentǎ.
Construcţia europeanǎ s-a fǎcut în mod progresiv. Mai întâi s-au elaborat tratate
sectoriale. S-au europeanizat sectorele care aveau o importanţa primordialǎ pentru econo-
mia europeanǎ a anilor 1950.
Pe 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris tratatul Comunitǎţii Europene a Cǎrbunelui
şi a Oţelului (CECO). Deşi el este acum integrat în tratatul CE, este interesant sǎ revenim
asupra diferenţelor de tratament care le-a antrenat regimul sǎu distinct.
Fiecare tratat şi-a fixat propriile reguli de concurenţǎ. Articolul 80 CECO se aplica
întreprinderilor însǎrcinate cu activitatea de producţie în domeniul cǎrbunelui şi oţelului în
interiorul pieţei comune. Intitulate « antante şi concentraţii », dispoziţiile referitoare la con-
curenţǎ au constituit capitolul 6 al pǎrţii a treia a tratatului şi au stabilit regulile specifice
dreptului antantelor, concentraţiilor şi poziţiilor dominante.
In ceea ce priveşte tratatul Euratom, semnat la Roma pe 25 martie 1957 şi care
vizeazǎ întreprinderile producǎtoare de energie nuclearǎ, el nu cuprinde decât dispoziţii de
concurenţǎ al cǎror caracter prohibitiv este inferior celor al tratatului CE. El interzice toate
practicile care asigurǎ anumitor utilizatori o poziţie privilegiatǎ. Principiul era de egalitate
de la resurse şi promovarea unui politici comune de aprovizionare. Alte dispoziţii se referǎ
44
la stabilirea preţului : o agenţie, plasatǎ sub controlul Comisiei, urmareşte realizarea obiec-
tivului tratatului Euratom, fiind însǎrcinatǎ cu apropierea ofertelor şi cererilor.
Tot în 1957, la Roma, a fost semnat şi tatatul Comunitǎţii Economice Europene
(CEE) care nu face nici o distincţie, în principiu, între diversele sectoare de activitate.
Articolul 305 al tratatului CE pune pe picior de egalitate pe toate cele 3 tratate. In
alineatul 1 pune principiul cǎ dispoziţiile acestui « tratat nu le modificǎ pe cele ale tratatului
(CECO) » şi în alineatul 2 cǎ dispoziţiile sale « nu sunt derogatoare de la dispoziţiile tratat-
ului (Euratom) ». Rezultǎ aşadar cǎ regulile concurenţei europeane de drept comun nu se
aplicǎ întreprinderilor vizate de tratatele CECO şi Euratom.
Justificarea acestei abordǎri sectoriale rǎspundea situaţiei de dupǎ rǎzboi. Dorinţa
declaratǎ a promotorilor proiectului european era de a multiplica treptat solidaritatea dintre
state. Pentru a face posibilǎ avansarea construcţiei europeane era necesar ca statele
membre sǎ nu fie constrânse la efectuarea unor concesiuni prea importante. De aseme-
nea, aceste state s-au asociat în mod progresiv.
Explicaţii apropiate pot fi evocate şi în privinţa unor sectoare care deşi nu sunt
obiectul unor tratate distincte, nu intrǎ în câmpul de aplicare a regulilor concurenţei
generale. Câmpul de aplicare a regulilor concurentei tratatului CE ar trebui în principiu sǎ
coincidǎ cu cel al tratatului însuşi. Dar nu se întâmplǎ aşa, deoarece nişte derogǎri sunt
prevǎzute în mod expres de tratatul CE, iar regulamentele de aplicare ale articolelor 81 şi
urmǎtoarele ale acestui tratat exclud anumite sectoare din sfera lor de aplicare.
Dacǎ agricultura face parte din piaţa comunǎ, tratatul CE prevede în mod expres cǎ
este este posibil sǎ nu i se aplice regulile concurenţei. Produsele agricole sunt supuse
unor reguli specifice de concurenţǎ, dupǎ cum menţioneazǎ articolul 35, paragraful 1 al
tratatului CE : « dispoziţiile capitolului relativ la regulile concurenţei nu sunt aplicabile pro-
ducţiei şi comerţului de produse agricole decât în mǎsura determinatǎ de Consiliu (…) ».
Consiliului îi este astfel lǎsatǎ o mare libertate de aplicare a regulilor concurenţei în acest
domeniu. Aceasta nu este limitatǎ decât de finalitǎţile politicii agricole comune, vizate de
articolul 33 : creşterea productivitǎţii în agriculturǎ, asigurarea unui nivel de trai echitabil
populaţiei agricole, stabilizarea pieţelor, preţuri rezonabile pentru consumatori etc. Astfel
Consiliul acţioneazǎ uneori într-un mod intervenţionist în sectorul agricol. Este vorba
aşadar de o atitudine contrarǎ celei pentru care opteazǎ tratatul CE, care promoveazǎ
regula naturalǎ a ofertei şi cererii în realizarea obiectivului de concurenţǎ loaialǎ.
Diferenţa între aceste douǎ filozofii provine din faptul cǎ economia alimentarǎ era
afectatǎ de al doilea rǎzboi mondial. Astfel obiectivul autosuficienţei agricole a apǎrut în-
deajuns de important pentru a prevala asupra regulilor concurenţei loiale. In 1980 şi
Curtea de Justiţie a proclamat întâietatea politicii agricole comune faţǎ de obiectivele
tratatului în domeniul concurenţei.
O a doua excludere derivǎ direct din tratat, la articolul 296, alineatul (1), litera b),
CE : orice stat membru poate lua mǎsurile pe care le considerǎ necesare pentru protecţia
intereselor esenţiale ale securitǎţii sale şi care sunt în raport cu producţia sau comerţul de
arme, muniţii şi material de rǎzboi. Rezultǎ cǎ, în acest domeniu, statelor membre le este
permis sǎ prevadǎ mǎsuri contrare regulilor concurenţei tratatului CE.
Deşi tratatul CE prevede cǎ intervenţiile derogatoare trebuie sǎ fie limitate la strictul
necesar, dispoziţiile relative la acest domeniu nu conţin constrângeri excesive pentru liber-
tatea statelor membre. In primul rând, mǎsurile luate de statele membre în cadrul intere-
selor esenţiale ale securitǎţii lor nu trebuie sǎ altereze condiţiile de concurenţǎ pe piaţa
comunǎ în ceea ce priveşte produsele care nu sunt destinate scopurilor militare. In al
doilea rând, articolul 297 CE dispune, în ceea ce priveşte mǎsurile care au un scop militar,
cǎ statele membre trebuie sǎ se consulte pentru a adopta în comun dispoziţiile necesare
pentru a evita ca funcţionarea pieţei comune sǎ fie afectatǎ de mǎsurile luate de un stat
membru cu probleme interene grave. Paragraful 2 al articolului 298 îi conferǎ Comisiei
sau oricǎrui stat membru dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie pentru folosirea abuzivǎ a
45
libertǎţilor acordate de articolele 296 şi 297 CE. Insǎ lista de materiale militare conţinutǎ
de articolul 296 CE nu a mai fost modificatǎ de la data de 15 aprilie 1958, nemaicorespun -
zând armamentelor actuale. Restricţiile prevǎzute libertǎţii de acţiune a statelor membre
de dispoziţiile tratatului care se referǎ la articolul 296 CE sunt într-o oarecare mǎ surǎ ob-
solete.
Restricţiilor prevǎzute în mod expres de dreptul primar li se adaugǎ cele care de-
curg din dreptul european secundar, adoptat pentru aplicarea dispoziţiilor tratatului.
Articolele 70-80 ale tratatului CE reglementeazǎ transportul. Tratatul nu exclude el
–însuşi acest domeniu de la aplicarea regulilor concurenţei conţinute de articolele 81 şi ur-
mǎtoarele. Prin urmare, acestea trebuie considerate aplicabile acestui sector de activitate,
dupǎ cum a confirmat şi Curtea de Justiţie de mai multe ori, în mod expres sau implicit. O
problemǎ apare din faptul cǎ regulamentul n° 141/62 al Consiliului din 26 noiembrie 1962
a declarat inaplicabil acestui sector de activitate primul regulament de aplicare al arti-
colelor 81 şi 82, anume regulamentul n° 17/62 al Consiliului din 6 februarie 1962, ceea ce
echivaleazǎ în practicǎ cu excluderea sectorului transportului sferei de aplicare a regulilor
concurenţei chiar de tratatul CE. Situaţia s-a ameliorat însǎ progresiv, regulamentele
necesare aplicǎrii dispoiziţiilor concurenţei adoptându-se în anii urmǎtori : în transportul
feroviar, regulamentul n° 1017/68 al Consiliului din 19 iulie 1968 ; în sectorul transpor-
turilor maritime internaţionale, regulamentul n° 4056/86 al Consiliului din 22 decembrie
1986 ; transportul aerian a fost deschis concurenţei prin regulamentul n°3975/87 al Consil-
iului din 14 decembrie 1987, care vizeazǎ toate transporturile aeriene între aeroporturile
Comunitǎţii, incluzând transporturile efectuate în interiorul unui stat membru. Aşadar arti-
colele 81 şi 82 ale tratatului CE sunt în prezent aplicate sectorului transporturilor datoritǎ
unor regulamente de aplicare specifice.
Existenţa unor reguli separate pot produce un tratament inegal între întreprinderile
care acţoneazǎ pe piaţa comunǎ, indiferent dacǎ excluderea anumitor sectoare de activi-
tate din sfera aplicǎrii egulilor comune ale concurenţei decurge dintr-o rezervǎ prevǎzutǎ
de tratatele europeane sau dintr-una prevǎzutǎ de dreptul secundar. In orice caz, se ob-
servǎ ca în ultimul timp tendinţa este de liberalizare a pieţelor : transport, energie,
telecomunicaţii.
Sectoarele excluse pieţei comune au reguli specifice de funcţionare, o adaptare
sectorialǎ care nu se justificǎ decât parţial în zilele noastre.Inegalitǎţi de tratament sub-
stantiale sunt ilustrate de regulile aplicabile politicii agricole comune şi tratatului Euratom.
In materie agricolǎ, puterea acordatǎ de articolul 36 Consiliului pentru a fixa aplica-
bilitatea regulilor concurenţei în acest domeniu s-a tradus prin adoptarea regulamentului n°
26/62 din 4 aprilie 1962. Acest regulament, care are în vedere finalitǎţile proprii politicii
agricole comune, autorizeazǎ acordurile dintre agricultori sau dintre organizaţiile lor profe-
sionale din cadrul organizǎrii comune a pieţelor cu scopul de a realiza obiectivele articolu-
lui 33 şi mai ales de a rǎspunde cererii de produse agricole.Incurajate de primul plan
MANSHOLT din 1968, antantele puteau fi realizate între profesionalii aceluiaşi sector de
producţie sau între producǎtori şi cei care prelucreazǎ produsele brute.
Sectorul agricol se particularizeazǎ şi prin diversitatea ajutoarelor care îi sunt acor-
date. Tratatul CE prevede şi alte ajutoare decât cele admise de articolul 87. Articolul 36,
paragraful 2, lit. a) prevede cǎ se pot autoriza de Consiliu ajutoarele în favoarea ex-
ploatǎrilor defavorizate de condiţii structurale sau naturale şi la lit. b) cǎ se autorizeazǎ în
cadrul programelor de dezvoltare economicǎ.
In anul 2003 politica agricolǎ a fost însǎ reformatǎ : s-au prevǎzut mecanisme de
disciplinǎ financiarǎ ; echilibrarea cererii şi a ofertei prin decuplarea ajutoarelor directe de
producţie ; subordonarea ajutoarelor directe de respectul normelor de mediu şi ale secu-
ritǎţii alimentare.
Tratatul Euratom oferǎ alte exemple de inegalitǎţi de tratament substanţiale. El
prevede în articolul 45 cǎ întreprinderile care au o importanţǎ primordialǎ pentru dez-
46
voltarea industriei nucleare în Comunitatea Europeanǎ pot fi constituite în întreprinderi co-
mune. In mod contrar trataului CE, care prevede opunerea autoritǎţilor europeane la
crearea de întreprinderi comune în cadrul dispoziţiilor relative la antante şi concentrǎţii,
tratatul Euratom nu conţine astfel de limite.
Dacǎ anumite rezerve sectoriale sunt justificate de consideraţii istorice, obiectivi-
tatea acestor justificǎri nu mai este de actualitate în anumite cazuri. Unele rezerve nu pot fi
înţelese independent de contextul de dupǎ rǎzboi, în alte cazuri, regulile concurenţei au
permis progresul spre egalitatea de tratament între toate industriile europene, punându-se
capǎt situaţiei particulare. Astfel, supunerea sectorului transporturilor regulilor concurenţei
a întâmpinat neîncrederea statelor membre care se temeau de un transfer de competenţe
în profitul Comisiei într-un domeniu în care operau numeroase întreprinderi publice. Dar
adaptarea regulilor concurenţei a permis deschiderea unor sectoare la conurenţǎ.
Excepţia acordatǎ producţiei de cǎrbune şi oţel nu se mai justificǎ în prezent. In nu-
meroase ţǎri, cǎrbunele a fost înlocuit de energia nuclearǎ în producerea electricitǎţii.
Anumite sectoare excluse din sfera de aplicare a regulilor concurenţei continuǎ însǎ
sǎ se justifice. Astfel, apǎrarea naţionalǎ are un caracter particular, ceea ce face necesar
ca acest sector sǎ nu se supunǎ complet regulilor concurenţei. Construirea unei politici de
securitate comunǎ la nivel european nu modificǎ aceastǎ concluzie. Regulile de cerere şi
ofertǎ de pe piaţǎ au nevoie de transparenţǎ, ceea ce este contrar principiului de confi-
denţialitate care este deseori necesar în luarea de mǎsuri în acest sector.
Existenţa de regimuri distincte, care constǎ în aplicarea unui tratament diferit de cel
prevǎzut de regulile comune ale CE, nu se mai justificǎ decât în mod rezidual. Autoritǎţ ile
europeane au încercat sǎ uniformizeze regimurile de concurenţǎ europeanǎ pe cale ju-
risprudenţialǎ şi normativǎ.
Doctrina a evidenţiat faptul cǎ cele trei tratate fondatoare au obiective comune :
necesitatea de a asigura utilizatorilor un aConsiliul Concurenteies egal la sursele de pro-
ducţie, incitare la ameliorarea potenţialului de producţie al întreprinderilor şi de a promova
schimburile internaţionale etc.
Curtea de Justiţie a interpretat în mod similar noţiunile conţinute în tratatele CECO
şi CE. In ceea ce priveşte tratatul Euratom, Curtea a estimat cǎ piatǎ comunǎ nuclearǎ se
supune concepţiilor juridice inspirate de structura pieţei comune în general. Mergând şi
mai departe, anumiţi autori au sustinut teza cum cǎ lacunele tratatului Euratom în materie
de concurenţǎ lasǎ sǎ se prezume aplicabilitatea regulilor tratatului CE în domeniul nu -
clear. Intr-adevǎr, aplicabilitatea articolelor 81 şi 82 antantelor şi abuzului de poziţie
dominantǎ în privinţa bunurilor aparţinând pieţei comune a industriei de extragere şi prelu-
crare din sectorul nuclear nu este interzisǎ de articolul 305, alineatul 2 CE. Aceast articol
prevede cǎ dispoziţiile tratatului CE nu sunt derogatoare stipulǎrilor din tratatul Euratom.
Tranziţia sectoarelor care aparţineau de CECO spre dreptul comun al CE poate fi
conceputǎ ca un început pentru marginalizarea regimurilor specifice care au mai rǎmas.
Tratatul CECO constituie exemplul cel mai viu al unei dispariţii progresive a regimurilor eu-
ropeane speciale. Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (tratatul CECO) a expirat pe 23
iulie 2002. Durata sa de valabilitate era limitatǎ la 50 de ani începând cu data intrǎrii sale
în vigoare. Comunitatea Cǎrbunelui şi a Oţeluluii e aşadar, în prezent, integratǎ tratatului
CE.
Linia de demarcare între activitǎţile unei întreprinderi în sensul articolului 81 şi ur-
mǎtoarele ale tratatului CE şi activitǎţile care nu permit aplicarea acestor dispoziţii se es -
tompeazǎ încetul cu încetul. Este legitim, fǎrǎ îndoialǎ, ca anumitor activitǎţi economice sǎ
nu li se aplice aceste reguli, deşi motivile invocate în aceastǎ privinţǎ nu sunt întotdeauna
probante. Acelaşi lucru se întâmplǎ şi în cazul unor activitǎţi sectoriale, precum echipa -
mentele militare.
3.4. CONCURENȚA NELOIALĂ
47
Concurenta neloiala – antagonismul dintre agentii economici exercitat prin instru-
mente contrare uzantelor comerciale cinstite, in sectoarele de libera competitie a pietei.
Exista si sectoare sustrase prin lege sau prin contract (de ex., contractul de distributie ex -
clusiva) liberei competitii.
Deosebirile dintre concurenta neloiala si practicile monopoliste constau in :
a) finalitati diferite (concurenta neloiala presupune captarea clientelei concurentului
lezat, in timp ce practicile monopoliste presupun captarea pietei ca atare, ceea ce in sub -
sidiar conduce si la dobandirea clientelei concurentilor lezati);
b) rezultatele obtinute (concurenta neloiala duce la deformarea competitiei, in timp
ce practicile monopoliste duc la suprimarea concurentei).
c) concurenta neloiala reprezinta incalcarea unor norme deontologice, in timp ce
practicile monopoliste duc la dezechilibre socio-economice.
Concurenta neloiala graviteaza in jurul conceptului de “clientela”, in timp ce practi-
cile monopoliste au in vedere conceptul de “piata”. Totusi, tendinta recenta in cazul ambe-
lor practici anti-concurentiale este de a le evalua prin prisma atingerilor aduse consumato-
rilor.
Asemanarile dintre concurenta neloiala si practicile monopoliste constau in :
- ambele presupun existenta unui raport de concurenta intre agentul economic
agresor si agentii economici agresati, aflati pe aceeasi piata relevanta. In dreptul com-
parat, o asemenea conceptie a fost deja consacrata legislativ in Elvetia, prin intrarea in
vigoare in martie 1988 a noii Legi impotriva concurentei neloiale (Bundesgesetz gegen
den unlauteren Wettbewerb). Conform art.1, legea are drept scop sa garanteze con-
curenta loiala si nedenaturata in interesul tuturor participantilor. Articolul 2 al acestei legi
vorbeste de comportamentul neloial si ilicit ca fiind orice comportament sau practica com -
erciala care este inselatoare sau care contravine in orice alt mod regulilor de buna credinta
si care influenteaza raporturile intre concurenti sau intre furnizori si clienti, formulare
diferite in partea ei finala de ceea ce prevede legea noastra. Cum s-a remarcat in doctrina
elvetiana, prin aceasta prevedere s-a extins sfera de aplicare a legii la toti participantii la
piata (agentii economici, indiferent ca se afla in raporturi de concurenta sau nu, si con -
sumatori) (C. Hilti, Zum Anwendungsbereich des neuen Bundesgesetzes gegen den
unlauteren Wettbewerb (UWG), in “Schweizerische Juristen-Zeitung”, Zurich, nr.85/
15.04.1989, p.129-130; 133-134. In acelasi sens se pronunta si Fr.-J. Danthe, Le droit in-
ternational prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p.
22. Autorul arata ca noua modificare nu a inlocuit notiunea de concurenta, insa i-a largit
sfera, ingloband si relatiile verticale de piata, care includ clientii si consumatorii). Autorul
citat arata ca, desi conceptul de “concurenta neloiala” presupune ideea de concurenta, to-
tusi oricine desfasoara o activitate organizata in domeniul economic (chiar daca nu este in
scop de profit) trebuie sa se raporteze la standardele legii privind concurenta neloiala.
Ceea ce inseamna ca nu numai agentii economici, ci si organizatiile de protectie a con-
sumatorilor sau alte organizatii economice trebuie cuprinse in sfera de aplicare a dreptului
concurentei loiale (ceea ce permite sanctionarea unei organizatii de protectie a consuma -
torilor care denatureaza concurenta prin prezentarea rezultatelor incomplete ale unei tes -
tari de marfuri). In consecinta, sfera de aplicare a legii elvetiene ar trebui descrisa printr-
un criteriu negativ: nu intra in sfera domeniului economic (si deci a concurentei) relatiile
pur private si unele raporturi comerciale in care intra functionarii publici, determinate de
aplicarea unor masuri politienesti. Motivul extinderii sferei de aplicare a reglementarilor
privind concurenta neloiala este urmatorul: aceste reglementari nu protejeaza numai in-
teresul concurentilor individuali de a participa la relatii comerciale bazate pe moralitate, ci
si interesul tuturor participantilor la piata si in cele din urma al intregii comunitati de a ex-
ista o concurenta functionala. Legea Concurentei neloiale nu este impregnata numai de in -
dividualism, ci si de conceptie a dreptatii sociale.
48
Largirea sferei conceptului de concurenta permite luarea in considerare a actiunilor
tertilor care sunt importante pentru concurenta, dar care nu intra direct in jocul concurential
(cum ar fi organele mass-media, institutele de teste comparative). Simplul risc ca aceste
actiuni sa produca un rezultat anti-concurential este suficient, independent de folosirea
sau nu a unor mijloace specifice.
In ceea ce priveste campul de aplicare a dispozitiilor care combat concurenta
neloiala, acesta este domeniul economic, care este in foarte larg, incluzand ansamblul ac-
tivitatilor de productie, distributie si consum de bunuri si servicii (inclusiv profesiile liberale),
caracterizate printr-un schimb de prestatii facute in scop de castig. De asemenea, intra in
sfera domeniului economic prestatiile de natura economica ale colectivitatilor publice, in
masura in care influenteaza piata, independent de existenta unui raport de concurenta.
Cat priveste caracterul neloial al actiunii, el consta in incalcarea unor reguli de com-
portament economic, independent de existenta unei forme de vinovatie. Totusi, vinovatia
joaca un rol in ceea ce priveste actiunea penala si actiunea in repararea prejudiciului.
Incalcarea regulilor de conduita economica reflecta un comportament contrar bunei-
credinte. Pentru a aprecia buna-credinta in acest caz special, judecatorul trebuie sa aiba in
vedere doua criterii: un criteriu etic (constand in morala comerciala, in regulile de deontolo-
gie profesionala si in uzantele comerciale, codificate sau nu, morala care constituie un
liant intre concurenti si clienti si care asigura mentinerea unei increderi indispensabile
schimburilor economice) si un criteriu economic (abuzul de libertate economica dena-
tureaza concurenta normala).
In intelesul larg pe care l-a dobandit conceptul de concurenta dupa modificarea din
1986, dreptul elvetian al concurentei neloiale protejeaza mai multe categorii de interese, si
anume:
(i) cele ale concurentilor - care din punct de vedere istoric au fost protejate intot -
deauna, pe baza unei conceptii care se axa exclusiv pe protectia personalitatii economice
a persoanei lezate. Actul de concurenta neloiala poate aduce atingere unui concurent,
mai multor concurenti sau chiar unui intreg domeniu economic) (Fr. J. Danthe, Le droit in-
ternational prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p.
26-27);
(ii) cele ale clientilor - acestia sunt destinatarii eforturilor depuse de concurenti si au
interesul de a putea alege in mod liber intre prestatiile oferite, pe cele care corespund cel
mai bine nevoilor lor. Protectia intereselor clientilor, mai ales cand ei sunt consumatori,
raspunde unei cerinte de politica sociala, si anume protectia partii mai slabe eco-
nomiceste);
(iii) cele ale colectivitatii (societatea in ansamblul ei are interesul ca lupta de con-
curenta sa nu fie denaturata).
Faptele prevazute de Legea nr.21/ 1996 ca fapte monopoliste pot fi calificate si
drept fapte de concurenta neloiala, daca impactul lor asupra pietei este mai redus.
Aceasta deoarece ambele categorii de fapte sunt contrare uzantelor cinstite. Drept ur-
mare, principalul criteriu de distinctie intre faptele monopoliste si cele de concurenta
neloiala este dat de magnitudinea puterii economice a autorului incalcarii uzantei cinstite.
In dreptul francez, nu exista un fundament juridic special al concurentei neloiale.
Nu exista o reglementare speciala a faptelor de concurenta neloiala. De aceea, se consid-
era ca actiunea in concurenta neloiala - ca instrument prin care se asigura se respectarea
concurentei loiale- este o actiune bazata pe raspunderea delictuala pentru fapta proprie
(art. 1382-1383 C.civ.fr.). Acest fundament al actiunii in concurenta neloiala, chiar daca nu
permite decat sanctionarea a posteriori (prin interventia instantie) a comportamentelor
neloiale, este vazut ca un avantaj datorita supletii sale, articolele din C.civ. privind raspun-
derea civila delictuala pentru fapta proprie putand fi folosite pentru a sanctiona o mare va-
rietate de asemenea comportamente. Dar, doctrina si jurisprudenta franceza au stabilit in
timp ca actiunea in concurenta neloiala are o sfera mai larga decat actiunea in raspundere
49
civila delictuala, deoarece sanctiunile pentru savarsirea faptelor de concurenta neloiala nu
urmaresc numai sa repare un prejudiciu, ele sunt in aceeasi masura preventive (pot avea
drept obiect incetarea unui fapt care distorsioneaza artificial concurenta loiala), protejand
victima impotriva deturnarii eventuale a propriei clientele. De asemenea, prejudiciul in ma-
teria concurentei neloiale are o anumita specificitate, fiind apreciat mai putin riguros decat
in materie civila. Evolutia recenta a jurisprudentei franceze a fost in sensul de a re-
cunoaste existenta unui prejudiciu in aceasta materie in lipsa oricarei pierderi de clientela.
Astfel, a fost admisa actiunea unei soc.com. care nu avea clientela (s-a admis chiar si ac-
tiunea introdusa de o asociatie fara scop lucrativ, care desfasura o activitate profesionala)
sau care nu avea clientela comuna cu autorul faptei. Notiunea de clientela comuna a au -
torului si victimei faptului de concurenta neloiala tinde sa fie inlocuita cu cea de “clientela
finala identica”. In consecinta, s-a afirmat in doctrina ca regulile concurentei neloiale prote-
jeaza nu numai concurentii, dar si concurenta.
S-a mai afirmat ca actiunea in concurenta neloiala are drept scop sa moralizeze re-
latiile intre profesionisti (comercianti), sa asigure respectarea unei anume morale profe-
sionale, fiind o actiune de tip disciplinar si avand ca obiectiv principal sa asigure re-
spectarea uzantelor profesionale. Astfel, actiunea in concurenta neloiala protejeaza nu nu-
mai concurentii direct lezati, dar si consumatorii. O asemenea abordare exista in sistemul
german, olandez si cel belgian, care combina functia deontologica a actiunii in con-
curenta neloiala cu dreptul (interesul general) consumatorilor si utilizatorilor finali de a face
uz de actiunea in concurenta neloiala pentru a obliga agentii economici sa isi respecte
obligatiile deontologice. In consecinta, pot fi astfel sanctionate fapte care nu ar fi con-
damnabile intre concurenti (G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia
17, Ed. Librairie Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 508). Alti autori, pornind de
la observatia ca actiunea in concurenta neloiala este in principal de tip represiv si nu de tip
indemnitar, considera totusi ca scopul actiunii nu este atat disciplinar, in sensul de a sanc-
tiona incalcarea unor uzante profesioanle ale agentilor economici, ci este o actiune cu car-
acter represiv care ia in considerare o sfera mai larga de interese, atat interesul agentilor
economici pentru a aavea un mediu concurential normal, cat si interesele consumatorilor.
In consecinta, exista o distinctie intre caracterul disciplinar si cel represiv, distinctie care
justifica introducerea actiunii in concurenta neloiala si de catre alte persoane decat agentii
economici (in speta, consumatorii) (M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la
concurrence deloyale et du parasitisme, p.28-30). Mai mult chiar, s-ar putea distinge intre
caracterul represiv si cel indemnitar al actiunii, desi actiunea represiva are in multe cazuri
si un caracter indemnitar (de ex., publicarea hotararii de condamnare intr-un ziar).
Autorii italieni au propus un alt fundament al actiunii in concurenta neloiala, si
anume protectia unui drept, si anume dreptul de proprietate asupra clientelei. Ideea a fost
preluata in Franta si promovata de G. Ripert. In acest sens, s-a afirmat ca actiunea in con -
curenta neloiala recunoaste un drept privativ asupra unei valori concurentiale care nu este
protejata printr-o lege speciala. Desigur, indepartand afirmatia cu privire la dreptul de pro-
prietate asupra clientelei in fond, comerciantul are un drept de proprietate cel mult asupra
fondului de comert, fara ca aceasta sa presupuna insa si proprietatea asupra clientelei.
Comerciantul are dreptul de a propune clientelei anume bunuri/ servicii, individualizandu-le
ca fiind ale sale, dar nu are siguranta ca clientela va raspunde avansurilor sale. Cat
priveste fundamentarea actiunii pe un drept privativ, nici acest lucru nu s-ar putea sustine,
deoarece dreptul privativ presupune interdicitia oricarei concurente, in timp ce actiunea in
concurenta neloiala exista tocmai pentru ca exista concurenta libera, in anumite limite. In
timp ce drepturile privative sunt aparate in general prin actiunea in contrafacere (care pre-
supune atingerea adusa acestor drepturi), incalcarile aduse concurentei asigura repararea
unui prejudiciu cauzat printr-un act ilicit. Teoria a fost abandonata de jurisprudenta,
deoarece se baza pe ideea ca autorul si victima a o clientela comuna.
50
In fine, exista si opinia conform careia fundamentul actiunii consta in sanctionarea
unui fapt ilicit. Aceast fundamentare a actiunii este cea mai potrivita, fiind in concordanta
cu caracterul ei de actiune in raspundere civila delictuala. Ilicitul consta in abuzul libertatii
comertului care vine din partea agentului economic, si nu in incalcarea unei obligatii gen -
erale de a nu vatama pe altii (deoarece faptul de concurenta presupune prin definitie un
“prejudiciu” adus concurentilor). Este insa vorba de o fapta ilicita pentru a carui existenta
nu se cere un element intentional.
-Tema 4 –
OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR FAȚĂ DE CONSUMATORI
51
4.1. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII, SĂNĂTĂŢII

ŞI SECURITĂŢII CONSUMATORILOR
Comercianţii producători şi ofertanţi de servicii prin reprezentanţii lor manageri, pa-

troni, administratori, şefi de magazine, depozite, etc., au obligaţia de a-şi asuma răspun-
derea pentru:
· oferirea şi comercializarea de produse şi servicii certificate şi testate calitativ,
care nu pun în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
· respectarea condiţiilor igienico-sanitare, a transportului, depozitării, manipulării
şi desfacerii;
· corectitudinea în afaceri şi raporturile cu consumatorii;
· acordarea de garanţii, informaţii exacte cu privire la preţuri, precum şi acor-
darea de despăgubiri pentru daune;
· asumarea autocontrolului asupra comportamentului moral în raporturile cu
consumatorii;
· refuzul vânzării produselor cu termene de valabilitate depăşită, falsificate sau
contrafăcute.
În ceea ce priveşte aceste obligaţii, considerăm a fi esenţială asumarea de către
comercianţi a răspunderii, care trebuie să aibă în vedere cu prioritate protecţia vieţii, sănă-
taţii, securităţii şi intereselor economice şi de informare ale consumatorilor, în conformitate
cu drepturile prevăzute de lege.
În acest sens, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor,
asa cum a fost modificată, rămâne principalul izvor de drept în materie; ordonanţa struc-
turează domeniile politicii consumatorilor, stabileşte drepturile consumatorilor şi obligaţiile
acestora, urmărind următoarele obiective: protecţia vieţii, sanătaţii şi securităţii consumato-
rilor; protecţia intereselor economice ale consumatorilor; informarea şi educarea consuma-
torilor.
În ceea ce priveşte securitatea consumatorului, legislaţia românească este, în mare
parte, aliniată cu aquis-ul comunitar. Legea nr. 245/2004 (Legea nr. 245 din 9 iunie 2004 a
fost publicată in Monitorul Oficial nr. 565 din 25 iunie 2004) privind securitatea generală a
produselor transpune Directiva 95/2001/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Eu-
ropei, referitoare la securitatea generală a produselor. Această reglementare este legea
cadru în domeniu, deoarece ea prevede definiţia termenilor importanţi în materia protecţiei
vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului, precum şi regimul juridic al instituţiilor rele-
vante.
Astfel, conform art. 2 din Legea nr. 245/2004, prin producător se înţelege fabricantul
produsului, care este stabilit în România sau în ţările membre ale Uniunii Europene, pre -
cum şi orice altă persoană care se prezintă ca producător, prin aplicarea pe produs a nu-
melui său sau a altui semn distinctiv.
Producător poate fi şi reprezentantul produsului sau alţi agenţi economici din lanţul
de comercianţi, în condiţiile legii.
Distribuitor este orice agent economic din lanţul de comercianţi a cărui activitate nu
influenţează caracteristicile de securitate ale produselor. În conformitate cu actul normativ
citat, produsele trebuie să fie sigure, adică să nu prezinte un risc pentru securitatea con-
sumatorilor; acest aspect se referă la calitatea produselor sau a lotului de produse, în con-
formitate cu standardele europene.
Consumator este orice persoană care cumpără un produs în scopuri ce nu intră în
domeniul său de activitate comercială sau profesională.
De asemenea, Legea nr. 245/2004 (Articolul 2 din Legea nr. 245/2004) defineşte
noţiunile de produs sigur (orice produs care, în condiţii normale sau rezonabil previzibile
de utilizare, inclusiv, de punere în funcţiune, de instalare şi de necesităţi de întreţinere, nu
52
prezintă nici un risc sau numai riscuri minime compatibile cu utilizarea produsului şi con-
siderate ca acceptabile şi corespunzătoare unui nivel ridicat sănătăţii şi securităţii con-
sumatorilor, luându-se în considerare caracteristicile produsului, în principal compoziţia,
ambalarea, condiţiile de ambalare şi întreţinere, precum şi efectul asupra altor produse,
prezentarea produsului, etichetarea acestuia şi categoriile de consumatori expuse riscului
în cazul utilizării produsului); produs periculos (orice produs care nu îndeplineşte preveder-
ile de la definiţia produsului sigur); risc grav (orice risc semnificativ care necesită o
intervenţie rapidă din partea autorităţilor publice, inclusiv riscurile ale căror efecte nu sunt
imediate).
Legea nr. 245/2004 stabileşte care sunt obligaţiile distribuitorilor de produse: să
acţioneze cu atenţie pentru a contribui la respectarea cerinţelor de securitate; să monitor -
izeze securitatea produselor puse pe piaţă; să informeze asupra riscurilor; să furnizeze
documentele necesare pentru a determina originea produselor; să colaboreze la activi-
tatea producătorilor pentru evitarea riscurilor; să informeze autorităţile competente - în
condiţiile prevăzute în Anexa 1 a legii - asupra eventualelor riscuri.
Capitolul IV al Legii nr. 245/2004 prezintă şi obligaţiile specifice şi responsabilităţile
subiectelor implicate în producerea şi distribuirea produselor. Autoritatea competentă în
România, în sensul legii, este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, care
colaborează cu alte organisme de specialitate în supravegherea pieţei. Tot pentru asigu-
rarea securităţii produselor, acelaşi act normativ prevede în art. 13 situaţii de intervenţie
rapidă; acestea se referă la produsele care prezintă un risc grav pentru sănatatea şi secu-
ritatea consumatorului.
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 245/2004, încălcarea dispoziţiilor
acestui act normativ atrage, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, contravenţională
sau penală a celor vinovaţi.
În sensul prezentei legi, în special al art. 5, autoritatea competentă pentru
supravegherea pieţei privind conformitatea produselor cu cerinţele generale de securitate,
trebuie să ia, după caz, una dintre următoarele măsuri complementare:
· să organizeze, chiar după punerea pe piaţă a produsului, verificări corespunză-
toare ale caracteristicilor de securitate;
· să solicite părţilor interesate toate informaţiile necesare;
· să preleveze mostre de produse spre a le supune analizelor referitoare la secu-
ritate;
· să solicite marcarea cu avertismente corespunzătoare, uşor de înţeles, lizibile şi
inteligibile, în limba română sau în alte limbi, privind riscurile pe care produsele
le pot prezenta;
· pentru orice produs periculos, să interzică punerea sa pe piaţă şi să stabilească
măsurile însoţitoare pentru a asigura respectarea interdicţiei;
Anexa 1 a Legii 245/2004 cuprinde informaţii despre produsele neconforme cu obli-
gaţia generală privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii pe care producătorii şi dis-
tribuitorii sunt obligaţi să le comunice autorităţilor competente.
Procedurile de realizare a schimburilor de informaţii şi pentru situaţii de intervenţie
rapidă în cazul produselor care prezintă un risc grav pentru sănătatea şi securitatea con-
sumatorilor, conţinutul notificărilor, sunt în conformitate cu prevederile stabilite la nivel eu-
ropean, de către autorităţile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene în ma-
terie de securitate a produselor, pe bază de reciprocitate.
În condiţiile în care România consideră că efectele riscului nu depăşesc sau nu pot
depăşi teritoriul său, trebuie să procedeze la notificarea măsurilor preluate, dacă acestea
conţin informaţii care pot prezenta interes pentru statele membre ale Uniunii Europene din
punct de vedere al securităţii produselor, în special dacă apar ca răspuns la un risc nou,
încă nesemnalat în alte notificări.
53
Anexa 2 a Legii 245/2004 cuprinde procedurile pentru aplicarea TRAPEX (Sistemul
Tranziţional de Schimb Rapid de Informaţii ) şi liniile directoare pentru notificări în cazul
existenţei riscurilor grave la adresa vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului.
Punctul naţional de contact, trebuie sa deţină o bază de date privind produsele care
prezinta un risc grav pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor, incluzând, cel puţin :
· date care să permită o identificare precisă a produsului ;
· o descriere completă a riscului prezentat de produsul respectiv, conţinând o sin-
teză a rezultatelor oricărui test sau oricărei analize şi a concluziilor care permit
evaluarea riscului ;
· natura şi durata măsurilor luate sau a acţiunilor întreprinse ori a măsurilor sau
acţiunilor hotărâte ;
· informaţiile privind lanţurile de comercializare şi distribuţia produsului, în particu-
lar privind ţările destinatare.
În condiţiile în care România primeşte o notificare, este obligată să informeze Co-
munitatea Europeană, în termenul stabilit, despre urmatoarele elemente :
· dacă produsul a fost comercializat pe teritoriul ei ;
· măsurile pe care le adoptă privind produsul în cauză, aprecierea riscului sau a
oricărei alte imprejurări speciale care justifică decizia ei, mai ales lipsa de mă-
suri sau de supraveghere ;
· orice informaţie complementară, pertinentă, pe care a obţinut-o privind riscul re-
spectiv, inclusiv rezultatele testelor sau ale analizelor.
Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, conţine dispoziţii care pre-
văd interzicerea comercializării de produse sau prestări de servicii care, utilizate in condiţii
normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor (art.3). Pentru
aceasta, produsele se comercializează numai în cadrul termenului de valabilitate stabilit.
De asemenea, este interzisă producerea produselor falsificate sau contrafăcute.
Guvernul, prin organismele sale specializate, stabileşte norme şi reglementări
specifice, sau le îmbunătăţeşte pe cele existente, când situaţia o impune cu privire la: fab-
ricarea, importul, transportul, depozitarea, pregătirea pentru vânzare şi vânzarea pro-
duselor, furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii op-
time, în mod deosebit a celor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumato -
rilor.
În acest context, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1995 obligă toţi comercianţii
care desfăşoară activităţi în domeniul producţiei de produse alimentare supuse comercial-
izării să ia masurile necesare pentru a elimina riscul de contaminare sau degradare a pro-
duselor şi transformarea acestora în produse improprii consumului uman.
Aceştia pot desfăşura activităţi în domeniul producţiei de produse alimentare desti-
nate comercializării numai în baza unor licenţe de fabricaţie acordate pentru fiecare pro-
dus alimentar în parte, la solicitarea comerciantului interesat, cu menţiunea că ele nu sunt
transmisibile.
Produsele alimentare pot fi fabricate de către comercianţii care desfăşoară activităţi
în domeniul producţiei de bunuri alimentare numai după avizarea de către Ministerul
Sănătăţii că sunt apte pentru consum uman şi cu respectarea condiţiilor de calitate şi
tehnice prevăzute în standarde, caiete de sarcini, specificaţii tehnice, norme sanitare şi
sanitare veterinare, în vigoare.
Răspunderea pentru calitatea produselor alimentare fabricate în ţară, revine comer-
ciantului sub a cărui marcă sunt comercializate, iar în cazul produselor din import, comer-
ciantului care a efectuat importul.
Ordonanţa Guvernului nr. 42/1995 (Articolul 8 din Ordonanta Guvernului nr.
42/1995, modificata şi completată.) prevede că stabilirea termenului de valabilitate pentru
produsele alimentare se face de către comerciantul producător, pe răspunderea sa, sau
prin colaborare cu unităţi de cercetare şi laboratoare specializate, după experimentări
54
prealabile, interzicându-se prelungirea termenului de valabilitate expirat, prin reetichetare
sau reambalare.
Coroborat cu obligaţiile Guvernului, a organismelor sale specializate în protecţia
vieţii, securităţii şi sănătăţii consumatorilor, comercianţii au următoarele obligaţii:
· Să comercializeze numai produse şi servicii testate şi certificate conform
normelor legale şi care respectă condiţiile colective prevăzute în contracte, ast-
fel încât să nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
· Să oprească livrările, respective sa retragă de pe piaţă sau de la beneficiari pro-
dusele la care organismele abilitate de lege sau specialiştii proprii au constatat
neîndeplinirea caracteristicilor calitative prescrise sau care ar putea afecta viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor;
· Să anunţe imediat existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că
a afectat sau poate afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
· Să asigure condiţii igienico-sanitare în producţie, pe timpul transportului, manip-
ulării, depozitării şi desfacerii, conform normelor sanitare în vigoare.
4.2. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA INTERESELOR

ECONOMICE ALE CONSUMATORILOR
În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 (Articolul 14 din

Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată), Guvernul este obligat să
adopte reglementări specifice în scopul prevenirii şi combaterii practicilor ce dăunează in-
tereselor economice ale comercianţilor.
În relaţiile cu consumatorii, comercianţii au obligaţia de a se comporta în mod
corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive (art. 9 din Ordonanta Guvernului nr.
21/1992).
În acest sens, la încheierea contractelor, consumatorii au următoarele drepturi:
· Libertatea de a lua decizii, la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se im-
pune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive în
vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;
· De a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a
celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a
preţului sau tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a
dobânzilor;
· De a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care
nu corespund clauzelor contractuale;
· De a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata medie
de utilizare a produselor, stabilită în documentele normative sau tehnice ori
declarată de către producător sau convenită de părti;
· De a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu
exactitate, în prealabil; majorarea preţului stabilit iniţial este posibilă numai cu
acordul consumatorului.
4.3. OBLIGAŢIILE INSTITUITE PRIN LEGEA 193 DIN 6 NOIEMBRIE 2000

PRIVIND CLAUZELE ABUZIVE DIN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE
COMERCIANŢI ŞI CONSUMATORI
Prin Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 (publicată în Monitorul Oficial nr. 560 din
10 noiembrie 2000, modificată şi completată) s-a reglementat cadrul juridic privind
clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi între comercianţi şi con-
sumatori. Potrivit acestui act normativ, în orice contract care se încheie între comerciant si
consumator cu privire la vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, vor fi cuprinse
55
clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare
cunoştinţe de specialitate. Dacă exista dubiu cu privire la interpretarea unor clauze con-
tractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.
Legea nr. 193 defineşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică sau grupul de
persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor autor-
izate, profesionale sau comerciale. Tot astfel, comerciantul este definit ca fiind orice per-
soană fizică sau juridică ce încheie un contract în cadrul unei activităţi autorizate, comer -
ciale sau profesionale (art. 2 din lege). Prevederile acestui act normativ se aplică şi
bonurilor de comandă sau bonurilor de livrare, biletelor, tichetelor şi altor documente care
conţin stipulări sau referiri la condiţiile generale prestabilite.
O clauză contractuală va fi considerată abuzivă dacă nu a fost negociată în mod di-
rect cu consumatorul şi dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Dacă o clauză contractuală a fost stabilită
fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, ea va fi considerată ca nefi-
ind negociată direct cu consumatorul. Este cazul contractelor standard preformulate sau
condiţiilor generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciu-
lui respectiv. Este de datoria comerciantului să prezinte probe care să ateste că o clauză
standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul (Ionel Didea, Op. cit..
pag.251).
În situaţia contractelor standard preformulate, comerciantul este obligat să remită,
la cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care-l propune.
În cazul in care consumatorul sau organele abilitate de lege constată existenţa unor
clauze abuzive cuprinse în contract, acestea nu vor produce efecte asupra consumatoru-
lui. Totodată, contractul se va derula în continuare, numai cu acordul consumatorului şi nu-
mai după eliminarea clauzelor abuzive, contractul mai poate continua. În caz negativ, con-
sumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz daune
interese.
Pentru respectarea dispoziţiilor Legii 193/2000 au fost desemnaţi cu atribuţii de
control reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi
alţi specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor.
Aceste organe de control efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate,
încheie procese-verbale prin care consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor
efectuate, menţionând şi articolele din lege care au fost încălcate de comerciant. Aceste
procese - verbale se înaintează de îndată la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a
săvârşit fapta sau în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul, după caz, sediul, contrave-
nientul.
Instanta de judecată aplică sancţiunea contravenţională în cazul în care constată
existenţa clauzelor abuzive în contract, dispunând totodată, sub sancţiunea daunelor,
modificarea clauzelor contractuale, în cazul în care contractul rămâne în vigoare, sau des-
fiinţarea acelui contract, cu daune interese. Dacă instanţa de judecată nu constată exis-
tenţa clauzelor abuzive în respectivul contract, va proceda la anularea procesului-verbal
întocmit.
Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate ce conţin clauze abuzive se pot
adresa şi direct organelor judecătoreşti, conform prevederilor Codului civil şi ale Codului
de procedură civilă.
În anexa 1 a Legii nr. 193 din 6 noiembrie 2000 este inserată lista cuprinzând
clauzele considerate ca fiind abuzive, respectiv acele prevederi contractuale care :
a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral clauzele contrac-
tuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de consumator
prin semnarea acestuia;
56
b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a
avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale chiar şi în
situaţiile în care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pen-
tru perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada
limită la care acesta putea să-şi exprime opţiunea a fost insuficientă ;
e) dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului,
clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie
furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a
unui serviciu;
f) dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şi
serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în
cazurile în care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale ;
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîn-
deplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta comparativ cu pagubele
suferite de comerciant ;
j) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul în cazurile
în care : comerciantul a modificat unilateral clauzele menţionate la litera e) ;
comerciantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale ;
k) exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării
sau decesului consumatorului ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a comer-
ciantului privind utilizarea produselor şi serviciilor ;
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a ex-
ercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor în
special prin arbitraj ;
m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor
evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care,
potrivit legii, fac obiectul unei alte părţi în contract;
n) nu dau dreptul comerciantului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe
persoane - agent, mandatar, etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest
transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de con-
sumator ;
o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o cre-
anţă pe care el ar avea-o asupra comerciantului ;
p) permit stabilirea preţului la livrare sau creşterea preţului la livrare, faţă de cel
stabilit la încheierea contractului, în măsura în care nu se dă dreptul consuma-
torului de a rezilia contractul când consideră că preţul este prea mare faţă de
cel stabilit iniţial ;
q) permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul
neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a
prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator,
în cazul neexecutării contractului de către comerciant ;
r) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să
prevadă acelaşi drept şi pentru consumator ;
s) dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată
nedeterminată fără un anunţ prealabil, cu excepţia unei motivaţii pertinente,
acceptată de către consumator prin semnarea contractului.
57
4.4. OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR PRIVIND INFORMAREA
CONSUMATORILOR
Comercianţii au obligaţia legală de a informa pe consumatori, în mod complet,

corect şi precis, pentru a le oferi posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate
cu interesele lor şi pentru a fi în măsură să utilizeze produsele şi serviciile oferite potrivit
destinaţiei acestora, în deplină securitate (Ionel Didea, Op. cit., pag.253 şi următ.). Infor-
marea consumatorului se realizează obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracteri-
zarea a produselor oferite, care se înscriu la vedere, după caz, pe produs, etichetă, am-
balaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire sau altele asemenea.
Informaţiile trebuie să fie scrise în limba română, indiferent de ţara de origine a pro-
dusului şi trebuie să cuprindă : denumirea produsului, marca producătorului, cantitatea,
preţul, termenul de garanţie, principalele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia,
eventualii aditivi sau ingrediente folosite, eventualele riscuri previzibile, contraindicaţii şi
modul de utilizare, de manipulare, de conservare sau de păstrare, valoarea nutritivă la pro-
dusele alimentare preambalate.
Produsele de folosinţă îndelungată sunt însoţite şi de declaraţie de conformitate,
termen de valabilitate, certificat de garanţie, şi, după caz, cartea tehnică ori instrucţiuni de
folosire, care cuprind principalele caracteristici ale produsului, condiţiile de instalare, ex-
ploatare, întreţinere, data fabricaţiei, termenul de garanţie şi eventualele riscuri ce pot
apărea în urma nerespectării instrucţiunilor.
De la prevederile menţionate fac parte mărcile de fabrică sau de comerţ, denumirile
de firme ori societăţi comerciale, denumirea produselor tipice cunoscute publicului larg,
precum şi termenii străini utilizaţi în mod curent şi care se găsesc în dicţionarele uzuale.
Pentru produsele din import, textul în limba română poate fi completat cu traduceri în una
sau mai multe limbi străine care vor fi stabilite de către Guvern. În plus, comercianţii sunt
obligaţi să demonstreze consumatorilor la cererea acestora, cu ocazia cumpărării, modul
de utilizare şi funcţionalitatea produselor ce urmează a fi vândute; la lansarea pe piaţă a
produselor, comercianţii sunt obligaţi să efectueze demonstraţii de utilizare.
În cazul serviciilor, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului,
timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaratia
de conformitate. Comercianţilor li se interzice şi prezentarea prin publicitate (cataloage,
prospecte etc.) a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, al -
tele decât cele efectiv realizate.
De asemenea, mai au următoarele obligaţii : afişarea preţurilor şi tarifelor în mod
vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit ; comercializarea produselor şi prestarea
serviciilor în locuri autorizate ; afişarea obligatorie, în mod vizibil, a denumirii firmei şi a
numărului autorizaţiei acesteia.
Un rol important în informarea consumatorilor îl are Hotărârea Guvernului nr.
106/07.02.2002 (H. G. nr.106 din 7 februarie 2002 a abrogat prevederile H. G. nr.
784/1996 şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 27 februarie 2002.), modificată
şi completată, pentru aprobarea normelor metodologice privind etichetarea produselor ali-
mentare. Scopul etichetării este acela de a oferi consumatorilor informaţiile necesare, sufi-
ciente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel
produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor fi -
nanciare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi. Informaţi -
ile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii la achiziţionarea pro -
duselor în privinţa caracteristicilor produsului alimentar, a naturii, identităţii, proprietăţilor,
compoziţiei, cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei, metodelor de fabricaţie sau
producţie, precum şi atribuirii de efecte sau proprietăţi, pe care, de fapt, produsele nu le
posedă.
58
Normele conţin prevederi fără echivoc privind etichetarea produselor preambalate şi
a celor neambalate, precum şi menţiuni suplimentare privind etichetarea pe grupe de pro-
duse (lapte de consum, sortimente de lapte deshidratat, iaurt, smântână, brânzeturi, unt,
margarină, carne şi produse din carne, ouă şi produse din ouă legume, fructe, sucuri, nec-
tar şi sirop din fructe, băuturi răcoritoare, sucuri din legume, conserve de fructe, cacao,
ciocolată, cafea şi derivaţi din cafea, sare condimente, vin şi produse din vin, băuturi al-
coolice, oţet, îngheţată ).
– Tema 5 –
RĂSPUNDEREA COMERCIANȚILOR
59
5.1. ASPECTE GENERALE
Legislaţia internă în domeniul protecţiei consumatorilor conţine prevederi referitoare

la răspunderea în cazul încălcării normelor referitoare la drepturile consumatorilor, precum
şi sancţiunile corespunzătoare acestor încălcări. Menţionăm că acţiunea de încălcare a
drepturilor privind protecţia consumatorilor este, în principal, o acţiune civilă, fie delictuală,
fie contractuală, dar în cvasi totalitatea actelor normative în materie este prevăzută şi
răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz.
În funcţie de calitatea celeilalte părţi contractante, protecţia consumatorului se real-
izează fie prin mijloace specifice dreptului civil în general - Codul civil, ca drept comun în
materie - fie prin intermediul legilor speciale, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992
privind protecţia consumatorului, modificată şi completată ce prevalează Codului civil
atunci când cealaltă parte în contractul pe care îl încheie consumatorul are calitatea de
comerciant. Astfel, în Ordonanţă se instituie în sarcina comercianţilor obligaţiile de infor-
mare, de garanţie contractuală pentru viciile ascunse, dar şi pentru cele aparente ale pro-
duselor, obligaţia de a da dovadă de bună-credinţă în redactarea clauzelor contractuale,
precum şi obligaţia de securitate cu privire la viaţa, sănătatea şi securitatea consumato-
rilor.
În acest sens, art. 42 din Ordonanţa nr. 21/1992 prevede: “Agenţii economici
răspund pentru orice pagubă datorată unor deficienţe privind calitatea produselor sau ser-
viciilor, apărută în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora şi care nu
este imputabilă consumatorului, precum şi unor eventuale vicii ascunse constatate pe du -
rata medie de utilizare, care nu permit utilizarea de către consumator a produsului sau ser-
viciului potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat şi achiziţionat sau care pot afecta
viaţa, sănătatea ori securitatea consumatorilor. Răspunderea se menţine şi în cazul în
care livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preţ redus
ori dacă acestea se comercializează ca piese de schimb sau se distribuie sub alte forme’’.
Prezenta ordonanţă reglementează şi situaţia răspunderii solidare - atunci când două sau
mai multe persoane au cauzat aceeaşi pagubă.
Deşi art. 3 lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 se referă la problema răspun-
derii pentru prejudiciile cauzate asupra vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor, acest
act normativ nu o detaliază, ceea ce înseamnă că urmează a se aplica dreptul comun în
materie. În acest sens, unii autori consideră că răspunderea pentru astfel de prejudicii este
contractuală (J. L. Fagnart, op. cit. pag. 293-294.), iar opinia dominantă arată că viaţa,
sănătatea, integritatea corporală nu sunt susceptibile de a face obiectul negocierii contrac-
tuale (C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generala a obligaţiilor, vol II, Editura All
Beck, Bucureşti , 2004, pag. 357); aşadar, când ele sunt vătămate putem apela doar la
normele juridice ce reglementează răspunderea delictuală.
În cadrul răspunderii delictuale, comerciantul este tras la răspundere indiferent dacă
prejudiciul a fost cauzat unui consumator, astfel cum a fost el definit, sau unui neconsuma-
tor.
Conform art. 42 indice 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 în condiţiile în care
este angajată răspunderea civilă delictuală a agentului economic, consumatorul prejudiciat
trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi
pagubă.
Aşadar, fundamentul răspunderii comerciantului producător este prezumţia de
răspundere ; victima prejudiciului nu trebuie decât să facă dovada că fabricantul a pus pro-
dusul în circulaţie, produs care i-a provocat un prejudiciu. Răspunderea comerciantului
este, deci, una obiectivă, acesta neputând să o înlăture decât dacă face dovada că preju-
diciul este rezultatul forţei majore a faptei victimei sau a unui terţ, ori că nu a pus produsul
în circulaţie.
60
Aceeaşi ordonanţă prevede cazurile în care agentul economic este exonerat de
răspundere (Articolul 42 indice 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi
completată), respectiv atunci când dovedeşte existenţa uneia dintre situaţiile următoare:
· nu el este cel care a pus produsul în circulaţie ;
· defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus
în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului din cauze
neimputabile lui ;
· produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă
de distribuţie în scop economic ;
· paguba se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de reglemen-
tările emise de autorităţile competente ;
· nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice la momentul punerii în circulaţie a pro-
dusului nu i-a permis depistarea existenţei defectului.
Ordonanţa reglementează şi un caz special în care comerciantul este exonerat de
răspundere, şi anume, atunci când producătorul de componente dovedeşte că defectul
este imputabil fabricantului produsului finit, datorită proiectării greşite a ansamblului în care
acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de către acesta (art. 42 indice 3).
În sensul prezentei ordonanţe, răspunderea agentului economic poate fi limitată de
către instanţa competentă în cazul în care paguba este cauzată, împreună de defectul pro-
dusului şi culpa consumatorului vătămat sau prejudiciat ori a altei persoane, pentru care
aceasta este ţinută să răspundă.
Dreptul la acţiune pentru repararea pagubei ce decurge din prevederile ordonanţei,
se prescrie în termen de 3 ani, termen care curge de la data la care reclamantul a cunos-
cut sau ar fi trebuit să cunoască paguba, defectul şi identitatea agentului economic, însă
nu mai târziu de la împlinirea a 10 ani de la data la care agentul economic a pus produsul
în circulaţie, cu condiţia ca paguba să se fi produs înăuntrul termenului de 10 ani.
Acţiunea pentru repararea pagubelor produse este de competenţa instanţei de
judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba sau consumatorul ori agentul eco-
nomic îşi are domiciliul sau sediul.
Referitor la obligaţia de garanţie contractuală a comerciantului, aceasta diferă de
obligaţia prevăzută în art. 1336 C.civ., potrivit căreia vânzătorul răspunde faţă de
cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. În relaţiile dintre comerciant şi con -
sumator este greu să se pună problema evicţiunii, iar obligaţia de garanţie împotriva vici-
ilor îmbracă o altă formă şi anume aceea a obligaţiei pentru calitatea produselor, care în-
globează atât viciile ascunse, cât şi pe cele aparente.
Deşi Codul civil (art. 1353) precizează că vânzătorul nu este răspunzător de viciile
aparente, obligaţia comerciantului de a remedia sau înlocui în mod gratuit produsele şi
serviciile achiziţionate de consumatori, precum şi de a acorda despăgubiri pentru pierder-
ile suferite ca urmare a deficienţelor acestora în cadrul termenului de garanţie sau de vala-
bilitate (art. 12 din Ordonanţa 21/1992) poate fi interpretată ca fiind una din garanţiile îm-
potriva viciilor aparente ale produselor.
§ 1. Regulile speciale stabilite de codul comercial

Art. 70 C. com. dispune : « Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind dintr-
o altă piaţă, este dator să denunţe vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la
primire, ori de câte ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiilor excepţionale în
care se află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului. Odată acest termen expirat,
cumpărătorul nu mai poate fi primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut ».
Din dispoziţiile citate rezultă unele particularităţi privind răspunderea pentru viciile
lucrului. Astfel, în materie comercială, vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile as-
cunse, cât şi pentru viciile aparente, iar răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente
priveşte bunurile care se vând de pe o piaţă pe alta ori bunurile care, deşi circulă pe
61
aceeaşi piaţă, nu au fost preluate personal de către cumpărător ; când bunurile se transmit
de pe o piaţă pe alta şi sunt preluate personal de către cumpărător, vânzătorul nu va
răspunde pentru viciile aparente (Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2007, pag. 437).
Aşa cum prevede art. 70 C. com., cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţă
vânzătorului viciile aparente constatate, în termen de două zile de la primirea bunurilor
(Termenul se calculează pe zile libere, conform art. 101 Cod de proc. civ.). Legea permite
prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru cunoaşterea viciilor aparente,
datorită condiţiilor excepţionale în care s-ar afla lucrul vândut ori cumpărătorul. Potrivit
legii, după expirarea termenului, cumpărătorul nu mai poate reclama viciile aparente ale
bunurilor primite.
Dacă viciile aparente nu au fost aduse la cunoştinţa vânzătorului în termen,
cumpărătorul poate reclama viciile aparente în termen de 3 ani (art. 3 din Decretul
167/1958). Termenul curge de le data naşterii dreptului la acţiune, adică de la constatarea
viciilor aparente.
În privinţa viciilor ascunse, Codul comercial reglementează numai termenul înlăun-
trul căruia cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile ascunse ale
bunurilor. Acest termen este tot de două zile, socotit de la descoperirea viciilor. Şi în acest
caz, expirarea termenului decade pe cumpărător din dreptul de a mai reclama viciile lucru-
lui vândut.
Condiţiile şi efectele răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului vândut sunt pre -
văzute de Codul civil şi Decretul 167/1958.
Codul comercial cuprinde anumite dispoziţii privind constatarea calităţii şi condiţiilor
mărfii vândute ( art. 71 şi 72 C. com.) (Cu toate că aceste reguli sunt prevăzute doar în
materia vânzării-cumpărării, în doctrină se consideră căele sunt aplicabile şi celorlalte con-
tracte comerciale (mandat, comision, etc.)).Potrivit acestor prevederi legale, la cererea
cumpărătorului sau a vânzătorului, preşedintele instanţei judecătoreşti poate dispune con-
statarea de către unul sau mai mulţi experţi a calităţii şi stării în care se află lucrul vândut.
Prin aceeaşi hotărâre sau prin hotărâre separată se poate dispune sechestrarea lu-
crului vândut sau depunerea lui într-un depozit public, ori în alt loc public pe care îl va sta-
bili. Dacă păstrarea bunului poate aduce mari pagube sau ocaziona cheltuieli însemnate
se poate dispune chiar vinderea lucrului.
În această situaţie, intervenţia preşedintelui instanţei de judecată se realizează pe
calea ordonanţei preşedinţiale şi face parte din jurisdicţia graţioasă, ea putând fi dispusă
chiar fără citarea părţii adverse (Raul Petrescu, Teoria generala a obligaţiilor comerciale,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, pag.130). Hotărârea prin care se ia una din măsurile
menţionate trebuie să fie comunicată celeilalte părţi înainte de punerea ei în aplicare, în
condiţiile art. 72 C. com. În cazul necomunicării hotărârii, dacă viciile mărfii sunt contes-
tate, cumpărătorul va trebui să facă dovada identităţii şi viciile mărfii cumpărate.
§ 2. Garanţia calităţii produselor în condiţiile reglementării speciale a pro-

tecţiei consumatorilor
Potrivit art. 12 din Ordonanţa de Guvern nr. 21/1992, modificată şi completată, con-
sumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea sau înlocuirea gratuită a
produselor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmarea a defi-
cienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate. Asadar, în ter-
menul de garanţie sau de valabilitate al produselor, agentul economic va raspunde pentru
toate deficienţele consatate în cadrul acestui termen, fără a se face vreo distincţie între
viciile aparente şi viciile ascunse.
Termenul de garanţie este definit, conform ordonanţei, ca fiind limita de timp care
curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau pres-
62
tatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului achi-
ziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorului.
Termenul de valabilitate este definit, conform ordonanţei, ca fiind limita de timp care
curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau
prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului
achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu constituie, potrivit ordonanţei, limita de
timp stabilită de producător, pâna la care un produs perisabil sau un produs care în scurt
timp poate prezenta un pericl imediat pentru sănătatea consumatorului îşi păstrează car-
acteristicile specifice, dacă au fost respectate condiţiile de transport, depozitare, manipu -
lare şi păstrare ; pentru produsele alimentare acesta reprezintă data limită de consum.
Atât termenul de garanţie, cât şi termenul de valabilitate curg de la data dobândirii
produsului de către consumator.
Consumatorul care constată în termenul de garanţie anumite deficienţe ale pro-
duselor poate să ceară agentului economic remedierea sau înlocuirea produselor ori resti-
tuirea preţului. În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere în-
locuirea produselor sau restituirea preţului.
Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim, stabilit de organul
administraţiei publice abilitat legal în cazul produselor de larg consum şi a celor de folos-
inţă indelungată, ori prevăzut în contract în cazul celorlalte produse .
Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative are loc gratuit în cazul produselor la
care timpul de nefuncţionare din cauza deficienţelor depăşeşte 10% din termenul de
garanţie, precum şi în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice (produse
cu termen de valabilitate) care prezintă abateri faţă de caracteristicile prescrise.
Restituirea preţului este posibilă în aceleaşi condiţii ca şi înlocuirea produsului,
legea prevăzând un drept de opţiune al consumatorului, între a cere înlocuirea produselor
şi restituirea contravalorii acestora. Restituirea contravalorii produsului sau serviciului se
va face la valoarea actualizată a acestuia, calculată în funcţie de indicele de inflaţie ; val-
oarea actualizată astfel calculată nu va putea fi mai mică decât contravaloarea produsului
sau serviciului pe care agentul economic obligat la restituire o percepe pentru produse sau
servicii de acelaşi fel, în momentul restituirii.
Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative cu alte produse corespunzătoare cali-
tativ ori restituirea preţului produselor se face imediat după constatarea imposibilităţii
folosirii produselor, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului.
În situaţia remedierii sau a înlocuirii produselor necorespunzătoare calitativ, con-
sumatorul poate solicita plata de despăgubiri, în condiţiile stabiliter în contract sau în cele
prevăzute de dreptul comun.
Potrivit art. 12 din Oronanţă, după expirarea termenului de garanţie, consumatorii
pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului
pentru care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de
utilizare a acestora. Aşadar, expirarea termenului de garanţie nu duce la încetarea răspun-
derii agentului economic pentru calitatea produselor. Acesta va răspunde în continuare,
dar numai pentru viciile ascunse ale produselor care au apărut în cadrul duratei medii de
utilizare a produselor în cauză.
O atare răspundere este exclusă pentru produsele pentru care există un termen de
valabilitate.
Viciile ascunse sunt deficiente calitative ale unui produs livrat sau a unui serviciu
prestat care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de către consumator prin
mijloacele obişnuite de verificare (art. 2 din ordonanţa republicată)
Durata medie de utilizare constituie, potrivit ordonanţei, intervalul de timp, stabilit în
documentele tehnice normative sau declarat de producător ori convenit de părţi, în cadrul
căruia produsele de folosinţă îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale,
dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.
63
În cazul în care apar vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor, consuma-
torul (cumpărătorul) are dreptul să pretindă agentului economic (vânzător) remedierea sau
înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului pentru care au
fost realizate. Această răspundere nu există în cazul când se face dovada că nu au fost
respectate de către consumator condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi ex-
ploatare a produselor.
Remedierea deficienţelor se face într-un termen maxim, stabilit ca şi în cazul
răspunderii în termenul de garanţie, cu precizarea că termenul curge de la finalizarea ex -
pertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru (Articolul 13 alin. (2) din Ordonan-
ta Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată.).
Înlocuirea produselor poate fi cerută atunci când remedierea nu asigură menţinerea
caracteristicilor calitative prescrise ale produselor.
Dacă datorită viciilor produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu, el este în
drept să pretindă despăgubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dreptului comun.
Termenul de prescripţie pentru reclamarea viciilor ascunse este de şase luni, afară
de cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie (Articolul 5 din Decretul 167/1958 privind
prescripţia extinctivă). Termenul începe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar numai
dacă acestea au fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor, ter-
menul de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (3) din Decretul 167/1958, fiind înlocuit cu durata
medie de utilizare a produselor.
Pentru protejarea intereselor consumatorului, art. 17 din ordonanţă prevede ca
vânzătorul trebuie să asigure toate operaţiunile necesare repunerii în funcţiune, înlocuirii
produselor ori remedierii serviciilor reclamate în cadrul termenului de garanţie sau de vala -
bilitate, respectiv pentru vicii ascunse în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.
Vânzătorul trebuie să asigure şi operaţiunile ocazionate de transportul, manipu-
larea, diagostcarea, expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora, precum
şi să suporte cheltuielile legate de acestea, situaţie care nu îl exonerează de răspundere
pe producător în relaţia sa cu vânzătorul.
Când consumatorul a fost indus în eroare de către vânzător cu privire la însăşi
substanţa produsului achizitionat, el are la îndemână acţiunea în anulare.
Comerciantul răspunde şi pentru clauzele contractuale abuzive (Ionel Didea,
Obligaţiile profesionale ale comercianţilor, Editura Paralela 45, Bucureşti ,2003, pag. 257)
din contracte, atunci când se încalcă de către vânzător principiul bunei credinţe. Clauzele
contractuale abuzive pot figura în cuprinsul contractului, ele pot îngreuna obligaţiile con-
sumatorului, pot impune restricţii acestuia la exercitarea libertăţilor contractuale în rapor-
turile cu terţii, pot priva consumatorul de diferite dispoziţii din dreptul comun care le sunt
favorabile etc.
De asemenea, este posibil, însă, ca ele să nu apară în contract, ci să fie înscrise în
aşa-numitele condiţii generale, la care face trimitere documentul principal sau să fie
cuprinse pe spatele facturilor expediate consumatorului după încheierea contractului etc.
Indiferent dacă figurează sau nu în contract, comerciantul răspunde pentru clauzele
abuzive. În această situaţie, este în interesul consumatorului ca sancţiunea să urmărească
anularea clauzelor abuzive şi nu a contractului în întregime.
În acest sens, în vederea protejării intereselor consumatorului şi angajării răspun-
derii comerciantului pentru prejudiciul cauzat, ordonanţa sancţionează cu nulitatea abso-
lută orice clauză abuzivă contractuală de limitare sau exonerare de răspundere a agentului
economic, încheiată între comerciant şi consumator (Articolul 42 indice 5 din Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată.).
Referitor la obligaţia de informare ce revine comerciantului, aceasta îşi are originea,
pe de o parte, în principiul bunei credinţe ce trebuie să subziste în orice convenţie şi care
impune părţilor actului juridic o conduită onestă şi loială, iar pe de altă parte, în domeniul
contractual, în materaia viciilor de consimţământ (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introduc-
64
ere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.131-
137).
Incident în această materie este dolul carea poate consta fie într-un fapt comisiv, fie
într-unul omisiv (dol prin reticenţă), situaţie în care una din părţile raportului juridic contrac-
tual (comerciantul) păstrează tăcerea supra unor împrejurări care prezintă importanţă pen-
tru cealaltă parte (consumatorul), provocâdu-i acestuia din urmă un prejudiciu.
În raportul comerciant-consumator, poate fi întâlnită şi eroarea, ca viciu de con-
simţământ, în special în forma erorii asupra substanţei produsului achiziţionat (error in
substantiam), situaţie în care consumatorul are la îndemână acţiunea în anulare a contrac-
tului. Aşadar, o atare neinformare a consumatorului asupra elementelor esenţiale ale pro-
duselor şi asupra condiţiilor contractuale atrage răspunderea comerciantului, contractul
încheiat putând fi anulat.
De asemenea, obligaţia de informare face obiectul aplicării particulare în cadrul
obligaţiei vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător împotriva viciilor ascunse (Stanciu D.
Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007).
5.2. RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA PREVEDERILOR ORDONANTEI

GUVERNULUI NR.21/1992 PRIVIND PROTECTIA CONSUMATORILOR
Încălcarea prevederilor acestei ordonanţe atrage răspunderea materială, civilă,

contravenţională sau penală după caz.
Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în asfel de condiţii încât, potrivit
legii penale, să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte (Articolul 46 din Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată.):
· comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii
normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumato-
rilor ori interesele economice ale acestora ;
· producerea, importul şi comercializarea de către producători a produselor
falsificate sau contrafăcute ;
· punerea pe piaţă a unor produse nesigure, netestate şi/sau necertificate con -
form actelor normative în vigoare, produse care nu respectă condiţiile pre-
scrise sau declarate ;
· neasigurarea în producţie a condiţiilor igienico-sanitare conform normelor
sanitare în vigoare ;
· nefolosirea în cadrul serviciilor prestate de produse şi proceduri sigure,
netestate şi/sau necertificate conform actelor normative în vigoare, precum şi
neanunţarea imediată a existenţei pe piaţă a oricărui produs despre care se
cunoaşte că este periculos;
· nerestituirea contravalorii sau neînlocuirea produsului achiziţionat ori a servi-
ciului prestat la valoarea actualizată a acestuia ;
· neoprirea livrărilor, respectiv neretragerea de pe piaţă sau de la consumatori
a produselor la care organele abilitate sau specialiştii proprii au consatat
neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta
viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, dacă această măsură con-
stituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective ;
· neanunţarea imediată de către distribuitori a autorităţilor publice competente,
precum şi producatorul despre existenţa pe piaţă a oricărui produs despre
care au cunoştinţă că este periculos ;
· neretragerea de către distribuitori de la comercializare a produselor la care
organele abilitate de lege au consatat că nu îndeplinesc caracteristicile pre-
scrise sau declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc prin care se pot
elimina neconformităţile respective ;
65
· comercializarea produselor în afara termenului de valabilitate sau al durabil-
ităţii minimale înscrise pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau în docu-
mentele însoţitoare ;
· neasigurarea de către distribuitori că produsele oferite spre comercializare
sunt sigure şi respectă condiţiile prescrise ori declarate, precum şi comer-
cializarea de produse despre care aceştia deţin informaţii sau consideră că
sunt periculoase ;
· neasigurarea de către distribuitori a condiţiilor tehnice stabilite de producător,
precum şi a condiţiilor igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării,
depozitării şi desfacerii, conform normelor în vigoare ;
· nerespectarea de către prestatorii de servicii a conditiilor prescrise sau
declarate, şi a clauzelor prevăzute în contracte, precum şi neasigurarea la
prestarea serviciilor, a condiţiilor tehnice stabilite de producător, precum şi a
condiţiilor igienico-sanitare, conform normelor în vigoare ;
· introducerea pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu corespund carac-
teristicilor prescrise sau declarate, necomportarea în mod corect în relaţiile
cu consumatorii ori folosirea de practici comerciale abuzive;
· utilizarea de mijloace de măsurare şi control neadecvate, neverificate
metroulogic ori care sunt nelizibile sau nu se află la vederea cumparătorului ;
· neremedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori neînlocuirea
produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de vala-
bilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului în termenul maxim stabilit
de actele normative în vigoare sau cel stabilit prin contract ;
· neasigurarea de către vânzător a operaţiunilor necesare repunerii în funcţi-
une, înlocuirii produselor ori remedierii serviciilor reclamate în cadrul ter-
menului de garanţie sau de valabilitate, respectiv pentru vicii ascunse în
cadrul duratei medii de utilizare, precum şi a celor ocazionate de transportul,
manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi am-
balarea acestora ;
· neinformarea consumatorilor în mod complet, corect şi precis asupra carac-
eristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite prin elementele de
identificare ale acestora, respectiv : denumirea produsului, denumirea şi/sau
marca producătorului, adresa producătorului, cantitatea şi, după caz, ter-
menul de garanţie, de valabilitate sau durata valabilităţii minimale, princi-
palele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia, aditivii folosiţi, despre
eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare,
conservare sau păstrare, despre contraindicaţii, precum şi despre valoarea
nutritivă la produsele alimentare preambalate şi despre ţara producătoare, în
cazul produselor de import ;
· împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice însărcinate
cu protecţia consumatorilor de a exercita atribuţiile de serviciu referitoare la
prevenirea şi combaterea faptelor care pot afecta viaţa, sănătatea sau secu-
ritatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora ;
· nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, dacă fapta
a avut ca urmare vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a uneia sau
mai multor persoane.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac, potrivit Ordonanţei de
Guvern nr. 21/1992, modificată, de către agenţii constatatori, respectiv reprezentanţii îm-
puterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de reprezen-
tanţii împuterniciţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor stabilite
de actele normative în vigoare.
66
Contravenţiile menţionate se sancţionează cu amendă sau cu închisoare contra-
venţională. În cazul sancţiunii amenzii, atunci când ea este aplicată persoanelor juridice,
limitele minime şi maxime se dublează. În cazul sancţiunilor cu închisoare contravenţion-
ală, măsura se aplică de către instanţa competentă la sesizarea organului din care face
parte agentul constatator. Organele de poliţie sunt obligate să acorde, la cerere, sprijinul
necesar persoanelor împuternicite, aflate în exerciţiul funcţiunii sau să le însoţească, după
caz.
Contravaloarea produselor prelevate şi a cheltuielilor legate de testarea acestora se
suportă de către organul administraţiei publice, dacă în urma testării nu se constată
neconformităţi faţă de cerinţele de securitate şi/sau de calitate prescrise ori declarate. În
caz contrar, cheltuielile respective se suportă de către agentul economic (Articolul 49 din
Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, modificată şi completată).
Pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, agentul constatator poate dispune ur-
matoarele măsuri :
· oprirea definitivă a comercializării şi retragerea din circuitul consumului
uman a produselor care : sunt periculoase, falsificate sau contrafăcute ; au
termenul de valabilitate expirat sau data durabilităţii minimale depăşită ; sunt
interzise consumului uman prin reglementări legale ;
· oprirea temporară a prestării serviciilor, importului, fabricaţiei, comercializării
produselor sau a utilizării acestora la prestarea serviciilor, până la reme-
dierea deficienţelor, în cazul în care : produsele nu sunt testate şi/sau certifi-
cate conform normelor legale ; produsele nu îndeplinesc caracteristicile pre-
scrise sau declarate, fără ca acestea să fie periculoase ; produsele nu prez-
intă elemente de identificare şi de caracterizare, precum şi documentele de
însoţire ; se prestează servicii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor ;
· distrugerea produselor periculoase oprite definitiv de la comercializare, dacă
acestea constituie singurul mijloc care face să înceteze pericolul.
În cazul în care sancţiunea aplicată este amenda contravenţională, agentul con-
statator poate propune şi una dintre următoarele sancţiuni complementare (Articolul 50 in-
dice 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată):
· închiderea temporară a unităţii pe o perioadă de cel mult 6 luni ;
· închiderea temporară a unităţii pe o durată de la 6 luni la 12 luni ;
· închiderea definitivă a unitaţii ;
· suspendarea sau retragerea definitivă, dupa caz, a avizului, acordului sau
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi.
Produsele periculoase, falsificate sau contrafăcute care au servit sau au fost desti-
nate să servească la săvârşirea vreunuia dintre faptele sancţionate, în măsura în care
aparţin făptuitorului sau comerciantului, se confiscă de către organele abilitate de lege, la
sesizarea agentului constatator şi se distrug sau se valorifică, după caz, în condiţiile legii.
§ 1. Răspunderea pentru încălcarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.

42/1995 privind producţia de produse alimentare supuse comercializării
Încălcarea prevederilor acestei ordonanţe atrage răspunderea civilă, contravenţion-
ală sau penală, după caz.
Constituie contravenţii săvârşirea următoarelor fapte, dacă nu sunt comise în astfel
de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni :
· comercializarea unor produse alimentare pentru care s-a dispus oprirea tem-
porară a livrării ;
· comercializarea produselor alimentare a căror livrare a fost interzisă;
67
· fabricarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportarea şi depoz-
itarea produselor alimentare destinate comercializării în condiţiile în care nu
se asigură stabilitatea parametrilor calitativi şi salubritatea acestor produse;
· împiedicarea sub orice formă a exercitării atribuţiilor autorităţii de supraveg-
here şi control;
· desfăşurarea activităţilor de producţie a produselor alimentare fără licenţă de
fabricaţie;
· nerespectarea condiţiilor care au stat la baza acordării licenţei de
fabricaţie ;
· nesolicitarea eliberării unei noi licenţe de fabricaţie în cazul modificării
condiţiilor care au stat la baza acordării licenţei de fabricaţie a produselor ali-
mentare.
Contravenţiile menţionate se sancţionează cu amendă, iar în unele situaţii se ia şi
măsura retragerii autorizaţiei de funcţionare sau suspendarea licenţei de fabricaţie până la
îndeplinirea condiţiilor a căror nerespectare a fost constatată.
§ 2. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele

cu defecte, în condiţiile Legii nr. 240/2004
Legea nr. 240/2004 (Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 552 din 22 iunie
2004.), privind răspunderea pentru pagubele generate de produsele cu defecte reprezintă
un important demers în vederea îndeplinirii cerinţelor de aderare a României la Uniunea
Europeană.Prezentul act normativ defineşte noţiunile de producator, produs, produs cu
defecte şi pagubă ; noţiunea de producător, în înţelesul acestei legi acoperă şi orice per-
soană care importă un produs în vederea vânzării, închirierii sau înstrăinării în alt mod, în
cadrul activităţii sale comerciale.
Referitor la răspundere, orice clauze contractuale de limitare sau de exonerare a
producătorului sunt sancţionate de L. nr. 240/2004 cu nulitatea absolută. În schimb, in-
stanţa poate limita sau exonera de răspundere pe producător în condiţiile în care se
dovedeşte culpa persoanei vătămate sau a unei persoane pentru care aceasta era ţinută
să răspundă.De asemenea, producătorul nu va fi ţinut să răspundă în situaţia în care
dovedeşte că nu el este producătorul produsului respectiv, că defectul generator de
pagubă nu a existat sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului din motive neim-
putabile lui ori atunci când defectul se datorează unor condiţii obligatorii sau unor instrucţi-
uni impuse la utilizarea produsului.În cazul în care paguba este determinată de defectul
produsului şi de acţiunea sau intervenţia unei terţe persoane, producătorul este ţinut să
plătească despăgubirile, având ulterior drept de acţiune în justiţie împotriva terţului. Soci-
etăţile de asigurări au drept de regres împotriva producătorului pentru sumele plătite per-
soanelor prejudiciate.
Dreptul la acţiune în justiţie pentru repararea pagubelor produse revine doar per-
soanei prejudiciate şi se prescrie în termen de 3 ani de la data când reclamantul a cunos-
cut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa pagubei, a defectului, şi a identităţii producă-
torului, dar nu mai târziu de 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv
în circulaţie.
-Tema 6 –
ACCESUL COMERCIANȚILOR LA JUSTIȚIE
6.1. PRECIZĂRI PREALABILE
În legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor se prevede gratuitatea acţiunilor

îndreptate de către asociaţiile pentru protecţia consumatorilor împotriva comercianţilor
68
care au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale membrilor lor (Articolul 43 din Ordo -
nanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată).
Această dispoziţie prezintă două importante inconveniente pentru consumatori ; pe
de o parte, are în vedere doar scutirea de taxe de timbru, iar pe de altă parte, priveşte
doar acţiunile introduse de către asociaţiile pentru protecţia consumatorilor. În consecinţă,
pentru ca accesul la justitie al consumatorilor să fie gratuit, este nevoie ca acesta să dev-
ină membru al unei asociaţii de consumatori, în caz contrar, el suportând toate cheltuielile
unei acţiuni în justiţie.
În condiţiile achiziţionării unui produs sau serviciu, prejudiciile pe care le pot suporta
consumatorii sunt multiple. În acest sens, produsul achiziţionat poate fi defectuos, fiind
prejudiciat însuşi consumatorul, produsul defectuos poate cauza prejudicii proprietăţii con-
sumatorului ori este prejudiciată sănătatea, integritatea corporală sau chiar viaţa consuma-
torului (Ionel Didea, Op. cit., pag.261).
De regulă, prejudiciile din prima categorie nu produc daune de mare întindere, ast-
fel încât, consumatorul nu apelează la justiţie pentru a i se face dreptate, întrucât acţiunile
în justiţie necesită timp şi eforturi financiare mari. De aceea, consumatorul alege una din
următoarele căi : rămâne pasiv ; se adresează comerciantului răspunzător pentru preju-
dicii ; sau se adresează Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor. În aceste situ-
aţii litigiile pot fi soluţionate pe cale amiabilă, comerciantul fiind interesat să-şi păstreze
clientela, precum şi o imagine neprejudiciată pe piaţa produselor pe care le comercial-
izează.
În cazul refuzului comerciantului de a da satisfacţie consumatorului, acesta se
adresează în scris Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor. O dată cu recla-
maţia, consumatorul trebuie să depună şi mijloacele de probă de catre dispune, cum sunt :
facturile, bonurile, tichetele, contractele şi chiar produsul defectuos (dacă este posibil), din
care să reiasă data, locul şi obiectul achiziţionat.
Sesizarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor poate fi făcută şi telefonic (E.
Bojin, Educaţia ecologică a consumatorului, Universitatea ecologică, Bucureşti, 1996,
pag.94.), dacă aceasta nu are ca obiect revendicări materiale, ci doar semnalează situaţii
periculoase sau necorespunzătoare.
În situaţiile în care prejudiciile privesc viaţa, sănătatea, integritatea corporală sau
proprietatea consumatorului, daunele cresc în importanţă şi soluţionarea litigiilor pe cale
amiabilă sau prin intermediul Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor este greu
de realizat. În aceste cazuri se va formula acţiune în justiţie, ori, dacă comerciantul re-
sponsabil de prejudiciu şi consumatorul prejudiciat au încheiat o clauză compromisorie
sau un compromis, acţiunea arbitrală.
6.2. ACȚIUNILE ÎN JUSTIȚIE
În litigiile de consum, calitate procesuală activă au, fie consumatorul individual, fie o
asociaţie a consumatorilor, care acţionează în numele membrilor ei. Consumatorul individ -
ual acţionează în justiţie pe comerciantul răspunzător de crearea unui prejudiciu din cele
menţionate ca orice cetăţean, fără a beneficia de dispoziţii legale speciale sau de scutiri
de taxe. Mai mult, se adaugă dificultăţi legate de principiile fundamentale ale dreptului pro-
cesual care nu au fost adaptate protecţiei consumatorilor (Ionel Didea, Op. cit., p.262).
Un asemenea principiu îl reprezintă egalitatea părţilor în procesul civil, realitatea
demonstrând faptul că, în litigiile de consum, părţile nu se află pe poziţii de egalitate. Con -
sumatorul individual se găseşte în majoritatea cazurilor într-o stare de inferioritate eco-
nomică şi juridică faţă de comerciant.
Un alt principiu slab realizat în litigiile comerciale este acela al disponibilităţii care
presupune ca actele procedurale să fie efectuate la iniţiativa părţilor. În această situaţie,
consumatorul întâmpină dificultăţi în a-şi apăra singur drepturile, deoarece nu beneficiază
69
de o asistenţă juridică calificată. În plus, el poate întâmpina şi dificultăţi de probă, în
special când se impune o expertiză, al cărei cost nu îl poate suporta. În aceste condiţii,
şansele acţiunilor în justiţie sunt minime şi numai natura prejudiciului şi interesul urmărit
pot determina consumatorul să acţioneze.
Asociaţiile de consumatori, constituite în condiţiile legii, au atât capacitatea, cât şi
calitatea de a introduce acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au cauzat prejudicii
membrilor lor.
Competente să soluţioneze litigiile de consum sunt instanţele de drept comun. Pro-
cedura obişnuită de soluţionare prezintă, însă, anumite inconveniente pentru consumatori
constând în :
· procedura costisitoare ;
· caracterul anevoios al administrării probelor ;
· lipsa celerităţii desfăşurării procesului ;
· puţina experienţă a judecătorilor privind problematica protecţiei consumato-
rilor ;
· absenţa dispoziţiilor speciale în cel mai important domeniu al răspunderii
pentru produse, atunci când viaţa, sănătatea, integritatea corporală ale con-
sumatorului sunt puse în pericol, obligând instanţa judecătorească să facă
aplicarea unor dispoziţii asemănătoare, prin interpretare (art. 3, art. 1000,
alin(1) C.civ.).
În acest sens, în ţările Uniunii Europene s-a propus soluţia constituirii unor instanţe
specializate, care să asigure o, procedură rapidă, eficace şi ieftină în soluţionarea litigiilor
de consum, dar punerea ei în practică a fost împiedicată de obstacole ca: probleme de or-
ganizare şi administrare a justiţiei; costul ridicat ; riscul conflictelor de competenţă.
Aşadar, se impune adoptarea unei legislaţii adecvate pe plan intern, în plan mate-
rial şi procesual, astfel încât instanţele judecătoreşti să poată soluţiona cu usurinţă şi
celeritate litigiile de consum.
6.3. ACȚIUNEA ARBITRALĂ
Arbitrajul reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor patrimoniale de către o per-

soană (arbitru) sau un organ (instanţă) arbitrală, desemnat prin acordul de voinţă al părţilor
aflate în litigiu. Arbitrajul are un caracter facultativ şi poate fi privit ca o jurisdicţie derogato-
rie de la dreptul comun procesual, fiind specific raporturilor juridice dintre comercianţi.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu
pot conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de
acelea care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
Constituind o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei constituie
monopol de stat, arbitrajul prezintă prin caracteristicile sale numeroase avantaje faţă de
soluţionarea litigiilor pe calea procedurii de drept comun, aceste avantaje regăsindu-se în
confidenţialitatea şi eficienţa procedurii, precum şi în accentuarea rolului principiului lib-
ertăţii de voinţă a părţilor.
Potrivit dominantei principiului de voinţă a părţilor, acestea au posibilitatea de a sta -
bili de comun acord : soluţionarea litigiului de către unul sau mai mulţi arbitri ; locul, re-
spectiv regulile după care urmează a se desfăşura judecata pricinii ; probele ce urmează a
fi administrate în cauză ; modul de împărţire a cheltuielilor de judecată .
În legislaţia specială privind protecţia consumatorilor nu există prevederi referitoare
la arbitraj, în consecinţă, nu sunt cuprinse dispoziţii care să interzică soluţionarea litigiilor
pe calea arbitrajului. Aşadar, în cazul litigiilor patrimoniale, consumatorii pot încheia
convenţii de arbitraj cu comercianţii responsabili.
Problema care se pune este aceea dacă aceste convenţii se pot încheia atât înainte
de producerea prejudiciului, cât şi după ce acesta a avut loc. Din moment ce legea nu dis-
70
tinge, în acest domeniu, sunt valabile atât compromisul, adică acordul (Articolul 343 Cod
proc. civ.) prin care părţile supun spre soluţionare litigiul existent între ele unei instanţe
arbitrale, cât şi clauza compromisorie (Prin clauza compromisorie înscrisă în contract
părţile convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură
cu acesta, să fie soluţionate pe calea arbitrajului, validitatea clauzei compromisorii fiind in-
dependentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă), încheiată în vederea unui
eventual litigiu ce se naşte între părţi în viitor.
Referitor la litigiile ce au ca sursă prejudiciile aduse viaţii, sănătăţii sau integrităţii
corporale a consumatorului, dată fiind importanţa acestora, nu mai poate fi încheiată nici
un fel de convenţie arbitrală.
6.4. CONCLUZII
În scopul exercitării oricărei activităţ i comerciale în condiţii de legalitate, onestitate,

bună credinţă şi relativă transparenţă, legea instituie o serie de obligaţii în sarcina celor
care participă la derularea relaţiilor comerciale în calitate de comercianţi. Alături de obli-
gaţiile tradiţionale, respectiv realizarea publicităţii prin Registrul Comerţului, organizarea şi
ţinerea contabilităţii activităţii comerciale, precum şi exercitarea comerţului în limitele con-
curenţei loiale, o atenţie deosebită trebuie acordată obligaţiei comercianţilor de protecţie a
consumatorilor.
Consumatorul, fie că este denumit cumpărător sau utilizator, a existat din cele mai
vechi timpuri, fiind protejat încă din antichitate împotriva viciilor lucrului achiziţionat ; cu
atât mai mult, pe măsura evoluţiei societăţii, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, tehnicii, com-
erţului, noţiunea de consumator se extinde, iar drepturile şi interesele legitime ale acestuia
necesită tot mai mult a fi consacrate şi protejate.
Literatura juridică de specialitate, actele normative în vigoare, precum şi normele
comunitare în domeniu definesc consumatorul ca fiind acea persoană care dobândeşte,
posedă sau utilizează un bun sau serviciu, în scop privat, în afara activităţii sale profesion-
ale. În acest sens, se pot evidenţia trei tipuri de consumatori, respectiv : consumatorul indi-
vidual, familia şi organizaţiile, unităţile, instituţiile ce achiziţionează bunuri şi servicii pentru
propriile nevoi, fiecare dintre aceste tipuri caracterizându-se printr-un mecanism propriu de
luare a deciziei de cumpărare.
Protecţia consumatorilor reprezintă o politică de stat relativ recentă apărută ca răs-
puns la situaţia în care se găseşte consumatorul în faţa unei abundenţe de bunuri şi ser-
vicii, pe o piaţă aflată într-o continuă expansiune, consumatorul transformându-se într-un
element al consumului de masă şi făcând obiect al campaniilor publicitare, al presiunilor
exercitate de grupuri de producători şi distribuitori care determină funcţionarea pieţei. Ast-
fel, întreg complexul de intervenţii sociale, guvenamentale sau neguvernamentale în-
treprinse în acest domeniu îşi găseşte expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.
În cadrul programelor de protecţie a consumatorilor se apreciază că problemele im-
portante şi de actualitate vizează : îmbunătăţirea consumului populaţiei, realizarea unei
calităţi corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor prin intermediul
pieţei, asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor, asigurarea
unui sistem util de informare care să asigure consumatorilor transparenţa pieţei, precum şi
apărarea împotriva unei politici agresive de marketing promovată de către comercianţii
ofertanţi.
Astfel, a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consuma-
torilor, care constituie actul normativ de bază în materie, în temeiul acesteia fiind adoptate
şi alte acte normative, care conferă cadrul legislativ adecvat în următoarele domenii : stan-
dardizare şi metrologie ; calitatea mărfurilor ; alimentaţie publică ; comercializarea pro-
duselor de larg consum, etc.
71
Pentru realizarea strategiei şi politicii în domeniul protecţiei consumatorilor, a fost
înfiinţată Autoritatea Natională pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al
administraţiei publice centrale ce are în subordinea sa 42 de oficii judeţene şi un oficiu al
municipiului Bucureşti pentru protecţia consumatorilor, fiecare dintre acestea putând avea
filiale în municipiile şi oraşele din judeţ.
Un rol deosebit de important în ceea ce priveşte realizarea politicii de protecţie a
consumatorilor, respectiv de apărare a drepturilor acestora, revine Asociaţiilor pentru pro-
tecţia consumatorilor ; acestea reprezintă acele asociaţii constituite conform legii, ca per-
soane juridice, care, fără a urmări realizarea unui profit pentru membrii lor, au ca unic scop
apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în
general. În acelaşi sens, la nivel central şi local sunt înfiinţate consilii consultative pentru
protecţia consumatorilor, care asigură cadrul informaţional şi organizatoric necesar sta-
bilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor, corelării acţiunilor autorităţilor admin-
istraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale cu atribuţii în domeniu.
De asemenea, în vederea realizării unei politici care să confere o protecţie reală şi
efectivă a drepturilor consumatorilor, s-a pus un accent deosebit pe implementarea în leg-
islaţia naţională a normelor cu caracter comunitar existente în domeniu. Astfel, majoritatea
actelor normative naţionale sunt armonizate legislaţiei comunitare în materie şi corespund
standardelor europene ce consacră protecţia şi apărarea drepturilor consumatorilor.
Referitor la obligaţiile instituite în sarcina comercianţilor, Ordonanţa Guvernului nr.
21/1992, împreună cu celelalte acte normative în domeniu, urmăresc următoarele obiec -
tive : protecţia vieţii, sănătăţii şi securitătii consumatorilor ; protecţia intereselor economice
ale consumatorilor ; informarea şi educarea cosumatorilor. Astfel, se interzice comer-
cianţilor comercializarea de produse sau prestarea de servicii care pot pune în pericol
viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ; comercianţii au obligatia de a-i informa
pe consumatori în mod corect, complet si precis aspra produselor oferite, obligatoriu prin
elementele de identificare şi caracterizare prevăzute de lege ; de asemenea, comercianţii
au obligaţia de a se comporta în mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive.
În cazul nerespectării de către comercianţi a acestor obligaţii, legislaţia internă
prevede antrenarea răspunderii acestora, reglementând sancţiunile corespunzătoare. Acţi-
unea de încălcare a drepturilor privind protecţia consumatorilor este, în principal, o acţiune
civilă, delictuală sau contractuală, însă în majoritatea actelor normative în materie este
prevăzută şi răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz.
Un ultim aspect în ceea ce priveşte obligaţia de protecţie a consumatorilor se referă
la accesul acestora la justiţie în cazul în care drepturile şi interesele legitime le sunt preju-
diciate de către comercianţi. În litigiile de consum, calitate procesuală activă au atât con-
sumatorul individual, cât şi asociaţiile consumatorilor care acţionează în numele membrilor
ei. Există, însă o serie de neajunsuri în realizarea actului de justiţie ce are ca obiect litigiile
privind protecţia consumatorilor, acestea fiind determinate de imposibilitatea economică şi
juridică a consumatorului de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime în raport cu comer-
ciantul. În condiţiile în care părţile - comerciantul şi consumatorul - convin ca litigiul dintre
ele să nu fie supus jurisdicţiei unei instanţe comune de judecată, conflictul va putea fi
soluţionat pe cale a acţiunii arbitrale, fiind valabile atât compromisul, cât şi clauza
compromisorie încheiate în acest sens.
Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă relaţiile sociale ce cad sub
incidenţa materiei de protecţie a consumatorului, precum şi extinderea acesteia în majori -
tatea domeniilor de activitate, considerăm necesară elaborarea şi adoptarea unor regle-
mentări de natură a proteja efectiv drepturile şi interesele celor care în raport de comer-
cianţi se află pe o poziţie de inferioritate, atât din punct de vedere economic, cât şi juridic.
Un prim aspect vizează sancţiunile ce pot fi aplicate ca urmare a nerespectării obli-
gaţiilor instituite în sarcina comercianţilor. În acest sens, majoritatea actelor normative ex-
istente în domeniul protecţiei consumatorului, deşi reglementează alături de răspunderea
72
materială şi contravenţională şi răspunderea penală, aceasta din urmă se dovedeşte a fi
aproape inexistentă ca aplicabilitate, agentului economic fiindu-i aplicată de cele mai multe
ori amenda contravenţională care, în majoritatea cazurilor, constituie o sumă derizorie în
raport de puterea sa economică. În această situaţie, consumatorul ramâne păgubit eco-
nomic, neavând posibilitatea de a-şi recupera în întregime prejudiciul.
De aceea, considerăm a fi justificată incriminarea folosirii clauzelor abuzive în con-
tractele de adeziune încheiate între consumatori şi comercianţi, în legislaţia comunitară
demonstrându-se eficacitatea acestui demers, pe considerentul că doar sancţiunile penale
pot conduce la obţinerea rezultatelor scontate.
De asemenea, remarcăm faptul că, în majoritatea contractelor de adeziune nu se
respectă principiul reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor din contractele sinalagmatice, con-
sumatorii având mai multe obligaţii decât drepturi, în timp ce agenţii economici au mai
multe drepturi decât obligaţii, creând astfel, ab initio un dezechilibru între părţi. După ce
contractul este încheiat, consumatorii păgubiţi nu-l mai pot invoca, întrucât, cuprinzând
clauze contradictorii şi purtătoare de mai multe înţelesuri, îi dezavantajează ; în această
situaţie favorizaţi sunt comercianţii, care se bucură de forţa juridică obligatorie a contractu-
lui încheiat de părţi, prevalându-se, astfel, atât de principiul Pacta sunt servanda, cât şi de
faptul că nu toţi consumatorii au avut posibilitatea de a cunoaşte legea la încheierea con -
tractului.
Din aceste motive, pentru a se realiza o reală protecţie a consumatorilor este
nevoie de o îmbunătăţire a contractelor, prin eliminarea efectivă a clauzelor abuzive. În
vederea combaterii clauzelor abuzive din contractele de adeziune se impune utilizarea
unei definiţii cu caracter general care să precizeze cât mai exact posibil criteriile ce trebuie
luate în considerare, precum şi prezentarea unei liste de clauze ce urmează a fi prezu -
mate - absolut sau relativ - ca fiind abuzive.
În acelaşi sens, considerăm necesar a fi consacrată competenţa instanţelor judecă-
toreşti de a constata existenţa unor clauze abuzive în contractele de adeziune încheiate
între agenţii economici şi consumatori şi de a considera ca inexistente aceste clauze,
menţinând, însă, în măsura posibilă, valabilitatea restului contractului. Agentul economic
nu ar trebui să poată invoca nulitatea întregului contract în urma eliminării clauzelor
abuzive, deoarece aceasta ar fi în detrimentul consumatorului. În aceste proceduri, alături
de instanţă, se impune o implicarea activă a Ministerului Public.
Referitor la instanţele competente să soluţioneze litigiile de consum remarcăm
necesitatea constituirii de instanţe specializate în domeniul protecţiei consumatorului, pre-
cum şi accesul liber la aceste instanţe, toate acestea în vederea realizării unui act de
justiţie legal, imparţial şi echitabil care să garanteze dreptul la apărare al celui prejudiciat.
73

Dreptul Consumatorilor 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Consumatorilor 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTURILE CONSUMATORULUI

1.1. CONCEPTUL DE CONSUMATOR

1.2. REGLEMENTAREA NOŢIUNII DE CONSUMATOR ÎN LEGISLAŢIA

Dezvoltarea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor în Uniunea Euro-

1.3. TIPURI DE CONSUMATORI

Necesităţile practice de cunoaştere a consumatorilor impun o tratare diferenţială a

1.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE

Putem defini consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce dobândeşte, posedă

2.1. CONCEPTUL DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Protecţia consumatorilor este o politică de stat relativ recentă, apărută ca răspuns

2.2. DOMENIUL DE APLICABILITATE A PROTECTIEI CONSUMATORILOR

Având în vedere aspectele subliniate, se apreciază în mod unanim că probleme

2.4. CADRUL LEGISLATIV ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONSUMATORILOR

A. În domeniul standardizării şi metrologiei

B. In domeniul calităţii produselor

C. În domeniul activităţii de alimentaţie publică

D. În domeniul comercializării bunurilor de consum

2.5. CADRUL INSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ABILITATE

§ 1. Organizarea si atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumato-

§ 2. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor

§ 3. Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, prin măsurile adoptate, ţara noastră

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE

3.2. EXPRIMAREA PRINCIPIULUI EGALITǍŢII DE CǍTRE REGULILE

§1. Interzicerea practicilor discriminatorii faţǎ de partenerii comerciali. Instru-

§1.1. Finalitatea interdicţiei :protejarea concurenţei pe piaţǎ

§1.2. Aplicarea regulii non-discriminǎrii

§2. Egalitatea de tratament între întreprinderi, o exigenţǎ destinatǎ a neutral-

§2.1. Incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ

§2.2. Interdicţia de favorizare a întreprinderilor publice şi a celor dotate cu

3.3.. APLICAREA UNIFORMǍ A DREPTULUI COMUNITAR TUTUROR

§1. Intreprinderea, o noţiune unificatoare determinatǎ de criterii neutre

§1.1. Exercitarea unei activitǎţi economice :criteriu major al noţiunii de în-

§1.2. Exercitarea unei activitǎţi autonome pe piaţǎ, condiţie funcţionalǎ a noţi-

§2. Activitǎţile care nu intrǎ sub incidenţa dreptului comun al întreprinderilor

§2.1. Activitǎţi economice şi activitǎţi non-economice

§ 2.2. Diminuarea numǎrului de sectoare economice excluse Dreptului euro-

4.1. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII, SĂNĂTĂŢII

Comercianţii producători şi ofertanţi de servicii prin reprezentanţii lor manageri, pa-

4.2. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA INTERESELOR

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 (Articolul 14 din

4.3. OBLIGAŢIILE INSTITUITE PRIN LEGEA 193 DIN 6 NOIEMBRIE 2000

Comercianţii au obligaţia legală de a informa pe consumatori, în mod complet,

Legislaţia internă în domeniul protecţiei consumatorilor conţine prevederi referitoare

§ 1. Regulile speciale stabilite de codul comercial

§ 2. Garanţia calităţii produselor în condiţiile reglementării speciale a pro-

5.2. RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA PREVEDERILOR ORDONANTEI

Încălcarea prevederilor acestei ordonanţe atrage răspunderea materială, civilă,

§ 1. Răspunderea pentru încălcarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.

§ 2. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele

6.1. PRECIZĂRI PREALABILE

În legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor se prevede gratuitatea acţiunilor

6.2. ACȚIUNILE ÎN JUSTIȚIE

6.3. ACȚIUNEA ARBITRALĂ

Arbitrajul reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor patrimoniale de către o per-

În scopul exercitării oricărei activităţ i comerciale în condiţii de legalitate, onestitate,

S-ar putea să vă placă și