Dreptul Consumatorilor 2

DREPTURILE CONSUMATORULUI
– TEMA 1–
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND NOȚIUNEA ȘI TIPURILE DE CONSUMATORI
1.1. CONCEPTUL DE CONSUMATOR
Evoluţia economică, socială, dar şi politică a unui stat este influenţată decisiv de
comerţ. Pe întreg parcursul evoluţiei lor, oamenii şi societăţile create de ei, ca să existe şi
să se dezvolte au practicat comerţul, însă nu oricum, ci pe baza unor norme conforme cu
nevoile şi nivelul de civilizaţie al celor care le-au creat, adoptat sau impus.
Astăzi, actorii vieţii comerciale sunt profesionistii, persoane fizice şi, mai ales,
persoane juridice. România postrevoluţionară, în drumul ei spre o economie de piaţă
funcţională, şi-a sporit spectaculos numărul de profesionisti - îndeosebi sub formă de
societăţi comerciale pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată şi care domină viaţa
comercială românească. Însă comercianţilor, indiferent de forma lor de organizare, le revin
unele obligaţii profesionale, pentru ca viaţa comercială să se desfăşoare în condiţii de
onestitate, echitate şi relativă transparenţă.
Respectarea acestor obligaţii instituite în sarcina celor care au calitatea de
comercianţi vizează atât apărarea intereselor publice şi garantarea creditului comercial, cât
şi protejarea intereselor proprii ale comercianţilor şi ale terţilor cu care aceștia intră in relaţii
de afaceri, precum şi crearea cadrului corespunzător asigurării succesului.
Obligaţiile profesionale ale profesionistilor privesc îndeplinirea unor formalităţi de
publicitate în vederea realizării opozabilității fată de terţi, ţinerea contabilităţii care să
reprezinte oglinda activităţii desfăşurate şi care să faciliteze controlul efectuat în condiţiile
legii, precum şi îndatorirea de a acţiona în atragerea clientelei în limitele unei concurenţe
loiale.
În afara acestora, în contextul evoluţiei societăţii româneşti, în necesitatea
racordării acesteia la nivelul şi standardele europene, considerăm a prezenta o
importanţă deosebită obligaţia profesionistilor de protecţie a consumatorilor.
Deşi, tradiţional, nu este inclusă în cadrul obligaţiilor profesionale ale comercianţilor,
obligaţia de protecţie a consumatorului îşi justifică necesitatea prin amplificarea şi
diversificarea ramurilor şi a domeniilor de activitate ce implică relaţia comerciant -
consumator. Astfel, remarcăm faptul că, atât în legislaţia română (de drept intern şi
internaţional), cât şi în legislaţia statelor europene, consumatorul este considerat partea
slabă din contractele de consum sau victima produselor defectuoase utilizate sau
consumate, atunci când acestea au fost dobândite într-un scop privat, fără legătură cu
activitatea profesională a consumatorului. De aceea, considerăm a fi imperios necesar
crearea unui cadru normativ adecvat care să stabilească efectiv obligaţiile ce revin agenţilor
economici în relaţia lor cu consumatorii şi care să consacre, mai ales, drepturile acestora
din urmă, precum şi posibilitatea de a se confrunta cu comerciantul de pe o poziţie de
egalitate.
În literatura de specialitate, utilizarea conceptului de consumator este disputată între
europeni şi nord-americani. Autorii europeni consideră că iniţiativa în utilizarea termenului
aparţine economiştilor, în timpul crizei din anul 1930 (J.L. Fagnart, Les practiques du
commerce et la protection et l’information du consommateur, Edition du Jeune Barreau de
Bruxelles,1991, pag.19), pe când doctrina nord-americană susţine că originea termenului
de consumator este în “Carta drepturilor consumatorului”, expusă de preşedintele John
Kennedy în martie 1962, printr-un mesaj special adresat congresului american (B. B. Kurtz,
Les marketing realite contemporaine, Les editions H. R. W. Ltee., Montreal, 1980, pag. 425,
citat de Dumitru Patriche, Protecţia consumatorului în economia de piaţă, Editura
Athenaeum, Bucureşti, 1994, pag. 194).
1
Indiferent de locul şi data definirii, consumatorul a existat din cele mai vechi timpuri;
fie că este denumit cumpărător sau utilizator, el este protejat încă din antichitate împotriva
viciilor ascunse ale bunului achiziţionat (M.V.Jacotă, Dreptul roman, Editura Fundaţiei
“Chemarea”, Iaşi,1993, vol.II, pag.412-413 ) de pildă, la contractul de vânzare din dreptul
roman putea fi adăugat chiar şi aşa - numitul pactum disciplinentiae, stipulat în favoarea
cumpărătorului, acesta din urmă având posibilitatea să înapoieze lucrul într-un anumit
termen, dacă considera că nu-i este pe plac. În evul mediu, însă, interesul societăţii era
îndreptat spre industrie, aflată în stare incipientă, consumatorul fiind situat în plan secund.
O dată cu dezvoltarea ştiinţei, a tehnicii şi tehnologiei, a comerţului şi a pieţelor de
desfacere, consumatorul este pus în faţa unor produse tot mai complexe şi ia contact cu o
piaţă având ca principală caracteristică dominaţia comerciantului, controlul absolut exercitat
de acesta. Comerciantul poate impune produsele pe piaţă, determinându-l pe consumator
să le achiziţioneze, fie că ele corespund sau nu necesităţilor sale.
Bunurile se dobândesc de către consumatori prin încheierea de contracte tip,
standard, la care aceştia îşi exprimă doar adeziunea, neputând negocia clauzele
contractuale. Astfel, în raportul de schimb se produce o inechitate: pe de o parte se află
profesionistul (comerciantul), puternic din punct de vedere economic, bine organizat şi
informat, iar de cealaltă parte, consumatorul, dezinformat, slab din punct de vedere
economic şi juridic (Carmen Tamara Ungureanu, Drept internaţional privat. Protecţia
consumatorului şi răspunderea pentru produsele nocive, Editura All Beck, Bucureşti, 1999,
pag.2-3). În această situaţie, protejarea părţii defavorizate a apărut ca o necesitate, care
s-a materializat într-o legislaţie relativă la protecţia consumatorului.
Aşadar, putem defini consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce dobândeşte,
posedă sau utilizează în scop privat, un bun sau un serviciu. În literatura juridică străină
există două definiţii cu referire la noţiunea de consumator şi anume : una obiectivă şi alta
subiectivă.
Conform teoriei obiective, consumator este toată lumea; toate persoanele trebuie să
se bucure de protecţie, fie că au avut o relaţie directă cu produsul sau nu. Adepţii teoriei
subiective resping, însă, această extindere excesivă a noţiunii de consumator, deoarece
generalitatea ei face ineficace protecţia; de aceea un passant inocent (trecător inocent) , un
bystander (trecător), nu se poate bucura de protecţie specială pentru că el nu a investit
încredere în produsul care l-a prejudiciat şi nu a avut o relaţie cu acesta (Carmen Tamara
Ungureanu, op. cit., pag.2-3).
În cele mai multe cazuri, consumatorul este asimilat cumpărătorului, deoarece in
relaţiile de consum, vânzarea - cumpărarea este contractul cel mai des folosit în
achiziţionarea de produse. Cu toate acestea, un bun poate fi dobândit şi ca efect al
contractelor de depozit, donaţie, închiriere sau ca rezultat al unei moşteniri. De asemenea,
posesiunea poate rezulta nu numai dintr-o relaţie contractuală, ci şi dintr-un raport juridic cu
privire la care posesorul nu şi-a exprimat voinţa (de exemplu, expedierea la domiciliu a unor
bunuri pe care el nu le-a comandat) .
Pentru a avea calitatea de consumator, o persoană ce dobândeşte, utilizează sau
posedă un produs, trebuie să o facă în scop privat, prin aceasta consumatorul diferenţiindu-
se de comerciant; consumatorul dobândeşte sau utilizează bunul fără intenţia de a-i prelungi
ciclul economic în cadrul unui comerţ sau al unei profesii. Scopul privat al dobândirii, utilizării
sau posesiei bunului presupune absenţa legăturii cu activitatea profesională. Termenul de
“privat” poate însemna personal sau familial (când membrii familiei consumatorului
utilizează produsul achiziţionat de acesta) sau colectiv (atunci când bunul este folosit de
mai multe persoane între care nu există legături de rudenie).
In legislaţia română, noţiunea de consumator are o natură subiectivă. Astfel, art. 2
din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 (Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 a fost republicată
în Monitorul Oficial nr.75 din 23 martie 1994, modificată şi completată) privind protecţia
consumatorului defineşte consumatorul ca fiind “persoana fizică sau grupul de persoane
2
fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau
servicii în afara activităţii sale profesionale”.
Potrivit dispoziţiilor art. 115 din Legea nr.105/1992 (Publicată în Monitorul Oficial nr.
245 din 22 septembrie 1992) privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat,
produsul achiziţionat trebuie să fie lipsit de legătură cu activitatea profesională sau
comercială a consumatorului. Scopul privat al utilizării produsului dobândit reiese şi din art.
2, alin. (4) din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, care prevede că produsul este ”bunul
material a cărui destinaţie finală este consumul sau utilizarea individuală sau colectivă”.
Prin bun material se poate înţelege, atât orice bun mobil corporal, care rezultă dintr-
o activitate umană sau mecanică, incluzând şi produsele agricole supuse unor operaţii
simple, cât şi bunurile imobile. Bunurile mobile incorporale nu intră în sfera noţiunii de
produs. Ele fac, de regulă, obiectul contractelor de prestări de servicii. În acest sens,
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79 din 13 iunie 2002 (Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 79 din 13 iunie 2002 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 27 iunie
2002, ulterior modificată şi completată) referitoare la cadrul general de reglementare a
comunicaţiilor, reglementează protecţia utilizatorilor serviciilor de telecomunicaţii, ce
acoperă o parte a bunurilor intangibile.
1.2. REGLEMENTAREA NOŢIUNII DE CONSUMATOR ÎN LEGISLAŢIA

UNIUNII EUROPENE ŞI ÎN CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE
Dezvoltarea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor în Uniunea Europeană

au reprezentat un proces gradual desfăşurat în concordanţă cu dinamica pieţei interne,
accelerate după adoptarea Actului Unic European, în 1986. Gama tot mai diversă de
produse şi servicii oferită pe o piaţă tot mai extinsă şi practicile anticoncurenţiale ale unor
producători şi comercianţi au creat adeseori consumatorilor din Uniunea Europeană
prejudicii şi imposibilitatea de a-şi proteja interesele într-un mediu în care transparenţa
comerţului era insuficientă.
Pe parcursul anilor, ţările membre ale Comunităţii Europene au introdus în legislaţia
naţională propriile reguli care să satisfacă cerinţele consumatorilor interni, dar odată cu
progresul integrării pieţelor naţionale şi consolidarea pieţei interne unice a apărut
necesitatea ca instituţiile europene abilitate să asigure un nivel ridicat si uniform de protecţie
a consumatorilor la scară comunitară, îndeosebi prin instrumente juridice si programe de
acţiune care să confere participanţilor o poziţie echitabilă pe piaţă.
Dezvoltarea politicii de protecţie a consumatorilor s-a făcut în mai multe etape, dar
ea s-a bazat în principal pe prevederile diverselor articole din Tratatul de la Roma (25 martie
1957); în preambulul Tratatului Comunităţii Economice Europene se făcea referire la
îmbunătăţirea constantă a condiţiilor de viaţă şi muncă în interesul consumatorilor din ţările
membre. Articolul 2 din Tratatul CEE include între obiective “creşterea rapidă a nivelului de
trai”.
Referiri la protecţia consumatorilor existau şi în articolul 39 care stipula că politica
agricolă are ca obiectiv şi asigurarea unei oferte corespunzătoare de produse agricole la
preţuri accesibile pentru consumatori, precum şi în articolul 86, care preciza că regulile
privind concurenţa în UE interzic toate abuzurile care aduc prejudicii consumatorilor. De
asemenea, articolul 129 A din Tratatul de la Roma prevede: “În vederea promovării
intereselor consumatorului şi asigurării unui înalt nivel de protecţie a acestuia, Comunitatea
contribuie la păstrarea sănătăţii, a securităţii şi a intereselor sale economice, ca şi la
promovarea dreptului acestuia la informare, educare şi organizare pentru apărarea
intereselor proprii”. Observăm că Tratatul utilizează noțiunea de “consumator “fără, însă, a
o defini.
Progresul procesului de integrare europeană, atât pe linie economică, cât şi pe linie
socială, a determinat cerinţa tot mai evidentă de a avea o politică comună de protecţie a
3
consumatorilor. După Summitul de la Paris din 1972, Comisia Europeană a prezentat primul
program de acţiune privind politica de protecţie a consumatorilor adoptat în 1975 de
Consiliul de Miniştri. ”Programul preliminar al CEE pentru protecţia consumatorilor şi politica
de informare” s-a focalizat pe protecţia a 5 drepturi de bază ale consumatorilor: dreptul la
protectia sănătăţii, dreptul la protecţia intereselor economice ale consumatorilor, dreptul la
informare şi la educaţie, dreptul la despăgubiri, dreptul la reprezentarea consumatorilor la
nivel comunitar si naţional.
Intrarea în vigoare a Actului Unic European (A.U.E), în 1987 a marcat un moment
important în evoluția politicii de protecţie a consumatorilor, întrucât noul articol 100 a (3) al
Tratatului CEE permitea Comisiei Europene să propună măsuri de protejare a
consumatorilor comunitari, stabilind în acest fel bazele cadrului legal pentru protecţia
consumatorilor în interiorul Comunităţii.
Această prevedere a fost ulterior completată în Tratatul de la Maastricht (7 feb1992,
intrat în vigoare la 1 nov.1993) cu articolul 129 a, actualul articol 153 care face referiri
explicite la acţiuni specifice privind protecţia sănătăţii, siguranţei şi intereselor economice
ale consumatorilor la promovarea dreptului lor la informaţie, la educaţie şi la apărarea
intereselor proprii ale acestora. În acest scop, Comunitatea ia măsuri în cadrul realizării
pieţei interne care susţin şi completează politica statelor membre, astfel încât toate
persoanele fizice si juridice implicate în lanţul comercial să se conformeze standardelor de
calitate U.E. Tratatul ce instituie Uniunea Europeană menţionează noţiunea de consumator
şi în dispoziţiile art. 39(2), 40(3), 85(3), 86(b), fără să o definească.
Tratatul de la Amsterdam (semnat la 2 oct. 1997, în vigoare la 1 mai 1999) cuprinde
dispoziţii referitoare la drepturile cetăţenilor în cadrul U.E. şi recunoaşte politica privind
protecţia consumatorului ca o politică de sine-stătătoare instituind şi o bază legală pentru
diverse acţiuni la nivel european, fără a explica, însă, noţiunea de consumator. Cadrul
legislativ al politicii de protecţie a consumatorilor era reprezentat în tratat prin articolele 3,
10 si 153, care alcătuiau legislaţia primară. Tratatul a conferit instituţiilor europene
respontabilităţi sporite în promovarea drepturilor consumatorilor la informare şi educaţie,
precum şi dreptul de a se organiza pentru a-şi asigura o protecţie mai bună, ceea ce
reprezintă o recunoaştere oficială a rolului esenţial pe care îl au organizaţiile consumatorilor.
Progrese notabile s-au înregistrat în acest domeniu printr-o serie de decizii adoptate
de către Consiliul şi Parlamentul European. Avem în vedere Directivele, principalele acte
comunitare prin care se realizează protecţia consumatorului, în cadrul cărora este utilizată
noţiunea de consumator, dar nu este întotdeauna definită.
• Directiva Parlamentului şi a Cosiliului European (Publicată în Journal Officiel de
la Communaute Europeene (J.O.C.E.) din 18.03.1998, pag.27) din 16.02.1998
privind protecţia consumatorului prin indicarea preţurilor produselor oferite
acestora. Directiva se structurează pe următoarele problematici: indicarea
preţurilor pentru informarea consumatorilor şi compararea preţurilor pentru
informarea consumatorilor (distingându-se între preţ de vânzare, preţ unitar şi
preţul produselor vândute în vrac), eficienţa şi proporţionalitatea sancţiunilor
pentru încălcarea prevederilor legilor naţionale adoptate. Nu este explicat
termenul de consumator.
• Comunicarea din partea Comisiei, în cadrul implementării Directivei Consiliului nr.
88/378/CEE privind aproximarea legilor statelor membre în domeniul securitătii
jucăriilor (Publicata in J.O.C.E. 340 din 27 nov.1999, pag. 9). Comunicarea
cuprinde reguli referitoare la aproximarea legislativă în statele membre ale U.E.
în domeniul securităţii jucăriilor, în vederea eliminării riscurilor. De asemenea, ea
prevede stabilirea de standarde de securitate pentru toate jucăriile de pe piaţa
U.E., nedefinindu-se, însă termenul de consumator.
• Directivele 87/102/CEE, 98/88/CEE si 98/7/CEE privind creditul pentru consum
care urmăresc protecţia beneficiarilor acestor credite; Directiva 87/102/CEE
4
consideră consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce, pentru încheierea
tranzacţiilor din sfera de aplicare a Directivei, acţionează într-un scop, putând fi
considerat străin activităţii sale comerciale sau profesionale (Publicata in J.O.C.E.
nr.L. 42 din 42 feb. 1987, modificată prin Directiva 90/88/CEE, publicată în
J.O.C.E. nr. L.61 din 10 martie 1990, pag.14).
• Directiva 84/450/CEE (Publicată în J.O.C. E. nr. L.250 din 19 setembrie 1984,
pag 17) cu privire la aproprierea dispoziţiilor legislative, regulamentare şi
administrative ale statelor membre, în materia publicităţii înşelătoare, este
destinată şi protecţiei consumatorului, fără a defini noţiunea de consumator.
• Directiva 93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate de
consumatori, priveşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce
achiziționează în scopuri ce nu intră în sfera activităţii sale profesionale (Directiva
93/13/CEE cu privire la clauzele abuzive din contractele încheiate de
consumatori, priveşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce
achiziționează în scopuri ce nu intră în sfera activităţii sale profesionale).
• Directiva 85/57/CEE cu privire la protecţia consumatorilor în cazul contractelor
negociate în afara spaţiilor comerciale, defineşte consumatorul ca fiind orice
persoană fizică ce încheie tranzacţii într-un scop străin activităţii sale comerciale
sau profesionale.
• Directiva Consiliului nr. 93/15/CEE privind armonizarea prevederilor referitoare la
lansarea pe piaţă şi supravegherea explozibililor pentru utilizatorii civili (Publicată
în J.O.C.E. L 121din 15 mai 1993, pag 20). Directiva se referă la regimul juridic al
explozibililor pentru utilizatorii civili, în condiţiile folosirii lipsite de riscuri. Regulile
sunt precise, de natură preponderent tehnică, pentru evitarea riscului exploziilor.
Nu este explicată noţiunea de consumator.
Ca o constatare, concepţia comunitară referitoare la consumator se circumscrie
concepţiei subiective, fiind considerat consumator numai acea persoană fizică care încheie
anumite tranzacţii fără legătură cu activitatea profesională.
Convenţiile aplicabile statelor Uniunii Europene, ce cuprind şi reglementari destinate
protecţiei consumatorilor, dau consumatorului definiţii similare.
Astfel, în Convenţia de la Bruxelles din 1968 cu privire la competenţa jurisdicţională
în materie civilă şi comercială, consumatorul este definit ca fiind “ persoana care încheie un
contract fără să aibă legătură cu activitatea sa profesională”(art. 13).
În Conventia de la Lugano din 1988 cu privire la competenţa în materie civilă şi
comercială aplicabilă statelor din Asociaţia Economică a Liberului Schimb ( A.E.L.S. ),
consumatorul este definit în aceiaşi termeni.
În Europa au fost încheiate convenţii care au o sferă mai largă de aplicare, incluzând
şi protecţia consumatorilor, dar care nu utilizează noţiunea de consumator, ca de exemplu :
• Convenţia de la Haga din 1973 cu privire la legea aplicabilă răspunderii pentru
produse ;
• Convenţia de la Strasbourg a Consiliului Europei cu privire la răspunderea pentru
produse în caz de leziuni corporale sau deces, precum şi convenţii care exclud
din câmpul lor de aplicare, în mod explicit contractele de consum ;
• Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena din 1980 (România a aderat la Convenţie
prin Legea nr. 24/1991 publicată în Monitorul Oficial nr. 54 din 19 martie 1991)
asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri ;
• Convenţia de la Haga din 1985 cu privire la legea aplicabilă contractului de
vânzare internaţională de mărfuri.
Ultimele două convenţii menţionate nu se aplică vânzărilor de mărfuri cumpărate
pentru folosinţa personală, familială sau casnică, în afară de cazul în care vânzătorul, în
orice moment înainte de încheiere sau cu ocazia încheierii contractului, nu a ştiut sau nu s-
a văzut că ştie că mărfurile erau achiziţionate pentru o astfel de folosinţă.
5
Se poate concluziona, aşadar, că, atât în legislaţia română (de drept intern şi
internaţional privat) cât şi în legislaţia statelor europene, consumatorul este considerat
partea slabă din contractele de consum sau victima produselor defectuoase (nocive)
utilizate sau consumate, atunci când acestea au fost dobândite într-un scop privat, fără
legătură cu activitatea profesională a consumatorului (Ionel Didea, Obligaţiile profesionale
ale comercianţilor, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2003, pag.229).
1.3. TIPURI DE CONSUMATORI
Necesităţile practice de cunoaştere a consumatorilor impun o tratare diferenţială a

diverselor tipuri de consumatori, precum şi a raporturilor dintre aceștia, referitoare la bunurile
şi serviciile achiziţionate.
Un prim tip de consumator îl reprezintă consumatorul individual. Acesta trebuie privit
nu numai ca o fiinţă biologică, ci mai ales prin prisma aspiraţiilor sale, identificarea nevoilor
acestuia contribuind în mare măsură la cunoaşterea consumatorului individual (Dumitru
Patriche, Gheorghe M. Pistol, Gheorghe Albu, Luminiţa V. Pistol, Carmen Costea, Cristina
Bucur, Protecţia consumatorilor, Editura Regia autonomă “Monitorul Oficial”, Bucureşti,
1998, pag.50). Consumatorul individual este şi un consumator “colectiv” sub două aspecte:
în primul rând, prin prisma gospodăriei, familiei din care face parte şi în al doilea rând, din
punct de vedere al integrării sale în societate.
De asemenea, caracteristicile familiei constituie un factor decisiv în analiza
consumului şi a consumatorului, iar studiul consumatorului la nivelul familiei are o mare
importanţă, deoarece el furnizează concluzii cu largă aplicabilitate în procesul de producţie
şi comercializare a bunurilor şi serviciilor.
În literatura de specialitate se apreciază că “familia este cel mai complex tip de
consumator, deoarece nu este o sumă de consumatori individuali, ci un efect de sistem, cu
proprietăţi mult amplificate faţă de cele asociate părţilor componente” (V. Neagu, V.
Ştefănescu, N. Teodorescu, Consumatorii- dimensiuni şi semnificaţii în “Comeţul modern”,
nr.3/1987, pag. 6).
Un alt tip de consumator, tot colectiv, îl reprezintă instituţiile, organizaţiile şi unităţile
ce achiziţionează bunuri şi servicii pentru propriile nevoi. Ponderea acestui tip de
consumator este relativ restrânsă şi se manifestă exclusiv prin activitatea oamenilor,
aparţinând de consumul neproductiv.
Totuşi, pe măsura dezvoltării şi diversificării producţiei de bunuri şi servicii, a
amplificării dimensiunilor pieţei, în general, acest tip de consumatori ocupă un loc tot mai
însemnat. Ca urmare a specificului unui astfel de consum, cererea unităţilor, a instituţiilor,
îmbracă forme particulare, ca şi mecanismele lor de formare şi manifestare, ce se
deosebesc atât de cele ale familiilor, cât şi de cele ale consumatorului individual.
Cât priveşte decizia de cumpărare, aceasta este luată în mod diferit pentru fiecare
dintre cele patru tipuri de consumatori.
În cazul consumatorului individual, decizia este luată, de cele mai multe ori, de
fiecare individ în parte, cel mult după consultarea prealabilă, sumară, a grupului din care
acesta face parte.
În cadrul familiei, a gospodăriei, decizia se ia “în comun” de membrii acesteia în
funcţie de nevoile, aspiraţiile comune.
În situaţia consumatorului neproductiv, a unităţilor şi instituţiilor, decizia de cumpărare
se ia de către persoane sau structuri special desemnate. Aşadar, cunoaşterea
mecanismului de luare a deciziei de cumpărare, a factorilor care stau la baza acestuia,
precum şi a cumpărătorului, reprezintă informaţii absolut necesare comercianţilor.
6
1.4. REZUMATUL UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE
Putem defini consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce dobândeşte, posedă sau
utilizează în scop privat, un bun sau un serviciu. În literatura juridică străină există două
definiţii cu referire la noţiunea de consumator şi anume : una obiectivă şi alta subiectivă.
În cele mai multe cazuri, consumatorul este asimilat cumpărătorului, deoarece in
relaţiile de consum, vânzarea - cumpărarea este contractul cel mai des folosit în
achiziţionarea de produse
Pentru a avea calitatea de consumator, o persoană ce dobândeşte, utilizează sau
posedă un produs, trebuie să o facă în scop privat, prin aceasta consumatorul diferenţiindu-
se de comerciant; consumatorul dobândeşte sau utilizează bunul fără intenţia de a-i prelungi
ciclul economic în cadrul unui comerţ sau al unei profesii.
In legislaţia română, consumatorul este definit ca fiind “persoana fizică sau grupul de
persoane fizice constituite în asociaţii care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă
produse sau servicii în afara activităţii sale profesionale”.
În concepţia comunitară este considerat consumator numai acea persoană fizică
care încheie anumite tranzacţii fără legătură cu activitatea profesională.
Un prim tip de consumator îl reprezintă consumatorul individual. Acesta trebuie privit
nu numai ca o fiinţă biologică, ci mai ales prin prisma aspiraţiilor sale, identificarea nevoilor
acestuia contribuind în mare măsură la cunoaşterea consumatorului individual.
Consumatorul individual este şi un consumator “colectiv” sub două aspecte: în primul rând,
prin prisma gospodăriei, familiei din care face parte şi în al doilea rând, din punct de vedere
al integrării sale în societate.
În literatura de specialitate se apreciază că “familia este cel mai complex tip de
consumator, deoarece nu este o sumă de consumatori individuali, ci un efect de sistem, cu
proprietăţi mult amplificate faţă de cele asociate părţilor componente
- Tema 2-
7
PROTECȚIA CONSUMATORILOR – COMPONENTĂ A PROTECȚIEI SOCIALE
2.1. CONCEPTUL DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR
Protecţia consumatorilor este o politică de stat relativ recentă, apărută ca răspuns

la situaţia în care se găseşte consumatorul în faţa unei abundenţe de bunuri şi servicii, pe
o piaţă aflată într-o continuă expansiune, care, în afară de avantajele pe care i le oferă, îi
creează şi multe dificultăţi.
Consumatorul nu mai este cumpărătorul izolat de altădată, care achiziţiona bunuri şi
servicii de pe o piaţă de mici dimensiuni; el s-a transformat într-un element al consumului
de masă şi face obiectul multiplelor campanii publicitare, al presiunilor exercitate de grupuri
de producători şi distribuitori, care şi determină funcţionarea pieţei (Carmen Tamara
Ungureanu, op. cit., pag. 8-9).
Pe de altă parte, necesitatea derulării cu rapiditate a schimburilor comerciale a impus
standardizarea contractelor şi apariţia contractelor tip, astfel încât principiile tradiţionale
aplicabile contractului, adică autonomia de voinţa şi egalitatea parţilor contractante, nu îşi
mai găsesc locul în noua eră a societăţii de consum (V. Babiuc, Dreptul comerţului
internaţional, Editura Atlas Lex, 1994, pag.80-81).
Având în vedere aceste împrejurări, consumatorul nu mai negociază încheierea
contractului şi, chiar atunci când el are posibilitatea să o facă, nu dispune de competenţa
juridică şi tehnică necesară, nu deţine informaţiile utile înţelegerii factorilor susceptibili de a-
i ghida şi optimiza alegerea .
Starea de “slăbiciune” în care se găseşte consumatorul în relaţiile lui cu
comerciantul, precum şi imposibilitatea financiară şi juridică de a acţiona cu acesta de pe o
poziție de egalitate, impun protecţia părţii slabe, respectiv a consumatorului, prin elaborarea
unei legislaţii speciale care să răspundă intereselor acestuia. O asemenea stare de fapt
presupune anumite intervenţii sociale menite să instaleze o stare de echilibru, bazată pe
respectarea unor clauze convenite, asigurarea accesului tuturor la produsele existente pe
piaţă, înlăturarea potenţialelor riscuri pentru consumatori, precum şi promovarea corectă ,
echitabilă şi susținută a dezvoltării economiei sociale (Rezoluţia O.N.U. nr. 39/248 privind
protecţia consumatorilor, New York, 1985, pag. 2.).
În acest context, întreg complexul de intervenţii sociale, guvernamentale şi
neguvernamentale menite să asigure respectarea drepturilor şi a intereselor consumatorilor,
îşi găseşte expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.
Ca latură inseparabilă a politicii sociale pe care trebuie să o promoveze o societate
democratică şi o componentă de bază a programelor de protecţie socială, protecţia
consumatorilor reprezintă un ansamblu de dispoziţii privind iniţiativa publică sau privată,
destinat a asigura şi ameliora continuu respectarea intereselor consumatorilor (Dictionnaire
commercial de l’Academie des Sciences Commerciales, Editura Hachette, Paris, 1979, pag.
222-223).
Spre deosebire de literatura de specialitate străină, unde problematica
preponderentă o constituie aspectele referitoare la informarea consumatorilor,
comercializarea produselor şi serviciilor comerciale, lucrările în domeniu din ţara noastră
vizează aspecte legate de necesitatea îmbunătăţirii structurii consumului, asigurării unui
sistem de preţuri corespunzător şi, îndeosebi, asupra calităţii produselor oferite de piaţă, al
cărei mecanism este puternic dereglat, atât de agenţii economici prezenţi, cât şi de sistemul
de acte normative abia în formare, vizând protecţia consumatorilor.
2.2. DOMENIUL DE APLICABILITATE A PROTECTIEI CONSUMATORILOR
8
Având în vedere aspectele subliniate, se apreciază în mod unanim că probleme
importante şi actuale, care pot forma obiectul unor programe de protecţie a consumatorilor
la iniţiativa organelor guvernamentale sau a unor organizaţii neguvernamentale sunt
urmatoarele: îmbunătăţirea consumului populaţiei; realizarea unei calităţi corespunzatoare
a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor prin intermediul pieţei; asigurarea unui sistem
de preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor; asigurarea unui sistem de informare util
pentru consumatori care să le asigure transparenţa pieţei; apărarea împotriva unei politici
agresive de marketing promovată de comercianţii ofertanţi, prezenţi în cadrul pieţei (Dumitru
Patriche, Gheorghe Pistol şi colaboratorii, op. cit., pag. 65 şi urm).
• Existenţa în cadrul programelor de protecţie a consumatorilor a unui obiectiv
referitor la îmbunătăţirea consumului populaţiei, apare ca un aspect specific
societaţii româneşti în actuala etapă a dezvoltării sale şi trecerii la economia de
piaţă. Din cercetarile statistice efectuate în ultima perioadă reiese atât rolul redus
pe care îl ocupă consumul populaţiei în volumul produsului social total, cât şi
tendinţa de scădere a ponderii pieţei şi consumatorului.
• O altă direcţie prioritară, specifică relaţiilor contemporane din ţara noastră care
trebuie să facă parte din programele de protecţie a consumatorilor, o constituie
asigurarea calităţii bunurilor şi serviciilor oferite spre vânzare în cadrul pieţei. Un
asemenea obiectiv se regaseşte şi în programele mişcărilor de apărare a
drepturilor consumatorilor din alte ţări, însă cu altă frecvenţă şi exigenţă.
Programele de protecţie a consumatorilor au menirea de a promova o revigorare
a preocupărilor pentru calitate. O asemenea preocupare pentru calitate trebuie să
fie generalizată sub toate aspectele sale şi să implice absolut toţi comercianţii
prezenţi în circuitul produselor.
• Domeniul cel mai controversat, atât sub aspectul specificităţii perioadei de
reforme pe care o traversează economia românească, cât şi sub cel al
programelor de protecţie socială, îl constituie asigurarea unui sistem de preţuri în
concordanţă cu cerinţele pieţei şi calitatea produselor. Înscrierea unui asemenea
obiectiv în programele de protecţie socială şi implicit în cadrul celor privind
protecţia consumatorilor, presupune soluţionarea, atât a unor aspecte de fond,
referitoare la regimul preţurilor şi tarifelor, cât şi al impactului de moment al
evoluţiei preţurilor asupra populaţiei. Practica ţărilor avansate, cu o economie de
piaţă bazată pe mecanismele libere de funcţionare, demonstrează, însă, că şi în
cadrul unor asemenea economii se manifestă tendinţe de concurenţă neloială şi
de supraveghere a preţurilor, motiv pentru care statele respective promovează
legi restrictive.
• În toate ţările cu economie de piaţă , preţurile nu sunt atât de libere, ele fiind
supuse unui sistem de restricţii ce decurg dintr-un cadru legal şi emanând de la
administraţia publică sau din specificul activităţii din fiecare sector în parte. Aceste
restricţii pot fi: de natură juridică, privind interzicerea unor forme de vânzare şi
reglementarea altora cu influenţe asupra nivelului preţurilor; de natură
economico-financiară ce implică, îndeosebi, disciplina costurilor şi a preţurilor de
aprovizionare; restricţii impuse de disciplina pieţei care au în vedere verificarea
viabilitaţii comerciantului pe piaţă, prin încadrarea lui în ceea ce constituie nivelul
rezonabil al fluxurilor. Considerăm că în ţara noastră se impune crearea unui
cadru care să favorizeze un sistem de liberalizare a preţurilor echilibrat, combinat
cu un sistem de exigenţă şi răspunderi ridicate pentru gradul de libertate şi
mijloacele necesare, precum şi cu un sistem de protectie socială, care să aibă în
vedere toate aspectele implicate de funcţionarea normală a mecanismului de
piaţă.
• Un domeniu complex în cadrul activitaţii de protecţie a consumatorului îl constituie
organizarea unui sistem de informare util pentru consumatori şi apărarea
9
împotriva practicilor comerciale agresive. Acest domeniu implică o multitudine de
aspecte şi responsabilităţi, ce revin atât în sarcina statului, cât şi în cea a fiecărui
comerciant. Asadar, consumatorul trebuie informat, iar comercianţii trebuie
determinaţi să-i informeze corect şi oportun.
Într-o opinie (A. Dayan, Manuel de la distribution, Editura d’Organisation Paris, 1985,
pag.37, citat de Dumitru Patriche, Gheorghe M. Pistol şi colaboratorii, op. cit., pag.77),
complexul de informaţii destinate consumatorului poate fi delimitat în patru categorii de
elemente: informaţii asupra produselor prezente în cadrul pieţei (natura, preţul, originea,
provenienţa, data limită de consum, sistemul de ambalare, sistemul de depozitare şi
conservare etc.); informaţii asupra pieţei, referitoare, îndeosebi, la sistemul de relaţii
existent, intermediarii implicaţi, sistemele şi nivelurile de preţuri practicate, tipurile de servicii
asigurate, facilitate etc.; informaţii referitoare la circuitele de distribuţie (reţeaua de distribuţie
existentă, localizarea unitaţilor şi programul de funcţionare etc.); informaţii asupra propriilor
nevoi, aceasta categorie de informaţii având drept obiectiv sa lămurească publicul
consumator în legatură cu modul sţiintific de interpretare, înţelegere şi satisfacere a
propriilor nevoi alimentare, atât sub aspect calitativ, cât şi cantitativ.
În cadrul pieţei, informarea consumatorilor se asigură prin intermediul publicităţii şi a
sistemului de etichetare. Publicitatea are menirea de a asigura cunoaşterea existenţei
diferitelor produse şi sortimente ale acestora, axându-se îndeosebi pe comunicarea
noutăţilor, a diferitelor sisteme de ambalare, dozare şi condiţionare, precum şi a sistemului
de preţuri.
Conform art. 1 din Legea 148/2000 privind publicitatea (Publicată în Monitorul Oficial
al României nr.359 din 2 august 2000, ulterior modificată şi completată) “prezenta lege are
drept scop protecţia consumatorilor de produse si servicii…împotriva publicităţii înşelătoare,
a consecinţelor negative ale publicitaţii şi stabileşte condiţiile în care este permisă
publicitatea comparativă.” Acelaşi act normativ defineşte alături de termenul de publicitate
şi noţiuni precum: publicitate înşelatoare (orice publicitate care, în orice fel, inclusiv prin
modul de prezentare, induce sau poate induce în eroare orice persoană căreia îi este
adresată sau care ia contact cu aceasta şi îi poata afecta comportamentul economic,
lezându-i interesul de consumator, sau care poate leza interesele unui concurent - art. 4, lit.
b), publicitate comparativă (orice publicitate care identifică explicit sau implicit un concurent
sau bunurile ori serviciile oferite de acesta - art. 4, lit. c) şi publicitate subliminală (orice
publicitate care utilizează stimuli prea slabi pentru a fi percepuţi în mod conştient, dar care
pot influenţa comportamentul economic al unei persoane - art. 4, lit. d).
Etichetarea este destinată a permite cunoaşterea mărcii, natura produselor,
greutatea, preţul, data limită a consumului, modalităţile de folosire etc. De cele mai multe
ori, însă, publicitatea şi etichetarea au drept scop unic sporirea puternică a vanzărilor şi,
drept urmare, ele nu fac altceva decat să inoculeze consumatorului, în mod agresiv,
preferinţele pentru produsul ce interesează pe comerciantul ofertant.
În materie de etichetare şi împiedicarea publicităţii înşelătoare legislaţia comunitară
a fost în întregime implementată în legislaţia românească, după cum urmează:
Legea nr. 148/2000 privind publicitatea înşelătoare şi comparativă transpune
Directiva nr. 84/450/CEE. Această lege preia rigorile legislaţiei Uniunii Europene în materia
publicităţii înşelătoare şi comparative.
Hotărârea Guvernului nr. 175/2004 (Hotărârea Guvernului nr.175 din 12 februarie
2004 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 26 februarie 2004) privind stabilirea
criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru grupul de produse calculatoare portabile
transpune Decizia Consiliului 687/2001/CEE, referitoare la stabilirea criteriilor de acordare
a etichetei pentru calculatoare portabile.
Hotărârea Guvernului nr. 254/2004 (Publicată în Monitorul Oficial al României nr.185
din 3 martie 2004.) privind stabilirea condiţiilor de acordare a etichetei ecologice pentru
10
articolele de încălţăminte transpune Decizia nr. 231/2002/CEE privind stabilirea condiţiilor
pentru acordarea etichetei ecologice comerciale pentru articolele de încălţăminte.
Hotărârea Guvernului nr. 259/2004, publicată în Monitorul Oficial al României nr.219
din 12 martie 2004.) privind stabilirea criteriilor de acordare a etichetei ecologice pentru
grupul de produse lacuri şi vopsele interioare transpune Decizia nr. 739/2002/CEE privind
condiţiile de acordare a etichetei ecologice pentru vopsele şi lacuri.
Hotărârea Guvernului nr.298/2004 (Hotărârea Guvernului nr.298 din 4 martie 2004 a
fost publicată în Minitorul Oficial nr. 249 din 22 martie 2004) privind modificarea şi
completarea Hotărârii Guvernului nr. 487/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice
privind desemnarea şi notificarea raţională a laboratoarelor de încercări, precum şi a
organismelor de certificare şi inspecţie care realizează evaluarea conformităţii produselor
din domeniul reglementat, prevăzute în Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii
produselor.
Ordinul Guvernului nr. 58/2001, care transpune Decizia Consiliului nr. 92/59/CEE
privind securitatea generală a produselor.
Ordinul Guvernului nr. 87/2000, care transpune Directiva 87/374/CEE privind
răspunderea pentru produsele defectuoase.
Trebuie amintit faptul că exigenţele juridice ale integrării europene impun, pentru
România, adoptarea de legi noi, dar şi de politici instituţionale cu ajutorul cărora să se
implementeze efectiv noua legislaţie.
Având in vedere aspectele cu privire la utilitatea informaţiei în cadrul procesului de
cumpărare, amploarea, structura şi destinaţia acesteia, cât şi modul uneori denaturat în care
această informaţie este folosită de către comercianţi, înscrierea unui obiectiv în programele
de protecţie a consumatorilor referitor la acest domeniu trebuie să aibă un dublu rol: pe de
o parte, să asigure căile de informare corectă a consumatorului asupra a ceea ce oferă
piaţa; pe de altă parte, să asigure cadrul unei lupte deschise împotriva deformării informaţiei,
folosirii ei abuzive şi agresive, precum şi împotriva complicării, codificării şi îngreunării
înţelegerii acesteia de către destinatarii mijloacelor informaţionale şi, în final, de către
beneficiarii produselor.
2.3. APĂRAREA DREPTURILOR CONSUMATORILOR
Într-o societate liberă, democratică, fiecare individ are asigurate toate condiţiile spre
a-şi orienta preocupările în funcţie de propria voinţă, de a-şi manifesta libera inițiativă, atât
în ceea ce priveşte organizarea activităţii sale lucrative, cât şi cu privire la cumpărarea
bunurilor pe care le poate plăti sau materializarea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe
care singur şi le stabileşte. Drepturile consumatorilor, ca elemente ale politicii de consum,
se înscriu în cadrul raporturilor asupra cărora societatea trebuie să vegheze prin măsuri de
protecţie socială.
În ţările occidentale există ideea potrivit căreia, aşa cum în politică democraţia constă
în asigurarea drepturilor alegătorilor, în economie, respectiva democraţie se traduce prin
asigurarea drepturilor consumatorilor, prin posibilitatea lor de a alege dintre diferitele
mărfuri, prin organizarea în uniuni de apărare şi posibilitatea ca împreună să-şi apere
interesele, precum şi dreptul de a intenta procese acelor furnizori de mărfuri şi servicii care
nu satisfac corespunzător trebuinţele sau provoacă daune consumatorilor (S. Noe,
Consumatori din toate ţările uniţi-vă ! Voi nu aveţi de pierdut decât cozile, în Tribuna
economică, nr. 38/1990, pag.28-29. ).
În ultimele decenii, problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei
întregii lumi civilizate. Devenind tot mai complexe, prin conţinutul lor şi îndeosebi prin
soluţiile reclamate, comunitatea mondială, prin cel mai înalt forum al său - Organizaţia
Naţiunilor Unite - a găsit oportun să le pună la dispoziţia structurilor sale.
Astfel, în Adunările generale din 1980 si 1985, pe baza unor ample studii, consultări
şi colaborări ale diferitelor organisme O.N.U. cu o multitudine de instituţii naţionale, după
11
studierea legislaţiilor elaborate de acestea în domeniul protecţiei consumatorilor şi după
discuţii şi negocieri cu numeroase guverne, s-a realizat finalizarea unei acţiuni ce s-a
desfăşurat pe parcursul a 15 ani adoptându-se în acest sens “Principiile directoare pentru
protecţia consumatorilor”. Potrivit acestui document O.N.U., guvernele tuturor ţărilor
“trebuie să dezvolte, să întărească şi să menţină o politică puternică de protecţie a
consumatorilor, ţinând cont de principiile directoare declarate” (Rezoluţia 39/248 adoptată
de Adunarea Generală a O.N.U. la 8 aprilie 1985).
În ceea ce-i priveşte pe consumatorii Uniunii Europene, Piaţa Unică oferă acestora
avantaje directe şi indirecte, drepturi şi oportunităţi, între care opţiuni mai diverse si preţuri
competitive pentru produse şi servicii. În acelaşi timp, încrederea consumatorilor în Piaţa
Unică trebuie să fie susţinută de standardele de calitate şi de siguranţa produselor care
circulă în cadrul Uniunii.
Dezvoltarea pieţei interne conferă autorităţilor comunitare un rol esenţial în
manageentul Pieţei Unice, în asigurarea aplicării şi respectării legislaţiei privind comerţul
liber în cadrul Uniunii. Consumatorii au şi ei un rol activ în asigurarea funcţionării în condiţii
bune a Pieţei Unice, ei având posibilitatea de a informa autorităţile responsabile în legăură
cu orice problemă cu care se confruntă, în acest fel interesele lor specifice fiind protejate.
Un nivel înalt de protecţie a consumatorilor ar putea fi atins cu ajutorul armonizării
prin directive cadru, standarde, cele mai bune practici vizând nu numai securitatea
produselor şi serviciilor, ci şi aspectele economice şi juridice care permit consumatorilor
efectuarea de tranzacţii oriunde pe piaţa internă. Acţiunile prioritare vor viza practicile
comerciale şi siguranţa serviciilor. Consumatorii trebuie să beneficieze de aceeaşi protecţie
în toate ţările membre şi aceasta înseamnă dezvoltarea unui cadru propice pentru
cooperarea între administraţiile naţionale şi a mecanismelor de apel pentru consumatori.
Dezvoltarea şi implementarea unei politici eficiente presupune implicarea
consumatorilor şi reprezentanţilor lor în acest proces, dar aceştia trebuie să aibă capacitatea
şi resursele necesare de a-şi promova interesele în raport cu ceilalţi parteneri. Acţiunile
principale pentru atingerea acestui obiectiv sunt legate de perfecţionarea mecanismelor de
participare a organizațiior consumatorilor în elaborarea politicii şi în proiectele educaţionale
şi instituţionale.
În ţara noastră, drepturile consumatorilor sunt stabilite prin legi şi alte acte normative.
Astfel, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, republicată, statorniceşte, în primul rând,
drepturile fundamentale ale consumatorilor şi anume:
• Accesul liber la pieţe care să le asigure o gamă variată de produse şi servicii de
calitate;
• Informarea completă, corectă şi precisă asupra caracteristicilor esenţiale ale
produselor şi serviciilor oferite, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură
cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor;
• Ocrotirea împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un
serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea, securitatea, ori să le
afecteze interesele legitime.
Pe de altă parte, reglementarea consacră în favoarea oricărui consumator prejudiciat
dreptul de a obţine despăgubiri pentru daunele cauzate de calitatea necorespunzătoare a
produselor şi serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege şi dreptul de a
se organiza în asociaţii pentru apărarea intereselor fireşti. Deci, consumatorii sunt protejaţi
de abuzurile la care ar putea fi expuşi pe o piaţa dominantă şi controlată de profesionişti. În
acest sens, protecţia consumatorilor înglobează măsurile preventive întreprinse de către
stat în scopul protejării părții slabe şi a descurajării unui comportament abuziv din partea
comercianţilor.
Încălcarea drepturilor consumatorilor conduce la aplicarea de măsuri represive, care
pot fi de natură administrativă, civilă sau penală. De remarcat faptul că, responsabilitaţile
asigurării protecţiei consumatorilor revin, în principal, organelor puterii de stat, dar că în
12
această zonă complexă sunt atrase şi implicate cu acţiuni concrete şi o serie de organizaţii
sociale, cum ar fi, pe de o parte sindicatele, care trebuie să vegheze la respectarea
drepturilor membrilor lor, în calitate de consumatori, dar şi, în mod special, organizaţiile şi
asociaţiile consumatorilor.
Protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări generale care să militeze
pentru respectarea intereselor consumatorilor, cât şi, în cele mai frecvente cazuri, forma
unor acţiuni speciale, cu programe şi obiective bine determinate în timp şi în spaţiu.
2.4. CADRUL LEGISLATIV ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONSUMATORILOR

ÎN ROMÂNIA
Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de

consumatori, asigurând cadrul necesar accesului neîngrădit la produse şi servicii, informării
lor complete asupra caracteristicilor esenţiale ale acestora, apărării şi asigurării drepturilor
şi intereselor legitime ale persoanelor fizice împotriva unor practici abuzive, participă la
fundamentarea şi luarea deciziilor ce îi interesează în calitate de consumatori.
Pornind de la prevederile Rezoluţiei nr. 39/248 din 1985 a Adunării Generale a
Organizației Naţiunilor Unite, care a aprobat ”principiile directoare pentru protecţia
consumatorului”, în România a fost adoptat un sistem de reglementări în acest domeniu,
avându-se în vedere condiţiile concrete ale economiei romaneşti şi mai ales cele ale
tranziţiei; în acelaşi timp, în adoptarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor s-a avut în
vedere armonizarea ei cu legislaţia europeană în domeniu.
Astfel, a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor, care este actul normativ de bază în domeniu, în temeiul acesteia fiind
adoptate şi alte acte normative, care conferă cadrul legislativ în următoarele domenii:
standardizării şi metrologiei; calităţii mărfurilor; alimentaţie publică; comercializarea
bunurilor de larg consum.
A. În domeniul standardizării şi metrologiei

a) Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 privind activitatea de standardizare nationala in
Romania (Ordonanţa Guvernului nr. 39/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din
30 ianuarie 1998, ulterior fiind modificată şi completată) privind activitatea de standardizare
naţională în România.
În conformitate cu art. 2 din acest act normativ, activitatea de standardizare naţională
are ca obiective principale :
-îmbunătăţirea calităţii vieţii ;
-protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii persoanelor fizice, mediului înconjurător şi
apărarea intereselor consumatorilor ;
- protecţia consumatorilor printr-un nivel de calitate al produselor şi serviciilor adaptat
necesitaţilor şi verificat corespunzător;
- recunoaşterea internaţională a produselor şi serviciilor româneşti ;
- promovarea rezultatelor consolidate ale ştiinţei şi tehnologiei, ţinând seama de
gradul de dezvoltare al economiei ;
-stabilirea unui sistem de cerinţe unitar pentru certificarea conformităţii ;
-înlăturarea barierelor tehnice din calea comerţului internaţional ;
-reprezentarea intereselor economiei naţionale în activităţile de standardizare
internaţionale şi europene.
Ordonanţa de Guvern nr. 39/1998 defineşte termeni precum : standard,
standardizare, standardizare naţională, standard naţional, standard internaţional, standard
european, program de standardizare, organism de standardizare ; acelaşi act normativ
reglementează modul de aplicare a standardului naţional, precum şi organismul naţional de
standardizare din România.
13
b) Ordonanţa Guvernului nr. 20/1992 (Ordonanţa Guvernului nr. 20 din 21 august
1992 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 212 din 28 august 1992 şi aprobată cu
modificări prin Legea nr. 11/1994, publicată în Monitorul Oficial nr. 65 din 14 martie 1994,
ulterior fiind modificată şi completată.) privind activitatea de metrologie, face referiri la
unităţile de măsură legale ce se folosesc în România, mijloacele de măsură, sistemul de
etalonare şi transmiterea unităţilor de măsură, controlul metrologic al mijloacelor de
măsurare şi al măsurilor, obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în domeniul metrologiei.
B. In domeniul calităţii produselor

a) Ordonanţa Guvernului nr. 38/1998 (Ordonanţa Guvernului nr. 38/1998 a abrogat
Hotărârea Guvernului nr. 167/1992 privind constituirea sistemului naţional de certificare a
calităţii ; publicată în Monitorul Oficial nr. 43 din 30 ianuarie 1998, ulterior modificată şi
completată.) privind acreditarea şi infrastructura pentru evaluarea conformităţii.
Aceasta conţine prevederi privind reglementările, metodologiile şi procedurile de
certificare ce se stabilesc de către organismele de certificare în concordanţă cu standardele
româneşti, referitoare la calitatea produselor şi serviciilor oferite consumatorilor, precum şi
dispoziţii privind funcţionarea şi evaluarea laboratoarelor de încercări.
b) Ordonanţa de Guvern nr. 42/2004 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 94 din 31
ianuarie 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 215/2004, publicată în Monitorul Oficial
nr. 531 din 14 iunie 2004, ulterior modificată şi completată) privind organizarea activităţii
veterinare, prevede o serie de reglementări referitoare la apărarea sanătăţii animalelor şi
prevenirea transmiterii de boli de la animale la om, precum şi responsabilităţile instituţiilor
statului şi deţinătorilor de animale, în acest domeniu.
c) Legea nr. 98/1994 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 317 din 16 noiembrie 1994,
modificată şi completată) privind stabilirea şi sancţionarea contravenţională la normele
legale de igienă si sănătate publică. Prezenta lege stabileşte contravenţiile la normele
privind avizarea şi autorizarea sanitară, la normele de igienă referitoare la zonele de locuit
şi de aprovizionare cu apă a populaţiei, precum şi contravenţiile în cazul încălcării normelor
de igienă privind colectarea şi îndepărtarea reziduurilor, protecţia sanitară a solului,
prevenirea şi combaterea bolilor transmisibile, condiţiile în care se desfăşoară procesul de
muncă, precum şi controlul medical profilactic. Acelaşi act normativ reglementează şi modul
de constatare a contravenţiilor şi de aplicarea a sancţiunilor.
C. În domeniul activităţii de alimentaţie publică

În acest domeniu au fost elaborate urmatoarele acte normative: Hotarârea
Guvernului nr. 1328 din 27.12.2001 privind clasificarea structurilor de primire turistice şi
Hotarârea Guvernului nr. 1185 din 27.11.2001 privind majorarea limitelor amenzilor
contravenţionale prevăzute în unele acte normative din domeniul turismului. Acestea
conţineau prevederi asupra competenţei de efectuare a clasificării, criteriile de încadrare a
unităţilor de cazare şi alimentaţie publică.
D. În domeniul comercializării bunurilor de consum

a) Legea nr. 449 din 12 noiembrie 2003 (Publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 812 din 18 noiembrie 2003), privind vânzarea produselor şi garanţiile asociate acestora
prin care se abrogă Hotărârea Guvernului nr.394 din 13 iunie 1995 privind comercializarea
de produse de folosinţă îndelungată supuse comercializării. Acelaşi act normativ abrogă şi
Hotărârea Guvernului nr.665/1995. Legea nr. 449/2003 stabileşte condiţiile vânzării
produselor şi a garanţiilor asociate în conformitate cu standardele europene, urmând a intra
în vigoare la 1 ianuarie 2007.
În acelaşi context, amintim Ordonanţa Guvernului nr. 97/2001 (Publicată în Monitorul
Oficial nr. 349 din 29 iunie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 57/2002, publicată în
Monitorul Oficial nr. 73 din 31 ianuarie 2002) privind reglementarea producţiei, circulaţiei şi
14
comercializării alimentelor, precum şi Hotărârea de Guvern nr. 187/2000 (Publicată în
Monitorul Oficial nr. 121 din 21 martie 2000, modificată şi completată ulterior) privind
imitaţiile de produse alimentare care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau
securitatea consumatorilor.
b) O mare importanţă pentru o protecţie reală a consumatorilor o prezintă Ordonanţa
Guvernului nr. 42/1995 (Publicată în Monitorul Oficial nr.203 din 1 septembrie 1995,
modificată şi completată.) privind producţia de produse alimentare destinate comercializării,
aprobată prin Legea nr. 123/1995. Este de remarcat mai întâi faptul că legiuitorul, pornind
de la însemnătatea unei asemenea activităţi, a simţit nevoia ca reglementarea să se facă
printr-un act normativ de cea mai mare forţă juridică, respectiv prin lege.
În al doilea rând, se urmăreşte ca obiectiv, în principal, protecția vieţii, sănătaţii
populaţiei şi a mediului înconjurător, satisfacerea necesitaţilor de consum ale tuturor
categoriilor de consumatori şi respectarea condiţiilor de igienă şi de mediu la fabricarea,
manipularea, depozitarea şi transportul produselor.
De asemenea, sunt definite noţiunile de bază cu care se operează în acest domeniu,
respectiv: produse alimentare, aditiv alimentar, substanţe străine, etichetă, ambalaj, agent
economic, producător de produse alimentare, falsificare sau substituire în domeniul calităţii,
licenţă de fabricaţie a produselor alimentare. Sunt reglementate în capitole distincte
problemele privind calitatea produselor alimentare, licenţele de fabricaţie ale acestora,
obligaţiile comercianţilor în acest domeniu, modul de supraveghere şi de control a
desfăşurării activitaţii privind producţia de produse alimentare, precum şi răspunderea
juridică aplicabilă.
c) Prevederi importante privind protecţia consumatorilor conţine şi Legea concurenţei
nr.21/1996 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 88 din 30 aprilie 1996, republicată în Monitorul
Oficial nr. 742 din 16 august 2005) care are drept scop “protecţia, menţinerea şi stimularea
concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal în vederea promovării intereselor
consumatorilor”(art.1 din lege).
2.5. CADRUL INSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ABILITATE
§ 1. Organizarea si atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

Consumatorilor
Pentru realizarea strategiei şi politicii Guvernului în domeniul protecţiei
consumatorilor, s-a înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Protectia Consumatorilor
(Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor a fost înfiintată prin Hotărârea
Guvernului nr.166 din 11 ianuarue 2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din 18 ianuarie
2001; ulterior, Hotărârea Guvernului nr. 166/2001 a fost abrogată de Hotărârea Guvernului
nr. 755 din 3 iulie 2003, publicată în Monitorul Oficial nr. 490 din 8 iulie 2003), care
funcţionează la nivel central şi are în subordine 42 oficii judeţene şi un Oficiu al municipiului
Bucureşti pentru protecţia consumatorilor care, la rândul lor, pot avea filiale în municipiile
şi oraşele din judeţ. Toate aceste organe, inclusiv filialele au personalitate juridică.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor se organizează şi
funcţionează ca un organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate
juridică, în subordinea Guvernului şi aflându-se în coordonarea primului-ministru.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor coordonează şi realizează
strategia şi politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru
prevenirea şi combaterea practicilor care dăunează vietii, sănătăţii, securităţii şi intereselor
economice ale consumatorilor (Articolul 2, alin.(1) din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003).
De asemenea, Autoritatea desfăşoară o intensă activitate de informare şi educare a
cetăţenilor privind drepturile pe care aceştia le au în calitate de consumatori, în acest sens,
evaluând efectele pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor
destinate consumatorilor.
15
Conform art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003 unul dintre obiectivele
principale ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor îl reprezintă armonizarea
cadrului legislativ naţional cu reglementările din Uniunea Europeană în domeniul protecţiei
consumatorilor.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cuprinde în sfera sa de
activitate analiza şi marcarea metalelor preţioase, a aliajelor lor, precum şi expertizarea
acestora şi a pietrelor preţioase. În acest sens, Autoritatea autorizează persoanele fizice şi
juridice să efectueze operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase,
în condiţiile legii.
În cadrul Autoritătii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor funcţionează direcţii,
servicii şi birouri sub conducerea unui secretar de stat care are calitatea de preşedinte,
ajutat de un subsecretar de stat care are calitatea de vicepreşedinte numiţi prin decizie a
primului-ministru. Preşedintele Autorităţii conduce întreaga activitate a Autoritaţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor şi îl reprezintă în raporturile acestuia cu Guvernul, cu
ministerele, cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţii
naţionale şi internaţionale, precum şi cu persoane fizice şi juridice române şi străine. De
asemenea, Preşedintele Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor este
ordonator secundar de credite. În exercitarea funcţiei sale, preşedintele emite ordine şi
instrucţiuni cu caracter normativ, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor are urmatoarele atribuţii
principale (Articolul 3 din H. G. Nr. 755/2003):
a. participă, împreuna cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale de
specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale de
protecţie a consumatorilor, la elaborarea strategiei în domeniul protecţiei
consumatorilor, asigurând corelarea acesteia cu cea existentă în Uniunea
Europeană ;
b. propune Guvernului spre adoptare şi avizează proiecte de acte normative în
domeniul protecţiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea,
etichetarea, conservarea, depozitarea, transportul, importul şi comercializarea
produselor, precum şi cu privire la prestarea serviciilor, astfel încât acestea să nu
pună în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori să afecteze
drepturile şi interesele lor legitime;
c. elaborează, împreuna cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice,
proceduri privind obiectivele, condiţiile şi modul de colaborare în desfășurarea
activităţii de protecţie a consumatorilor ;
d. participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei
consumatorilor, colaborând cu organizaţii şi instituţii din tară şi din străinătate,
conform competenţelor ce îi revin potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;
e. efectuează analize şi încercări în laboratoarele acreditate conform legii sau în
laboratoare proprii ori agreate;
f. efectuează sau finanţează studii şi teste comparative cu privire la calitatea
produselor şi serviciilor destinate consumatorilor, pe care le aduce la cunoştinţa
publicului;
g. desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor;
editează publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor;
h. sprijină asociaţiile pentru protecţia consumatorilor în vederea atingerii obiectivelor
prevăzute de lege;
i. sprijină asociaţiile de consumatori în acţiunea de înfiinţare şi funcţionare a
centrelor de consultanţă, informare şi educare a consumatorilor;
j. informează permanent consumatorii asupra produselor şi serviciilor care prezintă
riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor sau care le pot afecta interesele
economice;
16
k. prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice centrale
interesate, referitoare la activitatea proprie privind respectarea drepturilor şi
intereselor consumatorilor;
l. controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor,
referitoare la securitatea produselor şi serviciilor destinate populaţiei, precum şi
la apărarea drepturilor legitime şi a intereselor economice ale acestora, prin
efectuarea de controale pe piaţă la producători, importatori, distribuitori, vânzători,
presatori de servicii şi în unităţile vamale, având acces la locurile în care se
produc, se depozitează ori se comercializează produsele sau în care se
prestează serviciile, precum şi la documentele referitoare la acestea;
m. constată contravenţii şi dispune masuri de limitare a consecinţelor producerii,
prestării importului, comercializării sau oferirii gratuite a unor produse şi servicii
care nu respectă dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale Autorităţii, prin
aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare prevăzute de
lege, sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări ale
legii penale ;
n. primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept,
potrivit competenţelor, sesizările asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor,
precum şi sesizările persoanelor fizice sau juridice cu privire la încălcarea
drepturilor consumatorilor în condiţiile legii ;
o. desfăşoară activităţi de pregătire a specialiştilor în domeniul protecţiei
consumatorilor ;
p. acordă consultanţă de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor pentru
persoane juridice ;
q. urmăreşte, potrivit legii, legalitatea publicităţii pentru produsele şi serviciile
destinate consumatorilor ;
r. autorizează operaţiunile cu metale preţioase, aliajele acestora şi pietre preţioase ;
s. stabileşte şi aprobă mărcile utilizate de producătorii interni, importatori sau, după
caz, de comercianţi, pe bază de tarife proprii, precum şi marca proprie de
certificare;
t. efectuează expertize ale metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în condiţiile
legii;
u. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său
de activitate.
v. coordonează schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente,
naţionale şi internaţionale, privind produsele şi serviciile care prezintă risc pentru
sănătatea şi securitatea consumatorilor;
w. controlează dacă mijloacele de măsurare folosite pe piaţă sunt însoţite de
documentele prevăzute de lege care atestă verificarea acestora din punct de
vedere metrologic;
x. solicită organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizaţiei de
funcţionare, a licenţei de fabricaţie ori a certificatului de clasificare, în condiţiile
legii;
y. sesizează factorii de decizie şi operatorii implicaţi în sistemul de certificare a
calităţii produselor şi serviciilor, în baza constatărilor proprii şi a informaţiilor
primite de la organismele neguvernamentale şi de la consumatori, cu privire la
neconformităţile produselor şi serviciilor destinate consumului populaţiei în raport
cu documentele de certificare şi propune îmbunătăţirea sau elaborarea de
reglementări în domeniu;
z. stabileşte şi percepe tarife pentru efectuarea de analize, încercări, expertizări,
certificări de laborator, autorizări, consultanţă, cursuri de pregătire, specializare
sau perfecţionare, alte servicii prestate în condiţiile legii ;
17
aa. fundamentează şi propune în proiectul de buget resursele financiare necesare în
vederea realizării politicilor în domeniul său de competenţă.
În anul 2002 a fost finalizat sistemul informaţional la nivel naţional al Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, sistemul fiind conectat internaţional la
organizaţia europeană a organismelor de supraveghere a pieţei PROSAFE şi la sistemul
tranziţional de schimb rapid de informaţii între ţările în curs de aderare la Uniunea
Europeană - TRAPEX, în ambele cazuri Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor funcţionând ca punct naţional de contact.
În subordinea Autoritaţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, funcţionează
alături de oficiile judeţene pentru protecţia consumatorilor şi de Oficiul pentru Protecţia
Consumatorilor al Municipiului Bucureşti, Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea
Produselor -“Larex”, ca unitate extrabugetară cu sediul în Bucureşti, dispunând de 9
laboratoare teritoriale (Bucureşti, Arad, Baia Mare, Constanţa, Galaţi, Oradea, Satu Mare,
Sibiu şi Iași ), care este acreditat de RENAR (Asociaţia de Acreditare din România) şi
internaţional de TUV Germania pentru efectuarea de teste şi analize de laborator. În
structura Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor al Municipiului Bucureşti funcţionează
Laboratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor alcoolice.
Personalul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, împuternicit să
efectueze controale şi verificări este responsabil de păstrarea secretului profesional în
legătură cu aspectele tehnologice, economice şi comerciale de care ia cunoştinţă în
exercitarea atribuţiilor de serviciu şi are dreptul să aplice sigilii sau semne distinctive cu
valoare de sigiliu, în condiţiile legii. De asemenea, în vederea realizării rolului şi atribuţiilor
ce-i revin, Autoritatea poate beneficia de consultanţă şi asistenţă din ţară şi din străinătate,
precum şi de programe de formare şi perfecţionare a pregătirii personalului său, în limita
fondurilor bugetare acordate sau a altor surse atrase din ţară sau din străinătate (Articolul
12 din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003).
§ 2. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor

Apariţia pieţei consumatoriste atât în România, cât şi în celelalte ţări europene este
strâns legată de dezvoltarea pieţei libere bazată pe cerere şi ofertă şi reprezintă una din
componentele societăţii civile; consumatorii s-au asociat în organizaţii neguvernamentale,
realizându-se astfel dialogul societaţii civile cu structuri ale puterii alese, care să conducă
prin metode şi tehnici specifice la cooperare în folosul cetăţeanului, la apărarea şi
reprezentarea intereselor lor legitime.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt considerate acele asociaţii constituite
conform legii, ca persoane juridice, care, fără a urmări realizarea unui profit pentru membri
lor, au ca unic scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale
consumatorilor în general.
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de
reprezentare în organismele centrale facultative cu rol în protecţia consumatorilor şi în care
organele administrative sunt reprezentate. Ele sunt de drept parteneri sociali în organismele
consultative prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 şi trebuie să aibă cel putin
10.000 membri şi filiale în cel putin 5 judeţe; acestea sunt organizate în asociaţie la nivel
local, federaţie la nivel judeţean şi confederaţie la nivel central.
Potrivit art.38 din Ordonanţa nr. 21/1992, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor
au dreptul:
• de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi
locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
• de a primi subvenţii de la bugetul de stat prin intermediul Autoritaţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor;
• de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei
sau a retragerii de pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu asigură nivelul
18
calitativ prescris în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• de a solicita realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea
satisfacerii nevoilor consumatorilor, persoane cu handicap sau de vârsta a treia;
• de a fi consultate cu ocazia elaborării standardelor sau specificaţiilor care
definesc caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate
consumatorilor;
• de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi asupra caracteristicilor
calitative ale produselor sau serviciilor, de natură a ajuta la luarea unei decizii
asupra achiziţionării acestora;
• de a informa opinia publică prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate ale
produselor şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora
pentru consumatori;
• de a introduce acţiuni în justiție pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale membrilor lor;
• de a solicita, pe cheltuiala lor, laboratoarelor acreditate efectuarea de analize şi
încercări ale produselor destinate comercializării şi de a prelucra rezultatele;
• de a iniţia acţiuni proprii în vederea identificării cazurilor în care agenţii economici
nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege şi de a sesiza, în cadrul
unei proceduri de urgenţă, organele de specialitate ale administraţiei publice
abilitate să acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor;
• de a putea participa la acţiuni de supraveghere pe piaţă, împreună cu organele
administraţiei publice abilitate să acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor.
Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România a luat fiinţă în anul 1990,
acţionând în temeiul Legii nr.21/1924; este o asociaţie neguvernamentală independentă,
apolitică şi nelucrativă, scopul său fiind cel declarat în statutul propriu, respectiv apărarea
şi promovarea drepturilor consumatorilor.
Asociaţia este membru al Internaţionalei Consumatorilor cu sediul la Londra, fiind
recunoscută de Centrul Internaţional al Universitaţii din Louvain la Neuve din Belgia şi are
în ţară nouă filiale şi relaţii de colaborare cu alte asociaţii independente de consumatori din
ţară şi cu federaţii judeţene de asociaţii.
§ 3. Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.21/1992 (Articolul 39 din
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată și completată), la nivel central şi local - judeţ,
oraş, comună - s-a constituit câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor,
care asigură cadrul informaţional şi organizatoric necesar stabilirii şi aplicării politicii de
protecţie a consumatorilor, corelării acţiunii autorităţilor, administraţiei publice cu cele ale
organizaţiilor neguvernamentale cu atribuţii în acest domeniu.
Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor este, potrivit ordonanţei, format
din: reprezentanţi ai tuturor organelor administraţiei publice care au competenţe cu caracter
general sau special în domeniul protecţiei consumatorilor şi au structuri organiatorice la
nivelul respectiv, prefect sau primar, după caz, sau reprezentanţi ai acestora; reprezentanţi
ai asociaţiilor, reprezentanţi ai altor organisme, după caz.
Componenţa, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului
Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor, pe fiecare nivel în parte, se stabileşte de către
Guvern.
Ca urmare a modificării Ordonanţei de Guvern nr. 21/1992, centrele de consultanţă
şi de informare a consumatorilor pot fi organizate la nivel de birouri în structura
organizatorică a asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi desfaşoară activităţi gratuite
în folosul acestora constând în informaţii, recomandări şi consultanţă privind problemele
legate de achiziţionarea unui produs sau serviciu; sumele primite de la bugetul de stat, prin
19
intermediul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, se utilizează exclusiv
pentru înfiinţarea şi funcţionarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor.
Controlul asupra activităţilor desfăşurate în centrele de consultanţă şi informare a
consumatorilor din cadrul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care au primit sume
de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se exercită de către Autoritatea Naţională
pentru Protecţia consumatorilor.
Consiliile consultative pentru protecţia consumatorilor au atribuţii în direcţia stabilirii
şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor, şi anume:
• analizează modul în care sunt respectate drepturile consumatorilor, fiind abilitate
să facă propuneri în acest sens;
• analizează modul în care sunt aplicate propunerile Consiliului Consultativ pentru
Protecţia Consumatorilor de către organele sau organizaţiile sesizate;
• analizează modul de colaborare a autorităţilor administraţiei publice în domeniul
consumatorilor şi recomandă căi de îmbunătăţire a colaborării.
Totodată, Consiliile Consultative au atribuţii în direcţia corelării acţiunilor diverselor
autorităţi ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale, care au rol
în realizarea protecţiei consumatorilor. Consiliul Consultativ pentru Protecţia
Consumatorilor, la fiecare nivel în parte, este condus de un birou de conducere şi
funcţionează în baza unui regulament propriu.
În vederea realizării unei eficiente protecţii a drepturilor şi intereselor consumatorilor
au fost înfiinţate la nivel naţional organisme consultative independente, formate din
reprezentanţi ai asociaţiilor profesionale şi ai consumatorilor. Menţionăm, în acest sens,
Comisia pentru Clauze Abuzive şi Comisia pentru Securitatea Produselor.
Comisia pentru Clauze Abuzive a fost înfiinţată prin Ordinul nr. 531/2001 al
Preşedintelui ANPC şi are rolul de a analiza şi a evalua contractele standard pentru servicii
de interes public sau cele care se adresează unui număr mare de consumatori, în vederea
emiterii unui punct de vedere consultativ.
Comisia pentru Securitatea Produselor, creată prin Ordinul nr. 532/2001 al
Preşedintelui ANPC, analizează sesizările privind riscurile pe care le pot prezenta
produsele destinate consumatorilor în vederea evaluării acestora şi constituie un real sprijin
în activitatea de supraveghere a pieţei în vederea obţinerii unor opinii fundamentate privind
produsele care pot prezenta un risc grav şi imediat pentru consumatori, respectiv pentru
eliminarea clauzelor abuzive din contractele încheiate cu consumatorii.
De asemenea, in vederea consolidării sistemului de supraveghere a pieţei produselor
şi serviciilor s-a înfiinţat, prin Hotărârea de Guvern nr. 681/2001 (Publicată în Monitorul
Oficial nr. 437 din 6 august 2001, modificată şi completată), Comitetul Interministerial pentru
Supravegherea Pieţei Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor. Acesta are ca
principale atribuţii : asigurarea colaborării dintre autorităţile administraţiei publice centrale,
pe de o parte, şi colaborarea dintre aceste autoritaţi şi structurile civile, pe altă parte ;
perfecţionarea cadrului legislativ ; accelerarea procesului de armonizare a legislaţiei
naţionale cu legislaţia Uniunii Europene.
§4. Armonizarea cadrului juridic şi instituţional din ţara noastră cu cel al

Uniunii Europene
În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, prin măsurile adoptate, ţara noastră

urmăreşte să îmbine tranziţia la economia de piaţă cu adoptarea legislaţiei comunitare în
domeniul protecţiei consumatorilor, considerând că o asemenea armonizare, alături de
crearea şi consolidarea unui cadru instituţional adecvat, constituie elemente de importanţă
majoră a tranziţiei.
În acest sens, potrivit prevederilor Cartei Albe şi ale Acordului European de Asociere
a României la Uniunea Europeană, a fost adoptat “Programul Naţional de armonizare
20
legislativă a Pieţei interne“. În domeniul protecţiei consumatorilor, programul cuprinde
reglementările europene ce sunt avute în vedere la armonizarea legislaţiei româneşti,
reglementările deja existente, precum şi calendarul armonizării.
Potrivit acestui program, adoptarea şi armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei
consumatorilor, presupune realizarea unui minim de condiţii referitoare la:
• garantarea pentru consumatori a drepturilor lor fundamentale, aşa cum sunt ele
recunoscute prin programele de acţiune comunitare, adoptate încă din anul 1975;
• crearea unor structuri instituţionale corespunzătoare, care să răspundă la
problemele consumatorilor;
• crearea unor structuri consultative, generale sau specifice, pe sectoare, care să
reprezinte interesele consumatorilor şi să asigure participarea acestora la
procesul decizional;
• dezvoltarea programelor de educare şi informare, care să conducă la creşterea
posibilitaţilor de avertizare a consumatorilor;
• punerea la dispoziţia consumatorilor a unor mecanisme eficiente cu scop
reparatoriu care să le permită ca aceste drepturi sa devină efective;
• promovarea şi sprijinirea dezvoltării organizaţiilor cu caracter privat ale
consumatorilor.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este, în prezent, racordată la
sistemul de informaţii RAPEX, sistem care prin celeritatea lui asigură avertizarea imediată
privind circulaţia de produse periculoase la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene.
De asemenea, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor desfăşoară o amplă
activitate în scopul implementării integrale a aquis-ului comunitar. Amintim, în acest sens,
complexul program Phare iniţiat începând cu luna septembrie 2005, privind “Întărirea
supravegherii pieţei şi protecţia consumatorilor”.
Programul vizează următoarele probleme:
• necesitatea unui efort constant pentru informarea consumatorilor şi necesitatea
permanentă de perfecţionare; operaţionalizarea totală a activităţii comisiilor
pentru securitatea produselor şi pentru clauze abuzive din România;
• îmbunătăţirea comunicării cu numărul tot mai ridicat de ONG-uri care privesc
domeniul protecţiei consumatorilor existente în România, prin desemnarea unui
reprezentant la nivel naţional;
• educarea consumatorilor prin participarea la diferite proiecte;
• organizarea Centrelor Europene ale Consumatorilor, atât cele pentru informare,
cât şi cele pentru rezolvarea litigiilor de consum - într-un singur centru -, initiaţivă
ce poate fi finanţată de către Comisia Europeană;
• evitarea suprapunerii acţiunilor de control ale diverselor instituţii cu atribuţii în
domeniu şi îmbunătăţirea activităţii de control ce vizează securitatea produselor
alimentare;
• participarea la grupurile de lucru ale experţilor naţionali în vederea transpunerii
noului aquis în domeniu;
• necesitatea dezvoltării capacitaţii administrative pentru aplicarea directivei privind
practicile comerciale ilicite şi a creditului pentru consum.
Potrivit calendarului armonizării, adaptarea reglementărilor a fost concepută în două
faze, delimitate de anul 1997.
În prima fază au fost elaborate o serie de acte normative care vizează în principal:
combaterea practicilor abuzive care pot afecta drepturile şi interesele consumatorilor; căile
şi modalităţile de îmbunătăţire a calităţii produselor şi serviciilor; ameliorarea dezechilibrului
existent pe piaţă între puterea de apreciere, negociere şi înţelegerea consumatorului
individual, pe de o parte şi cea a comerciantului (producător, vânzător sau prestator de
servicii), pe de altă parte; creşterea responsabilităţii şi corectarea comportamentului abuziv
21
al comercianţilor în raporturile cu consumatorii; informarea completă, corectă şi precisă a
consumatorilor privind produsele şi serviciile pe care aceştia doresc să le achiziţioneze.
Urmează să fie adoptate reglementările prevăzute pentru etapa a doua, astfel încât
să se desăvârșească şi să funcţioneze un sistem juridic şi instituţional modern, în
concordanţă cu legislaţia europeană şi cu cerinţele unui stat de drept.
– Tema 3 –
EGALITATEA INTRE CONSUMATORI ÎN DREPTUL EUROPEAN
3.1. CONSIDERAȚII GENERALE
În ultimele trei decenii, dreptul consumatorului a influentat tot mai multe domenii
juridice (dreptul comercial, dreptul concurentei,etc.) cu ideea protectiei consumatorilor,
consumatorul alaturandu-i-se astfel agentului economic ca subiect pasiv al faptului anormal
de concurenta. Dar nu numai dreptul consumatorului a influentat alte discipline juridice,
actiunea a fost si inversa. Astfel, s-a observat o tendinta a legiuitorului de a include in sfera
consumatorilor si micii agenti economici, micii comercianti. Legislatia moderna privind
sanctionarea faptelor comerciale neoneste a fost adoptata pentru a proteja consumatorii,
22
dar aceste sanctiuni se aplica frecvent si comportamentelor care nu sunt indreptate
impotriva consumatorilor, ci impotriva altor agenti economici, pornind de la ideea ca
eradicarea unor asemenea comportamente de pe piata este cel mai bine promovata de o
interdictie generala a activitatii neoneste, chiar daca nu sunt afectati consumatorii in cazuri
particulare (David J. Harland, The legal concept of unfairness and the economic and social
environment: fair trade, market law and the consumer interest, in “Unfair advertising and
comparative advertising” (editor E.Balate), Ed. Story-Scientia, Bruxelles, 1988, p. 16). Drept
urmare, si agentii economici urmaresc aplicarea legislatiei privind protectia consumatorilor,
pentru ca in acest fel se ajunge la suprimarea practicilor neloiale. Pe de alta parte,
standardele privind protectia consumatorilor nu mai au un caracter pur local, ele trebuie
privite in contextul international. Se poate astfel afirma ca legislatia privind protectia
consumatorilor are o natura dubla, pe de o parte urmareste sa corecteze disfunctiile pietei,
iar pe de alta parte promoveaza valori sociale (sanatatea si siguranta consumatorului,
justitia sociala si prevenirea exploatarii). Aceasta legislatie urmareste de asemenea sa
promoveze informarea completa si la timp a consumatorului, mai ales in legatura cu bunurile
complexe si sa intervina in raportul de forte dintre consumator si agent economic, in cazul
care primul este lipsit de puterea efectiva de negociere a conditiilor contractuale. Din
aceasta ultima perspectiva, se naste si o pozitie critica: intervenind prea mult in sprijinul
unor grupuri de consumatori considerate mai vulnerabile, statul dovedeste un anume
paternalism, in dauna considerentelor de eficienta a pietei. De aceea, orice control exercitat
asupra practicilor concurentiale neoneste trebuie sa ia in considerare atat interesele
consumatorilor, cat si cele ale agentilor economici, incercand totodata sa armonizeze
pozitiile diferitelor parti interesate (de exemplu, intre grupurile de consumatori cu interese
diferite).
In ceea ce priveste urmarirea si sanctionarea faptelor care induc in eroare
consumatorii si a altor fapte neoneste, sistemele de drept nationale au dezvoltat in general
cateva principii de actiune. Astfel, nu este necesara dovedirea intentiei de a induce in eroare
sau insela; reprezentarile care nu sunt in sine neadevarate, dar al caror efect general este
de a induce in eroare, pot fi contestate; in cazul publicitatii, trebuie luata in considerare
audienta careia i se adreseaza, si nu standardul clasic de “om rezonabil”; este suficient sa
dovedesti capacitatea sau tendinta de a insela, fara a fi necesar sa dovedesti prejudiciul
comis (aceste principii se abat de la solutiile traditionale din dreptul civil, dar numai asa se
poate ajunge la un control eficient al faptelor de concurenta neloiala).
Textul Consiliului Economic European declară că acordurile între întreprinderi, toate
deciziile asociaţiilor de întreprinderi şi toate practicile concertate care sunt susceptibile se
afecteze, se restrângă sau să falsifice jocul concurenţei în interiorul Pieţei comune sunt
interzise şi incompatibile cu această piaţă. Sancţiunile acestor înţelegeri interzise pot fi
administrative şi civile, totuşi este prevăzut că aceste înţelegeri restrictive de concurenţă pot
fi exceptate sau salvate de la sancţiune daca satisfac în mod cumulativ condiţiile de
promovare a progresului tehnic, avantaje pentru consumatori, neeliminarea concurenţei şi
restricţii proporţionale cu satisfacerea acestor obiective. Scutirea poate fi individuală sau
edictată pe categorii de acorduri, pe baza de regulament al Comisiei. Această posibilitate
de scutire este caracteristică regimului european al antantelor, ea dezvăluind grija
redactorilor tratatului de a pune bazele unei "politici de concurenţă" şi nu de a impune o
concurenţă perfectă pe Piaţa comună.
Regula europeană consideratǎ de anumiţi autori drept cea mai importantă în
domeniul concurenţei şi pe care instanţele o numesc "antantǎ" este art. 81. Legea română
a concurenţei 21/ 1996 defineşte în art.2 alin. 2 ceea ce înseamnă antantă : “Când agenţii
economici, determinaţi conform alin. (1) lit. a), (agenţi economici sau asociaţii de agenţi
economici - persoane fizice sau juridice - de cetăţenie, respectiv de naţionalitate română
sau straină, denumiţi în continuare agenţi economici) participă la o grupare realizată pe cale
convenţională prin acord, întelegere, pact, protocol, contract şi altele asemenea, fie ea
23
explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fară personalitate juridica şi indiferent de formă -
antantă, coalitie, grup, bloc, federaţie şi altele asemenea -, pentru actele şi faptele prevăzute
la alin. (1), savârşite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispoziţiile prezentei legi
se aplică fiecărui agent economic, ţinând seama de principiul proporţionalităţii.
Antantele sunt extrem de numeroase şi de diverse, asemenea contenciosului căruia
îi dau naştere. Ele pot implica în mod egal mari grupuri industriale, ca şi intreprinderi mici şi
mijiocii. Dreptul comunitar are drept scop promovarea unei concurenţe loiale. Concurenţa
neloialǎ este o formă a concurenţei care are loc cu mijloace şi acţiuni contrare, opuse
uzanţelor comerciale legale. Aceasta distorsionează şi deturnează concurenţa de la scopul
său în favoarea unuia sau mai multor comercianţi prin defavorizarea altora sau a celorlalţi.
Acest obiectiv al concurenţei loiale determinǎ respectarea principiului egalitǎţii în
tratarea întreprinderilor, obiectiv menit sǎ asigure egalitatea şanselor. Cu toate acestea,
egalitatea dintre întreprinderi reprezintǎ în practicǎ un simplu mijloc pentru atingerea
obiectivelor propuse de articolul 2 al tratatului CE. Comisia dispune de o putere discreţionarǎ
în ceea ce priveşte aprecierea circumstanţelor în care principiul egalitǎţii se aplicǎ şi a
aplicǎrii sancţiunilor prevǎzute de dreptul concurenţei. Cu alte cuvinte, Comisia nu este
obligatǎ sǎ respecte întotdeauna principiul egalitǎţii în tratarea întreprinderilor, dar mǎsurile
sale nu trebuie sǎ fie arbitrare. In momentul în care inegalitatea în tratamentul
întreprinderilor apare drept pro-concurenţialǎ, este permis sa nu se ţinǎ cont de principiul
egalitǎţii. Consacrat ca un principiu general al dreptului european, principiul non-
discriminǎrii apare apare ca un instrument de control al egalitǎţii sau inegalitǎţii în tratament.
El se poate aplica atât controlului efectuat practicilor anticoncurenţiale ale întreprinderilor
sau ale statelor membre, cât şi controlului mǎsurilor europeane. Principiul non-discriminǎrii
implicǎ faptul cǎ situaţiile comparabile trebuie tratate în mod identic şi cǎ situaţiile non-
comparabile trebuie tratate în mod diferit, cu excepţia cazului în care exista o justificare
obiectivǎ. Având în vedere imensa putere de apreciere conferitǎ Comisiei, acest principiu
este puţin folosit în dreptul european al concurenţei. Astfel, este dificil de apreciat gradul de
discriminare al unei reguli a concurenţei sau a aplicǎrii sale. In schimb, se poate considera
cǎ masurile luate de autoritǎţile europeane nu sunt discriminatorii, dacǎ în momentul
adoptǎrii şi aplicǎrii lor toate întreprinderile au putut sǎ-şi exprime interesele.
Principiul egalitǎţii este evocat de multe ori, atât de normele tratatului CE, cât şi de
proiectul Constituţiei Europene. Dreptul european al concurenţei se referǎ la o formǎ
particularǎ de egalitate, o egalitate în mare parte formalǎ. Aceastǎ egalitate face necesarǎ
aplicarea uniformǎ a regulilor concurenţei tuturor operatorilor susceptibili sǎ aducǎ atingere
principiilor concurenţei loiale prin activitatea lor economicǎ. Se doreşte crearea unui spaţiu
economic omogen. Noţiunea de întreprindere în dreptul european face posibilǎ egalitatea
în acest spaţiu întrucât ea permite aplicarea uniformǎ a regulilor concurenţei pe piaţǎ.
Cu toate acestea, egalitatea de tratament între întreprinderi, conceputǎ ca palier al
unei concurenţe loiale, nu se confundǎ în mod necesar cu egalitatea de tratament între
întreprinderi în ceea ce priveşte aplicarea dreptului european al concurenţei sau în interiorul
acestuia. Egalitatea de tratament între întreprinderi exprimǎ obiectivul egalitǎţii şanselor
între acestea, condiţie primordialǎ a unei concurenţe loiale. Dar realizarea acestei finalitǎţi
poate autoriza inegalitǎţi de tratament între întreprinderi, mai ales între cele publice şi cele
private în stadiul de aplicare a regulilor concurenţei şi chiar de concepere a acestor reguli.
Tratamentul diferenţiat al operatorilor poate fi conform regulii non-discriminǎrii dacǎ,
de exemplu, obiectivul unei concurenţe loiale justificǎ faptul cǎ întreprinderile publice
suportǎ repercusiunile constrângerilor care le incumbǎ statelor membre din directiva de
transparenţǎ financiarǎ. In alte cazuri, cum ar fi cel de finanţare a serviciilor publice prin
ajutoare de stat, aceastǎ distincţie nu apare conformǎ regulii non-discriminǎrii. Din aceste
exemple rezultǎ cǎ autoritǎţile europeane admit sǎ facǎ anumite distincţii între întreprinderi,
dacǎ acestea sunt necesare pentru eficacitatea dreptului european al concurenţei.
24
Dacǎ egalitatea de tratament dintre întreprinderi, conceputǎ ca egalitate a şanselor,
apare ca un prim pilier al unei concurenţe loiale, aceasta nu exclude ideea unei diferenţieri
între întreprinderi în aplicarea dreptului european al concurenţei şi sancţionarea
infracţiunilor pe care le interzice. Voinţa autoritǎţilor europeane de a conferi dreptului
comunitar o eficacitate maximǎ le-a fǎcut sǎ favorizeze o aplicare in concreto a acestor
norme. Acest lucru este perceptibil atât în stadiul de calificare a unei practici
anticoncurenţiale, cât şi în cel de sancţionare a acesteia.
3.2. EXPRIMAREA PRINCIPIULUI EGALITǍŢII DE CǍTRE REGULILE

CONCURENŢEI
Protecţia concurenţei, fondatǎ pe articolele 81-89 ale tratatului CE, implicǎ

manifestarea unei exigenţe de egalitate de tratament între întreprinderi. Tratatul CE doreşte
sǎ incrimineze practicile discriminatorii dǎunǎtoare partenerilor comerciali. Dreptul
european al concurenţei nu neglijeazǎ nici faptul cǎ implicarea persoanelor de drept public
în jocul conurenţei poate sǎ dǎuneze egalitǎţii şanselor între întreprinderi. El considerǎ
astfel egalitatea între întreprinderi ca o limitǎ pusǎ intervenţiilor statelor membre pe piaţǎ.
§1. Interzicerea practicilor discriminatorii faţǎ de partenerii comerciali.

Instrument al unei concurenţe loiale
Articolele 81 şi 82 interzic, folosind termeni apropiaţi, aplicarea unor « condiţii ineale
unor situaţii echivalente ». Prezervarea unei concurenţe loiale nu poate fi asiguratǎ decât
dacǎ este asiguratǎ egalitatea şanselor între diferiţii operatori economici. Interzicerea
aplicǎrii unor condiţii inegale prestǎrilor echivalente participǎ astfel la respectarea
obiectivului european de protejare a concurenţei. Dispoziţiile acestor articole vizeazǎ
preervarea jocului concurenţei. Dreptul european al concurenţei nu sancţioneazǎ practicile
discriminatorii decât atunci când acestea dǎuneazǎ concurenţei.
§1.1. Finalitatea interdicţiei :protejarea concurenţei pe piaţǎ

Obiectul dreptului comunitar îl constituie garantarea unei concurenţe loiale. Acesta
este considerat în general de cǎtre doctrinǎ ca un drept care nu interzice per se
discriminǎrile. Putem deduce de aici cǎ dreptul european al concurenţei nu este întotdeauna
interesat de sancţionarea mijloacelor neloiale folosite de unele întreprinderi şi cauzatoare
de prejudiciu unui partener sau unui concurent. Articolele 81 şi 82 nu conţin nicio regulǎ
specificǎ privitoare la concurenţa neloaialǎ. Am putea avea o îndoiala în acest sens dacǎ
citim litera d), alineatul (1) al articolului 81 şi litera c), paragraful 2 al articolului 82 care
prevǎd cǎ aplicarea unor condiţii inegale la prestatǎri echivalente se sancţioneazǎ doar în
cazul în care provoacǎ « un dezavantaj în concurenţǎ » pentru partenerii comerciali. In
practicǎ, condiţia unui dezavantaj în concurenţǎ are menirea de a demonstra mai degrabǎ
o atingere adusǎ concurenţei loiale decât sǎ permitǎ evaluarea prejudiciului suferit de cǎtre
victima discriminǎrii.
Dezavantajul pricinuit unui partener/concurent ar putea fi perceput ca un indice al
incidenţei negative a practicii discriminatorii aduse concurenţei bazatǎ pe merit. Condiţia de
a aduce o atingere concurenţei, prevǎzutǎ de articolele 81 şi 82 CE nu se poate deduce
automatic din existenţa eventualǎ a unui prejudiciu material sau financiar al partenerului
discriminat, precum pierderea unei pǎrţi din clientele, de exemplu. Dar dezavantajul suferit
de cǎtre partener stabilişte un raport de concurenţǎ artificial cu ceilalţi parteneri comerciali
ai autorului discriminǎrii, deoarece aceasta situaţie de diferenţǎ nu este cauzatǎ de
performanţele relative ale acestor parteneri. Astfel, variaţia preţurilor nu se explicǎ prin
performanţele comerciale, nici prin elemente obiective legate de executare sau prestare,
precum costul transportului, condiţiilede comercializare, intensitatea concurenţei : ea
reprezintǎ o « diferenţǎ artificialǎ de preţ » cf. CJCE, 14 februarie 1978, United Brands.
25
Astfel discriminarea este repercutata în mod inevitabil asupra raporturilor dintre partenerii
concurenţi, avantajul acordat unora având drept efect reducerea competitivitǎţii altora, de
exemplu unii sunt excluşi în mod arbitrar de pe piaţǎ sau au costuri suplimentare faţǎ de
întreprinderea tratatǎ într-un mod favorabil.
Cu alte cuvinte, neavând aceleaşi condiţii ca şi concurenţii lor, partenerii lezaţi suferǎ
un dezavantaj în raporturile lor concurenţiale. G. Virassamy sublinieazǎ faptul cǎ : « în
general, (practicile discriminatorii) creeazǎ (…) o situaţie artificialǎ şi inegalitarǎ, ori prin
acordarea unui handicap unui actor economic, ori fǎcându-l sǎ beneficieze de un avantaj
(…). Este evident cǎ, în acest fel, doua întreprinderi aflate în aceeaşi situaţie la început vor
înfrunta concurenţa apoi cu arme diferite ». In momentul în care doua întreprinderi înfruntǎ
concurenţa cu arme inegale, concurenţa devine neloaialǎ.
Autoritǎţile europeane consacrǎ acest punct de vedere, considerând cǎ egalitatea
şanselor trebuie sǎ fie fondatǎ pe posibilitatea pentru fiecare întreprindere de a intra în
concurenţǎ cu rivalele sale pe baza prestaţiilor comerciale sau a meritelor sale. Un
dezavantaj în concurenţǎ poate fi astfel prezumat din simpla constatare a existenţei unei
discriminǎri. Instanţele europeane sunt foarte severe în aceste cazuri, sancţionând chiar şi
o alterare minimǎ adusǎ competitivitǎţii. Se sancţioneazǎ, de asemenea, şi discriminarea
practicatǎ faţǎ de partenerii care nu sunt concurenţi în mod direct, de exemplu cei care
distribuie produsele lor pe pieţe geografice distincte. Autoritǎţile europeane nu ţin cont de
condiţia « dezavantajului în concurenţǎ » doar în caz de modificare artificialǎ a
compeitivitǎţii partenerilor comerciali ai autorului discriminǎrii. O astfel de interpretare ar fi
condus doar la sancţionarea discriminǎrilor care vizeazǎ partenerii în situaţie de concurenţǎ.
Decizia United Brands este o bunǎ ilustrare a acestei situaţii. In acest caz,
întreprinderea acuzatǎ vindea banane distributorilor la preţuri care variau în funcţie de
locaţia acestora, fǎrǎ nicio justificare aparentǎ. Insǎ aceşti distributori îsi exersau activitatea
pe pieţe locale diferite, doar consumatorii fǎcând in fine acoperirea financiarǎ a diferenţei
de tarif practicate. Curtea Europeanǎ de Justiţie a considerat cǎ « aceste preţuri
discriminatorii, diferite în fiecare stat membru, formeazǎ o mulţime de obstacole la libera
circulaţie a mǎrfurilor » şi antreneazǎ « pentru anumiţi distributori un dezavantaj în
concurenţǎ ».
Aceastǎ interpretare a fost confirmatǎ prin jurisprudenţa şi practicile ulterioare. United
Brands, întreprindere dominantǎ şi conştientǎ de diferenţa de preţuri dintre ţǎri, se simţea
în mǎsurǎ sa impunǎ preţurile sale în funcţie de locaţia distributorului. Curtea de Justiţie a
rǎspuns la acest argument cǎ întreprinderea dominantǎ trebuia sǎ respecte regulile
« coordonatoare ale pieţei stabilite de tratat ». Astfel, chiar dacǎ partenerii comerciali ai
United Brands nu erau concurenţi pe aceeaşi piaţǎ, ei trebuiau sǎ aibe posibilitatea, în
calitate de cumpǎrǎtori, sǎ contribuie la formarea preţului de vânzare conform legii cererii şi
ofertei. Distributorii au suferit un dezavantaj concurenţial în acest proces din cauza impunerii
unor condiţii inegale la o cerere egalǎ.
Autoritǎţile europeane aderǎ, aşadar, la o concepţie extensivǎ în ceea ce priveşte
dezavantajul în concurenţǎ, acesta rezultând, în final, din faptul cǎ un partener nu
beneficiazǎ de condiţii la fel de avantajoase decât dacǎ funcţionarea spontanǎ a pieţei a
fost respectatǎ.
Absenţa unei interdicţii per se a discriminǎrilor stabilite de articolele 81 şi 82 provine,
prin urmare, din însǎşi finalitatea acestor dispoziţii : protejarea unei concurenţe loiale. Intr-
un sistem în care interzicerea discriminǎrilor serveşte mai mult la contracararea unei alterǎri
a concurenţei decât la repararea prejudiciului individual cauzat partenerului, constatarea
unui « dezavantaj în concurenţǎ » apare câteodatǎ ca o noţiune vagǎ, mai ales dacǎ
autoritǎţile europeane sancţioneazǎ discriminarea indiferent de dezavantajul suferit de cǎtre
victimǎ. Acest dezavantaj apare în realitate doar ca un indice al alterǎrii jocului concurenţei.
Obiectul interdicţiilor puse de articolul 81, alineatul (1), litera d) şi articolul 82, paragraful 2,
26
litera c) ale tratatului CE nu este protejarea victimei de discriminare, ci protejarea
concurenţei pe piaţǎ.
Practica discriminatorie îi poate permite autorului sǎ elimine orice concurenţǎ între
el-însuşi şi rivalii sǎi, actuali sau potenţiali.
In multe cazuri, diferenţa de tratament acordatǎ partenerilor comerciali are ca obiectiv
compromiterea autonomiei acestor co-contractanţi în alegerea furnizorilor potenţiali.
Aplicarea condiţiilor discriminatorii intrǎ adesea sub incidenţa articolului 82, relativ la abuzul
de poziţie dominantǎ, abuz prin care întreprinderea care produce discriminarea gǎseşte o
metodǎ prin care sǎ-şi îndepǎrteze concurenţii pe piaţǎ. Aceastǎ practicǎ inegalitarǎ are ca
scop atragerea clienţilor obişnuiţi ai concurenţilor sǎi, acordându-le condiţii avantajoase de
care nu profitǎ partenerii sǎi obişnuiţi. Aceştia din urma sunt în acest caz victime ale
discriminǎrii.
Astfel în cazul Akzo 3 (CJCE, 3 iulie 1991), condiţiile contractuale acordate
partenerilor sǎi comerciali de cǎtre Akzo, întreprindere dominantǎ, vizau excluderea de pe
piaţǎ a rivalei sale principale, ECS. Akzo a acordat reduceri de preţ clienţilor obişnuiţi, în
timp ce propria clientelǎ continua sǎ plǎteascǎ preţuri mai mari. Curtea de Justiţie şi-a pus
problema dacǎ aceasta diferenţǎ de tratament se întemeia pe o diferenţǎ de situaţie între
clienţii Akzo şi ECS, dupǎ cum este cerut de punerea în aplicare a principiului non-
discriminǎrii. Dar, confirmând decizia Comisiei, Curtea a estimat cǎ « în acest caz (…)
efectul anti-concurenţial al preţurilor diferite practicate de Akzo nu era cauzat atât de
prejudiciul direct adus consumatorilor, cât de impactul serios pe care îl aveau asupra
structurii concurenţei la nivelul aprovizionǎrii din cauza evicţiunii pe care o antrenau ».
Aşadar, Curtea a sancţionat atingerea adusǎ concurenţei, dar nu a cerut repararea
dezavantajul suferit de cǎtre partenerii lezaţi, în ciuda referinţei exprese din articolul 82,
paragraful 2, c).
Sancţiunea de atingere adusǎ concurenţei datǎ autorului unei discriminǎri
coroboreaza astfel la constatarea faptului cǎ interzicerea practicilor discriminatorii pare mai
degrabǎ destinatǎ sǎ protejeze concurenţa şi nu victimele discriminǎrii. Din acest motiv A.
Targa calificǎ acest tip de practici drept « abuzive din moment ce aduc atingere unuia din
marile principii ale funcţionǎrii unei pieţe concurenţiale : principiul autonomiei sau instituirea
de bariere artificiale la intrarea pe piaţǎ » a concurenţilor întreprinderii dominante.
Se sancţioneazǎ, de asemenea, şi un alt tip de comportament anticoncurenţial.
Acestǎ situaţie se întalneşte mai ales atunci când printr-o discriminare cu privire la condiţiile
contractuale, o întreprindere dominantǎ pe piaţǎ - cǎreia celelalte întreprinderi îi sunt clienţi
- încearcǎ sǎ îşi rezerve o piaţǎ auxiliarǎ sau derivatǎ, piaţǎ pe care aceşti operatori riscǎ
sǎ-i devinǎ concurenţi.
Prin obstacolele ridicate de practica discriminatorie la intrarea pe aceastǎ piaţǎ
derivatǎ, întreprinderea dominantǎ sperǎ sǎ limiteze numǎrul concurenţilor sǎi pe aceastǎ
a doua piaţǎ. De exemplu, accesul la un terminal portuar este necesar pentru a exersa
activitatea derivatǎ care constǎ în serviciile de navigare. Comisia a amintit în decizia sa
Sea Containers din 21 decembrie 1993 poziţia conformǎ a jurisprudenţei constante a Curţii
de Justiţie : « o întreprindere aflatǎ în situaţie dominantǎ pentru acordarea unei facilitǎţi
esenţiale, care utilizeaza ea insǎşi aceastǎ facilitate (…) şi care refuzǎ altor întreprinderi
accesul la aceasta facilitate fǎrǎ un motiv obiectiv sau nu îl acordǎ decât în condiţii mai puţin
favorabile decât cele rezervate propriilor servicii, comite o încǎlcare a articolului (82), dacǎ
celelalte condiţii prevǎzute de articolul sus-numit sunt reunite ».
Deşi caracterul discriminatoriu al practicii întreprinderii dominante joaca în acest caz
un rol mai important în condamnare pe baza dispoziţiilor europeane ale concurenţei, ceea
ce cautǎ în primul rând autoritǎţile europeane nu este evitarea inegalitǎţii de tratament, ci
împiedicarea limitǎrii accesului pe piaţǎ a noilor concurenţi.
Indreptat spre protejarea unei concurenţe loiale, dreptul european utilizeazǎ noţiunea
de discriminare în situaţii în care nu mai este nevoie de a se stabili atingerea adusǎ
27
intereselor partenerilor victime ale acestei practici. Interzicerea sa apare ca un instrument
disponibil pentru atingerea obiectivelor dreptului european al concurenţei, instrument pe
care autoritǎţile europeane nu îl utilizeazǎ, de altfel, în mod privilegiat. In anumite cazuri
când articolele 81 aliniatul (1), litera d) sau articolul 82, paragraful 2, litera c) puteau fi
invocate, în practicǎ s-a produs condamnarea în temeiul unui alt fundament, fǎrǎ a se
menţiona existenţa unei discriminǎri.
§1.2. Aplicarea regulii non-discriminǎrii

Primul element constitutiv al noţiunii de discriminare, diferenţa de tratament, se
regǎseşte în expresia « aplicare de condiţii inegale » a articolelor 81 aliniatul (1), litera d) şi
82, paragraful 2, litera c) din tratatului CE. Chiar dacǎ aceastǎ formulǎ apare îndeajuns de
generala încât sǎ cuprindǎ toate fazele, începând de la negocierea unui contract dintre o
întreprindere şi partenerul sǎu comercial pânǎ la executarea acestuia, impactul sǎu pare în
schimb mult mai mic decât cel al regulii non-discriminǎrii.
Aceastǎ regulǎ interzice atât aplicarea unor condiţii diferite la situaţii identice, cât şi
aplicarea de condiţii identice la situaţii diferite, cu excepţia justificǎrilor obiective. In
consecinţǎ, lista comportamentelor anticoncurenţiale a articolelor 81 şi 82 ale tratatului CE
nu este exhaustivǎ, ci doar exemplificativǎ. Existǎ, aşadar, posibilitatea ca autoritǎţile
europeane sǎ sancţioneze o anumitǎ formǎ de discriminare daca ele considerǎ cǎ sunt
îndeplinite condiţiile ce aduc atingere a comerţului intraeuropean sau condiţiile de alterare
a concurenţei.
Una din formele cele mai frecvente de discriminare este privitoare la preţuri şi la
elementele care contribuie la fixarea lor. Refuzul de a a accepta o întreprindere într-o
asociaţie profesionalǎ sau în reţele de distribuţie selective constituie o altǎ formǎ de practicǎ
discriminatorie recurentǎ, autoritǎtile europeane cerând în acest caz stabilirea unor criterii
obiective de a aderare şi fondarea refuzului pe nerespectarea acestora. O altǎ formǎ de
discriminare este refuzul discriminatoriu de vânzare a unor produse sau servicii. Oricare ar
fi forma diferenţei de tratament, aceasta nu va fi sancţionatǎ conform articolelor 81 aliniatul
(1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) din tratatului CE, ci conform regulii non-discriminǎrii.
De altfel, motivul diferenţierii trebuie sǎ fie pertinent, dupǎ cum demonstreazǎ decizia
Zaventem. In acest caz, aeroportul din Bruxelles a invocat dreptul de acorda reduceri mai
importante clienţilor sǎi fideli, din motive de securitate financiarǎ. E drept cǎ putem
considera cǎ insolvabilitatea unui partener constituie un element obiectiv de diferenţiere. De
asemenea, cocontractantul poate fi îndreptǎţit sǎ se protejeze de riscurile de neplatǎ prin
alegerea unui partener cu care a avut de mult timp o relaţie bazatǎ pe încredere. Dar
Comisia nu a acceptat motivele invocate de autorul discriminǎrii, punând în evidenţǎ faptul
cǎ se avea în vedere atragerea companiilor aeriene în cǎutare de un aeroport spre unul
care sǎ poatǎ sǎ serveascǎ de aeroport de corespondenţǎ regionalǎ. Argumentele
prezentate de cǎtre aeroportul din Bruxelles au fost considerate falacioase de cǎtre organul
de control.
Diferenţele de tratament dintre partenerii comerciali, chiar dacǎ sunt obiective,
trebuie sa fie supuse principiului proporţionalitǎţii. Selecţia practicatǎ nu trebuie, aşadar, sǎ
creeze piedici care depǎşesc obiectivul propus.
Avocatul general VAL GERVEN sublinia faptul cǎ cel mai important lucru pentru
aplicarea interzicerii practicilor discriminatorii faţǎ de parteneri comerciali îl constituie, în
final, absenţa unei legǎturi între diferenţa de tratament şi natura prestatiei în cauzǎ.
Intreprinderea care face o diferenţǎ de tratament nu are altǎ posibilitate de a-şi
justifica comportamentul decât prin demonstrarea unei absenţe de echivalenţǎ între
prestǎrile oferite. Astfel, în caz de penurie poate justifica refuzul de a vinde clienţilor
ocazionali, deoarece aplicarea aceluiaşi tratament clienţilor ocazionali ca şi clienţilor
contractuali « s-ar putea traduce printr-o diminuare importantǎ a livrǎrilor la care (aceştia
din urmǎ) se aşteptau » (decizia Comisiei din 19 aprilie 1977, ABG-Intreprinderi petroliere
28
şi CJCE, 29 iunie 1978, BP). Concluziile avocatului general WARNER în cazul BP confirmǎ
posibilitatea de a distinge între clienţii tradiţionali şi cei ocazionali : « clienţii contractuali
aşteaptǎ de la operator un tratament favorabil în numele contractului care îi leagǎ (…) din
motive atât juridice, cât şi de moralitate comercialǎ. Cumpǎratorii non-contractuali, dar
regulari, aşteaptǎ de la el doar loialitatea de care au dat ei înşişi dovadǎ în perioadele în
care jocul concurenţei funcţiona în mod normal. »
Putem afirma cǎ articolele 81 aliniatul (1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) din
tratatului CE nu mai consacrǎ aplicarea regulii non-discriminǎrii, întrucât aplicarea acestei
interdicţii este limitatǎ de cea de inegalitate de tratament pentru prestǎri echivalente. Aceste
articole interzic într-o mai mare mǎsurǎ inegalitatea de tratament decât practicile
discriminatorii. Instanţele europeane integreazǎ în examinarea lor a practicilor inegalitare
un criteriu suplimentar de legitimitate sau de compatibilitate cu obiectivele dreptului
european.
O diferenţiere între partenerii comerciali nu ar putea sǎ fie adimisǎ decât dacǎ
finalitatea urmǎritǎ de autorul discriminǎrii nu este ea însǎşi anticoncurenţialǎ. Astfel,
politica de calitate, compatibilǎ cu buna funcţionare a concurenţei, poate justifica
selecţionarea partenerilor ale cǎror prestaţii sunt la înǎlţimea exigenţelor întreprinderii. Dar
nu se permite unei întreprinderi fixarea de preţuri diferite în funcţie de pieţele locale : aceastǎ
strategie, deşi eficace din punct de vedere comercial pentru o întreprindere, este
incompatibilǎ cu respectarea regulilor pieţei.
Prevǎzând interzicerea de condiţii inegale pentru prestaţii echivalente, articolele 81
aliniatul (1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) din tratatului CE introduc şi finalitǎţi proprii
dreptului european al concurenţei în examinarea compatibilitǎţii prestaţiilor.
Depǎşind spiritul regulii non-discriminǎrii, autoritǎţile europeane evalueazǎ
echivalenţa prestaţiilor în funcţie de finalitǎţile dreptului european. Astfel, invocarea
caracterului discriminatoriu al unei legi care opereazǎ o distincţie între anumite categorii de
indivizi implicǎ verificarea faptului dacǎ diferenţierea stabilitǎ între aceste categorii permite
realizarea finalitǎţilor urmǎrite de legislator.
Instantele europeane considerǎ, e drept, în general cǎ prestaţiile sunt echivalente
dacǎ ele se referǎ la doi cumpǎrǎtori ai aceleiaşi cantitǎţi din acelaşi produs. Dar ele nu
ezita când este cazul sǎ depaşeascǎ în analiza lor întrebarea dacǎ sunt sau nu comparabile
doua prestǎri comerciale, dupǎ cum este ilustrat în cazul GEMA 1 din 2 iunie 1971. GEMA
impunea importatorilor de magnetofoane şi magnetoscoape o redevenţǎ mai mare decât
cea aplicatǎ fabricanţilor germani ai acestor articole, justificând aceastǎ diferenţǎ de
tratament prin distincţia dintre prestǎrile fabricanţilor şi cele ale importatorilor. Prestatiile
importatorilor prezentau pentru GEMA un risc financiar mai important decât prestaţiile
fabricanţilor germani. Aceastǎ situatie ar fi putut autoriza întreprinderea sǎ stabileascǎ o
distincţie între aceste douǎ categorii de parteneri, deoarece prestǎrile nu erau comparabile
din punct de vedere comercial. Dar, constatând cǎ aceastǎ diferenţiere creeazǎ un obstacol
suplimentar concurenţei între întreprinderile strǎine şi le împiedicǎ sǎ intre în concurenţǎ cu
alte întreprinderi pe o bazǎ de egalitate a şanselor, Comisia a considerat cǎ « pentru a se
aplica interdicţia de a exersa discriminǎri, trebuie sǎ se ştie nu dacǎ prestaţiile ce trebuie
comparate sunt întru-totul egale, ci doar dacǎ ele sunt echivalente », aceastǎ echivalenţǎ
apreciându-se « în funcţie de obiectivele tratatului CEE ». In cazul GEMA, autoritǎţile
europeane au considerat cǎ este esenţial « a se acorda aceleaşi condiţii de plecare
întreprinderilor care oferǎ aceste aparate, idependent de faptul dacǎ sunt fabricanţi sau
importatori », « în conformitate cu articolul 82 care vizeazǎ împiedicarea întreprinderilor
aflate în poziţie dominantǎ de a face mai dificilǎ construirea unui regim care asigurǎ o
concurenţǎ loialǎ ». Aplicarea unei redevenţe diferite constituie prin urmare o discriminare
interzisǎ.
Poziţia Comisiei în acest caz ilustreazǎ o deformare a regulii non-discriminǎrii
prevǎzutǎ de articolele 81 şi 82 CE. Astfel, daca limitarea diferenţelor de tratament poate
29
sǎ fie conformǎ obiectivelor dreptului european, o astfel de limitare se aflǎ doar în
competenţa autoritǎţilor europeane şi în numele interesului general.
Autoritǎţile europene considerǎ drept non-discriminatorii diferenţierile care contribuie
la menţinerea unui anumit nivel de concurenţǎ pe piaţǎ. Astfel, în cazul Shell, cu privire la
reducerile consimţite de cǎtre un furnizor de carburanţi pentru vehiculele cu motor şi care
avantajau anumiţi revânzǎtori de benzinǎ, Comisia a considerat cǎ nu existǎ nici un element
care demonstreazǎ cǎ diferenţa de preţ este inexplicabilǎ, în mod obiectiv, ţinând cont de
situaţiile concurenţiale diferite care coexistǎ între mǎrci diferite pe aceeaşi piaţǎ localǎ. In
acest caz, anumiţi revânzǎtori erau nevoiţi sǎ-şi reducǎ preţurile de vânzare pentru a se
menţine în poziţie de concurenţǎ.
Concluzia trasǎ de Comisie a fost, aşadar, cǎ existǎ o justificare obiectivǎ, astfel încât
sistemul de reduceri practicat de Shell nu a fost considerat discriminatoriu.
Autoritǎţile europeane au modificat aplicarea regulii non-discriminǎrii conţinutǎ de
articolele 81 şi 82 prin integrarea în examinarea condiţiilor care conduc la o astfel de situaţie
a interesului european. Astfel regula non-discriminǎrii este profund modificatǎ : modul în
care este aplicatǎ în cazul practicilor discriminatorii efectuate de întreprinderi îi deformeazǎ
finalitatea, care este de a mǎsura legitimitatea mǎsurii faţǎ de finalitǎţile autorului şi nu faţǎ
de constrângeri externe, precum contribuţia adusǎ realizǎrii obiectivelor europeane. Prin
urmare, se poate conchide cǎ autoritǎţile europeane pun în aplicare o regulǎ a non-
discriminǎrii deformatǎ.
Interdicţia pusǎ de articolele 81, alineatul (1), litera d) şi 82, paragraful 2, litera c) ne
apare astfel mai degrabǎ un instrument de protecţie al unei concurenţe loiale decât o
garantie a partenerilor comerciali împotriva faptelor arbitrare ale co-contractanţilor lor. In
general, aceste articole se considerǎ a exprima principiul european al non-discriminǎrii.
Poate cǎ ar fi mai rezonabil sǎ se considere cǎ aceste dispoziţii se limiteazǎ la a interzice
inegalitatea de tratament între întreprinderi. Mai mult decât atât, aceastǎ interdicţie este
relativǎ, deoarece nu se califica drept discriminatorie o diferenţa de tratament care are
efecte benefice pentru concurenţǎ.
§2. Egalitatea de tratament între întreprinderi, o exigenţǎ destinatǎ a

neutraliza intervenţia statelor membre pe piaţǎ
Controalele impuse de dreptul comunitar intervenţiilor publice vizeazǎ evitarea
perturbǎrii jocului concurenţei, nemaiasigurându-se atunci când intervine aceastǎ situaţie
egalitatea şanselor între întreprinderi. Ajutoarele de stat sunt considerate incompatibile cu
piaţa comunǎ. La fel se întâmplǎ şi în cazul favorizǎrii unor întreprinderi publice.
§2.1. Incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ

Articolul 87, alineatul 1 al tratatului CE consacrǎ principiul incompatibilitǎţii ajutoarelor
de stat cu piaţa comunǎ, fǎrǎ a preciza, în schimb, mai mult aceastǎ noţiune.
Autoritǎţile europeane au acoperit aceastǎ lacunǎ, experienţa lor arǎtând cǎ existǎ
patru elemente constitutive ale unui ajutor de stat.
Primele trei condiţii se referǎ la faptul cǎ ajutorul trebuie sǎ fie neapǎrat acordat de
cǎtre un stat, sǎ afecteze schimburile intraeuropeane şi sǎ altereze concurenţa de pe piaţǎ.
Ultima condiţie exprimǎ opoziţia inerentǎ a oricǎrui ajutor de stat cu egalitatea de
tratament dintre întreprinderi : un ajutor de stat vizeazǎ anumite întreprinderi sau anumire
producţii, ceea ce constituie un element capital în calificarea unui ajutor de stat.
Selectivitatea unui ajutor de stat permite a-l distinge pe acesta de mǎsurile de stat
denumite drept generale. Intervenţii care vizeazǎ a priori categorii detaşate de întreprinderi,
precum salariile mici sau maşinile nepoluante, şi de care beneficiazǎ toţi operatorii
economici pot sǎ fie calificate drept mǎsuri generale.
30
Comisia însǎşi a recunoscut ca distincţia între ajutoarele de stat şi mǎsurile generale
este greu de fǎcut. Fǎrǎ îndoiala cǎ statele sperǎ sǎ mascheze în acest fel distincţia
practicatǎ.
Selectivitatea unei mǎsuri poate sǎ decurgǎ şi din dispoziţii legislative sau
reglementare. In acest fel, reglementari neutre a priori, care nu vizeazǎ în mod direct
anumite întreprinderi, ci obiective, precum protecţia mediului sau egalitatea între femei şi
bǎrbaţi, pot sǎ conţinǎ efecte discriminatorii.
Comisia şi-a precizat criteriile de distincţie între mǎsurile cu caracter general şi
ajutoarele de stat. Prima metodǎ asociazǎ calificarea unui ajutor de stat de mǎsura în care
este aplicat în mod individual un text cu vocaţie generalǎ, atunci când acesta din urmǎ,
definind în prealabil şi într-un mod impersonal criteriile de atribuire a avantajului, rezervǎ
administraţiei o putere discreţionarǎ în alegerea beneficiarilor. Mult mai complexǎ, cea de a
doua metodǎ este aplicatǎ în materie fiscalǎ sau socialǎ şi vizeazǎ sǎ stabileascǎ dacǎ o
distincţie între întreprinderi sau producţii poate sǎ fie justificatǎ într-un mod obiectiv de
economie şi de natura regimului de drept comun în cauzǎ. In caz contrar, se considerǎ cǎ
mǎsura respectivǎ avantajeazǎ anumite întreprinderi bine determinate sau sectoare
specifice.
In domeniul fiscal, de exemplu, Comisia separǎ pe de o parte obiectivele unui sistem
fiscal « care îi sunt exterioare- mai ales finalitǎţi sociale sau regionale » şi pe de altǎ parte
« obiectivele inerente sistemului fiscal însuşi ». Principiul este cǎ sistemul fiscal trebuie sǎ
colecteze impozite care sunt destinate sǎ finanţeze cheltuielile statului. Anumite excepţii nu
se explicǎ : « de exemplu cazul în care întreprinderile nerezidente sunt tratate într-un mod
mai favorabil decât întreprinderile rezidente sau dacǎ avantaje fiscale sunt oferite
întreprinderilor care furnizeazǎ anumite servicii (financiare, de exemplu) în interiorul unui
grup ».
Elemente precum dorinţa de a atrage investitori strǎini sau de a stabiliza poziţia
anumitor întreprinderi în concurenţa modialǎ, deşi pot prezenta un interes general pentru
un stat membru, nu sunt suficiente pentru a nu fi calificate drept ajutor de stat. Dacǎ un
ajutor de stat întǎreşte poziţia unei întreprinderi faţǎ de alte întreprinderi concurente,
acestea din urmǎ sunt considerate influenţate de ajutor. Menţinerea pe piaţǎ a unei astfel
de întreprinderi îi priveazǎ pe concurenţii ei de şansa de a-şi mǎri segmentul de piaţa sau
exporturile. Prin urmare, orice ajutor care consista într-o modificare arbitrarǎ a costurilor de
producţie sau a câştigurilor întreprinderii ajutate altereazǎ echilibrul concurenţial
preexistent. Aplicarea articolului 87, alineatul (1) CE nu necesitǎ o analizǎ aprofundatǎ a
pieţei în cauzǎ şi nici cǎutarea unui efect asupra concurenţei şi schimburilor intraeuropeane.
Constatarea acordǎrii unui avantaj selectiv reprezintǎ un element esenţial în calificarea unui
ajutor de stat.
Articolul 87, alineatul (1) al tratatului CE are ca obiectiv prevenirea faptului ca
schimburile între statele membre sǎ fie afectate de avantaje consimţite de cǎtre autoritǎţile
publice, care favorizeazǎ anumite întreprinderi sau producţii şi ameninţǎ buna funcţionare a
jocului concurenţei. Oricare ar fi forma pe care o îmbracǎ, o mǎsurǎ trebuie consideratǎ
drept ajutor de stat, în conformitate cu tratatul CE, dacǎ îi aduce întreprinderii în cauzǎ un
avantaj economic sau financiar de care nu ar fi beneficiat în mod normal.
Astfel compensaţia financiarǎ vǎrsatǎ de cǎtre un stat sau de cǎtre entitǎţi publice
pentru prestarea unor servicii sau furnizarea unor produse de cǎtre întreprinderea
beneficiarǎ nu este un ajutor de stat. Prin urmare, nu orice transfer financiar provenit din
partea unui stat este considerat drept avantaj în sensul articolului 87, alineatul (1). Insǎ
faptul cǎ statul şi întreprinderea se angajeazǎ la prestaţii reciproce şi cǎ termenii contractului
dintre stat şi întreprinderea beneficiarǎ sunt comparabili celor din contractele încheiate de
cǎtre operatorii privaţi nu sunt suficiente pestru a se stabili a priori cǎ aceastǎ remuneraţie
este o tranzacţie comercialǎ normalǎ.
31
Este necesar ca ea sǎ nu se îndepǎrteze de la practicile comerciale curente sau de
la condiţiile normale ale pieţei, ceea ce înseamna cǎ trebuie sǎ fie proporţionalǎ cu prestaţia
întreprinderii.
Calificarea de ajutor de stat este o noţiune obiectivǎ, indiferentǎ de cauzele sau de
finalitǎtile intervenţiilor statale. Nu conteazǎ deci prea mult dacǎ ajutorul are un caracter
social, cǎ vizeazǎ neutralizarea efectelor ajutoarelor acordate de alte state membre sau a
unui dezavantaj geografic sau dacǎ urmǎreşte încurajarea investiţiilor. Articolul 87, alineatul
(1) trebuie aplicat unor astfel de mǎsuri, indiferent de finalitǎţile lor. Neintegrând totalitatea
justificǎrilor susceptibile de a fi invocate de statul acuzat, articolul 87, alineatul (1) se
mulţumeşte cu constatarea inegalitǎţii de tratament.
In ceea ce priveşte finanţǎrile pe care statele membre le acordǎ serviciilor lor publice,
aplicarea acestui principiu e subiect de controversǎ.
Articolul 87, alineatul (1) nu implicǎ decât o prezumţie de incompatibilitate a
ajutoarelor de stat. Ceea ce înseamnǎ cǎ nu toate ajutoarele sunt interzise, mai ales dacǎ
sunt conforme condiţiilor derogatoare prevǎzute de alineatele 2 şi 3 cu privire la ajutoarele
sociale, culturale etc.
Obligaţia de a notifica orice contribuţie vǎrsatǎ întreprinderilor constituie o mare
problemǎ dacǎ ţinem cont de numǎrul de întreprinderi care pot fi implicate şi impune, de
fiecare datǎ, statului sǎ aştepte o decizie definitivǎ din partea Comisiei. Un stat nu poate
invoca articolul 86, alineatul (2) pentru a se sustrage de la notificarea ajutoarelor. In schimb,
dacǎ mǎsura nu este calificatǎ de ajutor, statele membre nu sunt obligate sǎ notifice în
prealabil, judecǎtorii naţionali având posibilitatea sǎ constate absenţa ajutorului.
Dreptul european al concurenţei îşi doreşte implementarea unei neutralitǎţi, atât
europeanǎ cât şi naţionalǎ, faţǎ de întreprinderile publice.
Obiectivul egalitǎtii şanselor în concurenţǎ este asigurat prin obligaţia adresatǎ
statelor membre de articolul 86, alineatul 1 al tratatului CE care prevede cǎ nu trebuie sǎ se
favorizeze întreprinderile cu care acestea au relaţii privilegiate. Dar aceastǎ obligaţie este
contrazisǎ de articolul 295 CE, care consacrǎ principiul neutralitǎţii CE faţǎ de sectoarele
publice naţionale.
Structura economiei europene este constituitǎ dintr-un sistem economic mixt. Pe
piaţa se întâlnesc atât întreprinderi publice, cât şi private, fǎrǎ ca dreptul european sǎ se
opunǎ în mod oficial. Articolul 295 CE este o dovadǎ a dorinţei europeane de a asigura o
« coexistenţǎ pacificǎ (…) între întreprinderile publice şi private ».
Considerat în general ca o normǎ care garanteazǎ neutralitatea fundamentalǎ a
tratatului CE, articolul 295 implicǎ faptul cǎ statele membre trebuie sǎ rǎmânǎ libere « sǎ
determine mǎrimea, compoziţia şi organizarea internǎ a sectorului lor public şi pǎstreazǎ
autonomia de a face reformele pe care le considerǎ necesare în regimul de proprietate care
le este propriu».
Prin urmare, autoritǎtile naţionale au dreptul sǎ creeze noi întreprinderi publice
precum şi sǎ deţina capital în cele existente. De asemenea, au şi dreptul de a naţionaliza
anumite sectoare din economia lor, dupǎ cum au confirmat naţionalizarea electricitǎţii în
Italia în 1972 sau naţionalizǎrile franceze din 1981 şi 1982.
In sens invers, neutralitatea tratatului garanteazǎ posibilitatea de a face privatizǎri.
In afarǎ de absenţa de opoziţie la existenţa unui sector public, neutralitatea
europeanǎ implicǎ aConsiliul Concurenteiesul pe piaţǎ al întreprinderilor publice în aceleaşi
condiţii ca pentru în treprinderile private. Dar aceeastǎ neutralitate a tratatului CE comandǎ
şi sumiterea întreprinderilor publice regulilior concurenţei, cum se întâmplǎ cu cele private.
In ceea ce priveşte atitudinea statelor membre, ele trebuie sǎ fie imparţiale şi sǎ
respecte dreptul european. Articolul 86, alineatul (1) al tratatului CE prevede cǎ « statele
membre, în ceea ce priveşte întreprinderile publice şi întreprinderile cǎrora acordǎ drepturi
speciale sau exclusive, nu au dreptul sǎ edicteze sau sǎ menţinǎ nici o mǎsurǎ contrarǎ
regulilor prezentului tratat, în special celor prevǎzute de articolele 12 şi 81 pânǎ la 89
32
inclus ». Aceste articole interzic orice discriminare cu privire la aplicarea regulilor
concurenţei sau fondatǎ pe criterii nationalitate. De asemenea, se adaugǎ la aceste
dispoziţii şi regulamentul relativ la controlul operaţiunilor de concentrare (Regulamentul CE
n° 139/2004 al Consiliului din 20 ianuarie 2004, JOCE L 24 din 29 ianuarie 2004, p. 1,
modificând regulamentul CE n° 1310/97 al Consiliului din 30 iunie 1997, JOCE L 180 din 9
iulie 1997, p. 1 care a modificat primul regulament european relativ la controlul european al
operaţiunilor de concentrare : regulamentul CEE n° 4064/89 al Consiliului din 2& decembrie
1989, JOCE L 257, 21 septembrie 1990, p. 13), regulament adoptat pe baza articolului 83
CE.
Permiţând controlul intervenţiilor publice în gestionarea sectorului public, alineatul (1)
al articolului 86 limiteazǎ în acest fel o competenţǎ tradiţionalǎ şi discreţionarǎ a autoritǎţilor
publice în alegerea politicii lor economice. Cu alte cuvinte, neimplicarea Comisiei în
existenţa şi activitatea sectorului public este compensatǎ cu o anumitǎ îndepartare faţǎ de
viaţa economicǎ impusǎ statelor membre.
Articolul 86, alineatul (1) se aplicǎ tuturor autoritǎtilor publice, indiferent de nivelul la
care intervin : regional, comunal. Acest articol se aplicǎ, de asemenea, tuturor mǎsurilor
publice, fǎrǎ a se distinge dacǎ persoana publicǎ acţioneazǎ pe baza prerogativelor
generale de organizare a pieţei sau în calitate de acţionar.
O parte din doctrinǎ s-a întrebat dacǎ supunerea întreprinderilor publice regulilor de
concurenţǎ enunţate de tratat nu constituie o discriminare, întrucât aceste entitǎţi suportǎ
cheltuiele suplimentare care constituie un handicap în jocul concurenţei. Mai mult decât atât,
aceste întreprinderi asigurǎ în multe cazuri servicii de interes economic general. Este o
« idee de egalitate (…) în mare parte miticǎ » (M. Debene, « Entreprises publiques et
marché unique. Entre assimilation et suspicion », AJDA, 1992, p. 64).
Tratatul nu neagǎ cǎ situaţia întreprinderilor publice poate fi, datoritǎ îndeplinirii unor
misiuni de interes general, diferitǎ de cea a întreprinderilor private. Autoritǎţile europeane,
urmǎrind exemplul practicilor discriminatoare dintre întreprinderi sau al ajutoarelor de stat,
pot admite anumite derogǎri. Alineatul al doilea al articolului 86 prevede cǎ regulile
concurenţei nu se aplicǎ atunci când cauzeazǎ neîndeplinirea misiunilor de interes general.
Articolul 86, alineatul (1) consacrǎ, aşadar, principiul egalitatǎţii, lǎsând competenţa
autoritǎţilor europeane sǎ restabileascǎ o egalitate realǎ între întreprinderi în conformitate
cu alineatul al doilea al acestei dispoziţii.
Deşi rezultǎ a contrario din articolul 86, alineatul (1) dreptul pentru statele membre
de a acorda drepturi speciale sau exclusive, aceastǎ dispoziţie pare sǎ punǎ la îndoialǎ
însǎşi existenţa unor astfel de drepturi, în numele egalitǎţii şanselor între întreprinderi.
Tratamentul european al monopolurilor de stat ilustreazǎ aceastǎ evoluţie, Curtea de
Justiţie fiind din ce în ce mai severǎ în privinţa recunoaşterii unui abuz de poziţie dominantǎ
al întreprinderilor titulare ale unui astfel de monopol.
In principiu, o întreprindere titularǎ a unui monopol pe piaţǎ nu contravine articolului
82 CE decât în cazul în care abuzeazǎ de aceastǎ poziţie dominantǎ. In aceastǎ situţie,
Curtea de Justiţie aplicǎ articolul 86, alineatul (1) care prevede acordarea unui drept exclusiv
de cǎtre stat, combinat cu articolul 82 al tratatului CE care face necesarǎ constatarea unui
abuz de poziţie dominantǎ din partea întreprinderii.
Dar la începutul anilor 1990, judecǎtorul european şi-a înǎsprit poziţia, considerând
cǎ existenţa unui astfel de monopol poate sǎ fie în mod intrinsec contrarǎ regulilor tratatului.
Decizia Curţii din 13 decembrie 1991 relativǎ la extinderea de cǎtre stat a monopolului regiei
de telegrafe şi de telefoane (RTT) ilustreazǎ aceastǎ evoluţie. Acest organism public belgian
dispunea de monopol în stabilirea şi racordarea aparatelor telefonice belgiene, monopol
transferat ulterior şi vânzǎrii primului aparat telefonic. Chiar dacǎ piaţa pentru cel de-al
doilea aparat nu era monopolisticǎ, acesta trebuia sǎ fie în practicǎ autorizat de cǎtre RTT.
Considerând cǎ din aceasta exigenţǎ rezultǎ de facto o a doua extindere a monopoluluui de
bazǎ, conferind un avantaj concurenţial vizibil la RTT, Curtea a statuat cǎ egalitatea
33
şanselor între operatorii economici face necesar ca autorizarea sǎ fie datǎ de cǎtre o entitate
independentǎ de întreprinderile publice sau private care oferǎ aparate concurente.
Aceastǎ jurisprudenţǎ conduce la faptul cǎ acordarea unui drept exclusiv poate face
ca întreprinderea aflatǎ în situţie de monopol sǎ abuzeze de poziţia sa dominantǎ.
Extinderea exclusivitǎţii constituie astfel acum o încǎlcare a regulilor tratatului şi nu felul în
care exclusivitatea este exercitatǎ.
In decizii ulterioare, judecǎtorul european nu a contrazis în totalitate constatarea cǎ
întreprinderile publice trebuie sǎ aibǎ aceleaşi condiţii de funcţionare ca şi cele private, dar
a adǎugat anumite condiţii jurisprudenţei potrivit cǎreia acordarea unui drept exclusiv sau
special conduce întreprinderea titularǎ la comiterea unui abuz, prin simplul exerciţiu al
dreptului sǎu. Judecǎtorul european a admis cǎ acordarea unui astfel de drept conduce
întreprinderea sǎ abuzeze de poziţia sa dominantǎ în circumstanţe particulare, precum, de
exemplu, dacǎ monopolul este incapabil sǎ facǎ faţǎ cererii de pe piaţǎ.
Cu toate acestea, în general, acordarea unui drept exclusiv este adimisǎ atunci când
se considerǎ cǎ este necesar pentru îndeplinirea unei misiuni de interes general, în
conformitate cu articolul 86, alineatul (2).
Articolul 86, alineatul (1) se referǎ în mare parte la înteprinderile publice. Prin urmare,
interpretarea datǎ de cǎtre judecǎtorul european neutralitǎţii care decurge din articolul 295
CE se dovedeşte a fi destul de liberalǎ : a estimat cǎ limitarea puterilor statale nu încalcǎ în
nici un fel obligaţia europeanǎ de neutralitate faţǎ de regimul de proprietate, din moment ce
statele membre trebuie sǎ respecte regulile fundamentale ale tratatului în materie de
concurenţǎ. Reamintind exigenţa egalitǎţii pentru aplicarea regulilor concurenţei tuturor
întreprinderilor, judecǎtorul european nu a mai justificat dispariţia progresivǎ a privilegiilor
acordate întreprinderilor publice. Autoritǎţile europeane au interpretat principiul neutralitǎţii
în aşa fel încât sǎ asigure egalitatea şanselor între întreprinderi.
§2.2. Interdicţia de favorizare a întreprinderilor publice şi a celor dotate cu

drepturi exclusive
Din cauza dificultǎtilor de determinare a naturii sumelor vǎrsate întreprinderilor,
autoritǎţile europeane s-au dotat cu instrumente specifice care le permit demascarea unui
eventual ajutor de stat, aflat în spatele unei finanţǎri din partea statului, în calitate de
acţionar. Este necesar sǎ se stabileascǎ dacǎ aceste finanţǎri rǎspund unei nevoi de
investiţie - de exemplu pentru diversificarea activitǎtii întreprinderii respective- sau trebuie
considerate drept ajutor de stat, deoarece servesc la promovarea unor interese de ordin
general, proprii statului, în calitatea sa de autoritate publicǎ- precum stabilizarea
întreprinderii pentru creearea unor locuri de muncǎ. Directiva din 25 iunie 1980 consacrǎ
transparenţa financiarǎ şi permite Comisiei sǎ detecteze o violare a dispoziţiilor articolului
87, alineatul (1). Ea obligǎ statele membre sǎ comunice Comisiei conturile anuale a
numeroase întreprinderi publice, precum şi informaţii despre majoritatea resurselor publice
puse la dispoziţia acestora şi utilizarea lor. Când autoritǎţile europeane suspecteazǎ un
ajutor, ele adpateazǎ la acel caz specific elementele necesare aprecierii noţiunii de ajutor
de stat, adǎugându-le criteriul numit « investitor privat în economia de piaţǎ ».
Acest criteriu evalueazǎ probabilitǎtile ca un operator privat, aflat în situaţia statului
acţionar, sǎ acepte sǎ efectueze aceeaşi operaţie. Dacǎ finanţarea statului se regǎseşte în
acest comportament, ea va fi reputatǎ drept « capitalism al unui stat cǎruia articolul (295) al
tratatului îi recunoaşte legitimitatea » (M. Doby-Bartholme, « La notion d’aide d’Etat »,
Cahiers de droit européen 1993, n° 3-4, p. 412). In caz contrar, va fi consideratǎ ajutor de
stat.
In ceea ce priveşte aplicarea directivei referitoare la transparenţa financiarǎ,
modificarea sa din 26 iulie 2000 a extins obligaţia de informare în ceea ce priveşte mişcǎrile
de fonduri între state şi « întreprinderile care sunt obligate sǎ pǎstreze fonduri separate »,
întreprinderi care nu sunt în mod necesar publice. Aceste întreprinderi sunt definite de
34
paragraful al doilea, litera d), al directivei 2000/52 dupǎ cum urmeazǎ : « orice întreprindere
titularǎ de drepturi speciale sau exclusive acordate de cǎtre un stat membru în baza
articolului 86, alineatul (1) al tratatului sau care este responsabilǎ de gestionarea unui
serviciu de interes economic general în conformitate cu articolul 86, alineatul (2) al tratatului
şi care primeşte un ajutor de stat (…) în relaţie cu acest serviciu şi care exerseazǎ alte
activitǎti ».
Aceastǎ modificare a fost motivatǎ de necesitatea de a se « garanta un tratament
egal tuturor activitǎtilor economice din toatǎ Comunitatea şi de a extinde obligaţia de a ţine
conturi separate la toate situaţiile comparabile. »
In anumite situaţii controlul intensiv efectuat de autoritǎtile europeane este criticat.
Anumite state membre considerǎ cǎ autoritǎţile europeane atribuie transferului de fonduri
întreprinderilor publice un caracter excepţional, în timp ce aceleaşi mişcǎri de capital
realizate de acţionarii privaţi nu sunt supuse niciunui control. De asemenea, criteriul de
investitor privat este perceput ca o piedicǎ la libertatea statelor membre de a investi, în timp
ce investitorii privaţi nu trebuie sǎ se conformeze cu perspectivele stricte de rentabilitate.
Curtea de Justiţie a indicat într-un recurs împotriva directivei de transparenţǎ
financiarǎ ca în timp ce întreprinderile private îşi « determinǎ (…) strategia industrialǎ şi
comercialǎ ţinând cont în primul rând de exigenţe de rentabilitate », deciziile întreprinderilor
publice pot fi influenţate de obiectivele de interes general de care sunt responsabili acţionarii
lor publici. Dorind sǎ legitimeze criteriul investitoriului privat, judecǎtorul european a subliniat
diferenţa de situaţie dintre acţionarul public şi cel privat : cel privat « nu poate sǎ conteze
decât pe propriile resurse pentru a-şi finanţa investiţiile şi consecinţele actelor sale au
repercusiuni asupra patrimoniului sǎu » în timp ce acţionarul public are acces la resurse
provenite de la autoritatea publicǎ. Prin interzicerea statelor membre de a ţine cont de
misiunile de interes public de care întreprinderile publice sau cele care au drepturi speciale
pot sǎ fie responsabile, articolul 86, alineatul (1) doreşte sǎ realizeze o egalitate de
tratament. Drept consecinţǎ, neutralitatea proclamatǎ de dreptul european cu privire la
întreprinderile publice şi care se impune atât la nivel naţional, cât şi la nivel european, este
într-o anumitǎ mǎsurǎ controversatǎ.
Dacǎ articolul 86, alineatul (1) interzice autoritǎtilor naţionale sǎ privilegieze
întreprinderile publice sau pe cele dotate de drepturi exclusive sau speciale, autoritǎţile
europene recurg în anumite cazuri la utilizarea unor reguli derogatorii de la dreptul comun
al concurenţei pentru a asigura egalitatea şanselor între întreprinderi. Dacǎ obiectivul
egalitǎţii şanselor poate justifica anumite atingeri aduse egalitǎtii de tratament, acestea din
urmǎ trebuie sǎ fie obiective şi pertinente, în conformitate cu regula non-discriminǎrii.
Indiferent dacǎ rezultǎ din incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ sau
din interzicerea fǎcutǎ statelor membre de a favoriza întreprinderile publice sau pe cele
dotate de drepturi exclusive sau speciale, egalitatea de tratament vizeazǎ sǎ facǎ
intervenţiile statelor membre în sfera economicǎ neutre şi chiar sǎ le limiteze cât se poate.
Aceastǎ restrângre a prerogativelor de putere publicǎ în dreptul european al concurenţei
este justifficatǎ printr-un obiectiv propriu tuturor regulilor de concurenţǎ , anume asigurarea
unei concurenţe loiale.
Egalitatea şanselor care este promovatǎ de dreptul european urmǎreşte întotdeauna
obiectivul de a realiza o concurenţǎ loialǎ. Se doreşte a se evita ca poziţia relativǎ a
întreprinderilor concurente sǎ nu fie alteratǎ în mod artificial, adicǎ prin mecanisme care nu
rezultǎ din jocul pieţei. In prezent, controlul european neglijeazǎ diferenţele de situaţie care
nu rezultǎ din activitatea economicǎ a întreprinderii.
Aplicându-se tuturor operatorilor susceptibili sǎ afecteze obiectivele concurenţiale ale
tratatului CE, egalitatea de tratament se aplicǎ diferitelor entitǎţi indiferent de statutul lor
naţional sau natura activitǎtii.
35
3.3.. APLICAREA UNIFORMǍ A DREPTULUI COMUNITAR TUTUROR
ÎNTREPRINDERILOR
Dacǎ accepţiunea termenului de « întreprindere » este prea largǎ sau din contrǎ prea
restrânsǎ faţǎ de finalitǎtile regulilor concurenţei, ea riscǎ sǎ fie consideratǎ discriminatorie.
§1. Intreprinderea, o noţiune unificatoare determinatǎ de criterii neutre

Noţiunea de întreprindere nu este definitǎ nici în tratatul CE, nici în textele adoptate
pentru aplicarea acestuia. De aceea, autoritǎtile europeane au trebuit sǎ-i stabileascǎ
elementele constitutive. Incercând sǎ gǎseascǎ o opțiune europeanǎ a Consiliului
Concurentei pentru întreprindere care înglobeazǎ toţi actorii de pe piaţǎ, ele au definit o
noţiune neutrǎ, înlǎturând astfel riscul comiterii unor inegalitǎţi provocate de diversitatea
drepturilor naţionale. Obiectul economic al activitǎţii constituie criteriul preponderent de
calificare a unei întreprinderi. Exigenţa ca o astfel de activitate sǎ fie exercitatǎ în mod
autonom pe piaţǎ permite stabilirea limitelor spaţiale ale întreprinderii, în special faţǎ de
grupurile de societǎţi.
§1.1. Exercitarea unei activitǎţi economice :criteriu major al noţiunii de

întreprindere
Pentru ca operatorii economici calificaţi prin noţiunea de « întreprindere » sǎ fie
percepuţi în mod egal, este necesar un criteriu neutru de definire al acestei noţiuni. Element
material al noţiunii de întreprindere, exercitarea unei activitǎti economice este determinatǎ
de participarea entitǎţii în cauzǎ la procesul economic.
Dorind sǎ permitǎ o aplicare eficace a regulilor concurenţei conţinute în tratatul CE,
autoritǎţile europeane au reţinut o accepțiune largǎ a termenului de activitate economicǎ.
Se considerǎ cǎ o entitate participǎ la o activitate economicǎ din momentul în care
activitatea sa este inclusǎ într-un proces economic, indiferent de natura bunurilor sau
serviciilor oferite.
Oferta de bunuri şi servicii pe piaţǎ în schimbul unei compensaţii reprezintǎ de mult
timp un criteriu determinant al caracterului economic al unei activitǎţi. Dar autoritǎţile
europene au nuanţat de curând definiţia activitǎţii economice prin necesitatea ca aceasta
sǎ fie inclusǎ într-un ciclu economic.
Decizia AAMS din 16 iunie 1987 prevede cǎ orice activitate « care consistǎ în ofertǎ
de bunuri şi servicii pe piaţǎ » constituie o activitate economicǎ. Referinţa « piaţǎ » implica
în general cǎ oferta întâlneşte cererea. Oferta nu trebuie deci privitǎ ca un act gratuit, ci ca
un schimb, necesitând o compensaţie (titlu oneros sau remuneraţie).
Cu toate acestea, exigenţa existenţei unei compensaţii nu implicǎ exercitarea unei
activitǎţi economice numai într-un scop comercial sau lucrativ. Putem exemplifica cu cazul
GVL-GVL era în Germania intermediar între interpreţi şi întreprinderile care exploatau şi
difuzau interpretǎrile. Acest organism asigura protecţia drepturilor recunoscute de legea
germanǎ interpreţilor asupra prestǎrilor lor şi primea redevenţele aferente, fǎrǎ a realiza
beneficii din aceste activitǎţi.
Comisia a considerat cǎ « absenţa unui profit nu este un element detreminant pentru
noţiunea de întreprindere » : este suficient ca entitatea în cauzǎ sǎ-şi exercite activitatea de
intermediar cu titlu oneros. Anumite entitǎţi au fost calificate în acest fel drept
« întreprinderi », chiar dacǎ nu au oficial un scop lucrativ.
Dreptul comunitar nu face nicio discriminare cu privire la stadiul la care o entitate îşi
exercitǎ activitatea. La orice nivel s-ar afla, toate activitǎţile care se insereazǎ în procesul
economic de producţie şi distribuţie de bunuri şi servicii sunt considerate economice.
Noţiunea de ofertǎ trebuie înţeleasǎ în mod larg, ca orice « activitate de fabricare, vânzare
sau distribuţie de produse sau servicii ». Decizia LTM c. MBU constituie un bun exemplu,
deoarece Curtea de Justiţie a decis cǎ dispoziţiile articolului 81 nu fac nicio distincţie în
36
funcţie de locul întreprinderilor în procesul economic. De exemplu, o entitate care produce
automobile va fi calificatǎ drept întreprindere, la fel ca şi concesionarul care distribuie
aceste autovehicule consumatorilor. Dar, simpla participare la schimburile de pe piaţǎ nu
este suficientǎ pentru a califica orice entitate întreprindere.
In afarǎ de participarea la schimburile economice, activitatea în cauzǎ, consideratǎ
din punct de vedere al cererii, trebuie sǎ se înscrie într-un ciclu economic. Producǎtorul de
legume care nu îşi oferǎ produsele pe piaţǎ, dar le pǎstreazǎ pentru consumul personal, nu
va fi considerat ca participant la o activitate economicǎ cu aceastǎ parte din producţie.
De asemenea, din punct de vedere al cererii, achiziţionarea unui bun de cǎtre un
consumator final, pentru satisfacerea nevoilor personale, nu va califica acest consumator
drept întreprindere.
Participarea la schimburi, din care sǎ rezulte calificarea de întreprindere, trebuie sǎ
contribuie la creşterea bogǎţiei naţionale, prin producţia, prelucrarea sau revânzarea unui
bun sau serviciu pe piaţǎ. Drept urmare, orice ofertǎ pe piaţǎ se insereazǎ într-un ciclu
economic din momentul în care necesitǎ o compensaţie. Dar o cerere nu se înscrie într-un
ciclu economic decât în cazul în care cumpǎrǎtorul intenţioneazǎ sǎ-şi valorifice achiziţia,
în scopul de a o oferi la rândul sǎu pe piaţǎ. Pentru a fi calificat drept întreprindere,
cumpǎrǎtorul trebuie deci sǎ intre în posesia unui bun sau serviciu în scopul revânzarii pe
piaţǎ, fie dupǎ prelucrarea acestuia, fie pentru cǎ distribuie consumatorilor finali bunuri şi
servicii achiziţionate en gros. Decizia Fenin din 4 martie 2003 a Tribunalului de Primǎ
Instanţǎ a confirmat în mod ferm necesitatea includerii activitǎţii de cumpǎrǎtor într-un ciclu
economic.
Referirea la obiectul economic pentru calificarea unei întreprinderi permite sǎ nu se
ţinǎ cont de natura bunurilor sau serviciilor oferite. Calificarea unei entitǎţi drept
întreprindere a putut astfel sǎ fie extinsǎ la activitǎţi pentru care sumiterea la dreptul
concurenţei a fost uneori contestatǎ în drept intern din cauza complexitǎţii lor tehnice sau
aparenţei extrapatrimoniale. Dar confirmând neutralitatea criteriului material care îl
constituie activitatea economicǎ, jurisprudenţa a stabilit cǎ în dreptul european al
concurenţei nu se ţine cont de natura activitǎţii în cauzǎ. Trebuind sǎ se pronunţe asupra
activitǎţilor de creaţie a spiritului, Curtea de Justiţie, începând cu 1968, a dedus din articolul
23 CE, care defineşte mǎrfurile ca produse apreciabile în bani şi susceptibile sǎ formeze
obiectul unor tranzacţii comerciale, cǎ operele de artǎ, indiferent de caracteristicile proprii,
sunt apreciabile în bani şi apte sǎ fie obiectul unor schimburi comerciale. Astfel, autoritǎţile
europeane au considerat cǎ, în pofida caracterului lor personal şi deci extrapatrimonial care
îl reprezintǎ, de exemplu, creaţia artisticǎ « artiştii constituie o întreprindere dacǎ îşi
exploateazǎ în mod comercial prestaţiile ».
Prin analogie, aceastǎ soluţie implicǎ faptul cǎ sunt considerate întreprinderi
institutele de cercetare ştiinţificǎ care exploateazǎ comercial rezultatele cercetǎrilor lor sau
sportivii profesionişti sau amatori care îsi exercitǎ activitatea în schimbul unei remuneraţii.
Chiar şi activitǎţile periferice acestor ocupaţii, sunt considerate cǎ intrǎ sub incidenţa
regulilor concurenţei, dacǎ operatorii în cauzǎ primesc o compensaţie pentru intervenţia lor
profesionalǎ. Astfel, producǎtorii de film, societǎţile de gestiune a drepturilor de autor,
organizatorii de întâlniri sportive sunt întreprinderi.Aceastǎ accepţiune largǎ a notiunii de
activitate economicǎ în dreptul european realizeazǎ uniformitatea tratamentului între
întreprinderi. Ea nu este contrarǎ principiului non-discriminǎrii. Având în vedere obiectivul
unei concurenţe loiale, este necesar ca toate entitǎţile care participǎ la jocul ofertei şi cererii
de pe piaţǎ sǎ fie vizate de regulile concurenţei.
Recurgerea la o noţiune autonomǎ faţǎ de dreptul naţional a permis tratatului CE sǎ
uniformizeze tratamentul entitǎţilor calificate drept întreprinderi, în pofida diversitǎţii
statuturilor naţionale. Noţiunea de întreprindere, în sensul european al termenului, nu
depinde de formele juridice determinate de dreptul naţional şi nici de tipul de proprietate al
întreprinderii.
37
Având în vedere obiectivul unei concurenţe loiale, dreptul european nu se
intereseazǎ de statutul întreprinderilor care acţioneazǎ pe piaţǎ. Din momentul care acestea
sunt susceptibile sǎ punǎ în pericol realizarea obiectivului european, regula non-
discriminǎrii precum şi eficacitatea dreptului european al concurenţei, este necesar sǎ se
includǎ toate entitǎţile în cauzǎ sub incidenţa dispoziţiilor concurenţei.
Faptul cǎ o activitate este exercitatǎ pe piaţǎ de cǎtre entitǎţi aparţinând sectorului
public nu are relevanţǎ pentru calificarea unei întreprinderi în drept european, dupǎ cum
menţioneazǎ Curtea de Justiţie în decizia PAVLOV. In decizia HÖFNER din 1991, Curtea
de Justiţie a precizat cǎ « în contextul dreptului concurenţei, (…) noţiunea de întreprindere
conţine orice entitate care exercitǎ o activitate economicǎ, independent de statutul juridic al
acestei entitǎţi şi de modul sǎu de finanţare ». De aici rezultǎ cǎ trebuie sǎ se supunǎ
dispoziţiilor europeane ale concurenţei toate entitǎţile publice care exercitǎ o activitate
economicǎ, indiferent de forma lor : regii autonome, regii de stat, regionale sau locale,
corporaţii, fundaţii, întreprinderi naţionalizate etc. Se ţine cont, aşadar, de finalitatea
economicǎ a activitǎţii unei entitǎţi.
Mergând şi mai departe, dreptul comunitar nu considerǎ cǎ o activitate calificatǎ în
dreptul naţional drept serviciu public implicǎ per se necalificarea ca întreprindere a entitǎţii
publice. Noţiunile de « serviciu public » şi « întreprindere » nu se exclud în dreptul european
al concurenţei, dupǎ cum remarcǎ avocatul general MISCHO în cazul AAMS. Aceeaşi
concluzie se deduce şi din cazul HÖFNER. Autoritǎţile europeane nu ţin cont în stadiul de
calificare a unei întreprinderi de faptul cǎ serviciile publice trebuie sǎ facǎ faţǎ la
constrângeri pe care nu le întâmpinǎ ceilalţi actori de pe piaţǎ. Situaţia lor particularǎ poate
fi analizatǎ ulterior, în cazul în care aplicarea regulilor concurenţei le poate împiedica sǎ-şi
îndeplineascǎ misiunea, în conformitate cu articolul 86, alineatul (2).
§1.2. Exercitarea unei activitǎţi autonome pe piaţǎ, condiţie funcţionalǎ a

noţiunii de întreprindere
Criteriul de exercitare a unei activitǎţi economice nu este suficient pentru a prezerva
finalitatea noţiunii de întreprindere din cauza multitudinii de forme juridice ale entitǎţilor
economice. In anumite cazuri, dreptul naţional nu recunoaşte personalitate juridicǎ unui
operator economic decât în mod limitat, fǎrǎ a ţine cont de posibilitatea cǎ acest operator
poate influenţa jocul pieţei. De aceea, instanţele europeane au pus condiţia ca pentru a fi
considerat întreprindere, un operator economic trebuie sǎ dispunǎ de autonomie de decizie
în fixarea direcţiei acţiunii sale pe piaţǎ.
O entitate poate fi consideratǎ autonomǎ din punct de vedere economic dacǎ este
liberǎ sǎ-şi fixeze ea însǎşi strategia comercialǎ sau intervenţiile pe piaţǎ. In sens invers,
un operator care dispune de o personalitate moralǎ proprie, dar care se supune în practicǎ
instrucţiunilor unei alte întreprinderi trebuie consideratǎ parte componentǎ a acesteia, cele
douǎ entitǎţi formând o singurǎ întreprindere din punctul de vedere al dreptului european.
Principiul pus cu privire la persoanele care participǎ la activitatea economicǎ a unei
întreprinderi este urmǎtorul : nu sunt considerate întreprinderi decât entitǎţile care îşi
exercitǎ atribuţiile în mod autonom şi nu sub controlul întreprinderii cu care întreţin raporturi
de colaborare.Curtea de Justiţie sublinieazǎ în decizia Suiker Unie cǎ « în scopul aplicǎrii
articolelor (81 şi 82) tratatului, raporturile dintre un operator economic şi intermediarii sǎi
trebuiesc apreciate numai prin prisma dreptului european ». Aşadar, dreptul comunitar este
indiferent faţǎ de regulile diferitelor regimuri naţionale.
In ceea ce priveşte intermediarii nesalarizaţi, criteriul determinant al autonomiei lor
este constituit de asumarea riscurilor financiare legate de vânzarea bunurilor sau serviciilor
ori de executarea contractului. Trebuie deci sǎ fie consideraţi întreprinderi intermediarii care
nu sunt dependenţi economic de întreprinderea pe care o reprezintǎ, precum, de exemplu,
mandatarii. In sens invers, Curtea a considerat în cazul Suiker Unie cǎ un intermediar care
vinde în numele şi pentru un producǎtor sau asociaţie de producǎtori şi este supus
38
instrucţiunilor acesteia, trebuie considerat organ auxiliar integrat întreprinderii
producǎtorului, constituind astfel cu aceasta o unitate economicǎ. Clauza non-concurenţei
inclusǎ într-un contract poate constitui un acord între întreprinderi, interzis de articolul 81.
Dacǎ aparţine unei întreprinderi care deţine o poziţie dominantǎ, ea poate fi calificatǎ drept
abuz, în sensul articolului 82.
Independenţa juridicǎ sau structuralǎ are, aşadar, o semnificaţie diferitǎ de
independenţa economicǎ. Si în acest caz, statutul recunoscut de legislaţiile naţionale nu
este suficient pentru calificarea sau necalificarea unei entitǎţi drept întreprindere.
Regrupând mai multe entitǎţi, grupul de societǎţi ridicǎ problema limitelor spaţiale ale
întreprinderii : aceastǎ calificare se aplicǎ întregului grup sau fiecǎrui membru în parte ?
Rǎspunsul la aceastǎ întrebare este important pentru a se decide aplicabilitatea articolului
81, alineatul (1) al CE.
Articolul 81 vizează comportamentul întreprinderilor, iar aplicabilitatea lui este
subordonată afectării actuale sau potenţiale a comerţului între statele membre. Antanta
trebuie să exprime în primul rând un minim de coordonare între două sau mai multe
întreprinderi. Coordonarea se identifică prin constatarea unei pierderi conştiente de
autonomie. Antanta nu este prohibită decât dacă se realizează cu scopul obţinerii unui
anumit efect asupra concurenţei. Un efect negativ poate fi obţinut si în condiţiile în care
acesta nu este urmărit în mod explicit.
Referitor la antante, aceastǎ dispoziţie reclamǎ existenţa mai multor întreprinderi.
Prin urmare, sunt posibile douǎ variante : componentele grupului sunt considerate
întreprinderi distincte şi acordul dintre ele poate sǎ fie sancţionat de aceastǎ dispoziţie ;
grupul este perceput ca o singurǎ întreprindere, ceea ce înseamnǎ cǎ nu existǎ antantǎ.
Pentru autoritǎţile europeane criteriul autonomiei în luarea deciziilor primeazǎ asupra
calificǎrii date unei entitǎţi de dreptul naţional. Astfel dacǎ nişte filiale se supun strategiei
adoptate de societatea-mamǎ, personalitatea lor moralǎ nu le conferǎ autonomie decât în
dreptul lor naţional: independente în aparenţǎ, ele se supun în realitate unor instrucţiuni
exterioare. In sens invers, autoritǎţile europeane au considerat cǎ existǎ autonomie în
decizia sucursalelor, astfel încât sǎ poatǎ fi calificate drept întreprinderi şi sǎ li se aplice
articolul 81, atunci când ele au încheiat acorduri cu terţi.
Calificarea de întreprindere datǎ întregului grup nu a fost admisǎ pânǎ la decizia
VIHO din 1995 decât dacǎ filialele îndeplineau douǎ condiţii : absenţa de autonomie faţǎ de
societǎţile-mame ; repartizarea sarcinilor în interiorul grupului de acordul în cauzǎ. Decizia
VIHO din 1995 a suprimat aceastǎ ultimǎ cerinţǎ. Aceastǎ soluţie a fost salutatǎ de o parte
din doctrinǎ, considerând-o conformǎ cu spiritul general al articolului 81.
Judecǎtorul european nu aplicǎ articolul 81 în cazul unui acord din interiorul unui
grup, în schimb, o astfel de situaţie poate intra sub incidenţa articolului 82 CE, relativ la
abuzul de poziţie dominantǎ. Dacǎ un grup constituie o singurǎ întreprindere, este posibil
ca poziţia dominantǎ sǎ fie deţinutǎ de o entitate, în timp ce abuzul este comis de altǎ
entitate, fǎrǎ a se înlǎtura aplicarea articolului 82. Astfel, în decizia CONTINENTAL CAN
din 21 februarie 1973, poziţia dominantǎ era deţinutǎ de filiale, în timp ce abuzul era comis
de Europemballage, dar şi de societatea-mamǎ, Continental Can.
În literatura de specialitate sunt amintite trei moduri de exprimare a antantelor:
1. Acordurile propriu-zise - orice contract - în sensul dreptului civil - poate conţine o
antantă (contractul de concesiune, franciză). Totuşi nu se ţine cont de natura aparentă a
acordului- contracte de constituire de societăţi, statute, acordurile privind drepturile de
proprietate intelectuală, un act unilateral-, toate acestea pot să exprime acorduri în sensul
articolului 81. Indicaţiile conţinute în aceste documente sunt adesea acceptate tacit de către
destinatari, chiar în absenţa unor presiuni deosebite. Nu este necesar ca acordul să fie
constrângător din punct de vedere juridic, potrivit regulilor de drept civil ci să fie expresia
voinţei părţilor şi ca acestea să se considere legate sau obligate. Pot fi considerate acorduri
39
simplele angajamente morale, promisiunile, declaraţile de intenţii şi aranjamentele de
onoare.
2. Deciziile asociţiilor de întreprinderi - Regruparea asociativă a întreprinderilor nu
intră imediat sub incidenţa art.81, ci doar din momentul în care asociaţia ia "decizii" care au
un caracter obligatoriu şi constrângător în ceea ce îi priveşte pe membrii săi şi care le
orientează comportamentul pe piaţă. Se cercetează dacǎ, în fapt, decizia este
constrângătoare, chiar in ipoteza când ea se prezintă formal ca o simplă recomandare.
Asociaţiile care organizează saloane expoziţionale au dat naştere unui important contencios
european cu privire la excluderea unui expozant sau refuzul de a asocia un expozant
potenţial, deoarece au adeseori ca efect "marginalizarea" comerciantului.
3. Practicile concertate - Concurenţa poate sǎ fie denaturatǎ prin comportamente
care nu îşi au izvorul în "acorduri" sau "decizii". În acest sens, dreptul american antitrust
cunoaşte noţiunea de "concerted action", iar dreptul european al concurenţei pe cea de
"practici concertate". Criteriul determinant pentru identificarea unei practici concertate este
acceptarea conştientă şi voluntară a unei pierderi de autonomie de către întreprinderile în
cauză. Spre exemplu, o întreprindere a participat la o singură întâlnire în scopul concertării,
dar, odată informată despre acţiunile viitoare ale concurenţilor săi, poate să decidă să nu
mai respecte disciplina convenită. Comisia sancţionează practicile prin care o întreprindere
îşi determinǎ comportamentul pe piaţă fără a mai fi în mod real autonomă.
Dacǎ un stat poate influenţa jocul pieţei prin reglementǎri, intervenţii în viaţa
economicǎ, poate sǎ o facǎ şi în mod subtil, prin crearea şi orientarea activitǎţii unei
întreprinderi publice. Autonomia economicǎ a unei întreprinderi publice sugereazǎ douǎ
tipuri de independenţǎ : independenţǎ financiarǎ şi independenţǎ administrativǎ. Autonomia
administrativǎ constǎ în aptitudinea agenţilor sau organelor unitǎţii de a lua deciziile
necesare pentru gestionarea întreprinderii şi realizarea sarcinilor sale. Autonomia financiarǎ
este determinatǎ de un patrimoniu care conţine mijloacele de producţie şi drepturile şi
obligaţiile aferente activitǎţii întreprinderii. Insǎ autoritǎţile europeane nu au recurs la criteriul
autonomiei pentru a califica aceste entitǎţi. Ele sunt definite în dreptul european prin
influenţa pe care o execritǎ asupra lor puterea publicǎ. Sunt considerate cǎ sunt dominate
de stat toate întreprinderile vizate de articolul 86, alineatul (1) al tratatului CE.
Directiva referitoare la transparenţa financiarǎ considerǎ cǎ este publicǎ orice
întreprindere asupra cǎreia puterile publice exercitǎ, în mod direct sau indirect, o influenţǎ
dominantǎ cu privire la proprietate, participaţia financiarǎ sau regulile de organizare. Astfel,
întreprinderile publice sunt definite de dreptul european al concurenţei prin dependenţa care
le leagǎ de puterile publice. Intreprinderile publice, ca şi întreprinderile dotate de drepturi
speciale sau exclusive, sunt calificate drept întreprinderi de dreptul european al concurenţei,
deci intrǎ sub incidenţa articolelor 81-89 CE, deşi ele nu sunt autonome. O astfel de
interpretare este conformǎ articolului 86, care le desemneazǎ ca întreprinderi. Aceastǎ
calificare se îndepǎrteazǎ de cea utilizatǎ pentru ceilalţi operatori de pe piaţǎ.
O entitate care este integratǎ unui stat, adicǎ atunci când o activiate economicǎ este
exercitatǎ de însuşi statul sau de un organ al sǎu care nu dispune de personalitate juridicǎ
autonomǎ, este consideratǎ de dreptul european întreprindere. In dreptul naţional, o astfel
de activitate este supusǎ regulilor de drept administrativ şi de contabilitate publicǎ aplicabile
statului însuşi.
In cazul AAMS (Administraţia Autonomǎ a Monopolului de Stat), Comisia c. Italia din
16 iulie 1987, Curtea a fost sesizatǎ fiindcǎ Italia refuzase sǎ transmitǎ informaţii cu privire
la AAMS, nerespectând directiva de transparenţǎ financiarǎ. Litigiul fǎcea astfel necesarǎ
calificarea AAMS. Italia a argumentat cǎ AAMS nu are autonomie faţǎ de stat, nici
personalitate distinctǎ, cu alte cuvinte se confunda cu puterile publice şi se poate trage
concluzia cǎ nu constituie o întreprindere publicǎ, în sensul articolului 2 al directivei de
transparenţǎ financiarǎ. In schimb, Curtea a considerat cǎ scopul directivei este de a se
distinge între rolul statului în calitatea sa de putere publicǎ şi cel în calitate de proprietar al
40
unei întreprinderi. Integrarea activitǎţii AAMS ministerului de finanţe italian implicǎ existenţa
unei influenţe dominante a puterilor publice, astfel transparenţa doritǎ de directivǎ devine
necesarǎ în acest caz.
Principiul unitǎţii dreptului european se opune a se ţine cont de forma juridicǎ aleasǎ
de statele membre pentru exploatarea unor astfel de activitǎţi. Curtea de Justiţie subliniat
faptul cǎ nu conteazǎ dacǎ statul îşi exercitǎ activitǎţile economice cu ajutorul unei
întreprinderi distincte sau al unui organ care face parte din administraţie.
Prin urmare, autoritǎţile europeane aplicǎ în mod inegal dreptul european
întreprinderilor vizate de articolul 86, alineatul (1). Cu alte cuvinte, însǎşi calificarea de
întreprindere se bazeazǎ pe o inegalitate de tratament între întreprinderi. Dar aceastǎ
inegalitate de tratament nu contravine regulii de non-discriminare, deoarece necesitatea de
asigura o egalitate de tratament şi de şanse între toate întreprinderile constituie o justificare
obiectivǎ.
Abandonând exigenţa personalitǎţii morale pentru calificarea unei întreprinderi,
autoritǎţile europeane au optat pentru realismul economic. Ele considerǎ cǎ este suficient
ca entitatea în cauzǎ sǎ dispunǎ de o autonomie de decizie suficientǎ pe piaţǎ. Condiţia de
autonomie economicǎ este aplicatǎ în mod diferit, dacǎ este vorba de întreprinderi private
sau de întreprinderi vizate de articolul 86, alineatul (1) CE.
Noţiunea de întreprindere realizeazǎ uniformizarea regimului juridic aplicabil
operatorilor de pe piaţǎ care sunt în mǎsurǎ sǎ influenţeze concurenţa. Ea permite
generalizarea aplicǎrii dispoziţiilor europeane ale concurenţei, în conformitate cu regula
non-discriminǎrii. Aceasta prevede cǎ operatorilor economici aflaţi în aceeaşi poziţie nu
trebuie sǎ li se aplice reguli diferite.
§2. Activitǎţile care nu intrǎ sub incidenţa dreptului comun al întreprinderilor

Calificând drept întreprinderi toate entitǎţile care exercitǎ o activitate economicǎ
autonomǎ pe piaţa comunǎ, dreptul european al concurenţei pare a include toţi operatorii,
indiferent de activitatea acestora.
Cu toate acestea, existǎ activitǎţi care datoritǎ specificitǎţii lor pot sǎ nu intre sub
incidenţa dreptului concurenţei. Dacǎ le-am supune acestor reguli, le-am plasa într-o situaţie
defavorabilǎ faţǎ de operatorii naturali, ceea ce ar constitui o discriminare.
§2.1. Activitǎţi economice şi activitǎţi non-economice

Avem douǎ alternative : ori entitatea în cauzǎ exercitǎ o activitate având un scop
economic, putând în acest caz sǎ fie calificatǎ drept întreprindere, ori activitatea sa nu are
un scop economic şi nu intrǎ sub incidenţa regulilor europeane ale concurenţei.
Dreptul european al concurenţei şi-a pus problema compatibilitǎţii activitǎţilor sociale
cu piaţa comunǎ. Dreptul protecţiei sociale are ca funcţie compensarea deficitelor care
altereazǎ situaţia economicǎ a unor persoane prin redistribuiri financiare care sunt
considerate necesare nevoilor esenţiale ale acestor persoane. Activitǎţile sociale sunt
exercitate sau delegate de cǎtre stat. In anumite cazuri, ele pot pune piedici liberului joc al
concurenţei.
Decizia HÖFNER din 1991 a adus în atenţia autoritǎţilor europeane situaţia
activitaţilor sociale. In acest caz, domnul Höfner, consilier de recrutare, a contestat
monopolul legal de care beneficia biroul public german pentru plasarea cadrelor, estimând
cǎ este vorba de un abuz de poziţie dominantǎ, în sensul articolelor 82 şi 86 CE.
Reprezentanţii guvernului german au argumentat cǎ activitatea acestei agenţii nu poate fi
supusǎ regulilor concurenţei, deoarece acest organism public nu constituie o întreprindere
în sensul european al termenului. Aceste activitǎţi erau în opinia lor de naturǎ socialǎ, dupǎ
cum atesta şi gratuitatea serviciilor fǎcute. Curtea de Justiţie trebuia, aşadar, sǎ determine
natura serviciilor în cauzǎ. Ea a afirmat cǎ agenţia germanǎ presta o activitate cu caracter
economic. Curtea a considerat în aceastǎ decizie cǎ posibilitatea participǎrii unor operatori
41
privaţi la activitatea în cauzǎ conduce la clasificarea acesteia ca activitate economicǎ.
Noţiunea de piaţa este esenţialǎ în exercitarea unei activitǎţi economie. Dreptul european
al afacerilor nu protejeazǎ doar concurenţa existentǎ pe piaţǎ, dar şi pe cea potenţialǎ, în
opinia autorului A. Raclet.
Per a contrario, nu intrǎ sub incidenţa regulilor concurenţei activitǎţile care relevǎ în
mod necesar de competenţa organismelor publice. Este greu de conceput care pot fi aceste
activitǎţi, întrucât existǎ întotdeauna o piaţǎ potenţialǎ. Invǎţǎmântul public intrǎ în
competiţie cu şcolile private, spitalele cu clinicile etc.
Jurisprudenţa HÖFNER, confirmatǎ de mai multe ori, a întâmpinat rezistenţe atât la
nivel intern, cât şi european. Autoritǎţile europeane au încercat sǎ concilieze punctele de
vedere divergente prin admiterea explicitǎ a caracterului social al anumitor activitǎţi,
excluzând în aceste cazuri aplicarea dreptului european al concurenţei.
In decizia POUCET instantele europeane au afirmat importanţa pe care ele o acordǎ
activitǎţilor care relevǎ de solidaritatea naţionalǎ. Curtea de Justiţie trebuia sǎ se pronunţe
într-un litigiu care opunea regimul de securitate socialǎ şi doua persoane nesalariate care
se opuneau sǎ plǎreascǎ la casa publicǎ de asigurǎri de sǎnǎtate cotizaţii, pretinzând cǎ
pot face un contract cu o companie privatǎ de asigurǎri. Aderarea la casele publice fiind
obligatorie şi fixarea unilateralǎ a contribuţiilor constituiau în ochii lor un abuz de poziţie
dominantǎ în sensul articolului 82 CE. Pentru a determina aplicabilitatea acestei dispoziţii,
trebuia sǎ se stabileascǎ în prealabil dacǎ organismul de securitate socialǎ poate fi calificat
drept întreprindere. Curtea de Justiţie a considerat cǎ aceste regimuri relevǎ de principiul
solidaritǎţii. Urma sǎ se demonstreze criteriile acestei vocaţii sociale.
Caracterul obligatoriu al protecţiei sociale instiuite sub forma unui regim legal este
primul indiciu. Al doilea indiciu este mecanismul de redistribuire sau compensaţie dintre
veniturile importante şi cele modeste, dupǎ cum mǎrturiseşte independenţa dintre cotizaţiile
vǎrsate şi prestaţiile primite. Obligaţia de afiliere şi mecanismul de redistribuire sunt cele
douǎ caracteristici determinante pentru calificarea unei activitǎţi sociale.
Dacǎ activitaţile care relevǎ de solidaritatea naţionalǎ sunt fondate pe principiul
repartiţiei şi al obligaţiei de aderare, în mod invers, regimurile care admit capitalizarea şi la
care afilierea rǎmâne facultativǎ sunt în mod normal de naturǎ economicǎ. Aceastǎ soluţie
a fost confitmatǎ de decizia FFSA din 16 noiembrie 1995.
Comunitatea consacrǎ specificitatea activitǎţior sociale, dar criteriile pe care
fondeazǎ aceastǎ distincţie pot fi contestate. Având în vedere caracterul restrictiv al
jurisprudenţei care legitimeazǎ anumite activitǎţi sociale, anumiţi autori rǎmân pesimişti în
ceea ce priveşte posibilitatea de a acorda aceastǎ recunoaştere şi altor activitǎţi.
Existenţa unei pieţe nu este suficientǎ pentru a se garanta coeziunea socialǎ. Insǎşi
Comisia a recunoscut aceastǎ insuficienţǎ a pieţei în al doilea raport privitor la politica de
concurenţǎ din 1972. De aceea este admis cǎ statul acoperǎ carenţele pieţei recurgând la
solidaritatea naţionalǎ. Finanţarea activitǎţilor sociale din impozit manifestǎ aceastǎ
solidaritate. De recunoaşterea caracterului social al anumitor activitǎţi depinde, aşadar,
posibilitatea pentru statele membre de a dezvolta politica de coeziune naţionalǎ.
Dacǎ este indinspensabil sǎ se admitǎ derogǎri de la regulile concurenţei în favoarea
activitǎţilor sociale, nu înseamnǎ cǎ finalitatea acestor activitǎţi le plaseazǎ în afara regulilor
concurenţei. Practica a arǎtat cǎ organele a cǎror activitate are o finalitate socialǎ pot
influenţa jocul concurenţei. Activitǎţile care relevǎ de autoritatea statului constituie a doua
excepţie la recunoaşterea unei activitǎţi economice.
Activitǎţile puterii publice pot fi clasate în douǎ categorii : activitǎţi normative şi
avtivitǎţi de poliţie.
Prima categorie relevǎ de activitatea de reglementare a statului. Chiar dacǎ acesta
reglementeazǎ în materie socialǎ, economicǎ sau monetarǎ, activitatea sa nu se considerǎ
economicǎ. A considera puterile publice drept întreprindere în astfel de situţii ar însemna sǎ
le privǎm de autonomie în acţiunile de politicǎ naţionalǎ. Curtea de Justiţie confirmǎ acest
42
lucru, constatând de exemplu în decizia PARKE DAVIS din 29 februarie 1968 cǎ unui brevet
de invenţie rezultat dintr-un statut legal acordat de stat nu i se aplicǎ articolul 81.
Tratatul CE se referǎ în mod expres la faptul cǎ statele membre au competenţe
normative în materie economicǎ. Astfel articolul 159 CE dispune cǎ statele membre au
propria politicǎ economicǎ, iar articolul 4, alineatul (1), CE evocǎ « politicile economice ale
statelor membre ». Insǎ autoritǎţile europeane trebuie sǎ verifice dacǎ aceste mǎsuri
reglementare nu mascheazǎ o practicǎ anticoncurenţialǎ. O regulǎ de drept trebuie sǎ
serveascǎ interesului general şi nu, de exemplu, unui interes comercial particuliar sau
categorial.
A doua categorie de activitǎţi se referǎ la respectarea reglementǎrilor care fondeazǎ
ordinea juridicǎ a unui stat membru. Activitatea de poliţie are drept scop prezervarea ordinii
publice, a sǎnǎtǎţii publice, moralitǎţii publice şi orice altǎ exigenţǎ care ţine de protecţia
interesului general. Prin urmare, îi corespund misiunile regaliene (justiţie, fiscalitate, apǎrare
naţionalǎ etc.) şi activitǎţile de poliţie şi ordine publicǎ (menţinerea ordinii publice, protecţia
mediului, amenajarea teritoriului, igienǎ etc). Ea implicǎ deci controlul executǎrii regulilor de
drept şi sancţionarea eventualelor violǎri ale acestora. Activitatea de poliţie are un dublu
caracter : preventiv şi represiv. Chiar dacǎ ea poate implica o intervenţie a statului pe piaţǎ,
o astfel de activitate nu poater fi calificatǎ drept economicǎ.
Determinarea activitǎţilor puterii publice permite delimitarea câmpului de aplicare a
articolelor 81 şi urmǎtoarele ale tratatului CE. Sub incidenţa acestor dispoziţii nu intrǎ
funcţiile administrative caracteristice unei autoritǎţi publice.
Specificitatea activitǎţilor care relevǎ de autoritatea statului este pusǎ în evidenţǎ în
jurisprudenţa EUROCONTROL. Eurocontrol este o organizaţie internaţionalǎ, care are
misiuni de poliţie aerianǎ şi a fost bǎnuitǎ de o companie aerianǎ de abuz de poziţie
dominantǎ în domeniul navigaţiei aeriene. Curtea de Justiţie a considerat cǎ acest organ e
investit cu misiuni de interes general al cǎror obiect este menţinerea şi ameliorarea
securitǎţii în navigaţia aerianǎ, ceea ce înseamnǎ cǎ prin natura, obiectul lor şi regulile la
care se supun, aceste misiuni de control şi poliţie a spaţiului aerian sunt prerogative de
putere publicǎ. Ele nu prezintǎ deci un caracter economic care sǎ justifice aplicarea regulilor
concurenţei ale tratatului CE. In acest caz, concurenţa nu este beneficǎ, dacǎ avem în
vedere obiectivul de securitate care este în joc.
In comunicarea sa din 2001 relativǎ la serviciile de interes general din Europa,
Comisia a confirmat cǎ anumite activitǎţi, datoritǎ caracterului lor regalian, nu pot fi
considerate activitǎţi economice. De exemplu, contractelor de concesiune a unui serviciu
public nu li se aplicǎ articolul 81 CE. Intr-un astfel de contract administrativ, un acord ar
putea însemna cǎ delegând concesiunea, autoritatea publicǎ poate fi privitǎ ca o
întreprinedere. Dar prin delegare, autoritǎţile publice exercitǎ o autoritate pur
administrativǎ.In sens invers, se supun regulilor concurenţei activitǎţile care nu intrǎ în sfera
suveranitǎţii statului. Astfel activitatea exercitatǎ de concesionar poate fi calificatǎ drept
activitate de întreprindere.
A face o distincţie între activitǎţile economice şi funcţiile administrative este dificil în
anumite cazuri. Dacǎ organul de stat este investit cu o funcţie de autoritate publicǎ, nu
înseamnǎ cǎ nu poate exersa o activitate economicǎ. In decizia sa din 16 iunie 1987,
Comisia c. Italia, Curtea de Justiţie a considerat cǎ un stat poate acţiona ca autoritate
publica, dar poate sǎ exercite şi o activitate economicǎ cu caracter industrial şi comercial
care consistǎ în oferta de bunuri şi servicii pe piaţǎ. Pentru a putea face o distincţie între
cele douǎ activitǎţi este necesar sǎ se examineze în fiecare caz în parte activitǎţile statului
şi sǎ se determine cǎrei categorii aparţin.
Conformându-se acestui raţionament, Comisia s-a pronunţat în cazul Regiei cǎilor
aeriene, organism belgian de drept public. Regia avea douǎ misiuni : pe de o parte
construirea, amenajarea şi întreţinerea aeroportului Bruxelles-National şi a infrastructurilor
aferente, pe de altǎ parte securitatea spaţiului aerian belgian. Prima dintre aceste activitǎţi
43
corespunzând unei activitǎţi economice, Regia trebuie sǎ fie calificatǎ drept întreprindere în
aceastǎ situaţie. In ceea ce priveşte securitatea transportului aerian, este vorba de o
prerogativǎ de suveranitate publicǎ în domeniul poliţiei aeriene. Soluţia Comisiei a inspirat
Tribunalul de Primǎ Instanţǎ care a considerat cǎ atunci când activitǎţile unui organism sunt
detaşabile de cele pe care le exercitǎ în calitate de autoritate publicǎ li se aplicǎ dispoziţiile
tratatului în materie de concurenţǎ. De altfel, nu prezintǎ importanţǎ dacǎ statul acţioneazǎ
prin intermediul unui organ care face parte din administraţia publicǎ sau al unei entitǎţi
investite cu drepturi speciale sau exclusive, publicǎ sau privatǎ.
§ 2.2. Diminuarea numǎrului de sectoare economice excluse Dreptului

european al concurenţei
Noţiunea de piaţǎ vizatǎ de articolul 2 al tratatului CE, relativ la obiectivele acestui
tratat, nu a fost definitǎ şi nici nu gǎsim o limitare sectorialǎ la aplicarea sa. Generalitatea
câmpului de aplicare rationae materiae a regulilor concurenţei nu este în schimb decât
aparentǎ.
Construcţia europeanǎ s-a fǎcut în mod progresiv. Mai întâi s-au elaborat tratate
sectoriale. S-au europeanizat sectorele care aveau o importanţa primordialǎ pentru
economia europeanǎ a anilor 1950.
Pe 18 aprilie 1951 a fost semnat la Paris tratatul Comunitǎţii Europene a Cǎrbunelui
şi a Oţelului (CECO). Deşi el este acum integrat în tratatul CE, este interesant sǎ revenim
asupra diferenţelor de tratament care le-a antrenat regimul sǎu distinct.
Fiecare tratat şi-a fixat propriile reguli de concurenţǎ. Articolul 80 CECO se aplica
întreprinderilor însǎrcinate cu activitatea de producţie în domeniul cǎrbunelui şi oţelului în
interiorul pieţei comune. Intitulate « antante şi concentraţii », dispoziţiile referitoare la
concurenţǎ au constituit capitolul 6 al pǎrţii a treia a tratatului şi au stabilit regulile specifice
dreptului antantelor, concentraţiilor şi poziţiilor dominante.
In ceea ce priveşte tratatul Euratom, semnat la Roma pe 25 martie 1957 şi care
vizeazǎ întreprinderile producǎtoare de energie nuclearǎ, el nu cuprinde decât dispoziţii de
concurenţǎ al cǎror caracter prohibitiv este inferior celor al tratatului CE. El interzice toate
practicile care asigurǎ anumitor utilizatori o poziţie privilegiatǎ. Principiul era de egalitate de
la resurse şi promovarea unui politici comune de aprovizionare. Alte dispoziţii se referǎ la
stabilirea preţului : o agenţie, plasatǎ sub controlul Comisiei, urmareşte realizarea
obiectivului tratatului Euratom, fiind însǎrcinatǎ cu apropierea ofertelor şi cererilor.
Tot în 1957, la Roma, a fost semnat şi tatatul Comunitǎţii Economice Europene
(CEE) care nu face nici o distincţie, în principiu, între diversele sectoare de activitate.
Articolul 305 al tratatului CE pune pe picior de egalitate pe toate cele 3 tratate. In
alineatul 1 pune principiul cǎ dispoziţiile acestui « tratat nu le modificǎ pe cele ale tratatului
(CECO) » şi în alineatul 2 cǎ dispoziţiile sale « nu sunt derogatoare de la dispoziţiile
tratatului (Euratom) ». Rezultǎ aşadar cǎ regulile concurenţei europeane de drept comun
nu se aplicǎ întreprinderilor vizate de tratatele CECO şi Euratom.
Justificarea acestei abordǎri sectoriale rǎspundea situaţiei de dupǎ rǎzboi. Dorinţa
declaratǎ a promotorilor proiectului european era de a multiplica treptat solidaritatea dintre
state. Pentru a face posibilǎ avansarea construcţiei europeane era necesar ca statele
membre sǎ nu fie constrânse la efectuarea unor concesiuni prea importante. De asemenea,
aceste state s-au asociat în mod progresiv.
Explicaţii apropiate pot fi evocate şi în privinţa unor sectoare care deşi nu sunt
obiectul unor tratate distincte, nu intrǎ în câmpul de aplicare a regulilor concurenţei generale.
Câmpul de aplicare a regulilor concurentei tratatului CE ar trebui în principiu sǎ coincidǎ cu
cel al tratatului însuşi. Dar nu se întâmplǎ aşa, deoarece nişte derogǎri sunt prevǎzute în
mod expres de tratatul CE, iar regulamentele de aplicare ale articolelor 81 şi urmǎtoarele
ale acestui tratat exclud anumite sectoare din sfera lor de aplicare.
44
Dacǎ agricultura face parte din piaţa comunǎ, tratatul CE prevede în mod expres cǎ
este este posibil sǎ nu i se aplice regulile concurenţei. Produsele agricole sunt supuse unor
reguli specifice de concurenţǎ, dupǎ cum menţioneazǎ articolul 35, paragraful 1 al tratatului
CE : « dispoziţiile capitolului relativ la regulile concurenţei nu sunt aplicabile producţiei şi
comerţului de produse agricole decât în mǎsura determinatǎ de Consiliu (…) ». Consiliului
îi este astfel lǎsatǎ o mare libertate de aplicare a regulilor concurenţei în acest domeniu.
Aceasta nu este limitatǎ decât de finalitǎţile politicii agricole comune, vizate de articolul 33 :
creşterea productivitǎţii în agriculturǎ, asigurarea unui nivel de trai echitabil populaţiei
agricole, stabilizarea pieţelor, preţuri rezonabile pentru consumatori etc. Astfel Consiliul
acţioneazǎ uneori într-un mod intervenţionist în sectorul agricol. Este vorba aşadar de o
atitudine contrarǎ celei pentru care opteazǎ tratatul CE, care promoveazǎ regula naturalǎ a
ofertei şi cererii în realizarea obiectivului de concurenţǎ loaialǎ.
Diferenţa între aceste douǎ filozofii provine din faptul cǎ economia alimentarǎ era
afectatǎ de al doilea rǎzboi mondial. Astfel obiectivul autosuficienţei agricole a apǎrut
îndeajuns de important pentru a prevala asupra regulilor concurenţei loiale. In 1980 şi
Curtea de Justiţie a proclamat întâietatea politicii agricole comune faţǎ de obiectivele
tratatului în domeniul concurenţei.
O a doua excludere derivǎ direct din tratat, la articolul 296, alineatul (1), litera b), CE :
orice stat membru poate lua mǎsurile pe care le considerǎ necesare pentru protecţia
intereselor esenţiale ale securitǎţii sale şi care sunt în raport cu producţia sau comerţul de
arme, muniţii şi material de rǎzboi. Rezultǎ cǎ, în acest domeniu, statelor membre le este
permis sǎ prevadǎ mǎsuri contrare regulilor concurenţei tratatului CE.
Deşi tratatul CE prevede cǎ intervenţiile derogatoare trebuie sǎ fie limitate la strictul
necesar, dispoziţiile relative la acest domeniu nu conţin constrângeri excesive pentru
libertatea statelor membre. In primul rând, mǎsurile luate de statele membre în cadrul
intereselor esenţiale ale securitǎţii lor nu trebuie sǎ altereze condiţiile de concurenţǎ pe piaţa
comunǎ în ceea ce priveşte produsele care nu sunt destinate scopurilor militare. In al doilea
rând, articolul 297 CE dispune, în ceea ce priveşte mǎsurile care au un scop militar, cǎ
statele membre trebuie sǎ se consulte pentru a adopta în comun dispoziţiile necesare pentru
a evita ca funcţionarea pieţei comune sǎ fie afectatǎ de mǎsurile luate de un stat membru
cu probleme interene grave. Paragraful 2 al articolului 298 îi conferǎ Comisiei sau oricǎrui
stat membru dreptul de a sesiza Curtea de Justiţie pentru folosirea abuzivǎ a libertǎţilor
acordate de articolele 296 şi 297 CE. Insǎ lista de materiale militare conţinutǎ de articolul
296 CE nu a mai fost modificatǎ de la data de 15 aprilie 1958, nemaicorespunzând
armamentelor actuale. Restricţiile prevǎzute libertǎţii de acţiune a statelor membre de
dispoziţiile tratatului care se referǎ la articolul 296 CE sunt într-o oarecare mǎsurǎ obsolete.
Restricţiilor prevǎzute în mod expres de dreptul primar li se adaugǎ cele care decurg
din dreptul european secundar, adoptat pentru aplicarea dispoziţiilor tratatului.
Articolele 70-80 ale tratatului CE reglementeazǎ transportul. Tratatul nu exclude el –
însuşi acest domeniu de la aplicarea regulilor concurenţei conţinute de articolele 81 şi
urmǎtoarele. Prin urmare, acestea trebuie considerate aplicabile acestui sector de activitate,
dupǎ cum a confirmat şi Curtea de Justiţie de mai multe ori, în mod expres sau implicit. O
problemǎ apare din faptul cǎ regulamentul n° 141/62 al Consiliului din 26 noiembrie 1962 a
declarat inaplicabil acestui sector de activitate primul regulament de aplicare al articolelor
81 şi 82, anume regulamentul n° 17/62 al Consiliului din 6 februarie 1962, ceea ce
echivaleazǎ în practicǎ cu excluderea sectorului transportului sferei de aplicare a regulilor
concurenţei chiar de tratatul CE. Situaţia s-a ameliorat însǎ progresiv, regulamentele
necesare aplicǎrii dispoiziţiilor concurenţei adoptându-se în anii urmǎtori : în transportul
feroviar, regulamentul n° 1017/68 al Consiliului din 19 iulie 1968 ; în sectorul transporturilor
maritime internaţionale, regulamentul n° 4056/86 al Consiliului din 22 decembrie 1986 ;
transportul aerian a fost deschis concurenţei prin regulamentul n°3975/87 al Consiliului din
14 decembrie 1987, care vizeazǎ toate transporturile aeriene între aeroporturile Comunitǎţii,
45
incluzând transporturile efectuate în interiorul unui stat membru. Aşadar articolele 81 şi 82
ale tratatului CE sunt în prezent aplicate sectorului transporturilor datoritǎ unor regulamente
de aplicare specifice.
Existenţa unor reguli separate pot produce un tratament inegal între întreprinderile
care acţoneazǎ pe piaţa comunǎ, indiferent dacǎ excluderea anumitor sectoare de activitate
din sfera aplicǎrii egulilor comune ale concurenţei decurge dintr-o rezervǎ prevǎzutǎ de
tratatele europeane sau dintr-una prevǎzutǎ de dreptul secundar. In orice caz, se observǎ
ca în ultimul timp tendinţa este de liberalizare a pieţelor : transport, energie, telecomunicaţii.
Sectoarele excluse pieţei comune au reguli specifice de funcţionare, o adaptare
sectorialǎ care nu se justificǎ decât parţial în zilele noastre.Inegalitǎţi de tratament
substantiale sunt ilustrate de regulile aplicabile politicii agricole comune şi tratatului
Euratom.
In materie agricolǎ, puterea acordatǎ de articolul 36 Consiliului pentru a fixa
aplicabilitatea regulilor concurenţei în acest domeniu s-a tradus prin adoptarea
regulamentului n° 26/62 din 4 aprilie 1962. Acest regulament, care are în vedere finalitǎţile
proprii politicii agricole comune, autorizeazǎ acordurile dintre agricultori sau dintre
organizaţiile lor profesionale din cadrul organizǎrii comune a pieţelor cu scopul de a realiza
obiectivele articolului 33 şi mai ales de a rǎspunde cererii de produse agricole.Incurajate
de primul plan MANSHOLT din 1968, antantele puteau fi realizate între profesionalii
aceluiaşi sector de producţie sau între producǎtori şi cei care prelucreazǎ produsele brute.
Sectorul agricol se particularizeazǎ şi prin diversitatea ajutoarelor care îi sunt
acordate. Tratatul CE prevede şi alte ajutoare decât cele admise de articolul 87. Articolul
36, paragraful 2, lit. a) prevede cǎ se pot autoriza de Consiliu ajutoarele în favoarea
exploatǎrilor defavorizate de condiţii structurale sau naturale şi la lit. b) cǎ se autorizeazǎ în
cadrul programelor de dezvoltare economicǎ.
In anul 2003 politica agricolǎ a fost însǎ reformatǎ : s-au prevǎzut mecanisme de
disciplinǎ financiarǎ ; echilibrarea cererii şi a ofertei prin decuplarea ajutoarelor directe de
producţie ; subordonarea ajutoarelor directe de respectul normelor de mediu şi ale securitǎţii
alimentare.
Tratatul Euratom oferǎ alte exemple de inegalitǎţi de tratament substanţiale. El
prevede în articolul 45 cǎ întreprinderile care au o importanţǎ primordialǎ pentru dezvoltarea
industriei nucleare în Comunitatea Europeanǎ pot fi constituite în întreprinderi comune. In
mod contrar trataului CE, care prevede opunerea autoritǎţilor europeane la crearea de
întreprinderi comune în cadrul dispoziţiilor relative la antante şi concentrǎţii, tratatul Euratom
nu conţine astfel de limite.
Dacǎ anumite rezerve sectoriale sunt justificate de consideraţii istorice, obiectivitatea
acestor justificǎri nu mai este de actualitate în anumite cazuri. Unele rezerve nu pot fi
înţelese independent de contextul de dupǎ rǎzboi, în alte cazuri, regulile concurenţei au
permis progresul spre egalitatea de tratament între toate industriile europene, punându-se
capǎt situaţiei particulare. Astfel, supunerea sectorului transporturilor regulilor concurenţei
a întâmpinat neîncrederea statelor membre care se temeau de un transfer de competenţe
în profitul Comisiei într-un domeniu în care operau numeroase întreprinderi publice. Dar
adaptarea regulilor concurenţei a permis deschiderea unor sectoare la conurenţǎ.
Excepţia acordatǎ producţiei de cǎrbune şi oţel nu se mai justificǎ în prezent. In
numeroase ţǎri, cǎrbunele a fost înlocuit de energia nuclearǎ în producerea electricitǎţii.
Anumite sectoare excluse din sfera de aplicare a regulilor concurenţei continuǎ însǎ
sǎ se justifice. Astfel, apǎrarea naţionalǎ are un caracter particular, ceea ce face necesar
ca acest sector sǎ nu se supunǎ complet regulilor concurenţei. Construirea unei politici de
securitate comunǎ la nivel european nu modificǎ aceastǎ concluzie. Regulile de cerere şi
ofertǎ de pe piaţǎ au nevoie de transparenţǎ, ceea ce este contrar principiului de
confidenţialitate care este deseori necesar în luarea de mǎsuri în acest sector.
46
Existenţa de regimuri distincte, care constǎ în aplicarea unui tratament diferit de cel
prevǎzut de regulile comune ale CE, nu se mai justificǎ decât în mod rezidual. Autoritǎţile
europeane au încercat sǎ uniformizeze regimurile de concurenţǎ europeanǎ pe cale
jurisprudenţialǎ şi normativǎ.
Doctrina a evidenţiat faptul cǎ cele trei tratate fondatoare au obiective comune :
necesitatea de a asigura utilizatorilor un aConsiliul Concurenteies egal la sursele de
producţie, incitare la ameliorarea potenţialului de producţie al întreprinderilor şi de a
promova schimburile internaţionale etc.
Curtea de Justiţie a interpretat în mod similar noţiunile conţinute în tratatele CECO şi
CE. In ceea ce priveşte tratatul Euratom, Curtea a estimat cǎ piatǎ comunǎ nuclearǎ se
supune concepţiilor juridice inspirate de structura pieţei comune în general. Mergând şi mai
departe, anumiţi autori au sustinut teza cum cǎ lacunele tratatului Euratom în materie de
concurenţǎ lasǎ sǎ se prezume aplicabilitatea regulilor tratatului CE în domeniul nuclear.
Intr-adevǎr, aplicabilitatea articolelor 81 şi 82 antantelor şi abuzului de poziţie dominantǎ în
privinţa bunurilor aparţinând pieţei comune a industriei de extragere şi prelucrare din
sectorul nuclear nu este interzisǎ de articolul 305, alineatul 2 CE. Aceast articol prevede cǎ
dispoziţiile tratatului CE nu sunt derogatoare stipulǎrilor din tratatul Euratom.
Tranziţia sectoarelor care aparţineau de CECO spre dreptul comun al CE poate fi
conceputǎ ca un început pentru marginalizarea regimurilor specifice care au mai rǎmas.
Tratatul CECO constituie exemplul cel mai viu al unei dispariţii progresive a regimurilor
europeane speciale. Tratatul de la Paris din 18 aprilie 1951 (tratatul CECO) a expirat pe 23
iulie 2002. Durata sa de valabilitate era limitatǎ la 50 de ani începând cu data intrǎrii sale în
vigoare. Comunitatea Cǎrbunelui şi a Oţeluluii e aşadar, în prezent, integratǎ tratatului CE.
Linia de demarcare între activitǎţile unei întreprinderi în sensul articolului 81 şi
urmǎtoarele ale tratatului CE şi activitǎţile care nu permit aplicarea acestor dispoziţii se
estompeazǎ încetul cu încetul. Este legitim, fǎrǎ îndoialǎ, ca anumitor activitǎţi economice
sǎ nu li se aplice aceste reguli, deşi motivile invocate în aceastǎ privinţǎ nu sunt întotdeauna
probante. Acelaşi lucru se întâmplǎ şi în cazul unor activitǎţi sectoriale, precum
echipamentele militare.
3.4. CONCURENȚA NELOIALĂ
Concurenta neloiala – antagonismul dintre agentii economici exercitat prin

instrumente contrare uzantelor comerciale cinstite, in sectoarele de libera competitie a
pietei. Exista si sectoare sustrase prin lege sau prin contract (de ex., contractul de distributie
exclusiva) liberei competitii.
Deosebirile dintre concurenta neloiala si practicile monopoliste constau in :
a) finalitati diferite (concurenta neloiala presupune captarea clientelei concurentului
lezat, in timp ce practicile monopoliste presupun captarea pietei ca atare, ceea ce in
subsidiar conduce si la dobandirea clientelei concurentilor lezati);
b) rezultatele obtinute (concurenta neloiala duce la deformarea competitiei, in timp
ce practicile monopoliste duc la suprimarea concurentei).
c) concurenta neloiala reprezinta incalcarea unor norme deontologice, in timp ce
practicile monopoliste duc la dezechilibre socio-economice.
Concurenta neloiala graviteaza in jurul conceptului de “clientela”, in timp ce practicile
monopoliste au in vedere conceptul de “piata”. Totusi, tendinta recenta in cazul ambelor
practici anti-concurentiale este de a le evalua prin prisma atingerilor aduse consumatorilor.
Asemanarile dintre concurenta neloiala si practicile monopoliste constau in :
- ambele presupun existenta unui raport de concurenta intre agentul economic
agresor si agentii economici agresati, aflati pe aceeasi piata relevanta. In dreptul comparat,
o asemenea conceptie a fost deja consacrata legislativ in Elvetia, prin intrarea in vigoare in
martie 1988 a noii Legi impotriva concurentei neloiale (Bundesgesetz gegen den unlauteren
Wettbewerb). Conform art.1, legea are drept scop sa garanteze concurenta loiala si
47
nedenaturata in interesul tuturor participantilor. Articolul 2 al acestei legi vorbeste de
comportamentul neloial si ilicit ca fiind orice comportament sau practica comerciala care
este inselatoare sau care contravine in orice alt mod regulilor de buna credinta si care
influenteaza raporturile intre concurenti sau intre furnizori si clienti, formulare diferite in
partea ei finala de ceea ce prevede legea noastra. Cum s-a remarcat in doctrina elvetiana,
prin aceasta prevedere s-a extins sfera de aplicare a legii la toti participantii la piata (agentii
economici, indiferent ca se afla in raporturi de concurenta sau nu, si consumatori) (C. Hilti,
Zum Anwendungsbereich des neuen Bundesgesetzes gegen den unlauteren Wettbewerb
(UWG), in “Schweizerische Juristen-Zeitung”, Zurich, nr.85/ 15.04.1989, p.129-130; 133-
134. In acelasi sens se pronunta si Fr.-J. Danthe, Le droit international prive suisse de la
concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva, 1998, p. 22. Autorul arata ca noua
modificare nu a inlocuit notiunea de concurenta, insa i-a largit sfera, ingloband si relatiile
verticale de piata, care includ clientii si consumatorii). Autorul citat arata ca, desi conceptul
de “concurenta neloiala” presupune ideea de concurenta, totusi oricine desfasoara o
activitate organizata in domeniul economic (chiar daca nu este in scop de profit) trebuie sa
se raporteze la standardele legii privind concurenta neloiala. Ceea ce inseamna ca nu numai
agentii economici, ci si organizatiile de protectie a consumatorilor sau alte organizatii
economice trebuie cuprinse in sfera de aplicare a dreptului concurentei loiale (ceea ce
permite sanctionarea unei organizatii de protectie a consumatorilor care denatureaza
concurenta prin prezentarea rezultatelor incomplete ale unei testari de marfuri). In
consecinta, sfera de aplicare a legii elvetiene ar trebui descrisa printr-un criteriu negativ: nu
intra in sfera domeniului economic (si deci a concurentei) relatiile pur private si unele
raporturi comerciale in care intra functionarii publici, determinate de aplicarea unor masuri
politienesti. Motivul extinderii sferei de aplicare a reglementarilor privind concurenta neloiala
este urmatorul: aceste reglementari nu protejeaza numai interesul concurentilor individuali
de a participa la relatii comerciale bazate pe moralitate, ci si interesul tuturor participantilor
la piata si in cele din urma al intregii comunitati de a exista o concurenta functionala. Legea
Concurentei neloiale nu este impregnata numai de individualism, ci si de conceptie a
dreptatii sociale.
Largirea sferei conceptului de concurenta permite luarea in considerare a actiunilor
tertilor care sunt importante pentru concurenta, dar care nu intra direct in jocul concurential
(cum ar fi organele mass-media, institutele de teste comparative). Simplul risc ca aceste
actiuni sa produca un rezultat anti-concurential este suficient, independent de folosirea sau
nu a unor mijloace specifice.
In ceea ce priveste campul de aplicare a dispozitiilor care combat concurenta
neloiala, acesta este domeniul economic, care este in foarte larg, incluzand ansamblul
activitatilor de productie, distributie si consum de bunuri si servicii (inclusiv profesiile
liberale), caracterizate printr-un schimb de prestatii facute in scop de castig. De asemenea,
intra in sfera domeniului economic prestatiile de natura economica ale colectivitatilor
publice, in masura in care influenteaza piata, independent de existenta unui raport de
concurenta.
Cat priveste caracterul neloial al actiunii, el consta in incalcarea unor reguli de
comportament economic, independent de existenta unei forme de vinovatie. Totusi,
vinovatia joaca un rol in ceea ce priveste actiunea penala si actiunea in repararea
prejudiciului.
Incalcarea regulilor de conduita economica reflecta un comportament contrar bunei-
credinte. Pentru a aprecia buna-credinta in acest caz special, judecatorul trebuie sa aiba in
vedere doua criterii: un criteriu etic (constand in morala comerciala, in regulile de
deontologie profesionala si in uzantele comerciale, codificate sau nu, morala care constituie
un liant intre concurenti si clienti si care asigura mentinerea unei increderi indispensabile
schimburilor economice) si un criteriu economic (abuzul de libertate economica denatureaza
concurenta normala).
48
In intelesul larg pe care l-a dobandit conceptul de concurenta dupa modificarea din
1986, dreptul elvetian al concurentei neloiale protejeaza mai multe categorii de interese, si
anume:
(i) cele ale concurentilor - care din punct de vedere istoric au fost protejate
intotdeauna, pe baza unei conceptii care se axa exclusiv pe protectia personalitatii
economice a persoanei lezate. Actul de concurenta neloiala poate aduce atingere unui
concurent, mai multor concurenti sau chiar unui intreg domeniu economic) (Fr. J. Danthe,
Le droit international prive suisse de la concurrence deloyale, Ed. Librairie Droz, Geneva,
1998, p. 26-27);
(ii) cele ale clientilor - acestia sunt destinatarii eforturilor depuse de concurenti si au
interesul de a putea alege in mod liber intre prestatiile oferite, pe cele care corespund cel
mai bine nevoilor lor. Protectia intereselor clientilor, mai ales cand ei sunt consumatori,
raspunde unei cerinte de politica sociala, si anume protectia partii mai slabe economiceste);
(iii) cele ale colectivitatii (societatea in ansamblul ei are interesul ca lupta de
concurenta sa nu fie denaturata).
Faptele prevazute de Legea nr.21/ 1996 ca fapte monopoliste pot fi calificate si drept
fapte de concurenta neloiala, daca impactul lor asupra pietei este mai redus. Aceasta
deoarece ambele categorii de fapte sunt contrare uzantelor cinstite. Drept urmare,
principalul criteriu de distinctie intre faptele monopoliste si cele de concurenta neloiala este
dat de magnitudinea puterii economice a autorului incalcarii uzantei cinstite.
In dreptul francez, nu exista un fundament juridic special al concurentei neloiale. Nu
exista o reglementare speciala a faptelor de concurenta neloiala. De aceea, se considera
ca actiunea in concurenta neloiala - ca instrument prin care se asigura se respectarea
concurentei loiale- este o actiune bazata pe raspunderea delictuala pentru fapta proprie (art.
1382-1383 C.civ.fr.). Acest fundament al actiunii in concurenta neloiala, chiar daca nu
permite decat sanctionarea a posteriori (prin interventia instantie) a comportamentelor
neloiale, este vazut ca un avantaj datorita supletii sale, articolele din C.civ. privind
raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie putand fi folosite pentru a sanctiona o
mare varietate de asemenea comportamente. Dar, doctrina si jurisprudenta franceza au
stabilit in timp ca actiunea in concurenta neloiala are o sfera mai larga decat actiunea in
raspundere civila delictuala, deoarece sanctiunile pentru savarsirea faptelor de concurenta
neloiala nu urmaresc numai sa repare un prejudiciu, ele sunt in aceeasi masura preventive
(pot avea drept obiect incetarea unui fapt care distorsioneaza artificial concurenta loiala),
protejand victima impotriva deturnarii eventuale a propriei clientele. De asemenea,
prejudiciul in materia concurentei neloiale are o anumita specificitate, fiind apreciat mai putin
riguros decat in materie civila. Evolutia recenta a jurisprudentei franceze a fost in sensul de
a recunoaste existenta unui prejudiciu in aceasta materie in lipsa oricarei pierderi de
clientela. Astfel, a fost admisa actiunea unei soc.com. care nu avea clientela (s-a admis
chiar si actiunea introdusa de o asociatie fara scop lucrativ, care desfasura o activitate
profesionala) sau care nu avea clientela comuna cu autorul faptei. Notiunea de clientela
comuna a autorului si victimei faptului de concurenta neloiala tinde sa fie inlocuita cu cea
de “clientela finala identica”. In consecinta, s-a afirmat in doctrina ca regulile concurentei
neloiale protejeaza nu numai concurentii, dar si concurenta.
S-a mai afirmat ca actiunea in concurenta neloiala are drept scop sa moralizeze
relatiile intre profesionisti (comercianti), sa asigure respectarea unei anume morale
profesionale, fiind o actiune de tip disciplinar si avand ca obiectiv principal sa asigure
respectarea uzantelor profesionale. Astfel, actiunea in concurenta neloiala protejeaza nu
numai concurentii direct lezati, dar si consumatorii. O asemenea abordare exista in sistemul
german, olandez si cel belgian, care combina functia deontologica a actiunii in concurenta
neloiala cu dreptul (interesul general) consumatorilor si utilizatorilor finali de a face uz de
actiunea in concurenta neloiala pentru a obliga agentii economici sa isi respecte obligatiile
deontologice. In consecinta, pot fi astfel sanctionate fapte care nu ar fi condamnabile intre
49
concurenti (G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, tome 1, editia 17, Ed. Librairie
Generale de Droit et Jurisprudence, 1998, p. 508). Alti autori, pornind de la observatia ca
actiunea in concurenta neloiala este in principal de tip represiv si nu de tip indemnitar,
considera totusi ca scopul actiunii nu este atat disciplinar, in sensul de a sanctiona
incalcarea unor uzante profesioanle ale agentilor economici, ci este o actiune cu caracter
represiv care ia in considerare o sfera mai larga de interese, atat interesul agentilor
economici pentru a aavea un mediu concurential normal, cat si interesele consumatorilor.
In consecinta, exista o distinctie intre caracterul disciplinar si cel represiv, distinctie care
justifica introducerea actiunii in concurenta neloiala si de catre alte persoane decat agentii
economici (in speta, consumatorii) (M-L. Izorche, Les fondements de la sanction de la
concurrence deloyale et du parasitisme, p.28-30). Mai mult chiar, s-ar putea distinge intre
caracterul represiv si cel indemnitar al actiunii, desi actiunea represiva are in multe cazuri si
un caracter indemnitar (de ex., publicarea hotararii de condamnare intr-un ziar).
Autorii italieni au propus un alt fundament al actiunii in concurenta neloiala, si anume
protectia unui drept, si anume dreptul de proprietate asupra clientelei. Ideea a fost preluata
in Franta si promovata de G. Ripert. In acest sens, s-a afirmat ca actiunea in concurenta
neloiala recunoaste un drept privativ asupra unei valori concurentiale care nu este protejata
printr-o lege speciala. Desigur, indepartand afirmatia cu privire la dreptul de proprietate
asupra clientelei in fond, comerciantul are un drept de proprietate cel mult asupra fondului
de comert, fara ca aceasta sa presupuna insa si proprietatea asupra clientelei. Comerciantul
are dreptul de a propune clientelei anume bunuri/ servicii, individualizandu-le ca fiind ale
sale, dar nu are siguranta ca clientela va raspunde avansurilor sale. Cat priveste
fundamentarea actiunii pe un drept privativ, nici acest lucru nu s-ar putea sustine, deoarece
dreptul privativ presupune interdicitia oricarei concurente, in timp ce actiunea in concurenta
neloiala exista tocmai pentru ca exista concurenta libera, in anumite limite. In timp ce
drepturile privative sunt aparate in general prin actiunea in contrafacere (care presupune
atingerea adusa acestor drepturi), incalcarile aduse concurentei asigura repararea unui
prejudiciu cauzat printr-un act ilicit. Teoria a fost abandonata de jurisprudenta, deoarece se
baza pe ideea ca autorul si victima a o clientela comuna.
In fine, exista si opinia conform careia fundamentul actiunii consta in sanctionarea
unui fapt ilicit. Aceast fundamentare a actiunii este cea mai potrivita, fiind in concordanta cu
caracterul ei de actiune in raspundere civila delictuala. Ilicitul consta in abuzul libertatii
comertului care vine din partea agentului economic, si nu in incalcarea unei obligatii
generale de a nu vatama pe altii (deoarece faptul de concurenta presupune prin definitie un
“prejudiciu” adus concurentilor). Este insa vorba de o fapta ilicita pentru a carui existenta nu
se cere un element intentional.
50
-Tema 4 –
OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR FAȚĂ DE CONSUMATORI
4.1. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII, SĂNĂTĂŢII

ŞI SECURITĂŢII CONSUMATORILOR
Comercianţii producători şi ofertanţi de servicii prin reprezentanţii lor manageri,

patroni, administratori, şefi de magazine, depozite, etc., au obligaţia de a-şi asuma
răspunderea pentru:
• oferirea şi comercializarea de produse şi servicii certificate şi testate calitativ,
care nu pun în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• respectarea condiţiilor igienico-sanitare, a transportului, depozitării, manipulării
şi desfacerii;
• corectitudinea în afaceri şi raporturile cu consumatorii;
• acordarea de garanţii, informaţii exacte cu privire la preţuri, precum şi acordarea
de despăgubiri pentru daune;
• asumarea autocontrolului asupra comportamentului moral în raporturile cu
consumatorii;
• refuzul vânzării produselor cu termene de valabilitate depăşită, falsificate sau
contrafăcute.
În ceea ce priveşte aceste obligaţii, considerăm a fi esenţială asumarea de către
comercianţi a răspunderii, care trebuie să aibă în vedere cu prioritate protecţia vieţii,
sănătaţii, securităţii şi intereselor economice şi de informare ale consumatorilor, în
conformitate cu drepturile prevăzute de lege.
51
În acest sens, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor,
asa cum a fost modificată, rămâne principalul izvor de drept în materie; ordonanţa
structurează domeniile politicii consumatorilor, stabileşte drepturile consumatorilor şi
obligaţiile acestora, urmărind următoarele obiective: protecţia vieţii, sanătaţii şi securităţii
consumatorilor; protecţia intereselor economice ale consumatorilor; informarea şi educarea
consumatorilor.
În ceea ce priveşte securitatea consumatorului, legislaţia românească este, în mare
parte, aliniată cu aquis-ul comunitar. Legea nr. 245/2004 (Legea nr. 245 din 9 iunie 2004 a
fost publicată in Monitorul Oficial nr. 565 din 25 iunie 2004) privind securitatea generală a
produselor transpune Directiva 95/2001/CE a Parlamentului European şi a Consiliului
Europei, referitoare la securitatea generală a produselor. Această reglementare este legea
cadru în domeniu, deoarece ea prevede definiţia termenilor importanţi în materia protecţiei
vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului, precum şi regimul juridic al instituţiilor relevante.
Astfel, conform art. 2 din Legea nr. 245/2004, prin producător se înţelege fabricantul
produsului, care este stabilit în România sau în ţările membre ale Uniunii Europene, precum
şi orice altă persoană care se prezintă ca producător, prin aplicarea pe produs a numelui
său sau a altui semn distinctiv.
Producător poate fi şi reprezentantul produsului sau alţi agenţi economici din lanţul
de comercianţi, în condiţiile legii.
Distribuitor este orice agent economic din lanţul de comercianţi a cărui activitate nu
influenţează caracteristicile de securitate ale produselor. În conformitate cu actul normativ
citat, produsele trebuie să fie sigure, adică să nu prezinte un risc pentru securitatea
consumatorilor; acest aspect se referă la calitatea produselor sau a lotului de produse, în
conformitate cu standardele europene.
Consumator este orice persoană care cumpără un produs în scopuri ce nu intră în
domeniul său de activitate comercială sau profesională.
De asemenea, Legea nr. 245/2004 (Articolul 2 din Legea nr. 245/2004) defineşte
noţiunile de produs sigur (orice produs care, în condiţii normale sau rezonabil previzibile de
utilizare, inclusiv, de punere în funcţiune, de instalare şi de necesităţi de întreţinere, nu
prezintă nici un risc sau numai riscuri minime compatibile cu utilizarea produsului şi
considerate ca acceptabile şi corespunzătoare unui nivel ridicat sănătăţii şi securităţii
consumatorilor, luându-se în considerare caracteristicile produsului, în principal compoziţia,
ambalarea, condiţiile de ambalare şi întreţinere, precum şi efectul asupra altor produse,
prezentarea produsului, etichetarea acestuia şi categoriile de consumatori expuse riscului
în cazul utilizării produsului); produs periculos (orice produs care nu îndeplineşte prevederile
de la definiţia produsului sigur); risc grav (orice risc semnificativ care necesită o intervenţie
rapidă din partea autorităţilor publice, inclusiv riscurile ale căror efecte nu sunt imediate).
Legea nr. 245/2004 stabileşte care sunt obligaţiile distribuitorilor de produse: să
acţioneze cu atenţie pentru a contribui la respectarea cerinţelor de securitate; să
monitorizeze securitatea produselor puse pe piaţă; să informeze asupra riscurilor; să
furnizeze documentele necesare pentru a determina originea produselor; să colaboreze la
activitatea producătorilor pentru evitarea riscurilor; să informeze autorităţile competente - în
condiţiile prevăzute în Anexa 1 a legii - asupra eventualelor riscuri.
Capitolul IV al Legii nr. 245/2004 prezintă şi obligaţiile specifice şi responsabilităţile
subiectelor implicate în producerea şi distribuirea produselor. Autoritatea competentă în
România, în sensul legii, este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, care
colaborează cu alte organisme de specialitate în supravegherea pieţei. Tot pentru
asigurarea securităţii produselor, acelaşi act normativ prevede în art. 13 situaţii de
intervenţie rapidă; acestea se referă la produsele care prezintă un risc grav pentru sănatatea
şi securitatea consumatorului.
52
În conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 245/2004, încălcarea dispoziţiilor
acestui act normativ atrage, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, contravenţională sau
penală a celor vinovaţi.
În sensul prezentei legi, în special al art. 5, autoritatea competentă pentru
supravegherea pieţei privind conformitatea produselor cu cerinţele generale de securitate,
trebuie să ia, după caz, una dintre următoarele măsuri complementare:
• să organizeze, chiar după punerea pe piaţă a produsului, verificări
corespunzătoare ale caracteristicilor de securitate;
• să solicite părţilor interesate toate informaţiile necesare;
• să preleveze mostre de produse spre a le supune analizelor referitoare la
securitate;
• să solicite marcarea cu avertismente corespunzătoare, uşor de înţeles, lizibile şi
inteligibile, în limba română sau în alte limbi, privind riscurile pe care produsele le
pot prezenta;
• pentru orice produs periculos, să interzică punerea sa pe piaţă şi să stabilească
măsurile însoţitoare pentru a asigura respectarea interdicţiei;
Anexa 1 a Legii 245/2004 cuprinde informaţii despre produsele neconforme cu
obligaţia generală privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii pe care producătorii şi
distribuitorii sunt obligaţi să le comunice autorităţilor competente.
Procedurile de realizare a schimburilor de informaţii şi pentru situaţii de intervenţie
rapidă în cazul produselor care prezintă un risc grav pentru sănătatea şi securitatea
consumatorilor, conţinutul notificărilor, sunt în conformitate cu prevederile stabilite la nivel
european, de către autorităţile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene în
materie de securitate a produselor, pe bază de reciprocitate.
În condiţiile în care România consideră că efectele riscului nu depăşesc sau nu pot
depăşi teritoriul său, trebuie să procedeze la notificarea măsurilor preluate, dacă acestea
conţin informaţii care pot prezenta interes pentru statele membre ale Uniunii Europene din
punct de vedere al securităţii produselor, în special dacă apar ca răspuns la un risc nou,
încă nesemnalat în alte notificări.
Anexa 2 a Legii 245/2004 cuprinde procedurile pentru aplicarea TRAPEX (Sistemul
Tranziţional de Schimb Rapid de Informaţii ) şi liniile directoare pentru notificări în cazul
existenţei riscurilor grave la adresa vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului.
Punctul naţional de contact, trebuie sa deţină o bază de date privind produsele care
prezinta un risc grav pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor, incluzând, cel puţin :
• date care să permită o identificare precisă a produsului ;
• o descriere completă a riscului prezentat de produsul respectiv, conţinând o
sinteză a rezultatelor oricărui test sau oricărei analize şi a concluziilor care permit
evaluarea riscului ;
• natura şi durata măsurilor luate sau a acţiunilor întreprinse ori a măsurilor sau
acţiunilor hotărâte ;
• informaţiile privind lanţurile de comercializare şi distribuţia produsului, în particular
privind ţările destinatare.
În condiţiile în care România primeşte o notificare, este obligată să informeze
Comunitatea Europeană, în termenul stabilit, despre urmatoarele elemente :
• dacă produsul a fost comercializat pe teritoriul ei ;
• măsurile pe care le adoptă privind produsul în cauză, aprecierea riscului sau a
oricărei alte imprejurări speciale care justifică decizia ei, mai ales lipsa de măsuri
sau de supraveghere ;
• orice informaţie complementară, pertinentă, pe care a obţinut-o privind riscul
respectiv, inclusiv rezultatele testelor sau ale analizelor.
Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, conţine dispoziţii care
prevăd interzicerea comercializării de produse sau prestări de servicii care, utilizate in
53
condiţii normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor (art.3).
Pentru aceasta, produsele se comercializează numai în cadrul termenului de valabilitate
stabilit. De asemenea, este interzisă producerea produselor falsificate sau contrafăcute.
Guvernul, prin organismele sale specializate, stabileşte norme şi reglementări
specifice, sau le îmbunătăţeşte pe cele existente, când situaţia o impune cu privire la:
fabricarea, importul, transportul, depozitarea, pregătirea pentru vânzare şi vânzarea
produselor, furnizarea şi utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii
optime, în mod deosebit a celor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor.
În acest context, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1995 obligă toţi comercianţii
care desfăşoară activităţi în domeniul producţiei de produse alimentare supuse
comercializării să ia masurile necesare pentru a elimina riscul de contaminare sau
degradare a produselor şi transformarea acestora în produse improprii consumului uman.
Aceştia pot desfăşura activităţi în domeniul producţiei de produse alimentare
destinate comercializării numai în baza unor licenţe de fabricaţie acordate pentru fiecare
produs alimentar în parte, la solicitarea comerciantului interesat, cu menţiunea că ele nu
sunt transmisibile.
Produsele alimentare pot fi fabricate de către comercianţii care desfăşoară activităţi
în domeniul producţiei de bunuri alimentare numai după avizarea de către Ministerul
Sănătăţii că sunt apte pentru consum uman şi cu respectarea condiţiilor de calitate şi tehnice
prevăzute în standarde, caiete de sarcini, specificaţii tehnice, norme sanitare şi sanitare
veterinare, în vigoare.
Răspunderea pentru calitatea produselor alimentare fabricate în ţară, revine
comerciantului sub a cărui marcă sunt comercializate, iar în cazul produselor din import,
comerciantului care a efectuat importul.
Ordonanţa Guvernului nr. 42/1995 (Articolul 8 din Ordonanta Guvernului nr. 42/1995,
modificata şi completată.) prevede că stabilirea termenului de valabilitate pentru produsele
alimentare se face de către comerciantul producător, pe răspunderea sa, sau prin
colaborare cu unităţi de cercetare şi laboratoare specializate, după experimentări prealabile,
interzicându-se prelungirea termenului de valabilitate expirat, prin reetichetare sau
reambalare.
Coroborat cu obligaţiile Guvernului, a organismelor sale specializate în protecţia
vieţii, securităţii şi sănătăţii consumatorilor, comercianţii au următoarele obligaţii:
• Să comercializeze numai produse şi servicii testate şi certificate conform normelor
legale şi care respectă condiţiile colective prevăzute în contracte, astfel încât să
nu afecteze viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• Să oprească livrările, respective sa retragă de pe piaţă sau de la beneficiari
produsele la care organismele abilitate de lege sau specialiştii proprii au constatat
neîndeplinirea caracteristicilor calitative prescrise sau care ar putea afecta viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• Să anunţe imediat existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că
a afectat sau poate afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;
• Să asigure condiţii igienico-sanitare în producţie, pe timpul transportului,
manipulării, depozitării şi desfacerii, conform normelor sanitare în vigoare.
4.2. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA INTERESELOR

ECONOMICE ALE CONSUMATORILOR
În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 (Articolul 14 din

Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată), Guvernul este obligat să
adopte reglementări specifice în scopul prevenirii şi combaterii practicilor ce dăunează
intereselor economice ale comercianţilor.
54
În relaţiile cu consumatorii, comercianţii au obligaţia de a se comporta în mod corect
şi de a nu folosi practici comerciale abuzive (art. 9 din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992).
În acest sens, la încheierea contractelor, consumatorii au următoarele drepturi:
• Libertatea de a lua decizii, la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se
impune în contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive în
vânzare, de natură a influenţa opţiunea acestora;
• De a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a
celor privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a
preţului sau tarifului, precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a
dobânzilor;
• De a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu
corespund clauzelor contractuale;
• De a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata medie de
utilizare a produselor, stabilită în documentele normative sau tehnice ori
declarată de către producător sau convenită de părti;
• De a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu
exactitate, în prealabil; majorarea preţului stabilit iniţial este posibilă numai cu
acordul consumatorului.
4.3. OBLIGAŢIILE INSTITUITE PRIN LEGEA 193 DIN 6 NOIEMBRIE 2000

PRIVIND CLAUZELE ABUZIVE DIN CONTRACTELE ÎNCHEIATE ÎNTRE
COMERCIANŢI ŞI CONSUMATORI
Prin Legea nr. 193 din 6 noiembrie 2000 (publicată în Monitorul Oficial nr. 560 din 10
noiembrie 2000, modificată şi completată) s-a reglementat cadrul juridic privind clauzele
abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi între comercianţi şi consumatori.
Potrivit acestui act normativ, în orice contract care se încheie între comerciant si consumator
cu privire la vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii, vor fi cuprinse clauze contractuale
clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.
Dacă exista dubiu cu privire la interpretarea unor clauze contractuale, acestea vor fi
interpretate în favoarea consumatorului.
Legea nr. 193 defineşte consumatorul ca fiind orice persoană fizică sau grupul de
persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara activităţii lor
autorizate, profesionale sau comerciale. Tot astfel, comerciantul este definit ca fiind orice
persoană fizică sau juridică ce încheie un contract în cadrul unei activităţi autorizate,
comerciale sau profesionale (art. 2 din lege). Prevederile acestui act normativ se aplică şi
bonurilor de comandă sau bonurilor de livrare, biletelor, tichetelor şi altor documente care
conţin stipulări sau referiri la condiţiile generale prestabilite.
O clauză contractuală va fi considerată abuzivă dacă nu a fost negociată în mod
direct cu consumatorul şi dacă prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract
creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Dacă o clauză contractuală a fost stabilită
fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, ea va fi considerată ca nefiind
negociată direct cu consumatorul. Este cazul contractelor standard preformulate sau
condiţiilor generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului
respectiv. Este de datoria comerciantului să prezinte probe care să ateste că o clauză
standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul (Ionel Didea, Op. cit..
pag.251).
În situaţia contractelor standard preformulate, comerciantul este obligat să remită, la
cerere, oricărei persoane interesate un exemplar din contractul pe care-l propune.
În cazul in care consumatorul sau organele abilitate de lege constată existenţa unor
clauze abuzive cuprinse în contract, acestea nu vor produce efecte asupra consumatorului.
55
Totodată, contractul se va derula în continuare, numai cu acordul consumatorului şi numai
după eliminarea clauzelor abuzive, contractul mai poate continua. În caz negativ,
consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz
daune interese.
Pentru respectarea dispoziţiilor Legii 193/2000 au fost desemnaţi cu atribuţii de
control reprezentanţii împuterniciţi ai Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi
alţi specialişti autorizaţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor.
Aceste organe de control efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate, încheie
procese-verbale prin care consemnează faptele constatate cu ocazia verificărilor efectuate,
menţionând şi articolele din lege care au fost încălcate de comerciant. Aceste procese -
verbale se înaintează de îndată la judecătoria în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta
sau în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul, după caz, sediul, contravenientul.
Instanta de judecată aplică sancţiunea contravenţională în cazul în care constată
existenţa clauzelor abuzive în contract, dispunând totodată, sub sancţiunea daunelor,
modificarea clauzelor contractuale, în cazul în care contractul rămâne în vigoare, sau
desfiinţarea acelui contract, cu daune interese. Dacă instanţa de judecată nu constată
existenţa clauzelor abuzive în respectivul contract, va proceda la anularea procesului-verbal
întocmit.
Consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate ce conţin clauze abuzive se pot
adresa şi direct organelor judecătoreşti, conform prevederilor Codului civil şi ale Codului de
procedură civilă.
În anexa 1 a Legii nr. 193 din 6 noiembrie 2000 este inserată lista cuprinzând clauzele
considerate ca fiind abuzive, respectiv acele prevederi contractuale care :
a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral clauzele
contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract şi acceptat de
consumator prin semnarea acestuia;
b) obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a
avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului;
c) obligă consumatorul să îşi îndeplinească obligaţiile contractuale chiar şi în
situaţiile în care comerciantul nu şi le-a îndeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului să prelungească automat un contract încheiat pentru
perioadă determinată, prin acordul tacit al consumatorului, dacă perioada
limită la care acesta putea să-şi exprime opţiunea a fost insuficientă ;
e) dau dreptul comerciantului să modifice unilateral, fără acordul consumatorului,
clauzele privind caracteristicile produselor şi serviciilor care urmează să fie
furnizate sau termenul de livrare a unui produs ori termenul de executare a
unui serviciu;
f) dau dreptul comerciantului să constate unilateral conformitatea produselor şi
serviciilor furnizate cu prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului să interpreteze clauzele contractuale;
h) restrâng sau anulează dreptul consumatorului să pretindă despăgubiri în
cazurile în care comerciantul nu îşi îndeplineşte obligaţiile contractuale ;
i) obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta comparativ cu pagubele
suferite de comerciant ;
j) restrâng sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul în cazurile în
care : comerciantul a modificat unilateral clauzele menţionate la litera e) ;
comerciantul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale ;
k) exclud sau limitează răspunderea legală a comerciantului în cazul vătămării sau
decesului consumatorului ca rezultat al unei acţiuni sau omisiuni a
comerciantului privind utilizarea produselor şi serviciilor ;
56
l) exclud dreptul consumatorului de a întreprinde o acţiune legală sau de a
exercita un alt remediu legal, solicitându-i în acelaşi timp rezolvarea disputelor
în special prin arbitraj ;
m) permit în mod nejustificat impunerea unor restricţii în administrarea probelor
evidente de care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit
legii, fac obiectul unei alte părţi în contract;
n) nu dau dreptul comerciantului să transfere obligaţiile contractuale unei terţe
persoane - agent, mandatar, etc. -, fără acordul consumatorului, dacă acest
transfer serveşte la reducerea garanţiilor sau a altor răspunderi faţă de
consumator ;
o) interzic consumatorului să compenseze o datorie către comerciant cu o creanţă
pe care el ar avea-o asupra comerciantului ;
p) permit stabilirea preţului la livrare sau creşterea preţului la livrare, faţă de cel
stabilit la încheierea contractului, în măsura în care nu se dă dreptul
consumatorului de a rezilia contractul când consideră că preţul este prea mare
faţă de cel stabilit iniţial ;
q) permit comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator, în cazul
neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a
prevedea existenţa compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator,
în cazul neexecutării contractului de către comerciant ;
r) dau dreptul comerciantului să anuleze contractul în mod unilateral, fără să
prevadă acelaşi drept şi pentru consumator ;
s) dau dreptul comerciantului să înceteze contractul încheiat pentru o durată
nedeterminată fără un anunţ prealabil, cu excepţia unei motivaţii pertinente,
acceptată de către consumator prin semnarea contractului.
4.4. OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR PRIVIND INFORMAREA

CONSUMATORILOR
Comercianţii au obligaţia legală de a informa pe consumatori, în mod complet, corect

şi precis, pentru a le oferi posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu
interesele lor şi pentru a fi în măsură să utilizeze produsele şi serviciile oferite potrivit
destinaţiei acestora, în deplină securitate (Ionel Didea, Op. cit., pag.253 şi următ.).
Informarea consumatorului se realizează obligatoriu, prin elemente de identificare şi
caracterizarea a produselor oferite, care se înscriu la vedere, după caz, pe produs, etichetă,
ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică, instrucţiunile de folosire sau altele asemenea.
Informaţiile trebuie să fie scrise în limba română, indiferent de ţara de origine a
produsului şi trebuie să cuprindă : denumirea produsului, marca producătorului, cantitatea,
preţul, termenul de garanţie, principalele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia,
eventualii aditivi sau ingrediente folosite, eventualele riscuri previzibile, contraindicaţii şi
modul de utilizare, de manipulare, de conservare sau de păstrare, valoarea nutritivă la
produsele alimentare preambalate.
Produsele de folosinţă îndelungată sunt însoţite şi de declaraţie de conformitate,
termen de valabilitate, certificat de garanţie, şi, după caz, cartea tehnică ori instrucţiuni de
folosire, care cuprind principalele caracteristici ale produsului, condiţiile de instalare,
exploatare, întreţinere, data fabricaţiei, termenul de garanţie şi eventualele riscuri ce pot
apărea în urma nerespectării instrucţiunilor.
De la prevederile menţionate fac parte mărcile de fabrică sau de comerţ, denumirile
de firme ori societăţi comerciale, denumirea produselor tipice cunoscute publicului larg,
precum şi termenii străini utilizaţi în mod curent şi care se găsesc în dicţionarele uzuale.
Pentru produsele din import, textul în limba română poate fi completat cu traduceri în una
sau mai multe limbi străine care vor fi stabilite de către Guvern. În plus, comercianţii sunt
57
obligaţi să demonstreze consumatorilor la cererea acestora, cu ocazia cumpărării, modul
de utilizare şi funcţionalitatea produselor ce urmează a fi vândute; la lansarea pe piaţă a
produselor, comercianţii sunt obligaţi să efectueze demonstraţii de utilizare.
În cazul serviciilor, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului,
timpul de realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaratia
de conformitate. Comercianţilor li se interzice şi prezentarea prin publicitate (cataloage,
prospecte etc.) a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile,
altele decât cele efectiv realizate.
De asemenea, mai au următoarele obligaţii : afişarea preţurilor şi tarifelor în mod
vizibil şi într-o formă neechivocă, uşor de citit ; comercializarea produselor şi prestarea
serviciilor în locuri autorizate ; afişarea obligatorie, în mod vizibil, a denumirii firmei şi a
numărului autorizaţiei acesteia.
Un rol important în informarea consumatorilor îl are Hotărârea Guvernului nr.
106/07.02.2002 (H. G. nr.106 din 7 februarie 2002 a abrogat prevederile H. G. nr. 784/1996
şi a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 147 din 27 februarie 2002.), modificată şi
completată, pentru aprobarea normelor metodologice privind etichetarea produselor
alimentare. Scopul etichetării este acela de a oferi consumatorilor informaţiile necesare,
suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel încât să permită acestora să aleagă acel
produs care corespunde exigenţelor lor din punct de vedere al nevoilor şi posibilităţilor
financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care ar putea fi supuşi. Informaţiile
înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii la achiziţionarea produselor
în privinţa caracteristicilor produsului alimentar, a naturii, identităţii, proprietăţilor,
compoziţiei, cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei, metodelor de fabricaţie sau
producţie, precum şi atribuirii de efecte sau proprietăţi, pe care, de fapt, produsele nu le
posedă.
Normele conţin prevederi fără echivoc privind etichetarea produselor preambalate şi
a celor neambalate, precum şi menţiuni suplimentare privind etichetarea pe grupe de
produse (lapte de consum, sortimente de lapte deshidratat, iaurt, smântână, brânzeturi, unt,
margarină, carne şi produse din carne, ouă şi produse din ouă legume, fructe, sucuri, nectar
şi sirop din fructe, băuturi răcoritoare, sucuri din legume, conserve de fructe, cacao,
ciocolată, cafea şi derivaţi din cafea, sare condimente, vin şi produse din vin, băuturi
alcoolice, oţet, îngheţată ).
58
– Tema 5 –
RĂSPUNDEREA COMERCIANȚILOR
5.1. ASPECTE GENERALE
Legislaţia internă în domeniul protecţiei consumatorilor conţine prevederi referitoare

la răspunderea în cazul încălcării normelor referitoare la drepturile consumatorilor, precum
şi sancţiunile corespunzătoare acestor încălcări. Menţionăm că acţiunea de încălcare a
drepturilor privind protecţia consumatorilor este, în principal, o acţiune civilă, fie delictuală,
fie contractuală, dar în cvasi totalitatea actelor normative în materie este prevăzută şi
răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz.
În funcţie de calitatea celeilalte părţi contractante, protecţia consumatorului se
realizează fie prin mijloace specifice dreptului civil în general - Codul civil, ca drept comun
în materie - fie prin intermediul legilor speciale, respectiv Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992
privind protecţia consumatorului, modificată şi completată ce prevalează Codului civil atunci
când cealaltă parte în contractul pe care îl încheie consumatorul are calitatea de comerciant.
Astfel, în Ordonanţă se instituie în sarcina comercianţilor obligaţiile de informare, de garanţie
contractuală pentru viciile ascunse, dar şi pentru cele aparente ale produselor, obligaţia de
a da dovadă de bună-credinţă în redactarea clauzelor contractuale, precum şi obligaţia de
securitate cu privire la viaţa, sănătatea şi securitatea consumatorilor.
În acest sens, art. 42 din Ordonanţa nr. 21/1992 prevede: “Agenţii economici răspund
pentru orice pagubă datorată unor deficienţe privind calitatea produselor sau serviciilor,
apărută în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate a acestora şi care nu este
imputabilă consumatorului, precum şi unor eventuale vicii ascunse constatate pe durata
medie de utilizare, care nu permit utilizarea de către consumator a produsului sau serviciului
potrivit scopului pentru care acesta a fost realizat şi achiziţionat sau care pot afecta viaţa,
sănătatea ori securitatea consumatorilor. Răspunderea se menţine şi în cazul în care
livrarea produselor sau prestarea serviciilor se face în mod gratuit sau cu preţ redus ori dacă
acestea se comercializează ca piese de schimb sau se distribuie sub alte forme’’. Prezenta
59
ordonanţă reglementează şi situaţia răspunderii solidare - atunci când două sau mai multe
persoane au cauzat aceeaşi pagubă.
Deşi art. 3 lit. a din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 se referă la problema
răspunderii pentru prejudiciile cauzate asupra vieţii, sănătăţii sau securităţii consumatorilor,
acest act normativ nu o detaliază, ceea ce înseamnă că urmează a se aplica dreptul comun
în materie. În acest sens, unii autori consideră că răspunderea pentru astfel de prejudicii
este contractuală (J. L. Fagnart, op. cit. pag. 293-294.), iar opinia dominantă arată că viaţa,
sănătatea, integritatea corporală nu sunt susceptibile de a face obiectul negocierii
contractuale (C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil, Teoria generala a obligaţiilor, vol II, Editura
All Beck, Bucureşti , 2004, pag. 357); aşadar, când ele sunt vătămate putem apela doar la
normele juridice ce reglementează răspunderea delictuală.
În cadrul răspunderii delictuale, comerciantul este tras la răspundere indiferent dacă
prejudiciul a fost cauzat unui consumator, astfel cum a fost el definit, sau unui
neconsumator.
Conform art. 42 indice 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 în condiţiile în care
este angajată răspunderea civilă delictuală a agentului economic, consumatorul prejudiciat
trebuie să facă dovada pagubei, a defectului şi a raportului de cauzalitate dintre defect şi
pagubă.
Aşadar, fundamentul răspunderii comerciantului producător este prezumţia de
răspundere ; victima prejudiciului nu trebuie decât să facă dovada că fabricantul a pus
produsul în circulaţie, produs care i-a provocat un prejudiciu. Răspunderea comerciantului
este, deci, una obiectivă, acesta neputând să o înlăture decât dacă face dovada că
prejudiciul este rezultatul forţei majore a faptei victimei sau a unui terţ, ori că nu a pus
produsul în circulaţie.
Aceeaşi ordonanţă prevede cazurile în care agentul economic este exonerat de
răspundere (Articolul 42 indice 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi
completată), respectiv atunci când dovedeşte existenţa uneia dintre situaţiile următoare:
• nu el este cel care a pus produsul în circulaţie ;
• defectul care a generat paguba nu a existat la data la care produsul a fost pus
în circulaţie sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului din cauze
neimputabile lui ;
• produsul nu a fost fabricat pentru a fi comercializat sau pentru orice altă formă
de distribuţie în scop economic ;
• paguba se datorează respectării unor condiţii obligatorii impuse de
reglementările emise de autorităţile competente ;
• nivelul cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice la momentul punerii în circulaţie a
produsului nu i-a permis depistarea existenţei defectului.
Ordonanţa reglementează şi un caz special în care comerciantul este exonerat de
răspundere, şi anume, atunci când producătorul de componente dovedeşte că defectul este
imputabil fabricantului produsului finit, datorită proiectării greşite a ansamblului în care
acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de către acesta (art. 42 indice 3).
În sensul prezentei ordonanţe, răspunderea agentului economic poate fi limitată de
către instanţa competentă în cazul în care paguba este cauzată, împreună de defectul
produsului şi culpa consumatorului vătămat sau prejudiciat ori a altei persoane, pentru care
aceasta este ţinută să răspundă.
Dreptul la acţiune pentru repararea pagubei ce decurge din prevederile ordonanţei,
se prescrie în termen de 3 ani, termen care curge de la data la care reclamantul a cunoscut
sau ar fi trebuit să cunoască paguba, defectul şi identitatea agentului economic, însă nu mai
târziu de la împlinirea a 10 ani de la data la care agentul economic a pus produsul în
circulaţie, cu condiţia ca paguba să se fi produs înăuntrul termenului de 10 ani.
60
Acţiunea pentru repararea pagubelor produse este de competenţa instanţei de
judecată în a cărei rază teritorială s-a produs paguba sau consumatorul ori agentul
economic îşi are domiciliul sau sediul.
Referitor la obligaţia de garanţie contractuală a comerciantului, aceasta diferă de
obligaţia prevăzută în art. 1336 C.civ., potrivit căreia vânzătorul răspunde faţă de
cumpărător pentru evicţiune şi pentru vicii ascunse. În relaţiile dintre comerciant şi
consumator este greu să se pună problema evicţiunii, iar obligaţia de garanţie împotriva
viciilor îmbracă o altă formă şi anume aceea a obligaţiei pentru calitatea produselor, care
înglobează atât viciile ascunse, cât şi pe cele aparente.
Deşi Codul civil (art. 1353) precizează că vânzătorul nu este răspunzător de viciile
aparente, obligaţia comerciantului de a remedia sau înlocui în mod gratuit produsele şi
serviciile achiziţionate de consumatori, precum şi de a acorda despăgubiri pentru pierderile
suferite ca urmare a deficienţelor acestora în cadrul termenului de garanţie sau de
valabilitate (art. 12 din Ordonanţa 21/1992) poate fi interpretată ca fiind una din garanţiile
împotriva viciilor aparente ale produselor.
§ 1. Regulile speciale stabilite de codul comercial

Art. 70 C. com. dispune : « Cumpărătorul unor mărfuri sau producte provenind dintr-
o altă piaţă, este dator să denunţe vânzătorului viciile aparente în timp de două zile de la
primire, ori de câte ori un timp mai lung n-ar fi necesar din cauza condiţiilor excepţionale în
care se află lucrul vândut sau persoana cumpărătorului. Odată acest termen expirat,
cumpărătorul nu mai poate fi primit a reclama ceva pentru viciile lucrului vândut ».
Din dispoziţiile citate rezultă unele particularităţi privind răspunderea pentru viciile
lucrului. Astfel, în materie comercială, vânzătorul răspunde nu numai pentru viciile ascunse,
cât şi pentru viciile aparente, iar răspunderea vânzătorului pentru viciile aparente priveşte
bunurile care se vând de pe o piaţă pe alta ori bunurile care, deşi circulă pe aceeaşi piaţă,
nu au fost preluate personal de către cumpărător ; când bunurile se transmit de pe o piaţă
pe alta şi sunt preluate personal de către cumpărător, vânzătorul nu va răspunde pentru
viciile aparente (Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2007, pag. 437).
Aşa cum prevede art. 70 C. com., cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţă
vânzătorului viciile aparente constatate, în termen de două zile de la primirea bunurilor
(Termenul se calculează pe zile libere, conform art. 101 Cod de proc. civ.). Legea permite
prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru cunoaşterea viciilor aparente,
datorită condiţiilor excepţionale în care s-ar afla lucrul vândut ori cumpărătorul. Potrivit legii,
după expirarea termenului, cumpărătorul nu mai poate reclama viciile aparente ale bunurilor
primite.
Dacă viciile aparente nu au fost aduse la cunoştinţa vânzătorului în termen,
cumpărătorul poate reclama viciile aparente în termen de 3 ani (art. 3 din Decretul
167/1958). Termenul curge de le data naşterii dreptului la acţiune, adică de la constatarea
viciilor aparente.
În privinţa viciilor ascunse, Codul comercial reglementează numai termenul înlăuntrul
căruia cumpărătorul trebuie să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile ascunse ale bunurilor.
Acest termen este tot de două zile, socotit de la descoperirea viciilor. Şi în acest caz,
expirarea termenului decade pe cumpărător din dreptul de a mai reclama viciile lucrului
vândut.
Condiţiile şi efectele răspunderii pentru viciile ascunse ale lucrului vândut sunt
prevăzute de Codul civil şi Decretul 167/1958.
Codul comercial cuprinde anumite dispoziţii privind constatarea calităţii şi condiţiilor
mărfii vândute ( art. 71 şi 72 C. com.) (Cu toate că aceste reguli sunt prevăzute doar în
materia vânzării-cumpărării, în doctrină se consideră căele sunt aplicabile şi celorlalte
contracte comerciale (mandat, comision, etc.)).Potrivit acestor prevederi legale, la cererea
61
cumpărătorului sau a vânzătorului, preşedintele instanţei judecătoreşti poate dispune
constatarea de către unul sau mai mulţi experţi a calităţii şi stării în care se află lucrul vândut.
Prin aceeaşi hotărâre sau prin hotărâre separată se poate dispune sechestrarea
lucrului vândut sau depunerea lui într-un depozit public, ori în alt loc public pe care îl va
stabili. Dacă păstrarea bunului poate aduce mari pagube sau ocaziona cheltuieli însemnate
se poate dispune chiar vinderea lucrului.
În această situaţie, intervenţia preşedintelui instanţei de judecată se realizează pe
calea ordonanţei preşedinţiale şi face parte din jurisdicţia graţioasă, ea putând fi dispusă
chiar fără citarea părţii adverse (Raul Petrescu, Teoria generala a obligaţiilor comerciale,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 2000, pag.130). Hotărârea prin care se ia una din măsurile
menţionate trebuie să fie comunicată celeilalte părţi înainte de punerea ei în aplicare, în
condiţiile art. 72 C. com. În cazul necomunicării hotărârii, dacă viciile mărfii sunt contestate,
cumpărătorul va trebui să facă dovada identităţii şi viciile mărfii cumpărate.
§ 2. Garanţia calităţii produselor în condiţiile reglementării speciale a

protecţiei consumatorilor
Potrivit art. 12 din Ordonanţa de Guvern nr. 21/1992, modificată şi completată,
consumatorii au dreptul de a pretinde agenţilor economici remedierea sau înlocuirea gratuită
a produselor obţinute, precum şi despăgubiri pentru pierderile suferite ca urmarea a
deficienţelor constatate în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate. Asadar, în
termenul de garanţie sau de valabilitate al produselor, agentul economic va raspunde
pentru toate deficienţele consatate în cadrul acestui termen, fără a se face vreo distincţie
între viciile aparente şi viciile ascunse.
Termenul de garanţie este definit, conform ordonanţei, ca fiind limita de timp care
curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau
prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului
achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu sunt imputabile consumatorului.
Termenul de valabilitate este definit, conform ordonanţei, ca fiind limita de timp care
curge de la data dobândirii produsului sau serviciului, până la care producătorul sau
prestatorul îşi asumă responsabilitatea remedierii sau înlocuirii produsului ori serviciului
achiziţionat, pe cheltuiala sa, dacă deficienţele nu constituie, potrivit ordonanţei, limita de
timp stabilită de producător, pâna la care un produs perisabil sau un produs care în scurt
timp poate prezenta un pericl imediat pentru sănătatea consumatorului îşi păstrează
caracteristicile specifice, dacă au fost respectate condiţiile de transport, depozitare,
manipulare şi păstrare ; pentru produsele alimentare acesta reprezintă data limită de
consum.
Atât termenul de garanţie, cât şi termenul de valabilitate curg de la data dobândirii
produsului de către consumator.
Consumatorul care constată în termenul de garanţie anumite deficienţe ale
produselor poate să ceară agentului economic remedierea sau înlocuirea produselor ori
restituirea preţului. În cazul produselor cu termen de valabilitate, consumatorul poate cere
înlocuirea produselor sau restituirea preţului.
Remedierea deficienţelor se face gratuit într-un termen maxim, stabilit de organul
administraţiei publice abilitat legal în cazul produselor de larg consum şi a celor de folosinţă
indelungată, ori prevăzut în contract în cazul celorlalte produse .
Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative are loc gratuit în cazul produselor la
care timpul de nefuncţionare din cauza deficienţelor depăşeşte 10% din termenul de
garanţie, precum şi în cazul produselor alimentare, farmaceutice sau cosmetice (produse
cu termen de valabilitate) care prezintă abateri faţă de caracteristicile prescrise.
Restituirea preţului este posibilă în aceleaşi condiţii ca şi înlocuirea produsului, legea
prevăzând un drept de opţiune al consumatorului, între a cere înlocuirea produselor şi
restituirea contravalorii acestora. Restituirea contravalorii produsului sau serviciului se va
62
face la valoarea actualizată a acestuia, calculată în funcţie de indicele de inflaţie ; valoarea
actualizată astfel calculată nu va putea fi mai mică decât contravaloarea produsului sau
serviciului pe care agentul economic obligat la restituire o percepe pentru produse sau
servicii de acelaşi fel, în momentul restituirii.
Înlocuirea produselor cu deficienţe calitative cu alte produse corespunzătoare
calitativ ori restituirea preţului produselor se face imediat după constatarea imposibilităţii
folosirii produselor, dacă această situaţie nu este imputabilă consumatorului.
În situaţia remedierii sau a înlocuirii produselor necorespunzătoare calitativ,
consumatorul poate solicita plata de despăgubiri, în condiţiile stabiliter în contract sau în
cele prevăzute de dreptul comun.
Potrivit art. 12 din Oronanţă, după expirarea termenului de garanţie, consumatorii pot
pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi folosite potrivit scopului pentru
care au fost realizate, ca urmare a unor vicii ascunse apărute pe durata medie de utilizare
a acestora. Aşadar, expirarea termenului de garanţie nu duce la încetarea răspunderii
agentului economic pentru calitatea produselor. Acesta va răspunde în continuare, dar
numai pentru viciile ascunse ale produselor care au apărut în cadrul duratei medii de
utilizare a produselor în cauză.
O atare răspundere este exclusă pentru produsele pentru care există un termen de
valabilitate.
Viciile ascunse sunt deficiente calitative ale unui produs livrat sau a unui serviciu
prestat care nu au fost cunoscute şi nici nu puteau fi cunoscute de către consumator prin
mijloacele obişnuite de verificare (art. 2 din ordonanţa republicată)
Durata medie de utilizare constituie, potrivit ordonanţei, intervalul de timp, stabilit în
documentele tehnice normative sau declarat de producător ori convenit de părţi, în cadrul
căruia produsele de folosinţă îndelungată trebuie să îşi menţină caracteristicile funcţionale,
dacă au fost respectate condiţiile de transport, manipulare, depozitare şi exploatare.
În cazul în care apar vicii în cursul duratei medii de utilizare a produselor,
consumatorul (cumpărătorul) are dreptul să pretindă agentului economic (vânzător)
remedierea sau înlocuirea produselor, dacă acestea nu mai pot fi folosite potrivit scopului
pentru care au fost realizate. Această răspundere nu există în cazul când se face dovada
că nu au fost respectate de către consumator condiţiile de transport, manipulare, depozitare
şi exploatare a produselor.
Remedierea deficienţelor se face într-un termen maxim, stabilit ca şi în cazul
răspunderii în termenul de garanţie, cu precizarea că termenul curge de la finalizarea
expertizei tehnice efectuate de un organism tehnic neutru (Articolul 13 alin. (2) din
Ordonanta Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată.).
Înlocuirea produselor poate fi cerută atunci când remedierea nu asigură menţinerea
caracteristicilor calitative prescrise ale produselor.
Dacă datorită viciilor produselor, consumatorul a suferit un prejudiciu, el este în drept
să pretindă despăgubiri, potrivit clauzelor contractuale sau dreptului comun.
Termenul de prescripţie pentru reclamarea viciilor ascunse este de şase luni, afară
de cazul când viciile au fost ascunse cu viclenie (Articolul 5 din Decretul 167/1958 privind
prescripţia extinctivă). Termenul începe să curgă de la data descoperirii viciilor, dar numai
dacă acestea au fost descoperite în cadrul duratei medii de utilizare a produselor, termenul
de 1 an prevăzut de art. 11 alin. (3) din Decretul 167/1958, fiind înlocuit cu durata medie de
utilizare a produselor.
Pentru protejarea intereselor consumatorului, art. 17 din ordonanţă prevede ca
vânzătorul trebuie să asigure toate operaţiunile necesare repunerii în funcţiune, înlocuirii
produselor ori remedierii serviciilor reclamate în cadrul termenului de garanţie sau de
valabilitate, respectiv pentru vicii ascunse în cadrul duratei medii de utilizare a produselor.
Vânzătorul trebuie să asigure şi operaţiunile ocazionate de transportul, manipularea,
diagostcarea, expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora, precum şi să
63
suporte cheltuielile legate de acestea, situaţie care nu îl exonerează de răspundere pe
producător în relaţia sa cu vânzătorul.
Când consumatorul a fost indus în eroare de către vânzător cu privire la însăşi
substanţa produsului achizitionat, el are la îndemână acţiunea în anulare.
Comerciantul răspunde şi pentru clauzele contractuale abuzive (Ionel Didea,
Obligaţiile profesionale ale comercianţilor, Editura Paralela 45, Bucureşti ,2003, pag. 257)
din contracte, atunci când se încalcă de către vânzător principiul bunei credinţe. Clauzele
contractuale abuzive pot figura în cuprinsul contractului, ele pot îngreuna obligaţiile
consumatorului, pot impune restricţii acestuia la exercitarea libertăţilor contractuale în
raporturile cu terţii, pot priva consumatorul de diferite dispoziţii din dreptul comun care le
sunt favorabile etc.
De asemenea, este posibil, însă, ca ele să nu apară în contract, ci să fie înscrise în
aşa-numitele condiţii generale, la care face trimitere documentul principal sau să fie cuprinse
pe spatele facturilor expediate consumatorului după încheierea contractului etc.
Indiferent dacă figurează sau nu în contract, comerciantul răspunde pentru clauzele
abuzive. În această situaţie, este în interesul consumatorului ca sancţiunea să urmărească
anularea clauzelor abuzive şi nu a contractului în întregime.
În acest sens, în vederea protejării intereselor consumatorului şi angajării răspunderii
comerciantului pentru prejudiciul cauzat, ordonanţa sancţionează cu nulitatea absolută orice
clauză abuzivă contractuală de limitare sau exonerare de răspundere a agentului economic,
încheiată între comerciant şi consumator (Articolul 42 indice 5 din Ordonanţa Guvernului nr.
21/1992, modificată şi completată.).
Referitor la obligaţia de informare ce revine comerciantului, aceasta îşi are originea,
pe de o parte, în principiul bunei credinţe ce trebuie să subziste în orice convenţie şi care
impune părţilor actului juridic o conduită onestă şi loială, iar pe de altă parte, în domeniul
contractual, în materaia viciilor de consimţământ (Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere
în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, pag.131-137).
Incident în această materie este dolul carea poate consta fie într-un fapt comisiv, fie
într-unul omisiv (dol prin reticenţă), situaţie în care una din părţile raportului juridic
contractual (comerciantul) păstrează tăcerea supra unor împrejurări care prezintă
importanţă pentru cealaltă parte (consumatorul), provocâdu-i acestuia din urmă un
prejudiciu.
În raportul comerciant-consumator, poate fi întâlnită şi eroarea, ca viciu de
consimţământ, în special în forma erorii asupra substanţei produsului achiziţionat (error in
substantiam), situaţie în care consumatorul are la îndemână acţiunea în anulare a
contractului. Aşadar, o atare neinformare a consumatorului asupra elementelor esenţiale
ale produselor şi asupra condiţiilor contractuale atrage răspunderea comerciantului,
contractul încheiat putând fi anulat.
De asemenea, obligaţia de informare face obiectul aplicării particulare în cadrul
obligaţiei vânzătorului de a-l garanta pe cumpărător împotriva viciilor ascunse (Stanciu D.
Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007).
5.2. RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA PREVEDERILOR ORDONANTEI

GUVERNULUI NR.21/1992 PRIVIND PROTECTIA CONSUMATORILOR
Încălcarea prevederilor acestei ordonanţe atrage răspunderea materială, civilă,

contravenţională sau penală după caz.
Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în asfel de condiţii încât, potrivit legii
penale, să fie considerate infracţiuni, următoarele fapte (Articolul 46 din Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată.):
64
• comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii
normale, pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor ori interesele economice ale acestora ;
• producerea, importul şi comercializarea de către producători a produselor
falsificate sau contrafăcute ;
• punerea pe piaţă a unor produse nesigure, netestate şi/sau necertificate
conform actelor normative în vigoare, produse care nu respectă condiţiile
prescrise sau declarate ;
• neasigurarea în producţie a condiţiilor igienico-sanitare conform normelor
sanitare în vigoare ;
• nefolosirea în cadrul serviciilor prestate de produse şi proceduri sigure,
netestate şi/sau necertificate conform actelor normative în vigoare, precum şi
neanunţarea imediată a existenţei pe piaţă a oricărui produs despre care se
cunoaşte că este periculos;
• nerestituirea contravalorii sau neînlocuirea produsului achiziţionat ori a
serviciului prestat la valoarea actualizată a acestuia ;
• neoprirea livrărilor, respectiv neretragerea de pe piaţă sau de la consumatori
a produselor la care organele abilitate sau specialiştii proprii au consatat
neîndeplinirea caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta
viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor, dacă această măsură
constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective ;
• neanunţarea imediată de către distribuitori a autorităţilor publice competente,
precum şi producatorul despre existenţa pe piaţă a oricărui produs despre
care au cunoştinţă că este periculos ;
• neretragerea de către distribuitori de la comercializare a produselor la care
organele abilitate de lege au consatat că nu îndeplinesc caracteristicile
prescrise sau declarate, dacă aceasta constituie singurul mijloc prin care se
pot elimina neconformităţile respective ;
• comercializarea produselor în afara termenului de valabilitate sau al
durabilităţii minimale înscrise pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau în
documentele însoţitoare ;
• neasigurarea de către distribuitori că produsele oferite spre comercializare
sunt sigure şi respectă condiţiile prescrise ori declarate, precum şi
comercializarea de produse despre care aceştia deţin informaţii sau consideră
că sunt periculoase ;
• neasigurarea de către distribuitori a condiţiilor tehnice stabilite de producător,
precum şi a condiţiilor igienico-sanitare pe timpul transportului, manipulării,
depozitării şi desfacerii, conform normelor în vigoare ;
• nerespectarea de către prestatorii de servicii a conditiilor prescrise sau
declarate, şi a clauzelor prevăzute în contracte, precum şi neasigurarea la
prestarea serviciilor, a condiţiilor tehnice stabilite de producător, precum şi a
condiţiilor igienico-sanitare, conform normelor în vigoare ;
• introducerea pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu corespund
caracteristicilor prescrise sau declarate, necomportarea în mod corect în
relaţiile cu consumatorii ori folosirea de practici comerciale abuzive;
• utilizarea de mijloace de măsurare şi control neadecvate, neverificate
metroulogic ori care sunt nelizibile sau nu se află la vederea cumparătorului ;
• neremedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori neînlocuirea
produselor care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de
valabilitate şi care nu sunt imputabile consumatorului în termenul maxim
stabilit de actele normative în vigoare sau cel stabilit prin contract ;
65
• neasigurarea de către vânzător a operaţiunilor necesare repunerii în funcţiune,
înlocuirii produselor ori remedierii serviciilor reclamate în cadrul termenului de
garanţie sau de valabilitate, respectiv pentru vicii ascunse în cadrul duratei
medii de utilizare, precum şi a celor ocazionate de transportul, manipularea,
diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi ambalarea acestora ;
• neinformarea consumatorilor în mod complet, corect şi precis asupra
caraceristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite prin elementele de
identificare ale acestora, respectiv : denumirea produsului, denumirea şi/sau
marca producătorului, adresa producătorului, cantitatea şi, după caz, termenul
de garanţie, de valabilitate sau durata valabilităţii minimale, principalele
caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia, aditivii folosiţi, despre
eventualele riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare,
conservare sau păstrare, despre contraindicaţii, precum şi despre valoarea
nutritivă la produsele alimentare preambalate şi despre ţara producătoare, în
cazul produselor de import ;
• împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice însărcinate
cu protecţia consumatorilor de a exercita atribuţiile de serviciu referitoare la
prevenirea şi combaterea faptelor care pot afecta viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor ori interesele economice ale acestora ;
• nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, dacă fapta
a avut ca urmare vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a uneia sau mai
multor persoane.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac, potrivit Ordonanţei de
Guvern nr. 21/1992, modificată, de către agenţii constatatori, respectiv reprezentanţii
împuterniciţi ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, precum şi de
reprezentanţii împuterniciţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor
stabilite de actele normative în vigoare.
Contravenţiile menţionate se sancţionează cu amendă sau cu închisoare
contravenţională. În cazul sancţiunii amenzii, atunci când ea este aplicată persoanelor
juridice, limitele minime şi maxime se dublează. În cazul sancţiunilor cu închisoare
contravenţională, măsura se aplică de către instanţa competentă la sesizarea organului din
care face parte agentul constatator. Organele de poliţie sunt obligate să acorde, la cerere,
sprijinul necesar persoanelor împuternicite, aflate în exerciţiul funcţiunii sau să le
însoţească, după caz.
Contravaloarea produselor prelevate şi a cheltuielilor legate de testarea acestora se
suportă de către organul administraţiei publice, dacă în urma testării nu se constată
neconformităţi faţă de cerinţele de securitate şi/sau de calitate prescrise ori declarate. În caz
contrar, cheltuielile respective se suportă de către agentul economic (Articolul 49 din
Ordonanţa Guvernului nr.21/1992, modificată şi completată).
Pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, agentul constatator poate dispune
urmatoarele măsuri :
• oprirea definitivă a comercializării şi retragerea din circuitul consumului uman
a produselor care : sunt periculoase, falsificate sau contrafăcute ; au termenul
de valabilitate expirat sau data durabilităţii minimale depăşită ; sunt interzise
consumului uman prin reglementări legale ;
• oprirea temporară a prestării serviciilor, importului, fabricaţiei, comercializării
produselor sau a utilizării acestora la prestarea serviciilor, până la remedierea
deficienţelor, în cazul în care : produsele nu sunt testate şi/sau certificate
conform normelor legale ; produsele nu îndeplinesc caracteristicile prescrise
sau declarate, fără ca acestea să fie periculoase ; produsele nu prezintă
elemente de identificare şi de caracterizare, precum şi documentele de
66
însoţire ; se prestează servicii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor ;
• distrugerea produselor periculoase oprite definitiv de la comercializare, dacă
acestea constituie singurul mijloc care face să înceteze pericolul.
În cazul în care sancţiunea aplicată este amenda contravenţională, agentul
constatator poate propune şi una dintre următoarele sancţiuni complementare (Articolul 50
indice 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată):
• închiderea temporară a unităţii pe o perioadă de cel mult 6 luni ;
• închiderea temporară a unităţii pe o durată de la 6 luni la 12 luni ;
• închiderea definitivă a unitaţii ;
• suspendarea sau retragerea definitivă, dupa caz, a avizului, acordului sau
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi.
Produsele periculoase, falsificate sau contrafăcute care au servit sau au fost
destinate să servească la săvârşirea vreunuia dintre faptele sancţionate, în măsura în care
aparţin făptuitorului sau comerciantului, se confiscă de către organele abilitate de lege, la
sesizarea agentului constatator şi se distrug sau se valorifică, după caz, în condiţiile legii.
§ 1. Răspunderea pentru încălcarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.

42/1995 privind producţia de produse alimentare supuse comercializării
Încălcarea prevederilor acestei ordonanţe atrage răspunderea civilă,
contravenţională sau penală, după caz.
Constituie contravenţii săvârşirea următoarelor fapte, dacă nu sunt comise în astfel
de condiţii încât, potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni :
• comercializarea unor produse alimentare pentru care s-a dispus oprirea
temporară a livrării ;
• comercializarea produselor alimentare a căror livrare a fost interzisă;
• fabricarea, ambalarea, etichetarea, manipularea, transportarea şi depozitarea
produselor alimentare destinate comercializării în condiţiile în care nu se
asigură stabilitatea parametrilor calitativi şi salubritatea acestor produse;
• împiedicarea sub orice formă a exercitării atribuţiilor autorităţii de
supraveghere şi control;
• desfăşurarea activităţilor de producţie a produselor alimentare fără licenţă de
fabricaţie;
• nerespectarea condiţiilor care au stat la baza acordării licenţei de
fabricaţie ;
• nesolicitarea eliberării unei noi licenţe de fabricaţie în cazul modificării
condiţiilor care au stat la baza acordării licenţei de fabricaţie a produselor
alimentare.
Contravenţiile menţionate se sancţionează cu amendă, iar în unele situaţii se ia şi
măsura retragerii autorizaţiei de funcţionare sau suspendarea licenţei de fabricaţie până la
îndeplinirea condiţiilor a căror nerespectare a fost constatată.
§ 2. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele

cu defecte, în condiţiile Legii nr. 240/2004
Legea nr. 240/2004 (Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 552 din 22 iunie
2004.), privind răspunderea pentru pagubele generate de produsele cu defecte reprezintă
un important demers în vederea îndeplinirii cerinţelor de aderare a României la Uniunea
Europeană.Prezentul act normativ defineşte noţiunile de producator, produs, produs cu
defecte şi pagubă ; noţiunea de producător, în înţelesul acestei legi acoperă şi orice
67
persoană care importă un produs în vederea vânzării, închirierii sau înstrăinării în alt mod,
în cadrul activităţii sale comerciale.
Referitor la răspundere, orice clauze contractuale de limitare sau de exonerare a
producătorului sunt sancţionate de L. nr. 240/2004 cu nulitatea absolută. În schimb, instanţa
poate limita sau exonera de răspundere pe producător în condiţiile în care se dovedeşte
culpa persoanei vătămate sau a unei persoane pentru care aceasta era ţinută să
răspundă.De asemenea, producătorul nu va fi ţinut să răspundă în situaţia în care dovedeşte
că nu el este producătorul produsului respectiv, că defectul generator de pagubă nu a existat
sau a apărut ulterior punerii în circulaţie a produsului din motive neimputabile lui ori atunci
când defectul se datorează unor condiţii obligatorii sau unor instrucţiuni impuse la utilizarea
produsului.În cazul în care paguba este determinată de defectul produsului şi de acţiunea
sau intervenţia unei terţe persoane, producătorul este ţinut să plătească despăgubirile,
având ulterior drept de acţiune în justiţie împotriva terţului. Societăţile de asigurări au drept
de regres împotriva producătorului pentru sumele plătite persoanelor prejudiciate.
Dreptul la acţiune în justiţie pentru repararea pagubelor produse revine doar
persoanei prejudiciate şi se prescrie în termen de 3 ani de la data când reclamantul a
cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existenţa pagubei, a defectului, şi a identităţii
producătorului, dar nu mai târziu de 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul
respectiv în circulaţie.
-Tema 6 –
ACCESUL COMERCIANȚILOR LA JUSTIȚIE
6.1. PRECIZĂRI PREALABILE
În legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor se prevede gratuitatea acţiunilor

îndreptate de către asociaţiile pentru protecţia consumatorilor împotriva comercianţilor care
au prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale membrilor lor (Articolul 43 din Ordonanţa
Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată).
Această dispoziţie prezintă două importante inconveniente pentru consumatori ; pe
de o parte, are în vedere doar scutirea de taxe de timbru, iar pe de altă parte, priveşte doar
acţiunile introduse de către asociaţiile pentru protecţia consumatorilor. În consecinţă, pentru
ca accesul la justitie al consumatorilor să fie gratuit, este nevoie ca acesta să devină
membru al unei asociaţii de consumatori, în caz contrar, el suportând toate cheltuielile unei
acţiuni în justiţie.
În condiţiile achiziţionării unui produs sau serviciu, prejudiciile pe care le pot suporta
consumatorii sunt multiple. În acest sens, produsul achiziţionat poate fi defectuos, fiind
prejudiciat însuşi consumatorul, produsul defectuos poate cauza prejudicii proprietăţii
consumatorului ori este prejudiciată sănătatea, integritatea corporală sau chiar viaţa
consumatorului (Ionel Didea, Op. cit., pag.261).
De regulă, prejudiciile din prima categorie nu produc daune de mare întindere, astfel
încât, consumatorul nu apelează la justiţie pentru a i se face dreptate, întrucât acţiunile în
justiţie necesită timp şi eforturi financiare mari. De aceea, consumatorul alege una din
următoarele căi : rămâne pasiv ; se adresează comerciantului răspunzător pentru prejudicii ;
sau se adresează Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor. În aceste situaţii
litigiile pot fi soluţionate pe cale amiabilă, comerciantul fiind interesat să-şi păstreze clientela,
precum şi o imagine neprejudiciată pe piaţa produselor pe care le comercializează.
În cazul refuzului comerciantului de a da satisfacţie consumatorului, acesta se
adresează în scris Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor. O dată cu reclamaţia,
consumatorul trebuie să depună şi mijloacele de probă de catre dispune, cum sunt :
facturile, bonurile, tichetele, contractele şi chiar produsul defectuos (dacă este posibil), din
care să reiasă data, locul şi obiectul achiziţionat.
68
Sesizarea Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor poate fi făcută şi telefonic (E.
Bojin, Educaţia ecologică a consumatorului, Universitatea ecologică, Bucureşti, 1996,
pag.94.), dacă aceasta nu are ca obiect revendicări materiale, ci doar semnalează situaţii
periculoase sau necorespunzătoare.
În situaţiile în care prejudiciile privesc viaţa, sănătatea, integritatea corporală sau
proprietatea consumatorului, daunele cresc în importanţă şi soluţionarea litigiilor pe cale
amiabilă sau prin intermediul Oficiului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor este greu
de realizat. În aceste cazuri se va formula acţiune în justiţie, ori, dacă comerciantul
responsabil de prejudiciu şi consumatorul prejudiciat au încheiat o clauză compromisorie
sau un compromis, acţiunea arbitrală.
6.2. ACȚIUNILE ÎN JUSTIȚIE
În litigiile de consum, calitate procesuală activă au, fie consumatorul individual, fie o
asociaţie a consumatorilor, care acţionează în numele membrilor ei. Consumatorul
individual acţionează în justiţie pe comerciantul răspunzător de crearea unui prejudiciu din
cele menţionate ca orice cetăţean, fără a beneficia de dispoziţii legale speciale sau de scutiri
de taxe. Mai mult, se adaugă dificultăţi legate de principiile fundamentale ale dreptului
procesual care nu au fost adaptate protecţiei consumatorilor (Ionel Didea, Op. cit., p.262).
Un asemenea principiu îl reprezintă egalitatea părţilor în procesul civil, realitatea
demonstrând faptul că, în litigiile de consum, părţile nu se află pe poziţii de egalitate.
Consumatorul individual se găseşte în majoritatea cazurilor într-o stare de inferioritate
economică şi juridică faţă de comerciant.
Un alt principiu slab realizat în litigiile comerciale este acela al disponibilităţii care
presupune ca actele procedurale să fie efectuate la iniţiativa părţilor. În această situaţie,
consumatorul întâmpină dificultăţi în a-şi apăra singur drepturile, deoarece nu beneficiază
de o asistenţă juridică calificată. În plus, el poate întâmpina şi dificultăţi de probă, în special
când se impune o expertiză, al cărei cost nu îl poate suporta. În aceste condiţii, şansele
acţiunilor în justiţie sunt minime şi numai natura prejudiciului şi interesul urmărit pot
determina consumatorul să acţioneze.
Asociaţiile de consumatori, constituite în condiţiile legii, au atât capacitatea, cât şi
calitatea de a introduce acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au cauzat prejudicii
membrilor lor.
Competente să soluţioneze litigiile de consum sunt instanţele de drept comun.
Procedura obişnuită de soluţionare prezintă, însă, anumite inconveniente pentru
consumatori constând în :
• procedura costisitoare ;
• caracterul anevoios al administrării probelor ;
• lipsa celerităţii desfăşurării procesului ;
• puţina experienţă a judecătorilor privind problematica protecţiei
consumatorilor ;
• absenţa dispoziţiilor speciale în cel mai important domeniu al răspunderii
pentru produse, atunci când viaţa, sănătatea, integritatea corporală ale
consumatorului sunt puse în pericol, obligând instanţa judecătorească să facă
aplicarea unor dispoziţii asemănătoare, prin interpretare (art. 3, art. 1000,
alin(1) C.civ.).
În acest sens, în ţările Uniunii Europene s-a propus soluţia constituirii unor instanţe
specializate, care să asigure o, procedură rapidă, eficace şi ieftină în soluţionarea litigiilor
de consum, dar punerea ei în practică a fost împiedicată de obstacole ca: probleme de
organizare şi administrare a justiţiei; costul ridicat ; riscul conflictelor de competenţă.
69
Aşadar, se impune adoptarea unei legislaţii adecvate pe plan intern, în plan material
şi procesual, astfel încât instanţele judecătoreşti să poată soluţiona cu usurinţă şi celeritate
litigiile de consum.
6.3. ACȚIUNEA ARBITRALĂ
Arbitrajul reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor patrimoniale de către o persoană

(arbitru) sau un organ (instanţă) arbitrală, desemnat prin acordul de voinţă al părţilor aflate
în litigiu. Arbitrajul are un caracter facultativ şi poate fi privit ca o jurisdicţie derogatorie de la
dreptul comun procesual, fiind specific raporturilor juridice dintre comercianţi.
Potrivit art. 304 C. proc. civ., persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu pot
conveni să soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea
care privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.
Constituind o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei constituie
monopol de stat, arbitrajul prezintă prin caracteristicile sale numeroase avantaje faţă de
soluţionarea litigiilor pe calea procedurii de drept comun, aceste avantaje regăsindu-se în
confidenţialitatea şi eficienţa procedurii, precum şi în accentuarea rolului principiului libertăţii
de voinţă a părţilor.
Potrivit dominantei principiului de voinţă a părţilor, acestea au posibilitatea de a stabili
de comun acord : soluţionarea litigiului de către unul sau mai mulţi arbitri ; locul, respectiv
regulile după care urmează a se desfăşura judecata pricinii ; probele ce urmează a fi
administrate în cauză ; modul de împărţire a cheltuielilor de judecată .
În legislaţia specială privind protecţia consumatorilor nu există prevederi referitoare
la arbitraj, în consecinţă, nu sunt cuprinse dispoziţii care să interzică soluţionarea litigiilor pe
calea arbitrajului. Aşadar, în cazul litigiilor patrimoniale, consumatorii pot încheia convenţii
de arbitraj cu comercianţii responsabili.
Problema care se pune este aceea dacă aceste convenţii se pot încheia atât înainte
de producerea prejudiciului, cât şi după ce acesta a avut loc. Din moment ce legea nu
distinge, în acest domeniu, sunt valabile atât compromisul, adică acordul (Articolul 343 Cod
proc. civ.) prin care părţile supun spre soluţionare litigiul existent între ele unei instanţe
arbitrale, cât şi clauza compromisorie (Prin clauza compromisorie înscrisă în contract părţile
convin ca litigiile ce se vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu
acesta, să fie soluţionate pe calea arbitrajului, validitatea clauzei compromisorii fiind
independentă de valabilitatea contractului în care a fost înscrisă), încheiată în vederea unui
eventual litigiu ce se naşte între părţi în viitor.
Referitor la litigiile ce au ca sursă prejudiciile aduse viaţii, sănătăţii sau integrităţii
corporale a consumatorului, dată fiind importanţa acestora, nu mai poate fi încheiată nici un
fel de convenţie arbitrală.
6.4. CONCLUZII
În scopul exercitării oricărei activităţi comerciale în condiţii de legalitate, onestitate,

bună credinţă şi relativă transparenţă, legea instituie o serie de obligaţii în sarcina celor care
participă la derularea relaţiilor comerciale în calitate de comercianţi. Alături de obligaţiile
tradiţionale, respectiv realizarea publicităţii prin Registrul Comerţului, organizarea şi ţinerea
contabilităţii activităţii comerciale, precum şi exercitarea comerţului în limitele concurenţei
loiale, o atenţie deosebită trebuie acordată obligaţiei comercianţilor de protecţie a
consumatorilor.
Consumatorul, fie că este denumit cumpărător sau utilizator, a existat din cele mai
vechi timpuri, fiind protejat încă din antichitate împotriva viciilor lucrului achiziţionat ; cu atât
mai mult, pe măsura evoluţiei societăţii, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, tehnicii, comerţului,
70
noţiunea de consumator se extinde, iar drepturile şi interesele legitime ale acestuia necesită
tot mai mult a fi consacrate şi protejate.
Literatura juridică de specialitate, actele normative în vigoare, precum şi normele
comunitare în domeniu definesc consumatorul ca fiind acea persoană care dobândeşte,
posedă sau utilizează un bun sau serviciu, în scop privat, în afara activităţii sale
profesionale. În acest sens, se pot evidenţia trei tipuri de consumatori, respectiv :
consumatorul individual, familia şi organizaţiile, unităţile, instituţiile ce achiziţionează bunuri
şi servicii pentru propriile nevoi, fiecare dintre aceste tipuri caracterizându-se printr-un
mecanism propriu de luare a deciziei de cumpărare.
Protecţia consumatorilor reprezintă o politică de stat relativ recentă apărută ca
răspuns la situaţia în care se găseşte consumatorul în faţa unei abundenţe de bunuri şi
servicii, pe o piaţă aflată într-o continuă expansiune, consumatorul transformându-se într-
un element al consumului de masă şi făcând obiect al campaniilor publicitare, al presiunilor
exercitate de grupuri de producători şi distribuitori care determină funcţionarea pieţei. Astfel,
întreg complexul de intervenţii sociale, guvenamentale sau neguvernamentale întreprinse
în acest domeniu îşi găseşte expresia în conceptul de protecţie a consumatorilor.
În cadrul programelor de protecţie a consumatorilor se apreciază că problemele
importante şi de actualitate vizează : îmbunătăţirea consumului populaţiei, realizarea unei
calităţi corespunzătoare a bunurilor şi serviciilor oferite consumatorilor prin intermediul
pieţei, asigurarea unui sistem de preţuri în concordanţă cu nivelul veniturilor, asigurarea
unui sistem util de informare care să asigure consumatorilor transparenţa pieţei, precum şi
apărarea împotriva unei politici agresive de marketing promovată de către comercianţii
ofertanţi.
Astfel, a fost adoptată Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, care constituie actul normativ de bază în materie, în temeiul acesteia fiind
adoptate şi alte acte normative, care conferă cadrul legislativ adecvat în următoarele
domenii : standardizare şi metrologie ; calitatea mărfurilor ; alimentaţie publică ;
comercializarea produselor de larg consum, etc.
Pentru realizarea strategiei şi politicii în domeniul protecţiei consumatorilor, a fost
înfiinţată Autoritatea Natională pentru Protecţia Consumatorilor, organ de specialitate al
administraţiei publice centrale ce are în subordinea sa 42 de oficii judeţene şi un oficiu al
municipiului Bucureşti pentru protecţia consumatorilor, fiecare dintre acestea putând avea
filiale în municipiile şi oraşele din judeţ.
Un rol deosebit de important în ceea ce priveşte realizarea politicii de protecţie a
consumatorilor, respectiv de apărare a drepturilor acestora, revine Asociaţiilor pentru
protecţia consumatorilor ; acestea reprezintă acele asociaţii constituite conform legii, ca
persoane juridice, care, fără a urmări realizarea unui profit pentru membrii lor, au ca unic
scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în
general. În acelaşi sens, la nivel central şi local sunt înfiinţate consilii consultative pentru
protecţia consumatorilor, care asigură cadrul informaţional şi organizatoric necesar stabilirii
şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor, corelării acţiunilor autorităţilor administraţiei
publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale cu atribuţii în domeniu.
De asemenea, în vederea realizării unei politici care să confere o protecţie reală şi
efectivă a drepturilor consumatorilor, s-a pus un accent deosebit pe implementarea în
legislaţia naţională a normelor cu caracter comunitar existente în domeniu. Astfel,
majoritatea actelor normative naţionale sunt armonizate legislaţiei comunitare în materie şi
corespund standardelor europene ce consacră protecţia şi apărarea drepturilor
consumatorilor.
Referitor la obligaţiile instituite în sarcina comercianţilor, Ordonanţa Guvernului nr.
21/1992, împreună cu celelalte acte normative în domeniu, urmăresc următoarele
obiective : protecţia vieţii, sănătăţii şi securitătii consumatorilor ; protecţia intereselor
economice ale consumatorilor ; informarea şi educarea cosumatorilor. Astfel, se interzice
71
comercianţilor comercializarea de produse sau prestarea de servicii care pot pune în pericol
viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ; comercianţii au obligatia de a-i informa pe
consumatori în mod corect, complet si precis aspra produselor oferite, obligatoriu prin
elementele de identificare şi caracterizare prevăzute de lege ; de asemenea, comercianţii
au obligaţia de a se comporta în mod corect şi de a nu folosi practici comerciale abuzive.
În cazul nerespectării de către comercianţi a acestor obligaţii, legislaţia internă
prevede antrenarea răspunderii acestora, reglementând sancţiunile corespunzătoare.
Acţiunea de încălcare a drepturilor privind protecţia consumatorilor este, în principal, o
acţiune civilă, delictuală sau contractuală, însă în majoritatea actelor normative în materie
este prevăzută şi răspunderea materială, contravenţională sau penală, după caz.
Un ultim aspect în ceea ce priveşte obligaţia de protecţie a consumatorilor se referă
la accesul acestora la justiţie în cazul în care drepturile şi interesele legitime le sunt
prejudiciate de către comercianţi. În litigiile de consum, calitate procesuală activă au atât
consumatorul individual, cât şi asociaţiile consumatorilor care acţionează în numele
membrilor ei. Există, însă o serie de neajunsuri în realizarea actului de justiţie ce are ca
obiect litigiile privind protecţia consumatorilor, acestea fiind determinate de imposibilitatea
economică şi juridică a consumatorului de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime în
raport cu comerciantul. În condiţiile în care părţile - comerciantul şi consumatorul - convin
ca litigiul dintre ele să nu fie supus jurisdicţiei unei instanţe comune de judecată, conflictul
va putea fi soluţionat pe cale a acţiunii arbitrale, fiind valabile atât compromisul, cât şi clauza
compromisorie încheiate în acest sens.
Având în vedere importanţa deosebită pe care o prezintă relaţiile sociale ce cad sub
incidenţa materiei de protecţie a consumatorului, precum şi extinderea acesteia în
majoritatea domeniilor de activitate, considerăm necesară elaborarea şi adoptarea unor
reglementări de natură a proteja efectiv drepturile şi interesele celor care în raport de
comercianţi se află pe o poziţie de inferioritate, atât din punct de vedere economic, cât şi
juridic.
Un prim aspect vizează sancţiunile ce pot fi aplicate ca urmare a nerespectării
obligaţiilor instituite în sarcina comercianţilor. În acest sens, majoritatea actelor normative
existente în domeniul protecţiei consumatorului, deşi reglementează alături de răspunderea
materială şi contravenţională şi răspunderea penală, aceasta din urmă se dovedeşte a fi
aproape inexistentă ca aplicabilitate, agentului economic fiindu-i aplicată de cele mai multe
ori amenda contravenţională care, în majoritatea cazurilor, constituie o sumă derizorie în
raport de puterea sa economică. În această situaţie, consumatorul ramâne păgubit
economic, neavând posibilitatea de a-şi recupera în întregime prejudiciul.
De aceea, considerăm a fi justificată incriminarea folosirii clauzelor abuzive în
contractele de adeziune încheiate între consumatori şi comercianţi, în legislaţia comunitară
demonstrându-se eficacitatea acestui demers, pe considerentul că doar sancţiunile penale
pot conduce la obţinerea rezultatelor scontate.
De asemenea, remarcăm faptul că, în majoritatea contractelor de adeziune nu se
respectă principiul reciprocităţii drepturilor şi obligaţiilor din contractele sinalagmatice,
consumatorii având mai multe obligaţii decât drepturi, în timp ce agenţii economici au mai
multe drepturi decât obligaţii, creând astfel, ab initio un dezechilibru între părţi. După ce
contractul este încheiat, consumatorii păgubiţi nu-l mai pot invoca, întrucât, cuprinzând
clauze contradictorii şi purtătoare de mai multe înţelesuri, îi dezavantajează ; în această
situaţie favorizaţi sunt comercianţii, care se bucură de forţa juridică obligatorie a contractului
încheiat de părţi, prevalându-se, astfel, atât de principiul Pacta sunt servanda, cât şi de
faptul că nu toţi consumatorii au avut posibilitatea de a cunoaşte legea la încheierea
contractului.
Din aceste motive, pentru a se realiza o reală protecţie a consumatorilor este nevoie
de o îmbunătăţire a contractelor, prin eliminarea efectivă a clauzelor abuzive. În vederea
combaterii clauzelor abuzive din contractele de adeziune se impune utilizarea unei definiţii
72
cu caracter general care să precizeze cât mai exact posibil criteriile ce trebuie luate în
considerare, precum şi prezentarea unei liste de clauze ce urmează a fi prezumate - absolut
sau relativ - ca fiind abuzive.
În acelaşi sens, considerăm necesar a fi consacrată competenţa instanţelor
judecătoreşti de a constata existenţa unor clauze abuzive în contractele de adeziune
încheiate între agenţii economici şi consumatori şi de a considera ca inexistente aceste
clauze, menţinând, însă, în măsura posibilă, valabilitatea restului contractului. Agentul
economic nu ar trebui să poată invoca nulitatea întregului contract în urma eliminării
clauzelor abuzive, deoarece aceasta ar fi în detrimentul consumatorului. În aceste
proceduri, alături de instanţă, se impune o implicarea activă a Ministerului Public.
Referitor la instanţele competente să soluţioneze litigiile de consum remarcăm
necesitatea constituirii de instanţe specializate în domeniul protecţiei consumatorului,
precum şi accesul liber la aceste instanţe, toate acestea în vederea realizării unui act de
justiţie legal, imparţial şi echitabil care să garanteze dreptul la apărare al celui prejudiciat.
73

Dreptul Consumatorilor 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul Consumatorilor 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DREPTURILE CONSUMATORULUI

1.1. CONCEPTUL DE CONSUMATOR

1.2. REGLEMENTAREA NOŢIUNII DE CONSUMATOR ÎN LEGISLAŢIA

Dezvoltarea şi aplicarea politicii de protecţie a consumatorilor în Uniunea Europeană

1.3. TIPURI DE CONSUMATORI

Necesităţile practice de cunoaştere a consumatorilor impun o tratare diferenţială a

2.1. CONCEPTUL DE PROTECŢIE A CONSUMATORILOR

Protecţia consumatorilor este o politică de stat relativ recentă, apărută ca răspuns

2.2. DOMENIUL DE APLICABILITATE A PROTECTIEI CONSUMATORILOR

2.4. CADRUL LEGISLATIV ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI CONSUMATORILOR

Statul, prin mijloacele prevăzute de lege, protejează cetăţenii în calitatea lor de

A. În domeniul standardizării şi metrologiei

B. In domeniul calităţii produselor

C. În domeniul activităţii de alimentaţie publică

D. În domeniul comercializării bunurilor de consum

2.5. CADRUL INSTITUŢIONAL. INSTITUŢII ABILITATE

§ 1. Organizarea si atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia

§ 2. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor

§ 3. Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor

§4. Armonizarea cadrului juridic şi instituţional din ţara noastră cu cel al

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, prin măsurile adoptate, ţara noastră

3.1. CONSIDERAȚII GENERALE

3.2. EXPRIMAREA PRINCIPIULUI EGALITǍŢII DE CǍTRE REGULILE

Protecţia concurenţei, fondatǎ pe articolele 81-89 ale tratatului CE, implicǎ

§1. Interzicerea practicilor discriminatorii faţǎ de partenerii comerciali.

§1.1. Finalitatea interdicţiei :protejarea concurenţei pe piaţǎ

§1.2. Aplicarea regulii non-discriminǎrii

§2. Egalitatea de tratament între întreprinderi, o exigenţǎ destinatǎ a

§2.1. Incompatibilitatea ajutoarelor de stat cu piaţa comunǎ

§2.2. Interdicţia de favorizare a întreprinderilor publice şi a celor dotate cu

§1. Intreprinderea, o noţiune unificatoare determinatǎ de criterii neutre

§1.1. Exercitarea unei activitǎţi economice :criteriu major al noţiunii de

§1.2. Exercitarea unei activitǎţi autonome pe piaţǎ, condiţie funcţionalǎ a

§2. Activitǎţile care nu intrǎ sub incidenţa dreptului comun al întreprinderilor

§2.1. Activitǎţi economice şi activitǎţi non-economice

§ 2.2. Diminuarea numǎrului de sectoare economice excluse Dreptului

Concurenta neloiala – antagonismul dintre agentii economici exercitat prin

4.1. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII, SĂNĂTĂŢII

Comercianţii producători şi ofertanţi de servicii prin reprezentanţii lor manageri,

4.2. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA INTERESELOR

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 (Articolul 14 din

4.3. OBLIGAŢIILE INSTITUITE PRIN LEGEA 193 DIN 6 NOIEMBRIE 2000

4.4. OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR PRIVIND INFORMAREA

Comercianţii au obligaţia legală de a informa pe consumatori, în mod complet, corect

5.1. ASPECTE GENERALE

Legislaţia internă în domeniul protecţiei consumatorilor conţine prevederi referitoare

§ 1. Regulile speciale stabilite de codul comercial

§ 2. Garanţia calităţii produselor în condiţiile reglementării speciale a

5.2. RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA PREVEDERILOR ORDONANTEI

Încălcarea prevederilor acestei ordonanţe atrage răspunderea materială, civilă,

§ 1. Răspunderea pentru încălcarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr.

§ 2. Răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele

6.1. PRECIZĂRI PREALABILE

În legislaţia referitoare la protecţia consumatorilor se prevede gratuitatea acţiunilor

6.2. ACȚIUNILE ÎN JUSTIȚIE

6.3. ACȚIUNEA ARBITRALĂ

Arbitrajul reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor patrimoniale de către o persoană

În scopul exercitării oricărei activităţi comerciale în condiţii de legalitate, onestitate,

S-ar putea să vă placă și