APARIȚIA DREPTULUI CONSUMAȚIEI ȘI ROLUL SĂU ÎN SISTEMUL DE

DREPT EUROPEAN ȘI NAȚIONAL

I. Apariția dreptului consumației

Dreptul consumației sau dreptul consumului cum mai este numit în unele cazuri1 a cunoscut
o afirmare recentă în sistemele de drept europene și, în contextul dezvoltării pieței de consum din
România, acesta a căpătat importanță și în sistemul național de drept.
Consumul este legat în mod direct de noțiunea de economie, fiind parte a acesteia. Cu toate
acestea, deși primele economii veritabile au apărut în timpurile străvechi2, noțiunile de consum și
consumator nu au prezentat cu adevărat importanță și nu au căpătat primele valențe juridice decât
în a doua jumătate a secolului XX.
Așa cum este lense de înțeles, nu am putea vorbi despre dreptul consumului în lipsa unei
societăți care este obișnuită să consume diverse bunuri sau servicii, astfel că apariția acestei ramuri
de drept a coincis cu dezvoltarea economiei de consum, în primul rând pe continentul american și,
la scurt timp, în Europa.
Economistul canadian John Kenneth Galbraith sublinia în lucrarea sa Era opulenței3 că
prin folosirea producției ca măsură a nivelului de trai din Statele Unite ale Americii (apreciere care
s-a răspândit ulterior în întreaga lume), sunt omiși indicatori importanți ai bunăstării sociale și
personale, producția devenind cel mai important element al societății moderne, condiții în care, în
mod logic, consumul produselor astfel obținute va contribui la definirea acestui tip de societate.
În aceeași perioadă, filosoful germano-american Herbert Marcuse critica în lucrarea sa
Omul unidimensional4 capitalismul contemporan și consumul care luase amploare în societatea
americană, considerând că aceasta este o formă de control social. Autorul aprecia că o persoană
fizică, în calitatea sa de consumator, se comportă irațional în sensul că muncește mai mult decât i
se cere, pentru a-și putea satisface nevoile zilnice de bază, care devin permanent tot mai mari ca
urmare a apariției unor produse noi care le înlocuiesc pe cele vechi și astfel este încurajată nevoia
de a munci mai mult pentru a putea cumpăra mai mult. Ideile afirmate de Marcuse au stat la baza
formării unui nou curent, anti-consumerismul5.

1
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, Dreptul consumației, ed. Hamangiu, București,
2012, pag. 11.
2
Civilizația sumeriană a dezvoltat încă din anul 3000 î.Hr. o economie importantă bazată pe un sistem monetar din
produse.
3
John Kenneth Galbraith, The Affluent Society, Houghton Mifflin, Harvard, 1958.
4
Herbert Marcuse, Omul unidimensional, Routledge, Londra, prima publicare în 1964, a doua ediție publicată în 1991
și republicată în 1994, 1999 și 2002, disponibilă integral la https://libcom.org/files/Marcuse,%20H%20-%20One-
Dimensional%20Man,%202nd%20edn.%20(Routledge,%202002).pdf.
5
O lucrare de bază a acestei ideologii o constituie cea a autoarei canadiene Naomi Klein, No Logo: Taking Aim at the
Brnd Bullies, Knopf Canada, 1999.
 Așadar, consumul a cunoscut un imbold deosebit începând cu anii 1960, în contextul
perioadei de expensiune economică pe care Europa de Vest a cunoscut-o ulterior celui de-al doilea
război mondial, care a determinat o abundență de produse și servicii pe piețele statelor din vestul
Europei6. În această perioadă, mișcarea consumeristă prindea contur, în încercarea de a ocroti
consumatorii de eventualele abuzuri ale producătorilor și distribuitorilor de bunuri și servicii.
În Europa, putem remarca un veritabil drept al consumației în perioada anilor 1960, în
Franța, ca o reacție a societății de consum împotriva abuzurilor profesioniștilor, în special ca
urmare a dezvoltării unor profesioniști și apariția lanțurilor de supermarketuri.
În Statele Unite ale Americii anilor 1970, mișcarea consumeristă7 a devenit deosebit de
prezentă în societate, în principal ca urmare eforturilor avocatului Ralph Nader8 și a procesului
acestuia împotriva producătorului de automobile General Motors prin care a criticat modul de
construcție a autovehiculelor și le-a reclamat ca fiind periculoase pentru consumatori.
În anii 1980, mișcarea consumeristă din Europa occidentală a creat primele organisme de
protecție a consumatorilor, care aveau rolul de a urmări respectarea de către profesioniști a
primelor reglementări legale în materie9.
Mișcarea consumeristă a creat dreptul consumației cu scopul principal de a crește
conștientizarea consumatorilor față de practicile comerciale considerate dăunătore pentru aceștia,
față de caracteristicile bunurilor și serviciilor și efectelor pe care acestea le au asupra
consumatorului și patrimoniului său. În plus, dreptul consumației, prin conturarea principiilor
specifice și a drepturilor consumatorului va crea cadrul juridic complet de protecție, în fața
instanțelor de judecată.
Remarcăm prima variantă a Codului consumației intrată în vigoare în Franța în anul 199310
într-o perioadă în care Uniunea Europeană era preocupată de adoptarea unui set de măsuri
complexe de protecție a consumatorilor11 urmărind creșterea calității vieții cetățenilor europeni și
evitarea unor produse alimentare neconforme, care ar cauza adevărate catastrofe sanitare.
În România, preocuparea pentru ocrotirea intereselor consumatorilor a apărut cu întârziere,
la începutul anilor 1990, din cauza regimului politic comunist, care anterior anului 1989 nu a
permis dezvoltarea unei economii de consum. Odată cu trecerea la regimul democratic, inclusiv
legiuitorul român a simțit nevoia de protecție a cetățenilor față de avalanșa de bunuri și servicii de

6
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 11.
7
Noțiunile de “mișcare consumeristă” și ”consumerism” sunt utilizate în literatura filozofică, economică și juridică
ca termini echivalenți desi prin “consumerism” se înțelege și o idologie care încurajează achiziția de bunuri și servicii
în cantități tot mai mari.
8
Avocat și activist politic american, recunoscut pentru implicarea sa în cauzele care urmăreau protecția
consumatorilor.
9
Juanita Goicovici, Dreptul consumației, ed. Sfera juridică, Cluj-Napoca, 2006, pag. 7.
10
Jean Clais-Auloy, Franck Steinetz, Droit de la consommation, 5e edition, Dalloz, Paris, 2000, pag. 2, citat în Juanita
Goicovici, op. cit., pag. 7.
11
În acest sens a fost adoptată Directiva 85/374 CEE privind răspunderea pentru produsele defectuoase.
la începutul anilor 1990, prin emiterea Ordonanței de Guvern nr. 21/1992 privind protecția
consumatorilor. Actul normativ a însoțit OG nr. 18/1992 privind încetarea activității Comisiei
Naționale pentru Standarde, Metrologie și Calitate și preluarea atribuțiilor acesteia de către
Oficiului pentru Protecția Consumatorilor, instituție înființată prin HG nr. 482/1992, “ca organ de
specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Guvernului, și acționează pentru
realizarea strategiei, politicii și obiectivelor guvernamentale în domeniul protecției vieții,
sănătății și securității cumpărătorilor, precum și a intereselor legitime ale acestora”12. Ulterior,
activitatea Oficiului a fost preluată de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor,
înființată ca urmare a reorganizării acestuia, prin HG 166/2001 privind organizarea și funcționarea
Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor.
II. Definiția dreptului consumației. Sediul materiei. Definiția noțiunii de
„consumator”.
Am arătat anterior că dreptul consumației a apărut și s-a dezvoltat ca un drept de reacție
față de forța agresivă a producătorilor și comercianților. Trebuie avut în vedere că în toate
raporturile juridice dintre profesioniști și consumatori, elementul caracteristic este poziția de
superioritate a prefesionistului față de consumatorii nespecializați13, cel puțin din punct de vedere
informațional.
Recuperarea decalajului informațional și economic și căutarea unui echilibru juridic este
principalul scop al dreptului consumației care are în vedere, de asemenea, posibilitatea
consumatorilor de a se adresa instanțelor de judecată în cazul în care drepturilor acestora au fost
încălcate.
Astfel, putem defini dreptul consumației ca fiind un ansamblu de norme care privesc
protecția consumatorului14. O definiție mai elaborată este cuprinsă în doctrina franceză și se referă
la dreptul consumației ca fiind “ansamblul de reguli aplicabile raporturilor dintre întreprinderea,
producția sau distribuția de bunuri și servicii, pe de-o parte, și consumator, pe de altă parte”15.
Elementele definiției surprind, pe de-o parte, totalitatea normelor juridice care
reglementează drepturile și obligațiile consumatorilor, iar, pe de altă parte, principalii participanți
la raporturile de dreptul consumației, respectiv consumatorul și profesionistul.
Consumatorul este definit de legislația națională16 ca fiind “orice persoană fizică sau grup
de persoane fizice constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale”. De asemenea, au fost autori care

12
Conform art. 1 alin. 1 din HG nr. 482/1992 privind organizarea și funcționarea Oficiului pentru Protecția
Consumatorilor.
13
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 11-12.
14
Definiție elaborată și în doctrina națională. A se vedea, în acest sens, Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici,
Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 12.
15
Nicole L'Heureux, Droit de la consommation, Yvon Blais, Quebec, 2000, pag. 2, citat în Anca Nicoleta Gheorghe,
Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 12.
16
Pct. 13 al Anexei la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
au definit consumatorul ca fiind “persoana fizică sau grupul de persoane fizice constituite în
asociații care cumpără, dobândește, utilizează ori consumă produse sau servicii în afara activității
sale profesionale”17. Această definiție o apreciem mai completă odată ce în cadrul acesteia sunt
explicate mai bine “acțiunile” realizate de consumator pentru a intra în raporturile juridice care se
bucură de protecția specifică.
Calitatea de consumator este recunoscută așadar doar persoanelor fizice sau asociaților de
persoane fizice18 și doar în cazul în care acestea acționează într-un scop propriu care este în afara
unei activități profesionale. Legiuitorul exclude calitatea de consumator pentru acele persoane care
urmăresc un scop comercial, deoarece practicarea unor astfel de activități specifice ar exclude
prezumția de lipsă de informare și subordonare economică de care beneficiază consumatorul. În
acest sens, ÎCCJ a stabilit că „persoana fizică ce a încheiat cu o bancă mai multe contracte de
credit în scopul refinanţării altor credite dobândite de la o altă bancă şi al obţinerii de
împrumuturi în vederea dobândirii de imobile pe care, apoi, le-a închiriat, nu poate fi inclusă în
categoria consumatorilor protejaţi de Directiva nr. 93/13/CEE şi de Legea nr. 193/2000”19.
De asemenea, instanța supremă a stabilit că ”o persoană fizică în calitate garant al
restituirii unui împrumut, nu are calitate de consumator în sensul Legii nr. 193/2000, neputând
invoca dispoziţiile legale privind protecţia consumatorilor, deoarece raportul juridic încheiat
între acesta şi bancă, rezultat din contractul de garanție imobiliară, este distinct de raportul
juridic principal, născut în baza contractului de credit”20.
Consumatorul este recunoscut ca un profan21 al acestor raporturi juridice, deoarece
capacitatea sa informațională este redusă în raport de cea a agentului economic care produce sau
distribuie cu regularitate bunurile sau serviciile achiziționate de consumator și astfel are cunoștințe
vaste cu privier la acestea, putând să aprecieze cu ușurință efectele pe care acestea le pot crea.
Profesionistul este denumit și operator economic, respectiv “persoana fizică sau juridică,
autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă
sau comercializează produse ori părţi din acestea sau prestează servicii”22.
Așadar, profesionistul este acel participant la raportul juridic de dreptul consumației care
are puterea economică și informațională de a impune anumite condiții contractuale
consumatorului, context în care pot apărea abuzuri. Tocmai această tendință caută să o corecteze
dreptul consumației, în aplicarea principiului de drept civil potrivit căruia părțile raporturilor
juridice civile trebuie să se găsească pe poziții de egalitate juridică.

17
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 18.
18
Apreciem că deși definiția nu distinge, asociațiile de persoane fizice trebuie să aibă ca și scop protecția
consumatorilor, ori trebuie să fie constituite doar din consumatori ai anumitor bunuri sau servicii.
19
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 441/02.03.2016 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă.
20
Înalta Curte de Casație și Justiție, Decizia nr. 763/10.03.2015 pronunțată în recurs de Secția a II-a civilă.
21
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 63.
22
Conform pct. 1 al Anexei la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.
 Suplimentar față de consumator și profesionist, apreciem că trebuie recunoscută calitatea
de participant la raporturile de dreptul consumației și Statului român, în principal prin Autoritatea
Națională pentru Protecția Consumatorului, instituție creată cu scopul de a urmări respectarea de
către agenții economici a legislației consumului, iar, în subsidiar, prin intermediul legislativului și
al instanțelor de judecată.
Necesitatea creării unei ramuri de drept specializată în studiul relațiilor dintre consumatori
și agenții economici rezultă din poziția economică și juridică distinctă a celor doi participanți
principali. Dacă agentul economic este profesionist în materie și cunoaște tote elementele în
legătură cu bunul sau serviciul pe care îl comercializează, consumatorul nu se bucură de aceeași
posibilitate și astfel se creează o inegalitate fundamentală a cărei victimă este consumatorul și care
nu poate fi corectată decât prin intervenția puterii statale.
În sistemul intern, principalele acte normative care prevăd și ocrotesc drepturile
consumatorilor sunt următoarele:
- Ordonanța de Guvern nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor;
- Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului;
- Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comerciați și
consumatori;
- Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru
consumatori;
- Ordonanța de urgență nr. 52/2016 privind contractele de credit oferite consumatorilor
pentru bunuri imobile, precum și pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a
Guvernului nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori;
- Codul civil;
Principalele acte normative la nivel comunitar care reglementează drepturile
consumatorilor sunt următoarele:
- Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii;
- Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011
privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a
Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei
85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului Text
cu relevanță pentru SEE;
 - Directiva 2014/92/UE a Parlamentului European si a Consiliului din 23 iulie 2014 privind
comparabilitatea comisioanelor aferente conturilor de plati, schimbarea conturilor de plati si
accesul la conturile de plati cu servicii de baza.
III. Rolul dreptului consumației în sistemul de drept european și național
O primă întrebare la care trebuie să răspundem este: Cărei ramuri principale de drept îi
aparține dreptul consumației?
Am arătat anterior că unicul protejat al legislației consumului este consumatorul, respectiv
doar persoana fizică. Se apreciază că acestă limitare a protecției are în vedere “vocația dreptului
consumației de drept al ocrotirii demnității umane prin echilibrarea poziției părții slabe”23. Așadar,
orice persoană fizică are dreptul de a achiziționa și utiliza produse și servicii care să nu îl
prejudicieze material sau moral și pe care să le poată alege în deplină cunoștință de cauză. Orice
abuz al profesionistului sau efect negativ al bunurilor și serviciilor față de consumator afectează
personalitatea sa.
Convenția Europeană a Drepturilor Omului24 recunoaște printr-o serie de articole25
necesitatea protecției demnității umane, în toate formele sale, ca esență a existenței persoanei în
societatea modernă. Dintre toate acestea, ocrotirea demnității umane în cadrul raporturilor
contractuale se face în baza prevederilor privind dreptul la viață privată26, apreciindu-se că efectele
negative ale bunurilor sau serviciilor contractate de consumator se resfrâng asupra posibilității
persoanei fizice de a-și trăi viața privată și de familie în limitele decente recunoscute de
mecanismele internaționale de protecție a drepturilor omului. Abuzurile agentului economic sau
efectele negative contractuale ale actului juridic asumat de consumator sunt recunoscute ca
semnificând “umilințe morale” suportate de consumator, afectându-i integritatea psihică precum
și creând potențiale importante prejudicii patrimoniale.
De asemenea, dreptul consumației cuprinde elemente specifice ramurii de drept public,
deoarece în cadrul acestor raporturi regăsim Autoritatea Națională pentru Protecția
Consumatorilor, instituție creată special cu scopul ocrotirii consumatorilor și care joacă un rol
important în această materie, putând sancționa contravențional operatorii economici care încalcă
prevederile legale în materie, precum și să sesizeze instanțele naționale în vederea obligării
profesioniștilor la modificarea tuturor contractelor în derulare cu consumatorii27.

23
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 18.
24
Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, elaborată de Consiliul Europei a fost
semnată pe 4 noiembrie 1950 la Roma și a intrat în vigoare pe 3 septembrie 1953, fiind ratificată de statele membre
ale Consiliului Europei. România a ratificat Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994.
25
Art. 2 privind dreptul la viață, Art. 3 privind interzicerea torturii, Art. 4 privind interzicerea sclaviei și a muncii
forțate, Art. 5 privind dreptul la libertate și siguranță, Art. 8 privind dreptul la respectarea vieții private și de familie.
26
Constituția României recunoaște prin at. 26 dreptul la viață intimă, familială și privată.
27
Posibilitate recunoscută de prevederile art. 11-13 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele
încheiate între comercianți și consumatori.
 Cu toate acestea, specificitatea dreptului consumației îl încadrează în ramura de drept
privat, în relație cu dreptul civil.
Raporturile juridice dezvoltate în materia consumului se caracterizează prin izvorul lor
contractual. Astfel, potrivit art. 1 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, obiectul
prevederilor legale este “reglementarea raporturilor juridice create între operatorii economici și
consumatori, cu privire la achiziționarea de produse și servicii, inclusiv a serviciilor financiare”,
recunoscând factura contractuală a relației profesionist-consumator. De asemenea, Legea nr.
193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori
prevede că “orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri
sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea
cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate”28.
Raporturile juridice de dreptul consumului prezintă astfel o anumită rigoare dată de
împrejurarea semnării unui contract pentru achiziționarea sau utilizarea bunurilor sau serviciilor.
Originea contractuală a drepturilor consumatorilor facilitează încadrarea dreptului consumației în
ramura dreptului privat, respectiv dreptul civil.
Mai mult, contractele astfel încheiate se referă la bunuri sau servicii oferite de profesionist
în cadrul activității comerciale a acestora. Acestă caracteristică a determinat unii autori să afirme
că “dreptul protecției consumatorului este greu de introdus în categoriile clasice fiind mai
degrabă o prelungire a dreptului comercial”29. Prin urmare este general recunoscută apropierea
dreptului consumației de prevederile de drept comercial30 și prin urmare, incluziunea acestuia în
dreptul civil.
Poate cel mai important aspect care întărește ideea că dreptul consumației este inclus în
ramura de drept privat este acela că potrivit legislației specifice, prevederile acesteia “se
completează cu prevederile Codului civil”31, astfel că trebuie recunoscut că dreptul civil constituie
dreptul comun în materie.
În concluzie, împărtășim opinia dezvoltată în doctrină32, conform căreia dreptul
consumației are un caracter pluridisciplinar. Apreciem însă că încadrarea sa se poate face în mod
corect în ramura de drept privat, fiindcă specificul său este inclus în prevederile de drept civil, în
special în cele de dreptul contractelor. Cu toate acestea, acesta cuprinde multiple elemente de drept
administrativ, împrumutând în special sancțiuni din această materie, așa cum am amintit anterior

28
Art. 1 din Lege nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori.
29
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 10, citată în Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit.,
pag. 13.
30
Chiar dacă odată cu intrarea în vigoare a Codului civil în anul 2011, noțiunea general utilizată de “drept comercial”
s-a căutat a fi înlăturată, acesta fiind inclus în dreptul civil, cei mai mulți autori recunosc în continuare separația
dreptului comercial de dreptul civil clasic, folosind această denumire și în lucrările publicate ulterior. A se vedea, în
acest sens, Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept commercial român, ed. a IV-a, actualizată, Universul Juridic,
București, 2014.
31
Potrivit art. 64 din OG nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor.
32
A se vedea Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op.cit., pag. 13.
despre posibilitatea aplicării de către Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor a
sancțiunilor contravenționale.
Din punct de vedere al scopului dreptului consumației, acesta se înscrie într-un demers
generalizat la nivel european de instituire a unui sistem complex de protecție a consumatorilor,
într-o perioadă în care spațiul digital și contractele la distanță se dezvoltă într-un ritm deosebit de
alert. Conștientizarea necesității redobândirii echilibrului juridic contractual, inclusiv în perioada
pre-contractuală constituie un element important în dezvoltarea unei legislații moderne care
protejează persoana fizică, precum și în buna funcționare a pieței interne europene33.

33
Astfel cum rezultă din scopul Directivei 2011/83/UE a Parlamentului Europen și a Consiliului privind drepturile
consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului
European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului
European și a Consiliului.
 CONTRACTUL DE CONSUMAȚIE

I. CONCEPT ȘI NATURĂ JURIDICĂ

Astfel cum am arătat anterior, relațiile dintre profesionist și consumator au ca origine

contractul semnat între aceștia. Doctrina dreptului civil clasic definește contractul ca fiind
“acordul de voințe făcut cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a naște, de a
modifica sau de a stinge un raport juridic concret”1. Așadar, esențial pentru analiza
raportului contractual este determinare voințelor părților contractante. De asemenea, sub
aspectul drepturilor și obligațiilor părților interesează și efectele pe care actul juridic încheiat
între părți le produc asupra acestora.
Din perspectiva dreptului consumului, contractul care dă naștere raporturilor juridice
dintre profesionist și consumator, denumit contract de consumație, prezintă mai multe
particularități față de viziunea clasică dezvoltată de dreptul civil.
Legiuitorul național includea la punctul 14 din Anexa la Codul consumului, o
definiție a contractului încheiat cu consumatorii ca fiind “actul încheiat între comerciant și
consumatori, inclusiv certificatele de garanție, bonurile de comandă, facturile,bonurile de
livrare, biletele, tichetele care conțin stipulări sau referiri la condițiile generale
prestabilite”. Apreciem că definiția legislativă nu poate fi reținută deoarece reprezintă mai
mult o exemplificare a acelor înscrisuri care reprezintă contracte de consumație, ceea ce ar
însemna suprapunerea noțiunii de contract peste cea de înscris în sens material, ceea ce se
îndepărtează de opiniile exprimate în doctrină referitoare la natura juridică a contractului de
consumație.
Cu privire la natura juridică a contractului de consumație nu există un punct de vedere
unitar, astfel:
a) într-o opinie se apreciază că acesta nu este un act juridic, ci un regim juridic
legal aplicabil unor raporturi comerciale concrete2. Se apreciază așadar că prin contractul
de consumație se înțelege o instituție juridică care nu este supusă voinței părților, ceea ce face
ca el să fie total diferit de contractul clasic. În această opinie, deși între consumator și
profesionist este încheiat și un contract de fond (vânzare-cumpărare, împrumut etc.),
contractul de consumație este distinct de acesta, creat prin efectul normelor imperative ale
dreptului consumației.
b) într-o altă opinie s-a apreciat că pentru identificarea corectă a naturii juridice
a contractului de consumație trebuie ținut cont de prevederile art. 1177 Cod civil
potrivit căruia ”contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și în
completare dispozițiilor Codului civil”.
Rezultă așadar că în această concepție contractul de consumație este în fond un
contract însă afectat de un regim juridic special, deoarece sintagma ”contract de consumație”
nu are o existență de sine stătătoare, odată ce analiza raporturilor profesionist-consumator nu
se poate face în lipsa existenței unui contract de fond.

Concluzionând, apreciem că cea de-a doua opinie surprinde cel mai bine natura
contractului de consumație, acesta putând fi definit ca acel contract special încheiat între un
profesionist și un consumator căruia i se aplică dispozițiile speciale în materie.

1
Gabriel Boroi, Carla Alexandra-Anghelescu, Curs de drept civil. Parte generală, ediția a 2-a revizuită și
adăugită, ed. Hamangiu, București, 2012, pag. 109.
2
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 43.
 II. PRINCIPIILE CONTRACTULUI DE CONSUMAȚIE:

Originea de drept francez a dreptului consumului a determinat și principalele direcții

urmărite de acesta, respectiv: libertatea contractuală, egalitatea voințelor contractante și
fraternitatea contractuală3.

a) Principiul libertății contractuale:

În materia dreptului consumului, raporturile dintre consumatori și profesioniști se
caracterizează printr-o libertate contractuală atipică, respectiv o libertate restrânsă la
contractare și libertate nelimitată la denunțare.
Cu alte cuvinte, din perspectiva profesionistului, la încheierea contractului libertatea
stabilirii termenilor contractuali nu poate fi nelimitată, având în vedere caracterul special al
normelor de dreptul consumului care protejează consumatorul de eventualele abuzuri.
În dreptul consumației există, din perspectiva consumatorului, mai multă libertate
pentru a întrerupe formarea contractului sau pentru a ieși din raporturile contractuale, în
funcție de prevederile speciale în materie.

b) Principiul egalității contractuale:

Teoria clasică a dreptului civil stabilește că părțile se află de fiecare dată pe poziții de
eglitate juridică. În dreptul consumului o astfel de regulă nu poate fi împărtășită, deoarece
consumatorul este de fiecare dată, pe o poziție inferioară din punct de vedere economic sau
informațional față de profesionist.
Astfel, egalitatea voințelor părților contractante nu poate fi prezumată în dreptul
consumului, astfel cum este în dreptul civil, ci ea va trebui ”căutată”, însemnând că prin
ansamblul de norme care impun obligații suplimentare în sarcina profesionistului în faza
precontractuală, se urmărește recuperarea decalajului informațional dintre părți.

c) Principiul fraternității contractuale (affectio contractus)

Principiul fraternității contractuale are la bază principiul general al bunei-credință,
recunoscut prin art. 14 C.civ., în sensul că în etapa formării contractului, colaborarea dintre
părți trebuie să se facă cu deplină bună-credință pentru ca rezultatul să fie în acord cu
necesitățile fiecăreia dintre acestea și pentru ca părțile să poată previziona întinderea
obligațiilor acestora rezultate din contract. De altfel, obligația de bună-credință în această
etapă semnifică și „căutarea de către cele două părți de soluții într-un spirit pozitiv de
înțelegere, aceasta neîmpiedicând însă negocierea forte riguroasă, excluzând însă
negocierile de fațadă”4.
Prin acest principiu se impune părților o colaborare în faza formării contractului,
întemeiată pe principiile solidarismului5 și echilibrului contractual, care trebuie să se
manifeste așadar și în etapa precontractuală.

III. PARTICULARITĂȚI PRIVIND CONSIMȚĂMÂNTUL ÎN FORMAREA

CONTRACTULUI DE CONSUMAȚIEI

3
Pentru o dezvoltare asupra principiilor contratului de consumație, a se vedea Anca Nicoleta Gheorghe,
Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 44.
4
Marius Floare, Buna și reaua-credință în negocierea și executarea contractelor de drept comun, Ed. Universul
Juridic, București, 2015, pag. 175.
5
Juanita Goicovici, „Moralizarea contemporană a raporturilor contractuale – privire specială asupra dreptului
consumației” în „Consumerismul contractual”, coordonată de Paul Vasilescu, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2006, pag. 155.
 În materia dreptului consumului formarea consimțământului primește valențe noi,
având în vedere lipsa de cunoștințe a consumatorului și necesitatea protecției acestuia prin
instituirea unor mecanisme specifice.
Doctrina clasică de drept civil stabilește că acordul de voințe ar trebui dat numai cu
privire la aspectele esențiale ale încheierii contractului, astfel cum rezultă din prevederile art.
1182 alin. 2 Cod civil care stabilește că este suficient ca părțile să se pună de acord asupra
elementelor esențiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi
convenite ulterior, ori încredințează determinarea acestora unei alte persoane.
Contrar acestei viziuni, în dreptul consumului, consimțământul la încheierea
contractului de consumație trebuie să fie dat cu privire la toate elementele contractului. O
astfel de soluție are în vedere prezumția de lipsă de informare a consumatorului, astfel că
ulterior îndeplinirii de către profesionist a obligațiilor precontractuale, consumatorul va trebui
să-și exprime acordul cu privire la toate clauzele contractuale. Legiuitorul de dreptul
consumului apreciază așadar că toate elementele contractului de consumație sunt „esențiale”
din perspectiva consumatorului.

O altă particularitate se referă la formarea consimțământului consumatorului, care nu

reprezintă un moment unic, echivalent cu cel al semnării contractului, ci se face în mod
progresiv.
Se apreciază că pentru consumator consimțământul începe să se formeze de la primul
contact cu profesionistul în care își manifestă intenția de a intra în negocieri pentru încheierea
contractului. Întreaga periodă precontractuală contribuie la construirea consimțământului dat
de consumator, instituindu-se astfel un timp de reflecție prealabilă în care profesionistul
trebuie să ofere toate informațiile necesare, iar consumatorul are posibilitatea de a solicita și
asistență de specialitate în vederea înțelegerii pe deplin a termenilor contractuali. În legislația
franceză timpul de reflecție este obligatoriu și reprezint un interval între 10 și 30 de zile 6.
Legiuitorul român nu a instituit un termen minim în acest sens, deși s-au instituit prevederi,
precum pct. 1 lit. g) din Anexa nr. 1 la Legea nr. 289/2004 (în prezent abrogată) care
stabilește că printre clauzele minimale obligatorii pe care un contract de credit de consum
trebuie să le conțină, este și indicarea unui termen eventual de reflectare.
Semnare contractului de consum reprezintă doar formarea provizorie7 a
consimțământului, chiar dacă acesta a fost dat cu privire la toate elementele contractului.
Ulterior momentului semnării contractului, consumatorul are dreptul de retractare a
consimțământului8, în interiorul unui termen de reflecție ulterioară, respectiv intervalul de
timp începând cu data semnării contractului în care consumatorul se poate retrage din
contractul încheiat fără a exista o încălcare a obligațiilor de către profesionist.
În legislația română timpul de reflecție ulterioară și-a găsit afirmarea legislativă, spre
exemplu, în OG 130/2000 privind protecția consumatorilor la încheierea și executarea
contractelor la distanță:
- 10 zile pentru toate categoriile de contracte încheiate la distanță;
- 14 zile pentru contractele privind serviciile financiare. Acest termen a fost preluat și
în OUG 50/2010 privind contractele de credit.
De asemenea, OG 106/1999 privind contractele încheiate în afara spațiilor comerciale
a stabilit un termen de retragere de 7 zile.
În prezent, OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor
încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative,
reglementează un termen de retragere de 14 zile aplicabil consumatorului care dorește să se
6
Juanita Goicovici, Formare progresivă a contractului, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, pag. 281.
7
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 48.
8
Ibidem 6, pag. 284
retragă dintr-un contract la distanţă sau dintr-un contract în afara spaţiilor comerciale, fără a
fi nevoit să justifice decizia de retragere. Termenul de retragere de 14 zile se extinde la 30 de
zile pentru contractele încheiate în contextul vizitelor nesolicitate efectuate de un profesionist
la domiciliul unui consumator sau al deplasărilor organizate de un profesionist cu scopul sau
efectul de a promova sau a vinde bunuri consumatorilor, în scopul protejării intereselor
legitime ale consumatorilor în ceea ce priveşte practicile comerciale sau de vânzare agresive
sau înşelătoare.

IV. OBLIGAȚIILE PRECONTRACTUALE DE INFORMARE, CONSILIERE

ȘI SECURITATE.

Încheierea contractului presupune exprimarea unui consimțământ neviciat și liber,

astfel că fiecare parte trebuie să cunoască toate împrejurările referitoare la actul juridic ce se
dorește a fi încheiat.
Potrivit art. 38 C.consum., statul încurajează folosirea de programe menite să asigure
consumatorilor o informare și o educare corespunzătoare în vederea unei alegeri corecte.
Scopul urmărit este protejarea consumatorilor la achiziționarea de produse și servicii, precum
și protejarea interesului public general împoriva publicității înșelătoare, a consecințelor
negative ale publicității.

1. Obligația de informare și educare a consumatorilor

Dezechilibrul contractual între comercianți și consumatori are o natură

informațională.
Formarea competențelor în domeniul protecției consumatorului și a mediului trebuie
realizate în cadrul programului de învățământ astfel că în programele de educare trebuie
incluse aspecte privind legislația referitoare la protecția consumatorilor, riscurile produselor,
etichetarea produselor, practicile comerciale ale producătorilor etc (art. 40 – 41 C.cons.).
Obligația de informare presupune comunicarea către contractant a tuturor
cunoștințelor care sunt necesare exprimării unui consimțămând valabil la încheierea
contractului dar și la executarea obligațiilor.
Profesionistul trebuie să comunice consumatorului informațiile referitoare la
identititatea comerciantului, clauzele contractuale, caracteristicile produselor și serviciilor,
riscurile, modurile de întrebuințare etc.
Consumatorii trebuie să fie informați și cu privire la riscurile la care sunt supuși prin
folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.
Toate informațiile trebuie prezentate în limba română astfel încât consumatorul să
aibă posibilitatea de a le cunoaște, să fie vizibile, lizibile și inscripționate într-un mod care să
nu permită ștergerea lor. Nu este exlusă informarea și în alte limbi.
Obligația profesionistului de informare a consumatorului nu poate fi înlăturată prin
invocarea secretului profesional sau comercial.
Actele normative care reglementează protecția consumatorilor nu prevăd sancțiuni
specifice astfel că se poate recurge la soluțiile din dreptul comun în materia consimțământului
viciat (eroare, dol); dolul se realizează printr-o omisiune (dol prin reticență) adică prin
necomunicarea unor informații, nefiind exclus și dolul sub forma unei acțiuni spre exemplu,
prin oferirea cu bună-știință a unor documente care nu reflectă realitatea.

Obligaţia de informare a băncilor în cazul creditelor acordate în franci elvețieni

 Cum soluțiile propuse în ultima perioadă cu privire la contractele de credit în franci
elvețieni constau în invocarea fie a impreviziuni, fie a Legii 193/2000 privind clauzele
abuzive, scopul prezentului studiu9 este de a schița un alt temei de drept pentru astfel de
cereri de chemare în judecată, respectiv invocarea unei cauze de nulitate relativă ca urmare a
vicierii consimțământului.
Premisa de la care plecăm este aceea a consumatorului profan care nu deține
cunoștiințele necesare pentru a lua o decizie în cunoștință de cauză10.
Instituirea obligației de informare este consecința firească a faptului că banca este
partea cea mai experimentată în domeniul financiar și totodată cea mai activă în definirea
conținutului contractului11.
Obligația de informare presupune comunicarea către consumator a tuturor
informațiilor cu scopul exprimării unui consmițământ valabil la încheierea contractului și
la executarea obligațiilor asumate12.
Prin OUG nr. 52/2016 se reglementează expres obligația creditorilor de a organiza
cel puțin anual, activități de informare și educare a consumatorilor, punându-se accent în
special pe specificul creditelor ipotecare și pe situația acelor consumatori care au în
perspectivă contractarea pentru prima dată a unui astfel de credit.
Directiva 2008/48/CE prevede ca banca este obligata sa furnizeze informații
precontractuale unui client care intentioneaza sa contracteze un credit, inainte ca acesta sa
semneze contractul, astfel incat clientul sa poata lua o decizie in cunostinta de cauza.
Modificarea adusă de OUG nr. 52/2016 o reprezintă necesitatea prezentării
informațiilor cu privire la efectele pe care le-ar produce asupra costului creditului variațiile
cursului de schimb sau alte riscuri specifice, astfel cum sunt variația indicelui de referință sau
scăderea propriilor venituri.
Informațiile oferite consumatorilor devin tot mai precise în cazul prevăzut de art.8,
respectiv acelea oferite pe hârtie sau în formă electronică.
Informațiile prealabile se constituie practic într-o ofertă de credit, pe care
consumatorul trebuie să o evalueze exact, în vederea formării consimțământului său avizat.
Pe lângă informarea, completă, creditorii trebuie să ofere și explicații detaliate cu privire la
aspectele învederate consumatorilor, astfel încât să se substituie unor reali consultanți de
credit, orientați spre satisfacerea nevoilor împrumutaților.
De asemenea, spre deosebire de obligația de negociere, care în opinia noastră rămâne
la stadiul de acordare a posibilității de negociere, informarea trebuie să fie efectivă, să ofere
consumatorului posibilitatea reală de a se găsi pe poziție de egalitate juridică față de creditor
la momentul semnării contractului. Astfel, în cadrul posibilității de informare se regăsesc și
cerințele de formă privind redactarea contractelor de credit.

9
Conferința de drept bancar ”Creditul bancar în monedă străină:evoluții economice, legislative și
jurisprudențiale, Timișoara 26-27 martie 2015, organizatori Facultatea de Drept din cadrul Universității de Vest
din Timișoara, Asociația Europeană pentru Drept bancar și Financiar – România, studiul prezentat: Obligaţia de
informare a băncilor în cazul creditelor în valută http://evenimente.juridice.ro/2015/03/creditul-bancar-in-
moneda-straina-evolutii-economice-legislative-si-jurisprudentiale-26-27-martie-2015.html
10
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, Dreptul consumației, Ed. Hamangiu,
București, 2012, p. 63.
11
Lavinia Elena Smarandache, Contextul apariției și aportul OUG nr. 50/2010 în materia obligației profesionale
de informare, Revista Română de Dreptul Afacerilor, nr. 3/2011, p. 103
12
Dan Chirică, Obligația de informare și efectele ei în faza precontractuală a vânzării-cumpărării, Revista de
Drept Comercial nr. 7-8/1999, p. 51 și urm.
 De asemenea, actul normativ modifică art. 30 al OUG nr. 50/2010 prin instituirea
obligațiilor de evaluare a bonității consumatorului din perspectiva posibilității viitoare de
rambursare raportată la variația cursului de schimb și rata dobânzii. Este o dovadă
suplimentară că preocuparea legiuitorului se îndreaptă spre conștientizarea efectelor negative
ale variației cursului valutar.

Sursele normative ale obligației de informare

Astfel,
OG 21/1992 privind protecția consumatorilor:
• Art. 3 lit. b din: Dreptul consumatorilor de a fi informaţi complet, corect şi
precis asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât
decizia pe care o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine
nevoilor lor, precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori
• Art. 91 din Capitolul III intitulat Protecția intereselor economice ale
consumatorilor: ”În cazul serviciilor financiare, consumatorul are dreptul de a
fi informat în mod corect, încă din faza precontractuală, asupra tuturor
condițiilor contractuale”

Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului:

• Art. 5 Statul, prin autoritatea centrală cu atribuţii în domeniul protecţiei

consumatorilor, are drept obiective:
a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un
produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea să le
prejudicieze viaţa, sănătatea sau securitatea ori să le afecteze
drepturile şi interesele legitime;
• Art. 27 Consumatorii beneficiază de următoarele drepturi:
a) de a fi protejaţi împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de
a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea
sau securitatea ori să le aducă atingere drepturilor şi intereselor
legitime;
b) de a fi informaţi complet, corect şi precis, asupra caracteristicilor
esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care o
adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor,
precum şi de a fi educaţi în calitatea lor de consumatori;
d) de a fi despăgubiţi în mod real şi corespunzător pentru pagubele
generate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi serviciilor,
folosind în acest scop mijloace prevăzute de lege;
• Art. 38 Statul trebuie să realizeze şi să încurajeze folosirea de programe
menite să asigure consumatorilor o informare şi o educare
corespunzătoare, pentru a permite acestora să acţioneze în mod distinct, în
vederea unei alegeri corecte bazate pe o informare corespunzătoare asupra
bunurilor şi a serviciilor şi să fie cunoscători ai drepturilor şi
responsabilităţilor ce le revin.
• Art. 45 Consumatorii au dreptul de a fi informaţi, în mod complet, corect şi
precis, asupra caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, inclusiv a
serviciilor financiare oferite de către operatorii economici, astfel încât să aibă
posibilitatea de a face o alegere raţională între produsele şi serviciile
 oferite, în conformitate cu interesele lor economice şi de altă natură şi să fie în
măsură să le utilizeze, potrivit destinaţiei acestora, în deplină siguranţă şi
securitate.

Prin modalitatea de reglementare a obligației de informare contatăm puternica

intervenția leguitorului în favoarea clienților.
Așadar, nu există nici un dubiu - scopul este protejarea consimțământului
consumatorului, căci în această fază există un dezechilibru de natură informațională.

Nominalism versus valorism

Ambele noțiuni sunt legate de impreviziune, căci în timp ce nominalismulul, ceva mai
cunoscut, presupune conservarea unei unități monetare chiar dacă valoarea reală s-a
schimbat, dimpotrivă valorismul are menirea de a estompa consecințele trecerii timpului,
unitatea monetară fiind revalorizată la momentul plății prin raportare la puterei ei de
cumpărare13.
Ajungând în acest punct observăm că acordarea creditelor în valută nu este altceva
decât o indexare convențională prin care se urmărește menținerea în timp a valorii reale a
obligațiilor. Oare se poate susține că în cazul creditelor în franci elvețieni aveam de a face cu
o ”ancorare în realitatea materială”14 , metaforă folosită pentru a sugera scopul unei clauză de
indexare?
Dimpotrivă, observăm cu privire la creditele acordate în franci elvețieni că:
• motivația a fost de a se conserva valoric suma împrumutată
• francul elvețian nu este monedă de creditare, ci de raportare (de indexare)
În acest punct al analizei două întrebări se conturează:

Prima întrebare: Care sunt limitele în care vom aprecia ca fiind respectată obligația
de informare din perspectiva riscului valutar?
Răspunsul la această întrebare impune a se face o distincție esențială între:
• informarea cu privire la riscul valutar în sine
• evaluarea măsurii (limitelor) în care acest risc se va produce
În sprijinul necesității unei astfel de distincții cităm considerentele unei hotărâri
pronunțate de Curtea de Apel din Limoge la data de 9 februarie 2015 „Dacă într-adevăr
banca nu putea prevede iminenţa crizei financiare din 2008 la data acceptării ofertei de
credit, este mai puţin adevărat că riscul unei deprecieri a monedei euro în raport cu
francul elveţian nu putea fi evitat având în vedere diferenţele mari existente între
economiile zonei euro şi Elveţia, ţară bogată a cărei economie atrage capital”15.
Distincția cu alte cuvinte trebuie făcută între o mișcare a cursului normală și una
excesivă, iar din această perspectivă volatilitatea unei monede trebuie raportată la singurul
criteriu de referință obiectiv, anume posibilitățile consumatorului așa cum au fost evaluate
chiar de bancă la momentul acordării creditului.
CCR a statuat prin Decizia nr. 62/07.02.2017 că : „Opțiunea pentru un credit într-o
monedă străină este făcută conștient și cu bună-știință de către debitor, în considerarea
avantajelor pe care acest credit le oferea în comparație cu celelalte produse de creditare
oferite atât de creditor, cât și de alți furnizori de produse bancare (cost mai redus, acces la o
sumă mai mare de bani, posibilitatea de a-și realiza investiții mai substanțiale etc.)
Concomitent cu identificarea avantajelor acestui tip de credit, împrumutatul are posibilitatea

13
Ion Deleanu, Ficțiunile juridice, Ed. All Beck, București, 2005, p. 222
14
Ion Deleanu, op. cit., p. 226.
15
http://www.legavox.fr/blog/asr-avocats/emprunts-francs-suisses/type.php?id_theme=2895
de a identifica și dezavantajele lui, printre care riscul de a angaja o sumă mai mare de lei
pentru restituirea unui credit în valută comparativ cu cel în lei (dacă aceasta este moneda în
care obține principalele venituri)”.

A doua întrebare: consumatorii au fost protejați printr-o clauză similară de eventuala

creștere a obligațiilor lor?
Am putea spune că indexarea în funcție de CHF a rezolvat problema deprecierii, dar,
în schimb avem o supraapreciere a datoriei.
Prin raportarea la franci elvețieni ca și criteriu de valorizare considerăm că s-a ajuns la
deturnarea scopului inițial. Clauzele de indexare au fost considerate ”echitabile și utile,
oricând în timp” ele preîntâmpinând deprecierea.
Însă constatăm că prin creșterea cursului valutar s-a ajuns la valorizarea datoriei fără
nicio legătură cu ”realitatea materială”.
Se impune pentru atenuarea efectelor negative a se insera pentru menținerea
echilibrului contractual o clauză care să conserve și gradul de îndatorare al
împrumutaților.
În lipsa unei clauze care să atenueze efectele neprevăzute ale clauzei dein dexare se
impune a recunoaște necesitatea unei corecții de data aceasta nu convenționale (căci nu
există), ci legale ori judecătorești.
Un astfel de demers își găsește reazem în caracterul comutativ care presupune că
părțile cunosct întinderea prestațiilor la care se obligă și pot totodată aprecia că valoarea
acestora este echivalentă.

Distincție esențială
Trebuie făcută distincție între două categorii de împrumutați: împrumutați avertizați și
împrumutați neavertizați.
Calitatea de avertizat sau neavertizat depinde de un ansamblu de criterii, precum
experiența împrumutatului, cunoștințele sale financiare sau patrimoniul său. Aceste elemente
permit băncii să determine nivelul de competență al împrumutatului. Banca are obligația de a
distinge între cele două tipuri de împrumutați pentru a putea aplica procedurile necesare
corespunzătoare fiecărei categorii în parte.
La încheierea contractului de credit, banca are două obligații esențiale față de clientul
său: o obligație de informare și o obligație de avertizare.
Obligația de informare trebuie respectată față de toți debitorii, fie avertizați, fie
neavertizați și se realizează prin comunicarea către aceștia a unor informații exhaustive,
obiective și neutre cu privire la operațiunea în cauză și care să le permită înțelegerea
condițiilor creditului.
În schimb, obligația de avertizare trebuie respectată doar față de împrumutatul
neavertizat și obligă banca să-l avertizeze pe acesta asupra capacității financiare și mai ales
asupra riscului de îndatorare cauzat de credit. Obiectivul urmărit este de a permite
împrumutatului să măsoare posibilele consecințe nefaste ale împrumutului și să renunșe la
operațiune dacă aceasta pare riscantă.

Soluții pronunțate de instanțele franceze cu privire la nerespectarea obligației de

informare16:
• Prin hotărârea pronunţată la 9 februarie 2015, Curtea de Apel din Limoge a reținut că:

16
http://www.legavox.fr/blog/asr-avocats/emprunts-francs-suisses/type.php?id_theme=2895
 ”Asigurarea de stabilitate pe care se bazau argumentele împrumutului ascundea
pericolul iminent pe care îl presupunea în realitate pentru debitori riscul unei variaţii
bruşte şi importante a parităţii dintre moneda de cont în care era exprimat împrumutul şi
moneda de plată”.

”Banca nu a informat debitorul cu privire la acest risc care îi putea provoca supra-
îndatorarea şi pierderea patrimoniului său, a încălcat în mod evident obligaţia de
informare,informaţiile date în termeni care au o tonalitate liniştitoare nefiind de natură să
detrmine debitorul să conştientizeze suficient potenţialul pericolul al produsului complex
oferit de banc”.

”Această lipsă de informare este cu atât mai gravă cu cât împrumutul era acordat
unui particular care nu dispunea de surse de venit în ţara a cărei monedă fusese aleasă
pentru monedă de cont şi a cărui motivaţie nu era speculativă; scopul său era doar, la sfatul
promotorului care îi propusese o operaţiune la care nu s-ar fi gândit dacă nu ar fi fost
demarată de a-şi valoriza patrimoniul prin oportunitatea oferită de o legislaţie care
încurajează contribuabilii să investească în construirea de locuinţe prin avantaje fiscale”.

”Prejudiciul cauzat de nerespectarea de către creditor a obligaţiei de informare

constă în pierderea şansei pe care ar fi avut-o debitorul de a nu contracta şi de a evita
situaţia de îndatorare în care l-a adus tranzacţia care i-a fost propusă”.

• Prin hotărârea pronunţată la 20 ianuarie 2015, Tribunal de Înaltă Înstanţă din Paris
menţionează că:

” Este de necontestat faptul că furnizorul de credit, bancherul este obligat să informeze

debitorul cu privire la caracteristicile esenţiale ale împrumutului”

„Fiind vorba despre acordarea unui împrumut în franci elveţieni rambursabil în euro şi
destinat finanţării achiziţionării unui bun imobiliar în euro, banca era obligată să furnizeze
persoanelor fizice informaţii clare şi precise despre impactul fluctuaţiilor cursului de
schimb asupra rambursărilor lor astfel încât aceştia să poată accepta oferta în deplină
cunoştinţă de cauză.”;

• În hotărârea din 3 iunie 2014, Tribunalul de Înaltă Instanţă din Clermont-Ferrand a

recunoscut răspunderea băncii creditoare reţinând nelegalitatea clauzei de indexare a
cursului de schimb euro/franc elveţian.

Tribunalul a reţinut în speță că utilizarea francului elveţian are un caracter artificial şi

virtual şi că economia creditului rezultă din euro, având în vedere faptul că părţile îşi au
domiciliul în Franţa, că imobilul achiziţionat este în Franţa, că rambursarea se efectuează în
Franţa şi că fondurile nu au trecut niciodată prin Elveţia.

Drept urmare, nulitatea clauzei de indexare trebuie să se pronunţe, creditul trebuie să fie
considerat ca fiind contractat definitiv pentru suma în euro prevăzută la început şi banca
trebuie să ramburseze debitorilor orice sumă percepută dincolo de ratele lunare, adică atât
taxa de conversie, cât şi cheltuielile de schimb percepute.
 În fine, apreciem ca fiind relevantă din perspectiva subiectului interpretarea oferită
Directivei 2008/48/CE privind contractele de credit pentru consumatori prin Hotărârea
Curții de Justiție a Uniunii Europene din 18 decembrie 2014, în sensul că

• incumbă creditorului obligația de a face dovada executării corecte și depline a

obligațiilor precontractuale de informare și verificare a bonității
• nu este suficientă includerea unei clauze standard în contract pentru ca instanța
să considere recunoașterea de către consumator a executării depline și corecte
a obligațiilor precontractuale care incumbă creditorului
• cu privire la evaluarea bonității consumatorului poate să fie efectuată doar pe
baza informațiilor declarate de acesta din urmă, fără realizarea unui control
efectiv al acestor informații prin intermediul altor elemente, Curtea constată
că directiva conferă o marjă de apreciere creditorului pentru a stabili
dacă informațiile de care dispune sunt sau nu sunt suficiente pentru a
atesta bonitatea consumatorului și dacă este necesară o verificare prin
intermediul altor elemente. Astfel, creditorul poate, în funcție de
împrejurările speței, fie să se mulțumească cu informațiile care îi sunt
furnizate de consumator, fie să considere că este necesar să obțină
confirmarea acestor informații (un control al informațiilor furnizate)
Cum din directivă nu reiese că evaluarea situației financiare și a nevoilor
consumatorului trebuie efectuată înainte de furnizarea explicațiilor
corespunzătoare. Nu există, în principiu, o legătură între aceste două obligații
precontractuale. Creditorul este, așadar, în măsură să dea consumatorului
explicații, fără a fi obligat să evalueze, în prealabil, bonitatea acestuia. Cu
toate acestea, creditorul trebuie să țină seama de evaluarea bonității
consumatorului, în măsura în care această evaluare impune o adaptare a
explicațiilor furnizate.
• Curtea precizează că obligațiile de informare trebuie, ca urmare a însuși
caracterului lor precontractual, să fie îndeplinite anterior semnării contractului
de credit, având în vedere că explicațiile nu trebuie în mod necesar să fie
furnizate într-un document specific, ci pot fi date verbal de creditor în
cursul unei întrevederi. Curtea amintește însă că forma în care explicațiile
trebuie furnizate consumatorului intră sub incidența dreptului național.

Sancțiunea neîndeplinirii obligației de informare

Încercând să identificăm eventuale sancțiuni pentru nerespectarea obligației de
informare trebuie să ne întoarcea la scopul instituirii acesteia – protejarea consimțământului
consumatorului, exprimarea unei voințe neviciate, condiții în care ne aflăm pe tărâmul dolului
prin omisiunea de a se comunica informațiile necesare (dol prin reticență).

2. Obligația de consiliere

Profesionistul trebuie să furnizeze și alte elemente decât cele de informare astfel încât
consumatorul să aprecieze în deplină cunoștință de cauză că bunul sau serviciul corespunde
nevoilor sale.
Obligația de consiliere este văzută ca o completare față de obligația de informare,
aceasta din urmă trebuind să fie îndeplinită oricând.
Consilierea se justifică prin aceea că un consumator are nevoie nu numai de informații
ci și de sfaturi, adică părerea unui specialist.
 Cum obligația de consiliere este o obligație de orientare a alegerii clientului aceasta
trebuie efectuată cu prudență, în limite rezonabile.
Apreciem însă că, spre deosebire de obligația de informare, care trebuie îndeplinită în
toate cazurile, obligația de consiliere trebuie să fie îndeplinită doar în cazurile în care fie
există o cerere a consumatorului în acest sens, fie atunci când circumstanțele specifice ale
negocierii o impun.
Obligația de consiliere17 în cazul creditelor încheiate în monedă străină :
Obligația de consiliere este uneori văzută ca fiind diferită de obligația de informare,
întrucât cea dintâi preupune o judecată de valoare, în timp ce secunda implică doar
comunicarea unor informații stricte menite a permite clientului să ia decizia pe care o crede
de cuvință18.
Oare în momentul în care angajatul băncii constatând că respectivul client nu se
califică pentru un anumit credit în lei sau în valută , nu a realizat o consiliere?
Este adevărat că inclusiv în jurisprudența franceză s-a statuat principiul neamestecului
bancherului în treburile împrumutatului, obligația sa limitându-se doar la a-l avertiza asupra
riscurilor, dar acest principiu trebuie aplicat atât timp cât chiar banca l-a respectat, în caz
contrar cu atât mai mult se impune a reține răspunderea ei.
În situațiile în care reprezentantul băncii a îndemnat și oferit respectivul credit în CHF
implicit a realizat o consiliere, caz în care cele două obligații (informare și consiliere) sunt
inseparabile, obligația de consiliere înglobând-o pe cea de informare, o astfel de interpretare
desprinzându-se din textile de lege citate la începutul articolului care urmăresc să ofere
consumatorilor posibilitatea unei alegeri raționale și fără a li se prejudicia drepturile și
interesele legitime, printre care și cele economice. Consilierea nu se confundă în acest caz cu
serviciile de serviciile de consultanță, activitate permisă băncilor conform art. 18 alin. 1 lit. i)
din O.U.G. nr. 99/2006 doar în sfera afacerilor comerciale.

3. Obligația de securitate a produselor

În dreptul consumului un loc important în ocupă securitatea cumpărătorului.

Obligația de securitate a profesionistului are un caracter continuu, aceasta începând
din momentul punerii pe piață a produsului, adică înainte de contractarea acestuia, continuând
cu faza formării, cât și a executării contractului.
Potrivit art. 9 C. con., sunt interzise importul, fabricația, distribuția precum și
comercializarea produselor falsificate, ori contrafăcute, periculoase sau care pot afecta viația,
sănătatea sau securitatea consumatorilor.
Orice agent economic este obligat să aducă pe piață numai produse sigure, obligație
care privește inclusiv ambalajele produselor.
Este interzisă comercializarea produselor neînsoțite de documentația obligatorie
prevăzută de lege prin care să se ateste că ele au fost testate și certificate.
Principalele acte normative în materie sunt:
- Legea nr. 245/2004 privind securitatea generală a produselor;
- Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte;
- OG 97/2001 privind reglementarea producție, circulației și comercializării
alimentelor;

17
Cu privire la acest subiect a se vedea Juanita Goicovici, Dreptul consumației, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca,
2006, p. 32 și urm.
18
Dan Chirică, op. cit., p. 51
 V. PARTICULARITĂȚI PRIVIND ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR LA
DISTANȚĂ:

Principalul act normativ în materie este OUG nr. 130/2000 privind protecția
consumatorilor la încheierea și executarea contractelor la distanță.

Contractul la distanță este contractul de furnizare de produse sau servicii încheiat

între un comerciant și un consumator, în cadrul unui sistem de vânzare organizat de către
profesionist, care utilizează în mod exclusiv, înainte și la încheierea acestui contract, una sau
mai multe tehnici de comunicație la distanță.

Legislația stabilește un minim de informații pe care profesionistul are obligația de a le

prezenta consumatorului anterior încheierii contractului, dar și după acest moment. Spre
exemplu:
- identitatea și adresa sa;
- caracteristicile essentiale ale produsului sau serviciului;
- prețul/tariful;
- cheltuielile ocazionate cu livrarea;
- modalități de plată, de livrare sau de prestare;
- dreptul la denunțarea unilaterală a contractului;

Informațiile trebuie să fie complete, corecte și precise și să releve fără echivoc scopul
său commercial, clar, ușor de înțeles.
De asemenea, profesionistul este obligat să ofere consumatorilor în scris sau pe alt
suport durabil informațiile minime către consumator.

Momentul încheierii contractului la distanță este momentul primirii mesajului

de confirmare de către consumator, referitor la comanda sa. Astfel, mesajul de
confirmare are rolul de acceptare a ofertei de a contracta a consumatorului.
Profesionistul trebuie să își îndeplinească obligațiile contractuale în termen de cel
mult 30 de zile de la data transmiterii comenzii de către consumator.

VI. FORȚA CONTRACTUALĂ A UNOR DOCUMENTE PUBLICITARE19

În concepția clasică a formării contractului numai conținutul ofertei urmată de

acceptare era în măsură să contureze obiectul contractului; există o tendință în sensul unei
lărgiri a clauzelor contractului prin includerea și a mesajului publicitar atât timp cât acesta din
urmă a fost ferm, precis și complet astfel încât a determinat consumatorul să contracteze în
condițiile specificate; este o consecință a solidarismului contractual care valorifică principiul
coerenței cu sine însuși, adică regula potrivit căreia nimănui nu îi este permis să se contrazică
pe sine în acțiunile sale, astfel că emitentul unui mesaj publicitar ferm și precis nu se poate
exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat destinatarului mesajului printr-un
comportament contradictoriu ulterior.
Principiul coerenței nu este altceva decât o prelungire a celebrului principiu nemo
auditur propriam turpitudem allegans.

19
Pentru dezvoltarea acestei opinii, a se vedea Juanita Goicovici, op. cit., pag. 51-69.
 Principiul coerenței este preluat din dreptul anglo-saxon (estoppel) unde partea care
prin susținerile formulate în cursul procesului își neagă propria conduită intervenită într-un
moment din trecut este oprită să acționeze și să se apere pe acest motiv.
Coerența descrie norma potrivit căreia cel ce adoptă un comportament contrar
atitudinii sau susținerilor sale anterioare este de rea-credință întrucât încalcă încrederea
legitimă a celorce li s-a adresat.
Încrederea destinatarului este elementul central care impune reprimarea acestui tip de
conduită.
Cu titlu de soluții jurisprudențiale care au făcut aplicarea principiului coerenței:
- în materia contractului de transport (afacerea Chronopost) Curtea de Casație
franceză a reținut că a fost încălcată buna-credință de comerciantul care în mesajele
publicitare anunța că este un specialist al transportului rapid și sigur, însă ulterior invocă o
clauză de exonerare de orice răspundere în caz de livrare cu întârziere (Decizia din 22
noiembrie 1996);
- s-a reținut răspunderea pentru prejudiciul cauzat cumpărătorului, vânzătorului unui
aparat pentru imprimarea cecurilor, care garantase în ofertele de publicitate că cecurile astfel
imprimate nu puteau fi falsificate; în speță, societatea cumpărătoare fusese prejudiciată ca
urmare a două astfel de falsuri (Curtea de Casație franceză, Decizia din 17 iunie 1997);
- Curtea de Apel din Paris nu a luat în considerare termenele de livrare specificate în
oferta unei societăți de mesagerie în condițiile în care aceasta anunța în alte documente
publicitare livrarea în 24 de ore a bunurilor încredințate oriunde în Franța (Decizia din 29
ianuarie 1997).
O întrebare firească se pune în legătură cu condițiile în care mesajul publicitar face
sau nu parte din conținutul ofertei. Nu orice material publicitar face parte integrantă din
contract și atrage răspunderea contractuală a emitentului în caz de neîndeplinire a respectivei
promisiuni.
Între publicitate și ofertă trebuie să existe o linie de demarcație clară.
Una din spețele importante în chestiunea documentelor publicitare (speța așa-zisă a
„spațiului verde”) este în măsură să lămurească anumite aspecte.
În speță, soții G au achiziționat prin act autentic de la agenția imobiliară P o parcelă
de teren pentru construit, lăsându-se atrași de faptul că în pliantele publicitare primite de la
societatea vânzătoare însoțite de fotografii, respectiva parcelă era mărginită la o extremitate
de o porțiune de spațiu verde. Respectiva fâșie de pajiște a fost cea care a convins soții G să
achiziționeze respectivul teren, în viziunea cumpărătorilor casa în care familia urma să
locuiască și să își crească copiii era o casă mărginită cu o porțiune de pajiște.
Ulterior încheierii contractului soții G au constatat că fâșia de verdeață fusese alipită,
topografic de către agenția imobiliară la terenul vecin neachiziționat la acel moment de vreun
alt cumpărător.
Acțiunea soților G a fost întemeiată pe conținutul unor documente
”extracontractuale”, astfel că șansele de câștig păreau a fi destul de mici având în vedere că
porțiunea de verdeață nu avea o valoare economică de sine stătătoare și nici în cuprinsul
contractului de vânzare-cumpărare nu se făcuse trimitere la vreo obligație a vânzătorului de a
preda terenul însoțit de o zonă de pajiște.
Este limpede că soții și-au format consimțământul exclusiv în virtutea imaginii
sugerate în pliant astfel că dacă ar fi știut că adevărul topografic este altul opțiunea s-ar fi
îndreptat către un alt teren sau altă agenție imobiliară.
Analiza se face prin raportare la momentul formării contractului astfel că avem de-a
face cu un consimțământ viciat. Constatarea nulității absolute nu le profita soților G întrucât
nu-și doreau repunerea în situația anterioară, ei fiind mulțumiți de amplasamentul terenului și
de preț astfel că opțiunea lor este în sensul obligării societății vânzătoare la executarea a ceea
ce au promis prin pliante, respectiv predarea terenului însoțit de fâșia de verdeață.
Din punct de vedere tehnic a obliga vânzătoarea la dezmembrarea a fâșiei cu pajiștea
și predarea către soții G ar fi presupus constatarea unei asemenea obligații în contractul de
vânzare-cumpărare, însă nimeni nu poate fi obligat să execute obligații pe care nu și le-a
asumat liber,în acel moment fiind de neimaginat o răspundere contractuală bazată pe
documente extracontractuale.
Pe de altă parte, nici invocarea obligației precontractuale de informare sau consiliere
nu erau soluții dat fiind setul limitat de remedii pentru neexecutarea acestora, respectiv ori
desființarea contractului însoțită de plata unor despăguburi sau menținerea contractului cu
consecința obligării societății vânzătoare la plata unor daune interese.
Se observă așadar că punctul nevralgic al rezolvării speței îl constituie introducerea în
sfera contractului a informațiilor cuprinse în documentul publicitar ceea ce ar face ca
obligația transferării ”spațiului verde” să nu fie o creație a judecătorului, ci o obligație
asumată voluntar de vânzătoare printr-o veritabilă clauză contractuală, însă această veritabilă
clauză nu figura în cuprinsul ofertei, ci în textul însoțit de imagini a pliantelor publicitare,
aceasta din urmă prin natura lor fiind documente extracontractuale, respectiv mesaje
publicitare iar nu înscrisuri constatatoare ale voinței părților.
În final, instanța obligă societatea vânzătoare la predarea conformă a terenului însoțită
de fâșia de pajiște litigioasă (Curtea de Casație din Franța, Camera a III-a civilă, Decizia din
17 iulie 1997).
Raționamentul instanței franceze este relativ simplu, recunoscând apartenența
anumitor mesaje publicitare la corpul convenției având ca finalitate recunoașterea unei
obligații de conformitate în sarcina profesionistului.
Introducerea de instanța de judecată a unor documente publicitare într-o ofertă are ca
efect nașterea unor obligații de conformitate. Nu orice text publicitar poate să capete acest
sens, ci numai dacă mesajul este suficient de ferm pecis și detaliat. Este important ca
documentele publicitare să fi fost transmise co-contractantului în mod direct, indiferent de
suport, publicitatea prin mass-media sau prin intermediul afișelor neputând avea o valoare
contractuală. Documentul publicitar trebui să fi exercitat o influență decisivă la formarea
voinței celeilalte părți.
Concluzionând, documentele publicitare pot avea forță contractuală, în condițiile în
care mesajul este neechivoc, exprimat într-un limbaj clar și inteligibil, iar acesta este
determinant pentru exprimarea voinței consumatorului.

VII. DREPTURILE CONSUMATORILOR LA ÎNCHEIEREA

CONTRACTELOR.

Legea acordă anumite drepturi speciale uneia dintre părților contractante, respectiv
consumatorilor, cele mai multe dintre acestea regăsindu-se în OG nr. 21/1992 sau în Codul
consumului.
Orice informație privind pachetele de servicii turistice, prețurile acestora, contractele
de credit pentru consum trebuie să conțină indicații corecte și clare care să nu permită
interpretări echivoce ale acestora (art. 76 C. cons.).
Clauzele contractuale neclare se interpretează în favoarea consumatorului (art. 77
C.cons.).
Orice contract încheiat între comerciant și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau
prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea
cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate (art. 75 C.cons.).
 Se interzice comercianților stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu
consumatorii. O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi
considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează,
în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru
dezemnificativ între drepturile și obligațiile părților (art. 78 și art. 79 C.cons.).
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul
dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influențeze natura ei,
cum ar fi contractele preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de
comercianți pe piața produsului sau a serviciului respectiv (art. 80 C.cons.).
Faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a
fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor legale pentru restul
contractului în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost
prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză preformulată a
fost negociată direct cu consumatorul este de datoria lui să prezinte probe în acest sens (art.
81 C.cons.).
Contractul trebuie să stipuleze cu caractere mari și în imediata vecinătate a locului
rezervat pentru semnătura consumatorului, clauza expresă despre dreptul de denunțare
unilaterală a contractului după caz, precum și numele și adresa comerciantului față de care
consumatorul poate să își exercite acest drept (art. 82 C.cons.).
Comerciantul este obligat să remită consumatorului un exemplar din contractul
încheiat și să poată proba acest lucru în fața organelor de control(art. 83 C.cons.).
Dreptul consumatorului la denunțarea sau rezilierea contractului nu poate fi anulat sau
restrâns de nici o clauză contractuală sau înțelegere între părți, în cazurile prevăzute de lege,
aceasta fiind considerată nulă de drept. Drepturile părților referitoare la o justă despăgubire
nu vor fi afectate în cazul denunțării unilaterale (art. 84 C.cons.).
 GARANȚIA CONVENȚIONALĂ

Se impune și o analiză a clauzelor de amenajare a garanției convenționale oferită

consumatorilor de către profesionist, prin stipulații contractuale concrete. Garanția convențională
nu poate fi decât mai profitabilă consumatorului decât garanțiile legale, o astfel de garanție
obligându-l pe profesionist mai mult decât o face legea, cum ar fi spre exemplu cazul în care
profesionistul se obligă să ofere cumpărătorului o garanție pe o perioadă mult mai mare decât cea
legală.

Astfel de clauze de garanție contractuală nu pot să vizeze suprimarea oricărui interes al

garanției pentru consumator, caz în care ar fi apreciată drept abuzivă, cum ar fi clauza prin care
se înlătură dreptul consumatorului la repararea bunului sau clauza prin care profesionistul se
exonerează de garanția legală, oferind doar garanția contractuală. Garanția contractuală nu este o
simplă amenajare a garanției legale.

În dreptul intern, obligația de garanție a fost instituită inițial prin Legea nr. 449/2003
privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora.

Conform art. 2 lit. e), garanția este definită ca „orice angajament asumat de vânzător sau
producător faţă de consumator, fără solicitarea unor costuri suplimentare, de restituire a
preţului plătit de consumator, de reparare sau de înlocuire a produsului cumpărat, dacă acesta
nu corespunde condiţiilor enunţate în declaraţiile referitoare la garanţie sau în publicitatea
aferentă”. Garanţia este obligatorie din punct de vedere juridic pentru ofertant, în condiţiile
specificate în declaraţiile referitoare la garanţie şi în publicitatea aferentă. Aceasta trebuie să
cuprindă menţiuni cu privire la drepturile conferite prin lege consumatorului şi să ateste în mod
clar că aceste drepturi nu sunt afectate prin garanţia oferită. Garanţia trebuie să precizeze
elementele de identificare a produsului, termenul de garanţie, durata medie de utilizare,
modalităţile de asigurare a garanţiei - întreţinere, reparare, înlocuire şi termenul de realizare a
acestora, inclusiv denumirea şi adresa vânzătorului şi ale unităţii specializate de service și să fie
redactată în termeni simpli şi uşor de înţeles.

În prezent, reglementarea garanției comerciale se regăsește la art. 2 pct. 12 din OUG nr.
140/2021 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de bunuri: „orice
angajament din partea garantului faţă de consumator, prevăzut în certificatul de garanţie sau în
publicitatea disponibilă în momentul sau înaintea încheierii contractului, în plus faţă de
obligaţiile legale care îi revin vânzătorului referitoare la garanţia de conformitate, de a
rambursa preţul plătit sau de a înlocui, a repara sau a întreţine bunurile în orice mod, în cazul
în care acestea nu corespund specificaţiilor sau oricărei alte cerinţe care nu este legată de
conformitate;”

Conform art. 9 din Lege, răspunderea vânzătorului este angajată dacă lipsa de
conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului. După expirarea
acestui termen, consumatorii pot pretinde remedierea sau înlocuirea produselor care nu pot fi
folosite în scopul pentru care au fost realizate ca urmare a unor vicii ascunse apărute în cadrul
duratei medii de utilizare, în condiţiile legii.

Consumatorul trebuie să informeze vânzătorul despre lipsa de conformitate în termen de

două luni de la data la care a constatat-o. În caz de neconformitate, consumatorul are dreptul de a
beneficia de aducerea în conformitate a bunurilor, de a beneficia de o reducere proporţională a
preţului sau de a obţine încetarea contractului în condiţiile prevăzute la prezentul articol. Pentru
ca bunurile să fie aduse în conformitate, consumatorul poate opta între reparaţie şi înlocuire, cu
excepţia cazului în care măsura corectivă aleasă ar fi imposibilă sau, în comparaţie cu cealaltă
măsură corectivă disponibilă, ar impune vânzătorului costuri care ar fi disproportionate (art. 11
alin. 2 din Lege).

Conform art. 10 alin. 1 din Lege, până la proba contrară, lipsa de conformitate apărută în
termen de un an de la livrarea produsului se prezumă că a existat la momentul livrării acestuia,
cu excepţia cazurilor în care prezumţia este incompatibilă cu natura produsului sau a lipsei de
conformitate.
 RĂSPUNDEREA PROFESIONISTULUI PENTRU PRODUSE DEFECTE

Noțiunea de răspundere, indiferent de temeiul acesteia, reprezintă obligația de a suporta

consecințele nerespectării unor reguli de conduită, obligație ce incumbă autorului faptei contrare
acestor reguli. Răspunderea reprezintă cadrul juridic de realizare pentru sancțiune1.

Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport de
obligații, în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta
sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.

Importanţa reglementării unei astfel de răspunderi care plasează în centru ideea de

securitate a produselor intrate în circulaţie, precum şi a studiului aprofundat a mecanismului prin
care se angajează răspunderea producătorului şi a persoanelor asimilate acestuia se justifică în
primul rând prin faptul că, într-o societate modernă şi democratică, protecţia consumatorului a
devenit o componentă esenţială a întregului sistem de protecţie socială. Mai mult decât atât,
dreptul consumatorului la protecţia sănătăţii şi securităţii sale reprezintă un principiu
constituţional comunitar, calitatea de consumator fiind considerată de către forurile comunitare
ca o nouă formă de cetăţenie. Dezvoltându-se iniţial în cadrul literaturii de specialitate şi în
jurisprudenţă, pe cale pretoriană, mecanismul răspunderii producătorului pentru produsele
defectuoase a pătruns în cele din urmă şi în legislaţie făcându-se resimţită tot mai acut nevoia
creării la nivel european a unui regim juridic uniform care să aibă ca scop reglementarea unui tip
de control şi a unor standarde de exigenţă asupra fabricanţilor, importatorilor şi distribuitorilor de
produse periculoase pentru oameni.

Obiectul de analiză al acestei cercetări pătrunde în ordinea juridică europeană o dată cu

adoptarea Directivei CEE nr. 374/1985 după îndelungi negocieri şi dezbateri, directivă care, fără
a conţine o reglementare exhaustivă cu privire la răspunderea producătorului pentru produsele cu
defect, reprezintă fundamentul unei noi ramuri a dreptului comunitar, cel al protecţiei
consumatorului. Aceasta este considerată în doctrină a fi prima imixtiune de anvergură a
legiuitorului european în domeniul dreptului civil.

1
Pentru o analiză extensivă a acestui subiect, a se vedea: Țucă Maria-Adriana, Răspunderea producătorului pentru
produsele cu defect, disponibil pe https://drept.unibuc.ro/dyn_doc/publicatii/revista-stiintifica/raspunderea-
producatorului-pentru-produsele-cu-defect.pdf
 În România, legiferarea în acest domeniu a avut o istorie lungă şi marcată de sinuozităţi.
Primul pas în acest sens a fost făcut prin adoptarea de către Guvern a Ordonanţei nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor. În prezent, prevederile Directivei sunt transpuse în dreptul
român prin Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de
produsele cu defecte.

S-a apreciat în literatura de specialitate că Directiva, şi astfel şi legea română de

transpunere, ar configura o răspundere de tipul al treilea, fără a se preciza natura civilă delictuală
sau contractuală. Acest fapt poate fi motivat prin renunţarea la instituţiile tradiţionale în materie
de răspundere ca rezultat al melanjului dintre sistemele de drept anglo-saxon şi romano-
germanic, melanj pe care îl regăsim în fiecare instituţie reglementată în Directivă.

Într-o altă opinie, mecanismul răspunderii, obiectul analizei noastre, a fost calificat ca
aparţinând dreptului consumaţiei, având un particularism insurmontabil şi consacrând o
răspundere semiobiectivă semi-subiectivă.

În ceea ce priveşte interacţiunea dintre mecanismul de răspundere prevăzut în Directivă şi

alte forme de răspundere consacrate în dreptul naţional al statelor, art. 9 din Lege nu exclude
posibilitatea victimei de a pretinde despăgubiri în temeiul răspunderii contractuale sau
extracontractuale, ori al unui alt regim de răspundere existent. Astfel, se subliniază caracterul
complementar şi facultativ al mecanismului, victima fiind singura îndreptăţită să aleagă între
modalitatea cea mai potrivită pentru repararea prejudiciului suferit, fără însă, a putea combina
regimuri diferite de răspundere.

Persoanele ținute să răspundă:

Potrivit art. 3 din Lege, cel în sarcina căruia cade răspunderea este producătorul. Astfel,
în sensul prevederilor din Lege, producătorul este, în general, orice profesionist care procură o
materie primă şi o comercializează; cel care îşi înscrie pe produs numele, marca sau alt semn
distinctiv; cel care importă în Uniunea Europeană în vederea comercializării, fiind introduşi în
această categorie atât fabricanţii produsului finit (în întregime sau a unei părţi componente), cât
şi fabricanţii de materii prime.
 Dacă producătorul, aşa cum a fost definit prin Lege nu poate fi identificat, răspunderea
cade în sarcina fiecărui furnizor care nu reuşeşte să comunice în timp rezonabil consumatorului
prejudiciat datele de identificare a producătorului sau a persoanei care i-a furnizat produsul.

Fabricarea sau distribuirea produsului defectuos trebuie să fie efectuată în cadrul unei
activităţi profesionale, respectiv a unei activităţi cu scop lucrativ, motiv pentru care punerea pe
piaţă a produsului reprezintă o condiţie esenţială a răspunderii.

Conform art. 2 alin. 1 lit. a, pct. 5, se instituie o ordine de chemare la răspundere, în

sensul că răspunderea distribuitorilor şi importatorilor va fi angajată numai în situaţia în care
producătorul nu va putea fi identificat, răspunderea acestuia fiind prioritară şi numai în subsidiar
intermediarii vor putea fi traşi la răspundere.

Produsele pentru care operează răspunderea:

Dispoziţiile art. 2 alin. 1 lit. b din Lege definesc produsele pentru care operează
răspunderea ca fiind orice bunuri mobile, chiar şi cele încorporate în alte bunuri mobile ori
imobile (prin destinaţie, dar mobile prin natura lor). Aria de cuprindere este foarte generoasă
incluzând şi bunuri precum energia electrică, medicamentele, elemente sau produse ale corpului
uman, fiind excluse însă serviciile şi persoanele.

Obiectul protecţiei juridice îl reprezintă securitatea şi dreptul la sănătate al

consumatorului, care este susceptibil de a fi încălcat prin producerea şi apoi comercializarea unui
produs cu defectuos. Legea defineşte produsul cu defect în art. 2 alin.1 lit. d (corespunzător art. 6
din Directivă) considerându-l a fi produsul care nu conferă siguranţa şi securitatea la care se
aşteaptă în mod legitim o persoană având în vedere momentul punerii în circulaţie a produsului,
precum şi prezentarea şi modul de utilizare a acestuia.

Defectuozitatea, ca element de fapt obiectiv, fără a fi rezultatul vreunei acţiuni sau

omisiuni culpabile a celui care va răspunde, este foarte diferită de defectul din cadrul
mecanismului garanţiei contra viciilor ascunse. Viciul ascuns din această ultimă materie priveşte
exclusiv imposibilitatea totală sau parţială a întrebuinţării produsului conform destinaţiei
atribuite, pe când defectul din materia răspunderii pentru produsele defectuoase are în vedere
securitatea generală a consumatorilor, fiind indiferent dacă produsul mai poate sau nu să fie
întrebuinţat conform destinaţiei sale. Astfel, defectul afectează mai degrabă siguranţa
persoanelor şi a bunurilor şi mai puţin lucrul în materialitatea lui şi poate consta în orice
deficienţă a produsului, viciu de fabricaţie, defect de concepţie ori simplul fapt că produsul nu
oferă siguranţa la care persoana este îndreptăţită să se aştepte.

Simpla existenţă a defectului produsului demonstrează încălcarea obligaţiei de securitate

a producătorului sau furnizorului, angajând răspunderea acestora. În plus, din analiza cauzelor
exoneratoare de răspundere reiese că, din momentul cauzării prejudiciului, se activează o
prezumţie relativă împotriva producătorului potrivit căreia bunul pus în circulaţie a fost defect,
astfel victima este scutită de a face proba anteriorităţii defectului punerii în circulaţie a
produsului. Ea nu este, însă, scutită de dovada pagubei, a defectului precum şi a raportului de
cauzalitate dintre defect şi pagubă.

Cauze exoneratoare de răspundere:

Articolul 7 din Lege reglementează cauzele care înlătură răspunderea producătorului,

antamând probleme precum activitatea de producere, punerea în circulaţie, defectul cauzator de
prejudicii, relevanţa culpei concurente a victimei, precum şi situaţii obiective care exonerează de
răspundere:

• Producătorul nu a pus în circulaţie produsul. Legea îl exonerează pe producătorul

care face dovada că nu el a fost cel care a pus în circulaţie produsul. Momentul
punerii în circulaţie este acela care face ca riscul prejudicierii să se transforme
într-unul efectiv. De aceea, punerea în circulaţie trebuie să fie făcută voluntar, cu
consimţământul producătorului. Dacă acesta dovedeşte că bunul a fost sustras ori
că l-a predat în alte scopuri (situaţia în care bunul este predat spre distrugere,
testare, ori este abandonat ca deşeu, spre exemplu), nu va mai răspunde pentru
daunele provocate de defectele acestuia.
• Apariţia ulterioară punerii în circulaţie a defectului ori inexistenţa defectului la
acel moment din cauze neimputabile producătorului. Din interpretarea art. 7 alin 1
lit. b reiese faptul că existenţa defectului se prezumă la data punerii în circulaţie a
bunului şi că producătorul este cel care trebuie să facă dovada că defectul nu
exista la acea dată sau că a apărut ulterior.
• Produsul nu a fost destinat vânzării sau oricărei alte forme de distribuţie. Analiza
acestei cauze ne conduce la concluzia că răspunderea este activată numai pentru
produsele destinate pieţei, nu şi pentru cele destinate cercetării, consumului
propriu sau cele realizate ocazional. Astfel, după cum s-a apreciat în doctrină,
răspunderea poate exista numai în cadrul profesioniştilor şi pentru activităţile lor
profesionale. Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în cadrul unui recurs în
interpretare, a nuanţat concluzia de mai sus, considerând că nu se impune
exonerarea de răspundere a unui spital public pentru produsele fabricate sau
utilizate de acesta în situaţia în care sunt defectuoase, întrucât finanţarea din
fonduri publice nu răpeşte fabricării în sine a produselor caracterul economic şi
profesional.
• Defectul se datorează respectării unor obligaţii impuse de autorităţi. În situaţia în
care autorităţile restrâng libertatea de decizie a producătorului prin norme
imperative obligându-l să adopte anumite soluţii tehnice, iar acestea se dovedesc
cauzatoare de prejudicii, este înlăturată răspunderea producătorului.
• Defectul se datorează nerespectării de către consumator a instrucţiunilor de
utilizare furnizate de către producător în documentele tehnice însoţitoare,
demonstrate prin expertiză tehnică de specialitate. Când în lanţul cauzal intervine
fapta culpabilă a victimei care nu a întrebuinţat produsul potrivit instrucţiunilor
ataşate, răspunderea este înlăturată, respectându-se astfel tradiţia dreptului
continental civil, unde culpa victimei exonerează de răspundere. În ceea ce
priveşte exonerarea producătorului pentru fapta exclusivă a terţului, întâlnim o
aplicaţie în Lege, art. 7 alin. 2, care stipulează excluderea producătorului de
componente de la răspundere dacă defectul e imputabil proiectării greşite a
ansamblului în care acesta a fost montat sau instrucţiunilor date de producătorul
produsului destinat consumatorului.
• Defectul se datorează riscului de dezvoltare. Această cauză de exonerare a făcut
obiectul multor dezbateri, atât în momentul adoptării Directivei, cât şi după
pătrunderea ei în legislaţiile naţionale, dând naştere unor dispute care opuneau
sprijinirea progresului tehnic şi ştiinţific într-un mediu concurenţial şi
competiţional lipsei de protecţie a victimei. Sintagma folosită pentru a sintetiza
 ceea ce descrie art. 7 alin.1 lit. e a fost îndelung criticată, întrucât limitele
cunoştinelor umane la momentul punerii în circulaţie a bunului au făcut
indecelabil defectul, iar nu riscul, apreciindu-se că, în realitate, ar fi vorba de un
tip special de defect. Astfel, cauza priveşte un defect existent la momentul punerii
acestuia în circulaţie, dar care a fost imposibil de detectat de către producător.
Criteriul în aprecierea acestor circumstanţe îl reprezintă stadiul atins de
cunoştinţele ştiinţifice şi tehnice din acel moment.

Mecanismul de răspundere pentru prejudiciile cauzate de produsele defectuoase, aşa cum

a fost gândit, poate părea la prima vedere extrem de inechitabil şi sever pentru cel responsabil,
având în vedere fundamentul acestuia - faptul că este antrenat în lipsa dovedirii culpei
producătorului şi că victima trebuie doar să probeze prejudiciul şi raportul de cauzalitate dintre
acesta şi defectul produsului. Aşa cum a fost afirmat în doctrina de specialitate, scopul, însă, al
Directivei nu a fost acela de a-l împovăra în plus pe producător. De aceea, mecanismul este
condiţionat de un termen de decădere prevăzut în art. 11 de 10 ani de la data la care
produsul a fost pus în circulaţie, instituit din considerente echitabile în ceea ce îl priveşte pe
producător. Stingerea dreptului material la acţiune după îndeplinirea celor 10 ani face ca orice
cerere de chemare în judecată pe acest temei să fie respinsă, fiind indiferent dacă acţiunea este
formulată în termenul de prescripţie de 3 ani reglementat tot prin art. 11. Acest termen de
prescripţie începe să curgă de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit sa aibă
cunoştinţă de existenţa pagubei, a defectului precum şi a identităţii producătorului.
 OBLIGAȚIA DE CONFORMITATE

Conturarea unei obligații de conformitate este consecința efectelor limitate a soluțiilor

tradiționale, respectiv garanția pentru vicii ascunse sau viciilor de consimțământ1.

Spre exemplu, în cazul defectelor estetice, respectiv urmare a livrării unui bun ulterior
încheierii unui contract între profesionist și consumator a unui aparat electrocasnic, dar care
prezintă câteva zgârieturi minore sau livrarea unui mobilier căruia îi lipsește un accesoriu minor,
de o valoare foarte mică, invocarea garanției pentru vicii ascunse nu ar fi o soluție în primul rând
din cauza valorii mici a imperfecțiunii estetice, cât și a neîntrunirii condițiilor pentru funcționarea
garanției, odată ce respectivul defect nu afectează însăși folosința lucrului.

De asemenea, nici obligația de securitate nu poate constitui temei pentru solicitările

consumatorului, deoarece invocare acesteia presupune periculozitatea bunului pentru sănătatea,
integritatea fizică sau a bunurilor unei persoane.

În foarte multe situații, nemulțumirea consumatorului la momentul livrării bunului este

urmare a unei discrepanțe între caracteristicile bunului dorit de el, așa cum au fost indicate expres
în contract și cele ale bunului efectiv predat de către profesionist (o altă culoare, lipsa unor detalii
tehnice, etc.), ceea ce dă dreptul consumatorului să invoce neexecutarea obligației de conformitate.

Or, așteptarea consumatorului de a i se livra un bun lipsit de orice imperfecțiune este pe

deplin justificată, motiv pentru care obligația de predare (livrare) conformă își justifică existența
în comparația cu obligația de livrare din dreptul civil, căci din perspectiva protecției
consumatorului și cele mai mici neajunsuri pot constitui motiv de refuz al primirii bunului sau de
invocare a neexecutării contractului de către profesionist.

În dreptul consumului, conformitatea bunului or a serviciului contractat este apreciată în raport

cu ”așteptările legitime ale consumatorului”, fapt ce denotă două accepțiuni:

• Calitatea bunului sau a serviciului este așteptată de consumator în baza unor specificații
contractuale exprese (conformitate contractuală).

1
Juanita Goicovici, op. cit., pag. 63
 • Așteptările consumatorului cu privire la bun, astfel cum ele sunt legitimate de reglementări
legale în vigoare (conformitate normativă).

Normarea a fost concepută ca o contrapondere la reglementarea legală punitivă. Deși inițial

normarea (standardizarea) comunitară era limitată la anumite bunuri, în prezent privește toate
bunurile de consum, noile tehnologii și servicii. În esență, normativizarea reprezintă un set amplu
de norme (standardizare). Norma este un document tehnic care poate fi obținut pentru fiecare
produs de la organismul național de normare; importanţa sa rezidă parţial în încrederea cu care
simbolul normei (spre exemplu, CE) este investit de consumatori. Competitivitatea este dublată de
garanţia de securitate şi de calitatea pe care standardizarea o aduce.

În analiza conformității unei livrări se impune o verificare atentă a specificațiilor

contractuale, astfel că simplele preferințe de culoare, dimensiuni, specificații tehnice, etc. nu vor
constitui un criteriu al predării conforme, decât dacă aceste preferințe au fost convenite cu
profesionistul. Cu privire la absența unui instrument constatator al preferințelor clientului,
jurisprudența franceză apreciază că în măsura în care s-ar admite să se aibă în vedere și
specificațiile subînțelese ori implicite sau cele convenite verbal s-ar ajunge la un arbitrariu
din partea consumatorului. Tocmai din aceste motive s-a reținut că existența unei obligații de
conformitate doar în cazul stipulațiilor contractuale exprese stabilite în scris.

Carența de conformitate trebuie semnalată chiar în momentul livrării, prin refuzul de

primire a bunului. În caz de primire a bunului deși acesta prezintă deficiențe de conformitate,
instanțele franceze au apreciat că manifestarea de voință a consumatorului a fost în sensul
renunțării la acțiunea în justiție pentru invocarea neîndeplinirii obligației de conformitate.

În caz de neconformitate a unui bun preluat de către consumator, acesta are la dispoziție
fie rezoluțiunea contractului pentru neexecutarea obligației de livrare conformă, fie o acțiune în
executarea silită a obligației de predare conformă.

Atunci întrebarea logică ar fi: ce aduce în plus obligația de conformitate? Răspunsul a fost
dat de teoria doctrinei franceze, în sensul că aceasta oferă o soluție suplimentară, aceea a
revendicării bunului în patrimoniul vânzătorului, întrucât, în ipoteza livrării neconforme,
aceasta echivalează cu predarea altui bun decât cel a cărui proprietate a fost dobândită de
consumator la momentul încheierii contractului. De asemenea, s-au reținut următoarele:
 • Proprietatea bunurilor de gen din cauza fungibilității și consumtibilității este o
pseudoproprietate, mai fragilă în comparație cu proprietatea bunurilor individual
determinate.
• Revendicarea pe temeiul neconformității livrării a bunului de gen este posibilă,
identificarea acesteia în patrimoniul vânzătorului urmând să aibă loc pe baza
specificațiilor inserate în contract.
• Acest tip de revendicare este sui generis.
• Avantajul acestei soluții suplimentare este acela că acțiunea este imprescriptibilă

Obligație de conformitate vs. viciu de consimțământ:

S-a pus în discuție în ce măsură neconformitatea și vicierea consimțământului pot coexista

în aceeași speță în cazul în care așteptările legitime ale cumpărătorului în legătură cu anumite
proprietăți ale bunului nu se regăsesc în realitate la momentul livrării acestuia.

La prima vedere răspunsul este unul negativ căci eroarea viciu de consimțământ și obligația
de livrare nu se suprapun.

Luând ca exemplu cazul mașinii de imprimat cecuri în care furnizorul anunțase că este
infailibilă sau cel al achiziționării unui teren pe considerentul că acesta se mărginește pe o latură
cu un spațiu verde, inexistent în realitate, nu putem susține că consumatorul poate invoca fie viciul
de consimțământ al erorii/dolului, fie neîndeplinirea obligației de livrare/predare, odată ce vicierea
consimțământului se analizează pe terenul formării contractului, în timp de obligația de livrare se
află în etapa efectelor contractului. Totodată regimul lor juridic este diferit, căci conformitatea
încearcă să se folosească de mecanismul revendicării (imprescriptibilă), atât timp cât se are în
vedere că livrarea unui bun neconform cu stipulațiile exprese contractuale este de fapt livrarea unui
alt bun decât cel al cărui proprietar a devenit cumpărătorul la momentul contractării.

Trebuie avut în vedere că dreptul consumului nu înlătură, ci dublează reglementările

tradiționale în încercarea de a oferi consumatorului o opțiune pertinentă. Consumatorul poate
invoca neconformitate pe tărâmul dreptului consumului, dar tot atât de bine poate opta pentru
remediile erorii sau dolului, invocând ca temei de drept dispozițiile Codului civil. Aceste acțiuni,
chiar dacă fac parte din ramuri de drept distincte nu se exclud a priori, ci pot coabita până la
alegerea uneia dintre acestea de către consumator.

O analiză între obligația de conformitate și răspunderea producătorului pentru produsele

cu defecte ne-ar conduce la concluzia că această carență de conformitate are o sferă mai largă de
aplicare dacă avem în vedere că privește și deficiențele estetice, indiferent de valoarea lor, cât și
în cazul în care bunul comandat nu corespunde cu cel livrat, dar, pe de altă parte, trebuie observate
și condițiile mai suple de invocare a răspunderii profesionistului, în sensul că regimul
conformității este permisiv, nefiindu-i aplicabile condițiile clasice privind dovedirea existenței și
întinderii prejudiciului, raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, fapta ilicită și culpa

profesionistului.
 CLAUZELE DE NON-RESPONSABILITATE

În analizarea naturii juridice a unor astfel de clauze vom pleca de la o speță, respectiv de
la cazul exploatării unei parcări, pe ale cărei tichete remise clienților se menționează că
profesionistul își declină orice responsabilitate atât în caz de furt al obeictelor lăsate în autoturisme,
cât și de furt al autovehiculelor.

În ce măsură aceste clauze pot produce efecte juridice?

- Prin această clauză de non-responsabilitate, debitorul asumându-și o obligație, înțelege

să-și decline orice responsabilitate în caz de neexecutare a ei. În materie contractuală, o astfel de
clauză este valabilă în măsura în care nu este interzisă expres prin lege, respectiv nu este abuzivă,
având în vedere că în acest caz contractul devine aproape întotdeauna aleatoriu.

- Menționându-se că cel ce exploata parcarea nu este responsabil în caz de furt, implicit nu

este obligat să supravegheze bunul în cauză, nefiind deci astfel ținut de o obligație de pază. Această
clauză este valabilă în măsura în care nu înlătură în acest mod o obligație fundamentală din
contract. Așadar, clauza nu ar produce efecte în cazul în care obligația de pază a profesionstului ar
fi una esențială a contractului.

Elementele esențiale ale convenției sunt apanajul legiuitorului neputând fi înlăturată de

părțile la respectivul contract numit. Elementele de natura contractului sunt prevăzute de lege în
cazul convențiilor numite, ca elemente reziduale, supletive, astfel că o clauză expresă convenită
de părți le poate modifica ori înlătura.

Clauzele de amenajare a conținutului obligațiilor intervin așadar pe palierul elementelor

naturale ale contractului.

Clauzele de amenajare a responsabilității debitorului (în sensul înlăturării acesteia) se

limitează la a se indica faptul că debitorul nu va fi responsabil și nu va datora daune interese în caz
de neexecutare, executare tardivă ori necorespunzătoare a obligației. Interesul practic în
delimitarea noțiunilor îl consituie acela de a stabili dacă în prezența unei clauze de non-
responsabilitate, respectiva clauză acoperă toate gradele culpei comise de debitor, or doar greșeala
gravă (culpa lata).
 VÂNZAREA DE CONSUMAȚIE

Astfel cum arătat anterior, una din operațiunile prin intermediul căreia consumatorul intră
în raportul juridic cu profesionistul este cumpărarea de bunuri. În dinamica relațiilor specifice
dreptului consumului, cel mai important dintre contractele încheiate între profesionist și
consumator este vânzarea de consumație, având în vedere multitudinea de astfel de contracte
încheiate, precum și efectele pe care le creează. Deși în doctrină s-a exprimat opinia conform căreia
deoarece contractul de vânzare cumpărare este reglementat în principal de Codul civil, acesta va
constitui dreptul comun al vânzării de consumație, urmând ca normele să se completeze cu
dispozițiile speciale ale protecției consumatorilor1, apreciem criticabilă o astfel de opinie raportat
la specificul contractului de consumație, astfel că dreptul comun va fi reprezentat de prevederile
legale speciale în materie, completate cu cele ale dreptului civil.
Vânzarea de consumație poate fi definită plecând de la definiția clasică prezentată de
normele de drept civil ca fiind contractul prin care profesionistul, în calitate de vânzător,
transmite sau, după caz, se obligă să transmită consumatorului, în calitate de cumpărător,
proprietatea asupra unuia sau mai multor bunuri în schimbul unui preț pe care consumatorul se
obligă să îl plătească și cu respectarea dispozițiilor legale speciale în materie.
Specificul vânzării de consumație rezultă din categoria de subiecți de drept între care se
formează raportul juridic, respectiv profesionistul și consumatorul, ceea ce determină aplicarea
unor dispoziții speciale în vederea protecției celui din urmă. Operațiunea nu va fi așadar una
clasică, odată ce libertarea contractuală nu mai poate fi exprimată în aceleașii limite.
I. Particularitățile vânzării de consumație:
În concret, vânzarea de consumație este o varietate a contractului de vânzare-cumpărare,
astfel cum ar mai fi, spre exemplu, vânzarea imobiliară, vânzarea unei moșteniri, etc 2. O astfel de
calificare prezintă importanță în vedere identificării sediului materiei, respectiv dreptul comun
aplicabil acestor raporturi juridice. În principal, vânzarea de consumație este reglementată de
dispozițiile OUG nr. 140/2021 privind anumite aspecte referitoare la contractele de vânzare de
bunuri3, împreună cu alte acte normative incidente, respectiv Legea nr. 296/2004, OG nr. 99/2000
privind comercializarea produselor și serviciilor de piață, OG nr. 21/1992.
1. Formarea contractului de vânzare de consumație:

1
Anca Nicoleta Gheorghe, Camelia Spasici, Dana Simona Arjoca, op. cit., pag. 206
2
Idem 1, pag. 217
3
Inițial, reglementarea acestora aspecte esențiale privind vânzarea de consumație s-au regăsit în Legea nr. 449/2003
care a transpus în dreptul intern Directiva 1999/44/CE Parlamentului European și a Consiliului din 25 mai 1999
privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum și garanțiile conexe.
 Astfel cum am arătat, părțile contractului de vânzare de consumație sunt vânzătorul
profesionist și cumpărătorul consumator.
OUG nr. 140/2021 definește vânzătorul ca fiind orice persoană fizică sau juridică,
indiferent dacă este publică sau privată, care, în legătură cu contractele reglementate de
prezenta ordonanţă de urgenţă, acţionează, inclusiv prin intermediul unei alte persoane care
acţionează în numele respectivei persoane fizice sau juridice sau în contul acesteia, în scopuri
ce ţin de activitatea comercială, industrială, artizanală sau profesională a persoanei respective.
Așadar, profesionist poate fi atât persoana juridică însă și o persoană fizică în măsura în
care aceasta acționează în interiorul unui scop profesional, respectiv dacă este o persoană fizică
autorizată să desfășoare o anumită activitate, sau în cazul în care desfășoară o activitate de comerț
cu caracter permanent în scopul obținerii unui profit.
Cumpărătorul consumator este definit ca fiind orice persoană fizică care, în legătură cu
contractele reglementate de prezenta ordonanţă de urgenţă, acţionează în scopuri care se află
în afara activităţii comerciale, industriale, artizanale sau profesionale a persoanei respective.
Evident că obiectul contractului de vânzare de consumație îl va reprezenta un bun, pe care
legiuitorul îl reglementează ca fiind orice obiect corporabil mobil, inclusiv cele cu elemente
digitale, precum și apa, gazul şi energia electrică atunci când sunt puse în vânzare în volum
limitat sau în cantitate fixă.
În acest sens, sunt asimilate produselor și bunurile achiziționate în temeiul unui contract
de vânzare de produse ce urmează a fi fabricate sau prelucrate. Așadar, materia dreptului
consumului nu interzice vânzarea unui bun viitor, în condițiile în care caracteristicile acestuia sunt
în mod clar și expres prevăzute în contract.
În schimb legiuitorul nu asimilează produselor care fac obiectul reglementării:
suportul material care serveşte exclusiv ca suport al conţinutului digital, bunurile vândute în cadrul
procedurii de executare silită (de asemenea, fiind vorba despre un cadru juridic special de vânzare,
care exclude răspunderea persoanei care organizează această operațiune), bunurile vândute pe baza
unui contract de vânzare de bunuri de ocazie ca urmare a unei licitații publice (pentru același
motiv).
Sub aspectul îndeplinirii obligației de informare precontractuală, vânzătorul trebuie să
informeze consumatorii cu privire la prețul final al produsului și să le ofere în prealabil toate
informațiile și documentele tehnice care trebuie să însoțească respectivul produs. În cazul
bunurilor cu elemente digitale, vânzătorul se asigură că consumatorul este informat cu privire la
actualizări şi că îi sunt furnizate actualizări, inclusiv actualizări de securitate, care sunt necesare
pentru a menţine conformitatea acelor bunuri pe parcursul unor perioade de timp.
De asemenea, este interzisă condiționarea vânzării unui produs către consumator de
achiziționarea unei cantități minime impuse sau de cumpărarea concomitentă a altui produs sau
serviciu. Prin excepție, nu sunt apreciate ca fiind vânzări condiționate: vânzările la un preț global
pentru acele produs care constituie un ansamblu și pentru produse identice preambalate oferite
într-un ambalaj colectiv, cu condiția ca fiecare produs să poată fi achiziționat și separat la prețul
practicat și să existe o informare a consumatorului cu privire la această posibilitate, vânzările de
produse în loturi sau ambalaje consacrate de uzanțele comerciale și de nevoile de consum.
Profesionistului nu îi este permis să practice vânzarea forțată, respectiv să expedieze un
produs sau să presteze un serviciu către un consumator în lipsa unei comenzi prealabile ferme din
partea acestuia.
Se apreciază că nu sunt vânzări forțate ofertele efectuate în scopuri filantropice, caz în care
acesta trebuie să fie însoțit de documente pe care să fie inscripționată în mod clar și vizibil
mențiunea că destinatarul nu are nicio obligația de a plăti sau de a returna produsul.
În cazul în care consumatorul solicită cumpărarea unui produs sau prestarea unui serviciu
din oferta profesionistului, acestuia din urmă îi este interzis să refuze fără un motiv justificat
operațiunea.
Vânzătorul va răspunde față de cumpărător în temeiul obligației de conformitate, a
obligației de garanție și a obligației de securitate, conform reglementărilor legale în vigoare și a
prevederilor din contractul încheiat, în cazul în care acestea sunt mai benefice pentru consumator.
2. Prețurile și tarifele vânzării de consumație:
Profesionistul are obligația de a indica prețul de vânzare practicat și prețul pe unitatea de
măsură pentru produsul oferit spre vânzare în rețeaua de distribuție. Obligația este una esențială
pentru că voința consumatorului cu privire la vânzare se formează în principal în raport de prețul
practicat. Prețul pe unitate de măsura este necesar a fi indicat pentru a exista posibilitatea reală a
consumatorului de a compara mai multe produse similare ca și caracteristici.
Prețurile produselor, în condițiile indicate mai sus, se indică în mod vizibil, lizibil și fără
echivoc, prin marcare, etichetare sau afișare, pentru a fi respectate cerințele legale privind
informarea.
Profesioniștii au obligația de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale și să elibereze
bonuri fiscale cumpărătorilor, inclusiv în cazul în care acesta din urmă achită doar un avans pentru
produsul achiziționat. În toate cazurile, consumatorii au obligația corelativă de a păstra
documentele fiscale cel puțin până la momentul părăsirii spațiului comercial.
În ceea ce privește caracteristicile produsului, profesioniștii nu pot comercializa decât pe
acelea pe ale căror ambalaje se indică în mod vizibil, lizibil și fără echivoc dimensiunile sau
numărul de articole, cantitatea netă conținută, exprimată în unități de măsură recunoscute de
autoritățile naționale.
 De asemenea, în cazul în care consumatorul utilizează o bancnotă mai mare decât valoarea
prețului produsului la momentul plății în numerar, profesionistul nu poate plăti restul datorat decât
prin acordarea în numerar, iar nu, eventual, prin darea în plată a altui produs, indiferent de existența
acordului consumatorului în acest sens.
3. Condițiile vânzării produselor și serviciilor de piață:
Activitățile de vânzare a produselor sunt reglementate de OG nr. 99/2000 privind
comercializarea produselor și serviciilor de piață.
În conformitate cu prevederile legale, comerțul în zone publice se desfășoară în structuri
de vânzare cu sediu fix sau ambulant. Prin structură de vânzare se înțelege spațiul de desfășurare
a unuia sau mai multor exerciții comerciale.
Structurile de vânzare cu amănuntul și cele în care se prestează servicii de piață pot fi
deschise publicului în toate zilele săptămânii. Structurile de vânzare cu amănuntul din sectorul
alimentar nu pot fi închise mai mult de două zile consecutive, cu excepția unor cauze obiective de
nefuncționare.
Orarul de funcționare a acestor structuri se stabilește de către profesionist, cu respectarea
reglementărilor în vigoare privind liniștea și ordinea publică și în conformitate cu solicitările
autorităților administrației publice. Acesta trebuie afișat la intrarea în unitate, în mod vizibil din
exterior, profesionistul fiind obligat să respecte durata acestuia în toate cazurile.

II. Vânzările realizate în afara spațiilor comerciale:

Conform dispozițiilor art. 26 alin. 1 din OG nr. 21/1992, comercializarea produselor și
prestarea serviciilor se fac în locuri și spații autorizate, conform reglementărilor în vigoare. Cu
toate acestea, este posibilă și desfășurarea activităților de comercializare în afara spațiilor
autorizate.
Bineînțeles că operațiunea de vânzare realizată în afara spațiului special amenajat și
autorizat în acest sens creează posibilitatea unor practici abuzive ale profesionistului, odată ce
consumatorul nu ar mai beneficia de securitatea juridică oferită de structura de vânzare autorizată.
În vederea protecției intereselor economice ale consumatorului, încheierea contractelor de
vânzare de consumație în afara spațiilor comerciale a impus adoptarea unei reglementări speciale,
respectiv OUG nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu
profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, , care
implementează la nivel național Directiva nr. 2011/83/UE.
 1. Noțiunea de spațiu comercial și domeniul de aplicare al reglementării:
Potrivit legii, spațiul comercial reprezintă orice loc sau spațiu autorizat conform
reglementărilor legale în vigoare, folosit în mod obișnuit de comerciant în scopul desfășurării
activității pentru care a fost autorizat. Rezultă așadar că celelalte spații decât cele indicate intră în
categoria „spații în afara spațiilor comerciale”.
Conform dispozițiilor OUG nr. 34/2014 sunt supuse reglementărilor mai sus menționate,
contractele încheiate între un profesionist şi un consumator, inclusiv contractelor de furnizare a
unor servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau a unor servicii de acces şi
conectare la reţele publice de comunicaţii electronice, precum şi de livrare a unor echipamente
terminale care au legătură cu furnizarea serviciului, prin care consumatorul plăteşte sau se
angajează la plata preţului. Aceasta se aplică şi contractelor de furnizare a apei, gazelor, energiei
electrice sau încălzirii centralizate, inclusiv de către furnizorii publici, în măsura în care aceste
utilităţi sunt furnizate pe bază contractuală.
În acest sens, contracte încheiate în afara spațiilor comerciale sunt considerate acele
contracte :
a)încheiat în prezenţa fizică simultană a profesionistului şi a consumatorului, într-un loc
care nu este spaţiul comercial al profesionistului;
b)încheiat ca urmare a unei oferte din partea consumatorului în aceleaşi circumstanţe ca
cele menţionate la lit. a);
c)încheiat în spaţiile comerciale ale profesionistului sau prin orice mijloace de comunicare
la distanţă, imediat după ce consumatorul a fost abordat în mod personal şi individual, într-
un loc care nu este spaţiul comercial al profesionistului, în prezenţa fizică simultană a
acestuia şi a consumatorului;
d)încheiat în cursul unei deplasări organizate de profesionist cu scopul sau efectul de a
promova şi a vinde consumatorului produse sau servicii;
Potrivit prevederilor legale, protecția consumatorilor în astfel de contracte este necesară
pentru a preîntâmpinare o decizie nechibzuită, influențată de profesionist. În acest sens, legea
exclude protecția în situația în care vizita profesionistului a fost făcută la solicitarea
consumatorului.

Dispozițiile actului normativ nu se aplică următoarelor contracte :

a) de prestare a unor servicii sociale, printre care cele de cazare socială, de îngrijire a
copiilor şi de susţinere a familiilor şi a persoanelor aflate permanent sau temporar în nevoie,
inclusiv cele de îngrijire pe termen lung;
 b) având ca obiect serviciile de sănătate furnizate pacienţilor de către cadrele medicale
pentru evaluarea, menţinerea sau refacerea stării lor de sănătate, inclusiv prescrierea, eliberarea şi
furnizarea de medicamente şi dispozitive medicale, indiferent dacă acestea sunt sau nu furnizate
în cadrul unor unităţi medicale;
c) având ca obiect jocurile de noroc care implică mizarea pe un pot cu valoare pecuniară
în jocuri de noroc, inclusiv loterii, jocuri de cazinou şi tranzacţii de tipul pariurilor;
d) referitoare la servicii financiare;
e) pentru crearea, dobândirea sau transferul unui bun imobil sau al unor drepturi asupra
unui bun imobil;
f) având ca obiect construirea unor clădiri noi, transformarea substanţială a unor clădiri
existente şi închirierea de locuinţe în scopuri rezidenţiale;
g) având ca obiect pachetele, astfel cum sunt definite la art. 3 pct. 12 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2018 privind pachetele de servicii de călătorie şi serviciile de călătorie asociate,
precum şi pentru modificarea unor acte normative, cu excepţia art. 6 alin. (7), art. 8 alin. (2) şi (6),
art. 21 şi art. 22 care se aplică în cazul călătorilor astfel cum sunt definiţi la art. 3 pct. 2 din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2018;
h) care intră sub incidenţa Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecţia
consumatorilor la încheierea şi executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosinţă
pe o perioadă determinată a unuia sau a mai multor spaţii de cazare, a contractelor pe termen lung
privind dobândirea unor beneficii pentru produsele de vacanţă, a contractelor de revânzare, precum
şi a contractelor de schimb;
i) având ca obiect furnizarea alimentelor, băuturilor sau a altor bunuri destinate consumului
casnic, livrate fizic de un profesionist care se deplasează frecvent şi periodic la locuinţa, reşedinţa
sau locul de muncă al consumatorului;
j) de prestare a unor servicii de transport de pasageri, cu excepţia art. 8 alin. (2) şi a art. 21
şi 22 din actul normativ;
k)încheiate prin intermediul automatelor sau incintelor comerciale automatizate;
l)încheiate cu furnizorii de servicii de comunicaţii electronice prin telefoane publice cu
plată, pentru utilizarea acestora, sau încheiate pentru utilizarea unei conexiuni unice, care
presupune executarea unei singure prestaţii, realizată simultan încheierii contractului şi nemijlocit
prin intermediul telefonului, internetului sau faxului, ca urmare a solicitării consumatorului.
m)având ca obiect bunuri vândute prin executare silită sau în alt mod.

2. Încheierea contractului de vânzare în afara spațiilor comerciale:

 Contractul de vânzare de consumație în afara spațiilor comerciale trebuie încheiat cel mai
târziu în momentul livrării produsului sau serviciului. În acest sens, proba încheierii contractului
o reprezintă înscrisul constatator al livrării produsului.
Contractul astfel încheiat trebuie să conțină cel puțin datele complete de identificare a
părților contractante, obiectul și prețul contractului, data și locul încheierii acestuia. Astfel, se
impune cerința încheierii contractului în formă scrisă, care va fi cerută însă ad probationem,
respectiv pentru dovedirea îndeplinirii de către profesionist a tuturor obligațiilor prevăzute de lege.
Contractul trebuie să stipuleze, în mod lizibil și ușor accesibil, clauza expresă despre
dreptul de retragere din contract, în termenele și condițiile prevăzute de lege, precum și numele și
adresa profesionistului față de care consumatorul poate să își exercite acest drept.
3. Încetarea contractului prin denunțare unilaterală:
Profesionistul are obligația prealabilă de a informa în scris consumatorul, înainte sau cel
mai târziu în momentul încheierii contractului, despre dreptul acestuia din urmă de a denunța
unilateral contractul.
Termenul în care consumatorul are dreptul legal de a denunța unilateral contractul este de
14 zile, care începe să curgă:
a) data încheierii contractului, în cazul contractelor de prestări de servicii;
b) ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată
de consumator, intră în posesia fizică a bunurilor, în cazul contractelor de vânzare, sau:
(i)în cazul în care consumatorul comandă printr-o singură comandă bunuri multiple
care vor fi livrate separat, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât
transportatorul şi care este indicată de consumator, intră în posesia fizică a ultimului bun;
(ii)în cazul livrării unui bun care constă din mai multe loturi sau piese, ziua în care
consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care este indicată de
consumator, intră în posesia fizică a ultimului bun sau a ultimei piese;
(iii)în cazul contractelor pentru livrarea periodică de bunuri pe o perioadă de timp
determinată, ziua în care consumatorul sau o parte terţă, alta decât transportatorul şi care
este indicată de consumator, intră în posesia fizică a primului bun;
c)data încheierii contractului, în cazul contractelor pentru furnizarea de apă, gaze naturale,
energie electrică, atunci când acestea nu prevăd vânzarea într-un volum limitat sau cantitate
stabilită, de energie termică sau de conţinuturi digitale care nu sunt livrate pe un suport material.
Termenul indicat nu are caracter imperativ sub aspect extensibil, astfel că părțile pot stabili
prin contract un termen mai mare decât cel de 14 zile, având în vedere că în acest caz termenul ar
funcționa exclusiv în beneficiul consumatorului.
 În cazul în care consumatorul își exercită dreptul de retragere, acesta trebuie să anunțe
comerciantul în scris, prin scrisoare transmisă prin poștă, fax sau e-mail, despre intenția sa.
Cu excepţia cazului în care profesionistul s-a oferit să recupereze el însuşi produsele,
consumatorul returnează produsele sau le înmânează profesionistului sau unei persoane autorizate
de profesionist să recepţioneze produsele, fără întârziere nejustificată şi în decurs de cel mult 14
zile de la data la care acesta a comunicat profesionistului decizia sa de retragere din contract.
Termenul este respectat dacă produsele sunt trimise înapoi de consumator înainte de expirarea
perioadei de 14 zile.
Consumatorul suportă doar costurile directe legate de returnarea produselor, cu excepţia
cazului în care profesionistul acceptă să suporte acele costuri sau în care profesionistul nu a
informat consumatorul că aceste costuri trebuie suportate de consumator. În cazul contractelor în
afara spaţiilor comerciale, în cazul cărora produsele au fost livrate la domiciliul consumatorului la
momentul încheierii contractului, profesionistul preia produsele pe cheltuiala sa dacă produsele,
prin natura lor, nu pot fi returnate în mod normal prin poştă.
Consumatorul este responsabil doar în ceea ce priveşte diminuarea valorii produselor
rezultată din manipularea acestora, diferit de ceea ce este necesar pentru determinarea naturii,
caracteristicilor şi funcţionării produselor.
În cazul retragerii din contract de către consumator, profesionistul are obligația ca în
termen de 14 zile de la primirea comunicării de denunțare unilaterală să ramburseze toate sumele
plătite de consumator, precum și eventualele cheltuieli aferente.

III. Varietăți ale vânzării de consumație. Vânzările promoționale:

Promoția reprezintă acea practică a profesionistului prin care este incitat consumatorul la
cumpărarea unui produs prin oferirea unor caracteristici speciale de preț pentru un anumit produs
sau o anumită categorie de produse. Deși la prima vedere o astfel de practică pare benefică pentru
consumator, în realitate există riscul ca acesta să efectueze cumpărături inoportune sau peste
trebuințele sale reale.
OG nr. 99/2000 care reglementează varietățile vânzării de consumație se referă la vânzările
cu preț redus ca fiind: vânzările de lichidare, vânzările de soldare, vânzările efectuate în structuri
de vânzare denumite magazin de fabrică sau depozit de fabrică, vânzări promoționale.
Posibilitatea practicării acestor categorii de vânzări se constituie ca o excepție de la regula
conform căreia profesionistului îi este interzis să vândă în pierdere, respectiv să realizeze vânzarea
la un preț egal sau inferior costului de achiziție.
Vânzările de lichidare reprezintă orice vânzare precedată sau însoțită de publicitate și
anunțată sub denumirea de „lichidare” și care, printr-o reducere de prețuri, are ca efect vânzarea
accelerată a totalității sau numai a unei părți din stocul de produse dintr-o structură de vânzare cu
amănuntul, într-una din următoarele situații:
a)încetarea definitivă a activităţii comerciantului, inclusiv în cazul schimbării
proprietarului, chiriaşului, locatarului sau mandatarului, după caz, care exploatează
structura de vânzare, cu excepţia cazurilor în care aceasta este vândută, cedată sau
închiriată unei persoane juridice administrate de vechiul proprietar (utilizator) sau în care
acesta este acţionar;
b)încetarea din proprie iniţiativă a activităţii comerciantului în structura de vânzare
respectivă sau ca urmare a anulării contractului de închiriere, locaţie sau mandat, în baza
unei hotărâri judecătoreşti rămase definitive sau în baza unei hotărâri judecătoreşti de
evacuare silită;
c)întreruperea activităţii comerciale sezoniere pentru o perioadă de cel puţin 5 luni după
terminarea operaţiunilor de lichidare;
d)schimbarea profilului structurii de vânzare, suspendarea sau înlocuirea unei activităţi
comerciale desfăşurate în acea structură;
e)modificarea condiţiilor de exploatare a suprafeţei de vânzare, dacă lucrările de
transformare şi amenajare depăşesc 30 de zile şi sunt efectuate în interiorul acesteia,
structura de vânzare fiind închisă în toată această perioadă, sau modificarea condiţiilor
de exercitare a activităţii în cazul încheierii ori anulării unui contract de distribuţie având
o clauză de aprovizionare exclusivă;
f)vânzarea stocului de produse de către moştenitorii legali ai comerciantului defunct;
g)deteriorarea gravă, din cauza unor calamităţi sau acte de vandalism, a unei părţi sau,
după caz, a întregului stoc de produse, exclusiv cele alimentare.
Vânzările de lichidare sunt supuse notificării în baza unui inventar detaliat a mărfurilor de
lichidat întocmit de comerciant, care este obligat să justifice cu documente proveniența produselor
respective. Notificarea se face la primăria localității în a cărei rază teritorială este amplasată
structura de vânzare, sau, după caz, la primăriile sectoarelor municipiului București, cu cel puțin
15 zile înainte de începerea vânzărilor de lichidare.
Orice anunț sau altă formă de publicitate privind vânzarea de lichidare trebuie să specifice
în mod obligatoriu data de debut a vânzării și durata acesteia, precum și sortimentul de mărfuri
supus vânzării în aceste condiții.
Vânzările de soldare reprezintă orice vânzare însoțită sau precedată de publicitate și
anunțată sub denumirea „soldare/soldări/solduri” și care, printr-o reducere de prețuri, are ca efect
vânzarea accelerată a stocului de mărfuri sezoniere dintr-o anumită structură de vânzare cu
amănuntul.
 Vânzarea de soldare prezintă aceleași elemente precum vânzarea de lichidare,
particularizându-se însă de aceasta prin situația legală în care poate interveni, respectiv pentru
stocul de mărfuri sezoniere.
Vânzările de soldare se pot efectua numai în cursul a două perioade pe an, cu o durată
maximă de câte 45 de zile fiecare. Vânzarea de soldare trebuie să aibă loc în structurile de vânzare
în care produsele respective erau vândute în mod obișnuit.
Perioadele de soldări se stabilesc de comerciant între următoarele limite:
a) perioada 15 ianuarie - 15 aprilie inclusiv, pentru produsele de toamnă - iarnă;
b) perioada 1 august - 31 octombrie inclusiv, pentru produsele de primăvară - vară.
Vânzările efetuate în structuri denumite magazin de fabrică sau depozit de fabrică
sunt vânzări din producția proprie, efectuate direct consumatorilor, care pot interveni doar în
următoarele cazuri, exceptând produsele alimentare:
- bunul nu a fost anterior oferit spre vânzare din cauza defectelor de fabricație;
- bunul face obiectul retururilor din rețeaua comercială;
- reprezintă stocul nevândut din sezonul anterior.
Vânzările promoționale strico sensu, sunt vânzările cu amănuntul/vânzările cash and
carry care pot avea loc în orice perioadă a anului, fără a face obiectul unei notificări prealabile, cu
condiția ca:
- să nu fie efectuate în pierdere;
- să se refere la produse disponibile sau reaprovizionabile, precum și servicii vândute ori,
după caz, prestate în mod curent;
- produsele și serviciile promovate trebuie să existe la vânzarea pe durata întregii perioade
anunțate sau comerciantul va informa consumatorii că oferta este valabilă numai în limita stocului
disponibil.
Loteria publicitară este acea practică comercială de promovare a produselor/serviciilor
care tinde să stimuleze în rândul participanților speranța unui câștig prin tragere la sorți.
Loteriile publicitare sunt admise numai în condițiile în care participanților nu le este impusă
în contrapartidă nicio cheltuială directă sau indirectă, suplimentară achiziționării
produsului/serviciului.
Nu sunt asimilate loteriei publicitare concursurile în cadrul cărora premiile sunt câștigate
exclusiv datorită abilității, cunoștințelor sau perspicacității participanților, câștigătorul fiind
desemnat în funcție de valoarea prestației sale.
 CONTRACTE DE CREDIT

Creditarea are o mare importanță în desfășurarea circuitului economic, constituind

premisa desfășurării oricărei activități importante în agricultură, industrie sau comerț.
Creditul este figura cea mai importantă în economia ultimului secol, acesta
extinzându-se de la cumpărarea de imobile la achiziția de automobile, electrocasnice etc.
și până la satisfacerea unor trebuințe precum călătorii, vacanțe etc.
Cadrul general al contractelor încheiate cu consumatorii a fost fixat inițial prin OG
nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, care conține dispoziții privind conținutul
acestor contracte. Astfel, în contract se vor menționa dobânzi și comisioane, taxe, tarife,
orice alte costuri aferente acordării și derulării contractului, precum și tipul de dobândă,
variabilă sau fixă iar dacă aceasta este fixă numai pentru o perioadă aceasta va fi precizată
cu exactitate. Când consumatorul întârzie cu achitarea ratelor scadente, contractul trebuie
să conțină o clauză prin care consumatorul este atenționat despre raportarea la Biroul de
Credite și Centrala Riscurilor Bancare. Pentru orice modificare a nivelului costurilor
creditului banca este obligată să notifice consumatorul prin mijlocul de comunicare agreat
de părți.

I. CONTRACTUL DE CREDIT DESTINAT CONSUMULUI

Actul normativ care reglementează acest tip de contract este O.U.G. nr. 50/2010
privind contractele de credit pentru consumatori. Scopul reglementării a fost acela al
conturării mobilității consumatorilor, respectiv de a i se permite mutarea creditelor de la
un creditor la altul în condiții mai avantajoase, posibilitatea consumatorilor de a rambursa
anticipat fără plata unor comisioane sau penalităţi excesive.
Contractul de credit este contractul prin care un creditor acordă, promite sau
stipulează posibilitatea de a acorda unui consumator un credit sub formă de amânare la
plată, împrumut sau alte facilități financiare similare.
OUG 50/2010 reglementează și contractul de credit legat care este un contract de
credit în care sunt întrunite în mod cumulativ două condiții: a) creditul servește exclusiv
finanțării unui contract care are ca obiect furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii și
b) contractul de credit și contractul de achiziție de bunuri sau servicii formează o unitate
comercială.
Orice publicitate referitoare la contractul de credit trebuie să conțină informații
standard privind rata dobânzii și orice costuri incluse în costul total, valoarea totală a
creditului, dobânda anuală efectivă, durata contractului de credit, prețul de achiziție și
valoarea oricărei plăți în avans.
Intermediarul de credit trebuie să indice în materialele publicitare sfera atribuțiilor
deținute și mai ales dacă lucrează exclusiv cu unul sau mai mulți creditori sau ca broker
independent. Dacă intermediarul de credit percepe consumatorului un onorariu înainte de
încheierea contractului, acesta trebuie să facă cunoscut onorariul perceput, iar acesta va fi
menționat pe suport de hârtie sau alt suport durabil.
Orice informații suplimentare pe care creditorul ar putea să i le furnizeze
consumatorului trebuie oferite într-un document separat, care poate fi anexat la formularul
"Informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori". În plus față
de formularul "Informațiile standard la nivel european privind creditul pentru
consumatori", prevăzut în anexa nr. 2, consumatorului i se furnizează, la cerere și gratuit,
un exemplar din proiectul de contract de credit.
Creditorii și, după caz, intermediarii de credit oferă consumatorului explicații
corespunzătoare care să îi permită acestuia să evalueze dacă contractul de credit propus
este adaptat la nevoile sale și la situația sa financiară.
Creditorul evaluează bonitatea consumatorului pe baza unui volum suficient de
informații obținute, inclusiv de la consumator, și pe baza consultării bazei de date
relevante, înainte de încheierea unui contract de credit.
Creditorul sau intermediarul trebuie să furnizeze consumatorului informațiile
necesare care să-i permită comparația între mai multe oferte și pentru a lua o decizie
informată. Informațiile furnizate de creditor trebuie comunicate înainte, dar nu mai puțin
cu 15 zile înainte de a se accepta oferta și se realizează prin intermediul unui formular
(informații standard la nivel european privind creditul pentru consumatori).
Așadar, constatând că legea impune inserarea anumitor mențiuni obligatorii putem
concluziona că suntem în prezența unui formalism informativ. Formalismul informativ
este o tehnică perfecționată de protecție a consimțământului consumatorului la încheierea
contractului. Are o natură legală întrucât stabilirea cazului de formalism informativ și a
condițiilor în care informația obligatorie trebuie furnizată rezultă din lege. Literatura
franceză apreciază această nouă specie de formalism fie printre variantele solemnităților,
fie printre măsurile preventive de informare a consumatorilor.
Încălcarea obligației de informare constituie contravenție și se sancţionează cu
amendă de la 10.000 lei la 80.000 lei.
De asemenea, odată cu aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, agentul
constatator poate dispune următoarele sancţiuni contravenţionale complementare:
a) respectarea imediată a clauzelor contractuale care au fost încălcate;
b) restituirea sumelor încasate fără temei legal, într-un termen de maximum 15 zile;
c) aducerea contractului în conformitate cu prevederile legale, în termen de maximum 15
zile;
d) repararea deficienţelor constatate prin procesul-verbal, întermen de maximum 15 zile.

Categorii de comisioane:

Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză dosar,
comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensație în
cazul rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor, după caz, penalități, precum și
un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
 Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu
se acordă.
Consumatorul are dreptul, în orice moment, să se libereze în tot sau în parte de
obligațiile sale care decurg dintr-un contract de credit. În acest caz, consumatorul are
dreptul la o reducere a costului total al creditului, această reducere privind dobânda și
costurile aferente perioadei dintre data rambursării anticipate și data prevăzută pentru
încetarea contractului de credit.
În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptățit la o
compensație echitabilă și justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct
de rambursarea anticipată a creditului cu condiția ca rambursarea anticipată să intervină
într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este fixă.
O astfel de compensație nu poate fi mai mare de:
- 1 % din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre
rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai
mare de un an;
- 0,5 % din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre
rambursarea anticipată și data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai
mare de un an.

Dobânda creditului:

Consumatorul este informat, pe hârtie sau pe alt suport durabil, în legatură cu orice
modificare a ratei dobânzii aferente creditului. Informațiile cuprind următoarele:
- valoarea plăților de efectuat după intrarea în vigoare a noii rate a dobânzii aferente
creditului;
- în cazul în care numărul sau frecvența plăților se modifică, informații în legatură
cu acestea.
În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica următoarele reguli:
- dobânda va fi raportată la fluctuațiile indicilor de referință
EURIBOR/ROBOR/LIBOR/rata dobânzii de referință a BNR, în funcție de valuta
creditului, la care creditorul poate adăuga o anumită marjă, fixă pe toata durata derulării
contractului;
- marja dobânzii poate fi modificată doar ca urmare a modificărilor legislative care
impun în mod expres acest lucru;
- formula după care se calculează variația dobânzii trebuie indicată în mod expres
în contract, cu precizarea periodicității și/sau a condițiilor în care survine modificarea ratei
dobânzii, atât în sensul majorării, cât și în cel al reducerii acesteia;
- elementele care intră în formula de calcul a variației dobânzii și valoarea acestora
vor fi afișate pe site-urile și la toate punctele de lucru ale creditorilor.
Dobânda anuală efectivă (DAE) reprezintă costul total al creditului pentru
consumator, exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului. Așadar, DAE are în
componență toate costurile creditului, respectiv dobânda, comisioanele și alte costuri
asociate.
 Drepturile și obligațiile în contractele de credit

Contractele de credit trebuie să conțină informații complete, clare și ușor de înțeles,

în limba română. Informațiile cuprinse în contract pot fi detaliate sau explicate suplimentar
de către bancă, la cererea expresă a consumatorului înainte de semnarea contractului sub
forma unei note, anexă la contract.
În termen de 30 de zile de la depunerea dosarului de credit, dar nu mai mult de 60
de zile de la depunerea cererii de solicitare a creditului, creditorul răspunde în scris
consumatorului sau, la solicitarea expresă a consumatorului, în altă formă aleasă de
consumator și acceptată de creditor, cu privire la acordarea sau neacordarea creditului.
Contractele trebuie redactate în scris, vizibil și ușor de citit, fontul utilizat fiind
Times New Roman, mărimea minim 12 p, pe suport de hârtie sau alt suport durabil.
Sunt interzise clauzele care permit modificarea unilaterală a contractului fără
încheierea unui act adițional.
Se interzice introducerea în contract a clauzelor prin care consumatorul este obligat
să păstreze confidențialitatea prevederilor și a condițiilor contractuale.
Orice notificare cu privire la modificarea conținutului clauzelor contractuale
referitoare la costuri va fi transmisă consumatorilor cu cel puțin 30 de zile înainte de
aplicarea acestora. Consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea
notificării pentru a comunica opțiunea sa de acceptare sau de neacceptare a noilor condiții.
Neprimirea unui răspuns din partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este
considerată acceptare tacită și contractul rămâne neschimbat.
În cazul modificărilor impuse de lege, nesemnarea de către consumator a actelor
adiționale este considerată acceptată tacită. În cazul unor modificări propuse de bancă (deci
nu ope legis) consumatorul are la dispoziție un termen de 15 zile de la primirea notificării
pentru a comunica opțiunea de acceptare sau neacceptare. Neprimirea unui răspuns din
partea consumatorului în termenul menționat anterior nu este considerat acceptare tacită și
contractul rămâne neschimbat. În cazul în care consumatorul nu acceptă noile condiții,
creditorul nu are dreptul de a penaliza consumatorul sau de a declara creditul scadent.
La încetarea contractului, creditorul trebuie să predea consumatorului un document
din care să rezulte că au fost stinse toate obligațiile contractuale.
Conturile creditului se închid de regulă fără plata unor costuri suplimentare cu
excepția următoarelor cazuri:
- contul curent a fost deschis anterior contractării creditului în vederea derulării altor
operațiuni;
- contul curent este utilizat pentru alte servicii contractate de către consumator;
- conturile sunt poprite sau indisponibilizate pentru îndeplinirea unor obligații
asumate față de creditorul însuși sau față de terți;
Creditorii iau toate masurile necesare pentru a raspunde la reclamatiile depuse de
consumatori în termen de maximum 30 de zile de la înregistrarea acestora și depun
diligențele necesare în vederea reparării eventualelor prejudicii cauzate consumatorilor.
 Consumatorul are la dispoziție un termen de 14 zile calendaristice în care să poată
să se retragă din contractul de credit fără a invoca motive.
În caz de retragere consumatorul are obligațiile de a-l notifica pe creditor și de a-i
plăti creditul sau partea trasă, precum și dobânda aferentă. Notificarea retragerii se face pe
hârtie sau alt suport durabil și se transmite ori expediază înainte de expirarea termenului.
În cazul retragerii creditorul nu este îndreptățit la nici o altă compensație din partea
consumatorului.

II. CREDITUL IPOTECAR PENTRU INVESTIȚII IMOBILIARE

Principalul act normativ – Legea nr. 190/1999 privind creditul ipotecar pentru
investiții imobiliare.
Potrivit art. 2 lit. c din Lege, creditul ipotecar pentru investiții imobiliare este
creditul acordat în scopul efectuării de investiții imobiliare cu destinație locativă (sau cu
altă destinație) ori în scopul rambursării unui credit ipotecar anterior care este garantat cu
ipotecă asupra imobilului ce face obiectul investiției.
Părțile contractului de credit ipotecar sunt creditorul ipotecar și împrumutatul.
Contractul de credit nu poate fi modificat decât prin acordul scris al părților și cu
respectarea prevederilor legislative.
Suma creditului acordat poate fi exprimată în lei sau în valută convertibilă și va fi
pus la dispoziția împrumutatului eșalonat sau integral.
În cazul în care lucrările pentru care s-a acordat creditul ipotecar vor fi efectuate în
regie proprie de către împrumutați sumele de bani vor fi disponibilizate acestora conform
unui plan de finanțare stabilit prin contract.
Este interzisă acordarea de credite ipotecare condiționată de acceptarea de către
client a altor servicii care nu au legătură cu operațiunea de creditare respectivă sau de
vânzare sau cumpărarea de valori mobiliare emise de instituția care acordă creditul.
În cazul în care prin contract s-a stabilit ca rata dobânzii să fie variabilă sunt
aplicabile două reguli:
a) variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința creditorului ipotecar,
raportată la fluctuațiile unor indicii de referință verificabili, menționați în contract;
b) contractul poate să prevadă că rata dobânzii nu variază decât atunci când
modificarea în sens crescător sau descrescător înregistrează față de rata inițială a dobânzii
o diferență minimală determinată.

Garantarea creditului ipotecar. Asigurarea obligatorie.

Ipoteca constituită pentru garantarea creditului durează până la rambursarea

integrală a tuturor sumelor datorate în contract.
Potrivit art. 3 alin. 2 printr-un act în formă autentică ipoteca va putea fi transferată
asupra unui alt imobil, caz în care ipoteca asupra imobilului inițial încetează de drept de la
data înscrierii noii ipoteci.
 Până la rambrusarea integrală a creditului imobilul ipotecat va putea fi înstrăinat
numai cu acordul prealabil înscris al creditorului ipotecar, pentru fiecare înstrăinare în
parte.
La înscrierea ipotecii aferente unui credit ipotecar biroul de carte funciară notează
din oficiu interdicția de înstrăinare. Nerespectarea inalienabilității se sancționează cu
nulitatea absolută a actului de înstrăinare.
În cazul ipotecării unei construcții (de ex. apartament) împrumutatul trebuie să
încheie un contract de asigurare pentru acoperirea tuturor riscurilor. Contractul se încheie
și trebuie reînnoit pentru întreaga durată de valabilitate a creditului.
Ca efect al contractului, drepturile asiguratului vor fi cesionate în favoarea
creditorului ipotecar pe toată durata de valabilitate a contractului de credit.
Opozabilitatea cesiunii față de terți se face prin înscrierea în Registrul Național de
Publicitate Imobiliară, pe cheltuiala asiguratului.
Opozabilitatea cesiunii față de asigurător se realizează prin notificarea acestuia prin
scrisoare cu confirmare de primire sau prin executorii judecătorești.
Primele de asigurare se achită de împrumutat, iar contractele de asigurare se pot
încheia cu orice societatede asigurări, împrumutătorul neavând dreptul să impună un
anumit asigurător.

Executarea creanțelor ipotecare

Prin creanțe ipotecare se înțeleg drepturile de creanță rezultând din contractele de

credit ipotecar pentru investiții imobiliare.
În caz de întârziere cu plata, creditorul trimite împrumutatului la ultima adresă
comunicată de acesta o notificare prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau
executor judecătoresc prevenindu-l asupra consecințelor.
Dacă în termen de 30 de zile de la primirea notificării împrumutatul nu execută
obligațiile contractul de credit ipotecar se consideră reziliat de plin drept șiîntreaga sumă a
creditului cu dobânzile aferente devine exigibilă.
Contractul de credit ipotecar precum și garanțiile reale personale constituie titluri
executorii.

Cesiunea creanțelor ipotecare

Cesiunea de creanțe ipotecare este operațiunea de investiții financiare care poate

avea ca obiect transferul de creanțe ipotecare individuale sau de portofolii de creanțe
ipotecare.
Creanțele ipotecare pot fi cesionate unei alte instituții de același tip ori alte entități
autorizate.
Cesionarul dobândește pe lângă dreptul de ipotecă aferent creditului ipotecar și
drepturile decurgând din contractul de asigurare și celelalte garanții.
Cesiunea unei creanțe ipotecare, precum și a unui portofoliu de creanțe devine
opozabilă terților prin înscrierea în RNPM.
 Cesiunea unei creanțe ipotecare devine opozabilă debitorului cedat prin notificarea
adresată acestuia de către una dintre părțile contractului de cesiune.

III. EXECUTAREA SILITĂ A CONTRACTELOR DE CREDIT BANCAR

Considerații introductive. Preocuparea practicii și a doctrinei juridice din ultimii ani

privitor la problematicile de drept bancar este evidentă, spectrul acestora fiind destul de larg,
respectiv de la cele ce țin de organizarea sistemului bancar1 ori materia titlurilor comerciale de
valoare sau clauze abuzive 2 până la probleme de interpretare a anumitor acte bancare 3 sau
atragerea răspunderii instituțiilor de credit4 ori anularea incidentelor de plată5 .

Se poate ușor constata conturarea unui adevărat contencios bancar, dar și un interes din ce
în ce mai mare al doctrinei în abordarea acestor subiecte, așa cum rezultă din trimiterile exempli
gratia din notele de subsol, context în care se înscrie și prezentul articol, respectiv de identificare
și punere în dezbatere a unor aspecte mai mult sau mai puțin lămurite născute în executarea silită
a contractelor de credit bancar6.

1. Pierderea caracterului de titlu executoriu al contractului de credit

a. Pierderea caracterului de titlu executoriu prin cesiunea creanței rezultate dintr-un

contract de credit

În ultima perioadă se poate observa că băncile preferă cesionarea creanțelor către anumite
societăți comerciale care nu sunt instituții de credit în sensul O.U.G. nr. 99/2006, executarea silită
a clienților debitori urmând a fi realizată de cesionari.

1
Ianfred Silberstein, Studii de drept bancar, Wolters Kluwer, București, 2011; Carmen A. Gheorghe, Drept bancar,
Ed. 2, C.H. Beck, București, 2009.
2
G. Fărcașiu, R. Mareș, Protecția consumatorilor în în materia serviciilor financiare, în Lucrările Conferinței
Actualitatea în activitatea juridică bancară – Piatra Neamț, 2010, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 671-685.
3
Lucian Bercea, Natura juridică a condițiilor generale de bancă, Pandectele Române, nr. 8/2008, p. 17-24; M.D.
Manea, Rada Postolache, Creditul bancar. De la teorie la practică, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
4
Radu N. Catană, Răspunderea băncilor faţă de terţi pentru credite imprudente acordate clienţilor, în Probleme actuale de drept
bancar, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2008, p. 489-505; I. Turcu, „Răspunderea băncii pentru greşita eliberare de fonduri din
contul de depozit (de disponibilităţi)”, în Revista de Drept Comercial nr. 4/2004, p. 37-47
5
L. Săuleanu, Practică judiciară în materia anulării informaţiilor privind incidentele de plăţi, Revista Română de
Jurisprudenţă, nr. 2/2010, p. 282-288.
6
A se vedea și C.C. Moromete, Executarea silită efectuată de executorii bancari în România, în Lucrările Conferinței
Actualitatea în activitatea juridică bancară – Piatra Neamț, 2010, Ed. Hamangiu, București, 2011, p. 611 și urm.
 În astfel de situații apreciem că cesionarul nu se poate prevala de caracterul de titlu
executoriu al contractului de credit, executările silite realizate în acest mod fiind nelegale.

În susținerea punctului nostru de vedere invocăm câteva argumente pe care mai întâi le
enunțăm: (a) leguitorul a înțeles să dea putere de titlu executoriu doar contractului de credit odată
ce instituirea caracterului de titlu executoriu a avut la bază argumente de ordin economic și de
protejare a circuitului și (b) natura specifică a contractului de credit

Punctul de plecare îl constituie identificarea unui răspuns din perspectiva cesiunii de

creanță, anume ce se transferă de la cedent la cesionar odată cu încheierea ei, respectiv dacă se
tansmite sau nu inclusiv titlul executoriu.

Opiniile conturate în doctrină sunt diferite, unii autori susținând că cesionarul primește odată
cu creanța cedată inclusiv eventuala calitate de titlu executoriu a creanței 7 sau, dimpotrivă, alți
autori exprimându-și rezerve sub acest aspect, în sensul că instanțele judecătorești să considere
neaplicabile dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 noului creditor care nu are calitatea de instituiție
bancară8. Majoritatea doctrinarilor9, pornind de la concepția potrivit căreia cesiunea nu transferă
numai emolumentul creanței, iar cesionarul este parte survenită în contractul inițial, apreciază că
cesionarul poate exercita toate acțiunile ce au aparținut cedentului; cesionarul devine creditor în
locul cedentului, preluându-i toate drepturile, iar creanța rămâne neschimbată10.

În susținerea tezei afirmative, principalul argument ar fi dispozițiile art. 1396 C. civ. din 1864
care stabilea că vinderea sau cesionarea unei creanțe cuprinde accesoriile creanței, precum
cauțiunea, privilegiul și ipoteca (art. 1568 C.civ. în vigoare11); cu alte cuvinte, se apreciază de cei
ce îmbrățișează aceast punct de vedere că odată cu creanța, se cesionează și caracterul de titlu
executoriu.

Și în literatura juridică franceză12, având în vedere că textele de lege13 au aceeași redactare,

punctul de vedere exprimat este în sensul că din categoria accesoriilor fac parte și acțiunile în
justiție (mai puțin acțiunea rezolutorie), inclusiv titlurile executorii. Uneori se face disticție după

7
Radu Rizoiu, Caracterul executoriu al cesiunii de creanță – partea a II-a, Revista de drept Bancar și financiar, nr.
1/2008, p. 10
8
Roxana Mușoi, Aspecte legale privind transferul portofoliilor de credite neperformante către vehicule specializate,
în Lucrările Conferinței internaționale ”Actualitatea în activitatea juridică bancară”, Ed. Hamangiu, București, 2011,
317.
9
Liviu Pop, Contribuții la studiul obligațiilor civile, Universul Juridic, București, 2010, p. 215.
10
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Ed. All, București, 1995, p. 315.
11
Raportat la dispozițiile din noul Cod civil discuția este puțin mai nuanțată întrucât leguitorul în redactarea art. 1568
a utilizat o formulare generală menționând că transferul privește toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu
creanța cedată, astfel că în privința creanțelor născute după intrarea în vigoare a Codului civil orice dispută doctrinară
este înlăturată (a se vedea sub acest aspect și art. 117 din Legea pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind
Codul civil).
12
Cu titlu de exemplu P. Malaurie, L. Aynès, P. Stoffel-Munck, Drept civil. Obligațiile, Ed. Woters Kluwer,
București, 2010, p. 805.
13
Art. 1396 C. civ. român din 1864, respectiv art. 1692 C.civ. francez.
cum titlul executoriu a fost obținut sau nu de cedent anteior cesiunii, apreciindu-se că dacă s-a
obținut anterior cesiunii titlul executoriu își păstrează valabilitatea și se transmite la cesionar14.

Revenind la obiectul analizei noastre și raportându-ne strict la contractele de credit a aprecia

că se realizează transferul către cedent inclusiv a caracterului de titlu executoriu nu este la
adăpostul criticilor, odată ce caracterul de titlu executoriu nu este al sumei împrumutate (al
creanței), ci al contractului de credit ca și înscris formal încheiat între anumite persoane și într-un
anume context; caracterul de titlu executoriu este al contractului de credit încheiat de o instituție
de credit.

Cu toate că majoritatea opiniilor sunt în sensul transferului titlului executoriu, apreciem

că în privința contractelor de credit se impune să reținem natura specifică a activității de creditare,
dar și de nevoia de protecție a clientului, tărâm pe care se poate identifica o soluție favorabilă
punctului nostru de vedere.

Caracterul de titlu executoriu este recunoscut de legiuitor doar contractului de credit (art. 120
din O.U.G. nr. 99/200615). Este evident că legiuitorul a recunoscut acest caracter de titlu executoriu
contractelor de credit din mai multe motive: instituirea unui mecanism rapid de recuperare a
creanțelor, siguranța oferită la momentul acordării creditelor prin folosirea unor tipizate aprobate,
în condiții de creditare și garantare stabilite de BNR și sub supravegherea prudențială a acestei din
urmă instituiții.

De remarcat că legiuitorul a întărit sub acest aspect calitatea celui ce încheie contract de credit,
specificând expres că sunt tituluri executorii doar contractele încheiate de instituțiile de credit. De
altfel, art. 372 C.pr.civ. precizează că executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri
judecătorești ori a altui înscris care, potrivit legii, constituie titlu executoriu.

Se impune a fi observată și finalitatea urmărită de legiuitor în redactarea art. 120 din O.U.G.
nr. 99/2006 16 , astfel că odată ce calitatea de instituție de credit a fost subliniată, a admite că
cesionarea creanței are ca efect și preluarea caracterului de titlu executoriu înseamnă a înfrânge
scopul avut în vedere la momentul introducerii acestui text de lege.

Recunoașterea caracterului de titlu executoriu și contractului de credit prin Legea nr. 58/199817
nu este întâmplătoare, soluția leguitorului având în vedere argumente de ordin economic, dar și

14
Ionel Reghini, Cesiunea de creanță, în Cesiunea de contract, coordonator Paul Vasilescu, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2007, p. 173; Liviu Pop, op. cit., p. 214-215.
15
” Contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit
constituie titluri executorii”
16
Cu privire la motivarea soluțiilor pronunțate de Curtea Constituțională privind respingerea excepțiilor de
neconstituționalitate formulate cu privire la art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006 a se vedea decizia nr. 832 din 8 iulie 2008,
publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 600 din 12 august 2008, precum și decizia nr. 1528 din 25 noiemberie
2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 52 din 20 ianuarie 2011.
17
Până la intrarea în vigoare a acestei legi, respectiv sub imperiul Legii nr. 33/1991 contractul de credit nu era titlu
executoriu.
ținând cont de interesul public. Aceste argumente sunt oferite chiar de instanța supremă în
considerele Deciziei XIII din 2006 în care, analizându-se practica neunitară existentă în
interpretarea caracterului executoriu al contractelor încheiate anterior intrării în vigoare a Legii nr.
58/1998, a decis că și contractele încheiate anterior acestei legi sunt titluri executorii:

”Instituindu-se astfel un sistem execuţional unitar, simplificat, de natură a asigura

recuperarea cu celeritate a creanţelor bancare, fără a se mai recurge la procedura complicată,
specifică răspunderii contractuale, s-a răspuns unui vădit interes public, de garantare a creditului,
care să înlăture riscul pentru depunători şi acţionari de a ajunge în situaţia de a fi lipsiţi de
economiile sau investiţiile pe care le-au făcut.

În această privinţă este de reţinut că activitatea bancară, deşi se realizează de persoane

juridice de drept privat, prezintă un incontestabil interes public.

Or, realizarea acestui interes public impune garantarea creditului acordat de către bănci
printr-o dispoziţie a legii, în sensul ca actul juridic prin care împrumutul a fost convenit să aibă
şi caracter de titlu executoriu, spre a fi folosit, ca atare, în cadrul unei proceduri suple,
simplificate, pentru recuperarea sumelor împrumutate de la debitorii de rea-credinţă care ar
refuza să le restituie la termenele scadente”
Observând că majoritatea interpretărilor înclină spre a recunoaște că cesionarul se poate
prevala de caracterul de titlu executoriu, totuși nu putem face abstracție de acest interes public
manifestat în domeniul bancar, subliniat chiar în deciazia de mai sus, dar mai ales de natura
raporturilor de creditare.

Astfel, în susținerea punctului nostru de vedere, un argument îl constituie natura juridică

specifică a contractului de credit, respectiv că astfel de contracte sunt încheiate intuitu personae.
În măsura în care reținem că aceste contracte se încheie în considerarea calității părților, creanța
nu mai poate fi cesionată18. Fără îndoilală că toate contractele de credit sunt urmarea a analizei
cocontractantului, din perspectiva băncii a bonității clientului și a garanțiilor oferite, numai urmare
a acestor informații încheindu-se contractul, iar din partea clientului a costului creditului sau
serviciului oferit, acestea fiind diferite de la o bancă la alta.

Nu fără importanță în conturarea unei punct de vedere față de problematica analizată este
și fenomenul de publicizare a dreptului bancar. Legătura din ce în ce mai strânsă a dreptului bancar
cu dreptul public este rezultatul interesului deosebit pe care îl reprezintă pentru orice stat
activităţile permise instituţiilor de credit.

Procesul de publicizare este dedus din19:

18
Ionel Reghini, op. cit., p. 160; pentru o opinie diferită potrivit căreia contractele intuitu personae nu sunt sustrase
aprioric posibilității de a fi cedate a se vedea Juanita Goicovici, Formarea progresivă a contractului, Ed. Woters
Kluwer, București, 2009, p. 278.
19
Lavinia Smarandache, Noțiuni introductive, în L. Săuleanu, L. Smarandache, A. Dodocioiu, Drept bancar,
Universul Juridic, București, 2011, p. 19.
 1) regimul de autorizare, reglementare şi supraveghere prudenţială20 a instituţiilor de credit
exercitat de Banca Naţională a României; astfel, chiar dacă banca centrală este o instituţie publică
independentă, realizarea obiectivului său fundamental antrenează şi exerciţiul acestei atribuţii
principale, ce intră în sfera sa de competenţă;

2) caracterul imperativ al dispoziţiilor actelor normative din domeniul bancar, acesta fiind
expresia unei hiper-reglementări, atipică pentru dreptul comercial, însă justificată de interesul
public al stabilităţii sistemului bancar21;

3) monopolul22 instituit cu privire la desfăşurarea activităţilor bancare.

Monopolul asupra acestor elemente se justifică dacă avem în vedere interesul clientelei şi
necesitatea protecţiei acesteia, ce reclamă ca astfel de operaţiuni să fie efectuate doar de entităţi
care oferă siguranţă23. Altfel spus, în considerarea interesului public legea a rezervat, după caz,
anumite denumiri şi operaţiuni exclusiv instituţiilor de credit, deoarece acestea asigură suficiente
garanţii.

Monopolul asupra acestora este concretizat în interdicţiile consacrate normativ în domeniul

bancar. El are ca prelungire normală exercitarea unui control public asupra constituirii instituţiilor
de credit şi asupra desfăşurării activităţii ce constituie obiectul de activitate autorizat al acestor
entităţi. Totuşi, o analiză a situaţiilor amintite evidenţiază intenţia de a evita aplicarea monopolului
bancar într-o manieră absolută, reglementările în vigoare consacrând o serie de excepţii.

b. Pierderea caracterului de titlu executoriu ca urmare a rezilierii

În multe contracte de credit bancar regăsim clauza tip conform căreia, în urma neexecutării
obligației de plată de către debitor, banca poate declara scadența anticipată a contractului și
rezilierea acestuia.

Într-o astfel de ipoteză se impune a se analiza legalitatea executării silite încuviințate în baza
respectivelor contracte de credit ce au fost reziliate.

Unele instanțe de judecată24, chiar dacă s-au pronunțat în privința altor contracte, respectiv a
unor contracte de leasing (însă apreciem că acest fapt nu schimbă cu nimic problematica pusă în
discuție) au apreciat că executarea silită în temeiul unui contract declarat reziliat sau a unui contract

20
Pentru opinia potrivit căreia controlul pe care îl realizează statul prin intermediul băncii centrale are ca scop influenţarea
comportamentului instituţiilor de credit pentru a atinge astfel obiectivele politicii monetare şi valutare, precum şi supravegherea
normală a instituţiilor de credit, a se vedea I. Silberstein, „Banca Naţională a României în perspectiva unei bănci centrale în cadrul
Sistemului European al Băncilor Centrale”, în Revista de drept bancar şi financiar nr. 1/2006, p. 13-18.
21 Lucian Bercea, „Statutul dreptului bancar”, în Revista de drept comercial nr. 6/2003, p. 134.
22 A nu se confunda cu sensul noţiunii de monopol de stat, în accepţiunea Legii nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat.

23A se vedea, I.Turcu, T. B. Enoiu, „Recenta reformă legislativă în domeniul activităţii bancare (I)”, în Revista de drept comercial
nr. 3/2004 p. 15.
24
Tribunalul Dolj, Secția a II civilă, decizia nr. 438/2 iulie 2012 și decizia 439/2 iulie 2012, nepublicate.
accesoriu acestuia (prin care se constituie garanții pentru executarea obligațiilor rezultate din
primul contract), este o executare silită pornită fără să existe un titlu executoriu din moment ce
anterior pornirii executării, contractul a fost reziliat în temeiul pactului comisoriu expres de ultim
grad.

Alte instanțe de judecată 25 referindu-se la aceeași problemă, motivează că nelegalitatea

executării silite astfel începute este întemeiată pe dispozițiile art. 1021 C.civ. din 1864 conform
căruia partea care și-a îndeplinit obligațiile contractuale are alegerea sau să oblige cealaltă parte
de a executa convenția dacă este posibil sau să ceară desființarea convenției cu daune-interese.

Așadar, în condițiile rezilierii contractului pentru neplata ratelor, executarea silită poate fi
considerată nelegală dacă este pornită în baza aceluiași contract de credit sau în temeiul unui
contract accesoriu acestuia (contract de garanție reală sau personală)26.

Cum efectul este desființarea contractului pentru viitor de la momentul declarării rezilierii,
actul juridic nu își mai produce efectele față de părți, acestea nemaifiind ținute de obligațiile
asumate prin contract; singurele obligații care nu sunt afectate de reziliere sunt cele deja scadente
la data declarării.

Raportat la soluții pronunțate de instanțele de judecată una din soluții identificate de instituțiile
de credit a fost inserarea unei clauze în contracte care prevede, că în caz de nerespectare a obligației
de plată conform înțelegerii părților are loc declararea scadenței anticipate a întregului credit
acordat, însă fără rezilierea contractului. Într-o atare situație executarea silită se poate face, cel
puțin din punct de vedere formal, în temeiul titlului executoriu reprezentat de contractul de credit
și a art. 372 C.pr.civ. și 379 C.pr.civ.

A oferi o soluție sub acest aspect nu este la adăpostul criticilor întrucât, pe de o parte, se poate
reține că un un contract de credit constituie titlu executoriu, însă numai dacă acesta este în ființă
la momentul investirii și al încuviințării executării silite. Cu toate acestea, art. 120 din O.U.G. nr.
99/2006 referindu-se la caracterul de titlu executoriu nu-l limitează temporal. Pe de altă parte, în
identificarea efectelor în caz de reziliere și rezoluțiune, se reține că plata daunelor-interese la care
s-a obligat debitorul nu constituie un efect al rezoluțiunii sau rezilierii, ci, dimpotrivă, al
contractului27

Totodată, nu se poate susține că și în situația rezilierii contractului valoarea de titlu executoriu

a respectivului contract se menține odată ce o astfel de interpretare nu are un temei legal;
dimpotrivă, putem identifica în Codul civil o serie de dispoziții care susțin punctul de vedere al
practicii judiciare precitate. Astfel, contractul reziliat încetează doar pentru viitor (art. 1554), iar

25
Judecătoria Vaslui, Sentința civilă nr. 83/07.04.2012
26
Interpretarea în acest sens poate deveni o problemă și mai mare dacă ținem cont că există chiar prevederi legislative
(art. 20 din Legea 190/1999 privind creditul ipotecar pentru investiții imobiliare), care prevăd rezilierea de drept a
contractului în cazul neîndepliniri obligației de plată, care în aceste cazuri este dublată și de un caracter legal.
27
Valeriu Stoica, Rezoluțiunea și rezilierea contractelor civile, Ed. All, București, 1997, p. 165.
art. 2165 stabilește în materia împrumutului de consumație că un astfel de contract constituie titlu
executoriu în cazul încetării prin decesul împrumutatului sau la exprirarea termenului.

2. Invocarea clauzelor abuzive în contestația la executare

În analiza acestei situații avem în vedere următoarea speță: banca majorează rata dobânzii,
motivând acest demers prin faptul că a avut pierderi pe alte piețe internaționale și trebuie să
echilibreze situația la nivel general; în contract era prevăzută o clauză conform căreia în caz de
refuz al împrumutatului cu privire la noile condiții de calcul a dobânzii, urmează a fi declarată
scadența anticipată a creditului; clientul achită respectiva dobândă o perioadă mare de timp, deși
indicele de referință al Euribor scăzuse până la 1%; ulterior, deși banca revine la cuantumul inițial
al dobânzii, totuși clientul nu mai achită ratele conform graficului de plăți, astfel că banca declară
scadența anticipată a creditului și trece la executarea silită a garanției.

În cazul introducerii de către împrumutat a unei contestații la executare, se pune problema

posibilității acestuia de a invoca pe această cale faptul că vreme de mai mulți ani a plătit o dobândă
mult mai mare decât cea prevăzută inițial în contract (și la care s-a revenit ulterior), deși contractul
de credit era cu dobândă fixă, arătată în cuprinsul acestuia la momentul semnării?

Scopul debitorul ar fi să obțină pe calea contestației la executare o scădere din suma solicitată
de banca la momentul declarării scadenței anticipate a sumei totale plătită în plus prin
suplimentarea dobânzii. O astfel de posibilitate există pe tărâmul clauzelor abuzive având în vedere
că se referă la perceperea de către bancă a unor sume suplimentare, cu titlu de dobândă, urmare a
modificării unilaterale a ratei acesteia și prin raportare la clauza ce prevede scadența anticipată în
caz de refuz.

Temeiul în care au fost calculate sumele de bani cu titlu de dobândă, într-un cuantum majorat,
îl constituie clauza contractual ce-i conferă posibilitatea băncii de a modifica rata dobânzii în
funcție de anumite criteria; declararea scadenței anticipate ca și sancțiune în caz de neplată a
dobânzii majorate este de natură a forța clientul să o achite. Cele două prevederi astfel coroborate
constituie clauze abuzive în sensul Legii nr. 193/2000, iar atât timp cât acestea fac parte integrantă
din titlul executoriu și, mai mult, determină cuantumul total al debitului pentru care s-a început
executarea silită, legalitatea acestora ar putea fi pusă în discuție în cadrul unei contestații la
executare prin care se aduc apărări de fond împotriva titlului executoriu.

3. Declararea scadenței anticipate ca urmare a diminuării garanțiilor

În speță, între părţi a intervenit un contract de împrumut pe o anumită perioadă de timp,

împrumutul fiind garantat prin ipotecarea a două imobile.
 Asupra unuia dintre aceste imobile, s-a început executarea silită de către un alt creditor -
beneficiar al unei ipoteci de rangul I, situaţie în care banca s-a prelevat de clauzele înscrise în
contractul de credit, a declarat creditul scadent anticipat, a investit contractul de credit cu formulă
executorie, procedând la executarea silită a celuilalt imobil.

Instanța de fond a reținut în acest caz că banca are dreptul să verifice respectarea destinaţiei
creditului aprobat, „existenţa permanentă şi integrală a garanţiilor şi asigurarea acestora” iar
nerespectarea acestei clauze dădea băncii dreptul de a retrage creditul înainte de scadenţă.

În favoarea băncii poate fi adus argumentul că existența garanțiilor în cuantumul respectiv la

semnarea contractului a fost o condiție de eligibilitate a debitorului pentru acordarea finanțării.

Or, prin diminuarea acestor garanții se poate considera că debitorul nu mai este eligibil pentru
a fi primit un astfel de împrumut. Această apreciere ține strict de persoana debitorului, așadar și
culpa pentru diminuarea garanției o poartă tot acesta deoarece era dator să își protejeze patrimoniul
spre a nu se ajunge la dăunarea intereselor creditorilor săi.

Ulterior, instanța de recurs, respectiv Curtea de Apel Cluj28 a statuat că împrejurarea că unul
sau mai mulţi creditori ai apelantei, în recuperarea propriilor creanţe, au început executarea silită
asupra unor bunuri proprietatea acesteia, bunuri care fac obiectul obligaţiei de garanţie, nu
constituie o activitate culpabilă a debitorului deoarece nu prin fapta ei s-a adus atingere garanţiilor
oferite prin contract.

În consecinţă în mod neîntemeiat i se impută debitorului nerespectarea obligaţiilor

contractuale. Analiza instanței de recurs scoate în evidență și riscul asumat de către bancă în
momentul în care a acceptat ca și garanție înscrierea unei ipoteci de rang inferior. La acel moment
putea fi prevăzută situația pornirii unei executări silite de către creditorul de rang prioritar.

Or, în aceste condiții instanța nu consideră că mai poate fi vorba de către culpa debitorului atât
timp cât acesta a dus imobilul în garanție într-o stare care deși nefavorabilă băncii, a fost acceptată
de aceasta. Mai mult, nu se poate reține o diminuare a garanției care să ducă la declararea scadenței
anticipate în sensul prevederilor contractuale atât timp cât această diminuare nu a fost rezultatul
acțiunii directe a debitorului, vânzarea imobilului făcându-se într-o procedură de executare silită.

4. Lipsa caracterului de titlu executoriu

a. Lipsa caracterului de titlu executoriu a contractului de credit față de garanți

Executarea silită trebuie pornită față de fidejusor în baza contractului de garanție și nu a

contractului de credit, iar, pe de altă parte, semnarea contractului de credit de către fidejusori nu

28
Curtea de Apel Cluj, decizia civilă nr. 202 din 24 octombrie 2008.
echivalează cu exprimarea consimțământului privind acordarea împrumutului către debitorul
principal,

În acest sens s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție29 , statuând în sensul că

• semnarea contractului de împrumut de către garanți nu are semnificația unui

consimțământ dat pentru acordarea împrumutului debitorului principal, ca o condiție
intrinsecă de valabilitate a contractului de împrumut, ci atestă numai o obligație de
garantare a împrumutului, obligație asumată prin contractile de garanție accesorii față
de contractual de împrumut
• vicierea consimţământului garanţilor ca semnatari ai contractului de
împrumut, nu este de natură să conducă la nulitatea împrumutului în ce privesc
raporturile dintre creditor şi debitorul principal, ci are ca efect nulitatea garanţiilor
constituite, obligaţia principală rămânând pe deplin valabilă, dar lipsită de garanţii.

b. Încheierea contractului de credit înainte de intervenirea modificărilor legislative.

În baza unui contract de credit încheiat în 1997 și a garanției reale imobiliare accesorie acestuia,
banca a început executarea silită imobiliară prin investirea cu formulă executorie a contractului.

Or, contractul de credit este un simplu înscris sub semnătură privată, nefiind nici un înscris
autentic, nici un titlu executoriu, deoarece a fost încheiat în 1997, anterior Legii nr. 58/1998 (actul
normativ în vigoare la acea dată și abrogat prin O.U.G. nr. 99/2006), ce prevede că sunt titluri
executorii contractele de credit bancar.

Referindu-se la lipsa caracterului de titlu executoriu ca motiv de anulare a executării silite,

instanța, Judecătoria Sector 3 București (sentința civilă nr. 1835/2004) reține că nu ar fi întemeiat
deoarece prevederile art. 56 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 atribuiau valoarea de titlu executoriu
oricărui contract de credit bancar, indiferent de momentul încheierii lui. Întrucât legea nu distinge,
se aplică principiul potrivit căruia unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă, ceea
ce înseamnă că respectivul contract de credit are caracter de titlu executoriu.

Mai mult, se arată că dispozițiile art.56 alin. 2 reprezintă norme privind executarea silită, iar în
această materie se aplică normele în vigoare în momentul executării silite a actelor juridice,
independent de legea în vigoare la momentul încheierii lor.

În plus, se mai arată că dispozițiile legale nu creează și nu modifică drepturile și obligațiile

părților asumate prin contractele de credit anterioare intrării lor în vigoare. Art. 56 alin. 2 din Legea
58/1998 crea pentru creditor un mijloc în plus de valorificare a creanței sale, dar acesta nu

29
Î.C.C.J., Secția comercială, decizia nr. 3628/ 2010.
înseamnă modificarea sau îngreunarea situației contractuale a debitorului, deoarece în materie
contractuală operează principiul executării voluntare a obligațiilor asumate.

Această problemă a fost lămurită prin Decizia XIII din 20 martie 2006 a Înaltei Curți de Casație
și Justiție – Secțiile Unite care în esență reține că:

” ...prevederile legale care recunosc valoarea de titlu executoriu unor înscrisuri, fie că sunt
cuprinse în Codul de procedură civilă, fie în legi speciale, au caracter de norme procedurale
referitoare la executarea silită.
Acest caracter trebuie avut în vedere chiar dacă în momentul naşterii raportului juridic de
drept material nu exista o dispoziţie legală care să-i confere calitate de titlu executoriu înscrisului
constatator al convenţiei dintre părţi. Mai întâi, pentru motivul că, în materie contractuală, sunt
supuse reglementării date prin legea în vigoare în momentul încheierii contractului numai
condiţiile necesare valabilităţii naşterii raportului juridic, precum şi conţinutul său juridic, înţeles
ca sumă de drepturi şi obligaţii corelative pe care părţile şi le-au asumat sau care le erau impuse
de legea în vigoare în momentul respectiv. Or, textul art. 79 alin. 2 din Legea nr. 58/1998 nu
distinge în raport de momentul în care a luat naştere raportul juridic de drept bancar şi nici nu
aduce vreo atingere drepturilor private determinate prin contractele de credit bancar valabil şi
definitiv încheiate sub imperiul legii vechi.
De altfel, acţiunea legii noi în sensul arătat este dictată şi de situarea textului în materia
normelor executării silite care, ca norme de procedură, nici nu retroactivează şi nici nu
supravieţuiesc, ci sunt de imediată aplicare. Mai mult, procedura de executare silită fiind de
ordine publică, rezultă existenţa unei situaţii juridice obiective legale, cu privire la care orice lege
nouă are un efect imediat”.
 PROTECȚIA CONSUMATORULUI ÎMPOTRIVA CLAUZELOR ABUZIVE

I. Fundamentul clauzelor abuzive: echilibrul contractual.

Apariția unor noi forme de contractare (contractele tip, contractele de adeziune), au determinat
un dezechilibru între prestațiile părților, în defavoarea consumatorului.
Regimul juridic al clauzelor abuzive își găsește fundamentul în principiile libertății
contractuale, consensualismului și forței obligatorii, principii care nu mai reușesc să asigure în
materia raporturilor juridice de consumație un echilibru, motiv pentru care s-a intervenit legislativ
pentru contracararea efectelor nefavorabile ale contractelor care conțin clauze abuzive.
Odată ce consumatorul nu se află pe o poziție de egalitate cu profesionistul, nici nu poate
negocia de pe o poziție egală, neputând modifica clauzele contractului. Dreptul consumului pornește
de la premisa unui dezechilibru între poziția dominantă a profesionistului și situația precară a
consumatorului. Pentru înlăturarea unui astfel de dezechilibru sunt posibile, în primul rând, remediile
prevăzute în dreptul comun, anume anularea contractului pentru vicii de consimțământ, anularea
pentru lipsă de cauză, despăgubiri pentru abuzul de drept. Însă, în practică, acestea au fost mai dificil
de aplicat, motiv pentru care echilibrul contractual este restabilit prin mecanisme juridice particulare,
specifice dreptului consumatorului.
În primul rând, asigurarea libertății voinței consumatorului se realizează printr-o totală
transparență a contractului, cum este, spre exemplu, cerința ca toate clauzele contractuale să fie
redactate în mod clar, fără echivoc, astfel încât să fie înțelese fără a fi necesare cunoștințe de
specialitate (art. 1 din Legea nr. 193/2000). Nu sunt compatibile cu această cerință clauzele ilizibile,
clauzele incomplete, clauzele inserate pe verso-ul documentului, precum și cele care figurează după
semnătura consumatorului.
II. Noțiunea și elementele clauzelor abuzive.
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 : ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.
Din textul alin. 1 al art. 4 rezultă că trei elemente caracterizează clauza abuzivă :
a) Clauza nu a fost negociată direct cu consumatorul
O clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă
aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi
contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe
piaţa produsului sau serviciului respectiv.

De asemenea, conform alin. 3 al art. 4 din Legea nr. 193/2000: ”Daca un comerciant pretinde
ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct cu consumatorul, este de datoria lui sa
prezinte probe in acest sens”.
Se prezumă așadar că nu a fost negociată o clauză care nu dă posibilitatea consumatorului să
influențeze natura ei, cum sunt contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare,
practicate de profesioniști. Se are în vedere o negociere reală în urma căreia clauza poate fi modificată
sau chiar înlăturată din contract, iar nu o negociere formală. Acceptarea unor clauze nu echivalează
cu negocierea lor.
 În acest sens, Decizia ÎCCJ nr. 110 din 21 ianuarie 2014 a statuat asupra interpretării
caracterului abuziv al clauzelor preformulate: ”simpla afirmație că o clauză este abuzivă întrucât
este prevăzută într-un contract standard preformulat nu este suficientă pentru declararea acesteia
ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din
contract să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar bunei-credințe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile și obligațiile părților„.

b) Este încălcată cerința bunei credințe

Cerința unei conduite de bună credință, fiind una generală se aplică și contractelor dintre
profesioniști și consumatori. Potrivit art. 14 C.civ., orice persoană fizică sau juridică trebuie să-și
exercite drepturile și să-și execute obligațiile civile cu bună credință, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri.
Inserarea unei clauze care creează un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului
este prin ea însăși contrară bunei credințe.

c) Să existe un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților

Deși textul de lege nu precizează ce se înțelege prin dezechilibru, totuși este de la sine înțeles
că se urmărește asigurarea unor condiții egale la momentul încheierii contractului, pentru evitarea
unui prejudiciu viitor.
Criteriul de apreciere al dezechilibrului este unul concret, respectiv în funcție de împrejurările
specifice fiecărui contract. Oricum, nu orice inegalitate prezintă relevanță, ci numai acel dezechilibru
care este semnificativ.

III. Lista clauzelor considerate abuzive.

ANEXA la Legea nr. 193/2000 cuprinde lista clauzelor considerate ca fiind abuzive

Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, fara a avea un
motiv intemeiat care sa fie precizat in contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul carora un furnizor de servicii
financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobanzii platibile de catre consumator ori datorata
acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fara o notificare prealabila, daca
exista o motivatie intemeiata, in conditiile in care comerciantul este obligat sa informeze cat mai
curand posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din urma au libertatea de a rezilia
imediat contractul.
Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul isi
rezerva dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminata, in conditiile
in care comerciantul are obligatia de a-l informa pe consumator, printr-o notificare prealabila
transmisa in termen rezonabil, pentru ca acesta din urma sa aiba libertatea de a rezilia contractul;
b) obliga consumatorul sa se supuna unor conditii contractuale despre care nu a avut
posibilitatea reala sa ia cunostinta la data semnarii contractului;
c) obliga consumatorul sa isi indeplineasca obligatiile contractuale, chiar si in situatiile in
care comerciantul nu si le-a indeplinit pe ale sale;
d) dau dreptul comerciantului sa prelungeasca automat un contract incheiat pentru o perioada
determinata, prin acordul tacit al consumatorului, daca perioada limita la care acesta putea sa isi
exprime optiunea a fost insuficienta;
e) dau dreptul comerciantului sa modifice unilateral, fara acordul consumatorului, clauzele
privind caracteristicile produselor si serviciilor care urmeaza sa fie furnizate sau termenul de livrare
a unui produs ori termenul de executare a unui serviciu;
 f) dau dreptul comerciantului sa constate unilateral conformitatea produselor si serviciilor
furnizate cu prevederile contractuale;
g) dau dreptul exclusiv comerciantului sa interpreteze clauzele contractuale;
h) restrang sau anuleaza dreptul consumatorului sa pretinda despagubiri in cazurile in care
comerciantul nu isi indeplineste obligatiile contractuale;
i) obliga consumatorul la plata unor sume disproportionat de mari in cazul neindeplinirii
obligatiilor contractuale de catre acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant;
j) restrang sau interzic dreptul consumatorului de a rezilia contractul, in cazurile in care:
- comerciantul a modificat unilateral clauzele mentionate la lit. e);
- comerciantul nu si-a indeplinit obligatiile contractuale;
j) restrang sau anuleaza dreptul consumatorului de a denunta sau de a rezilia unilateral
contractul, in cazurile in care:
- comerciantul a modificat unilateral clauzele prevazute la lit. e);
- comerciantul nu si-a indeplinit obligatiile contractuale;
- comerciantul a impus consumatorului, prin contract, clauze referitoare la plata unei sume
fixe in cazul denuntarii unilaterale;
k) exclud sau limiteaza raspunderea legala a comerciantului in cazul vatamarii sau decesului
consumatorului, ca rezultat al unei actiuni sau omisiuni a comerciantului privind utilizarea produselor
si serviciilor;
l) exclud dreptul consumatorului de a intreprinde o actiune legala sau de a exercita un alt
remediu legal, solicitandu-i in acelasi timp rezolvarea disputelor in special prin arbitraj;
m) permit in mod nejustificat impunerea unor restrictii in administrarea probelor evidente de
care dispune consumatorul sau solicitarea unor probe care, potrivit legii, fac obiectul unei alte parti
din contract;
n) dau dreptul comerciantului sa transfere obligatiile contractuale unei terte persoane agent,
mandatar etc. , fara acordul consumatorului, daca acest transfer serveste la reducerea garantiilor sau
a altor raspunderi fata de consumator;
o) interzic consumatorului sa compenseze o datorie catre comerciant cu o creanta pe care el
ar avea-o asupra comerciantului;
p) prevad ca pretul produselor este determinat la momentul livrarii sau permit vanzatorilor
de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creste preturile, fara ca, in ambele cazuri, sa acorde
consumatorului dreptul de a anula contractul in cazul in care pretul final este prea mare in raport cu
pretul convenit la momentul incheierii contractului.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preturilor, atat timp cat sunt
legale, cu conditia ca metoda prin care preturile variaza sa fie descrisa in mod explicit;
r) permit comerciantului obtinerea unor sume de bani de la consumator, in cazul neexecutarii
sau finalizarii contractului de catre acesta din urma, fara a prevedea existenta compensatiilor in suma
echivalenta si pentru consumator, in cazul neexecutarii contractului de catre comerciant;
s) dau dreptul comerciantului sa anuleze contractul in mod unilateral, fara sa prevada acelasi
drept si pentru consumator;
t) dau dreptul comerciantului sa inceteze contractul incheiat pentru o durata nedeterminata
fara o notificare prealabila rezonabila, cu exceptia unor motive intemeiate.

IV. Constatarea, sancționarea și probarea clauzelor abuzive.

a) Constatarea clauzelor abuzive cuprinse în contracte, poate fi făcută fie personal, fie prin
intermediul organelor abilitate prin lege.
Atunci când consumatorul apreciază că o clauză este abuzivă el poate fie să introducă acțiune
în justiție, fie să sesizeze autoritățile competente să controleze respectarea dispozițiilor legale.
 În situația în care consumatorul sesizează instanța invocând caracterul abuziv al unei clauze,
instanța din oficiu poate să analizeze și caracterul altor clauze, chiar dacă partea nu le-a indicat.
Dreptul personal de constatare în sensul art. 6 din Legea nr. 193/2000 aparține și asociațiilor
pentru protecția consumatorilor.
Pe de altă parte, constatarea caracterului abuziv al clauzelor poate fi realizată și de către
autoritatea competentă, respectiv de Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor (ANPC),
sau de alți specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice. Organele de control
efectuează verificări la sesizarea persoanelor prejudiciate sau din oficiu, ocazie cu care profesioniștii
trebuie să prezinte contractele încheiate cu consumatorii în original.
Organele de control abilitate încheie procese verbale în care se consemnează faptele
constatate, precum și eventualele articole încălcate de comerciant.
Procesul verbal se transmite tribunalului în a cărei rază teritorială s-a săvârșit fapta sau în care
contravenientul își are domiciliul, după caz.
De precizat că în cazul contractelor de adeziune care conțin clauze abuzive, organele de
control pot solicita profesionistului să modifice contractele aflate în curs de executare prin eliminarea
clauzelor abuzive.

b) Sancționarea clauzelor abuzive.

Sancțiunea aplicabilă clauzelor abuzive o constituite nuliatatea clauzei respective, potrivit art.
6 din Legea nr. 193/2000 ” Clauzele abuzive cuprinse in contract si constatate fie personal, fie prin
intermediul organelor abilitate prin lege nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul
se va derula in continuare, cu acordul consumatorului, numai daca dupa eliminarea acestora mai
poate continua”.
Din perspectiva naturii sancțiunii, ÎCCJ a stabilit că ”astfel, consecinţa constatării
caracterului abuziv al unor clauze este echivalentă cu constatarea nulităţii absolute a acestora,
nefiind aplicabilă sancţiunea existentă în cazul nulităţii relative, şi anume anularea clauzei
respective”(Decizia nr. 686 din data de 21 februarie 2013 pronunțată în recurs de Secția a II-a
civilă).

Conform art. 7 din Legea nr. 193/2000: „în masura in care contractul nu își mai poate
produce efectele dupa înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este indreptatit să
ceara rezilierea contractului, putand solicita, dupa caz, si daune-interese”.
Cu privire la restituirea prestațiilor executate în temeiul unei clauze constatată utlerior ca fiind
abuzivă : Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, ”în situaţia în care clauza privind comisionul
de risc dintr-un contract de credit a fost declarată abuzivă, ca efect al constatării nulităţii absolute a
acesteia, instanţa de fond trebuie să dea eficienţă principiului potrivit căruia quod nullum est, nullum
producit effectum, şi, prin urmare, este necesar să dispună restituirea prestaţiilor/sumelor încasate cu
titlu de comision de risc, dreptul de a solicita restituirea acestor sume fiind imprescriptibil. (Decizia
nr. 992 din 13 martie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie având ca obiect constatare clauză abuzivă)”

c) Proba clauzelor abuzive

Îndeplinirea condițiilor pentru constatarea caracterului abuziv trebuie probată, iar cum legea
nr. 193/2000 nu cuprinde dispoziții speciale, urmează a se aplica regulile generale din materia
probațiunii, respectiv art. 249 C.pr.civ., care prevede că cel care face o susținere în cursul procesului
trebuie să o dovedească. În această materie, cel care invocă natura abuzivă este consumatorul, astfel
că lui îi revine sarcina probei, mai puțin în situația prevăzută de art. 4 alin. 3 ultima teză din Legea
nr. 193/2000 : ”Daca un comerciant pretinde ca o clauza standard preformulata a fost negociata direct
cu consumatorul, este de datoria lui sa prezinte probe in acest sens”.
 Cu privire la mijloacele de probă admisibile în litigii privind clauzele abuzive, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a hotărât că, ”în litigiile dintre profesioniştii care sunt specializaţi în acordarea de
credite şi consumatorii neprofesionişti, nu se pot administra alte probe decât proba cu înscrisuri, dar
cu înscrisuri preexistente momentului introducerii cererii de chemare în judecată. În acest sens, Înalta
Curte a precizat că aprecierea caracterului abuziv al unor clauze în contractele de credit trebuie să se
facă, exclusiv, pe baza acestor înscrisuri şi al cuprinsului clauzelor însăşi, iar nu pe baza unei expertize
tehnice de specialitatea finanţe-bănci, care nu ar avea nicio relevanţă în cauză, deoarece s-ar raporta
la elemente extrinseci contractelor de credit”. (Decizia nr. 3661 din 20 noiembrie 2014 pronunţată în
recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect constatare clauze
abuzive).

V. Particularități ale acțiunilor în instanță formulate de consumatori. Aspecte

procedurale

În cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive,
organele de control vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului,
solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea
clauzelor abuzive.La cererea de chemare în judecată va fi anexat procesul-verbal întocmit.
Competența tribunalului revine doar când cererea este formulată de organul de control, iar nu și în
cazul cererilor formulate direct de consumatori, care urmează regulile instituie de art. 14 din Legea
nr. 193/2000 și art. 94 din C.pr.civ.

Conform art. 12 alin. 3 din Legea nr. 193/200 asociaţiile pentru protecţia consumatorului care
îndeplinesc condiţiile prevăzute de Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia
consumatorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, îl pot chema în judecată pe
profesionistul care utilizează contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, la instanța mai sus
arătată, pentru ca aceasta să dispună încetarea folosirii acestora, precum şi modificarea contractelor
aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.
Posibilitatea organelor de control sau a asociațiilor de a sesiza instanța nu aduc atingere
dreptului consumatorului căruia i se opune un contract de adeziune ce conţine clauze abuzive de a
invoca nulitatea clauzei pe cale de acţiune ori pe cale de excepţie, în condiţiile legii.
Instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul
să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare, precum şi să elimine clauzele abuzive
din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale.
Instanţa, de asemenea, va aplica şi amenda contravenţională.
Dacă instanţa constată că nu sunt clauze abuzive în contract, va anula procesul-verbal
întocmit.
Hotărârea pronunțată de instanță este supusă numai apelului.

Pe de altă parte, independent de dreptul organelor de control sau a asociațiilor de a sesiza

instanța, consumatorii prejudiciaţi prin contracte încheiate cu încălcarea prevederilor prezentei legi
au dreptul de a se adresa direct instanțelor în conformitate cu prevederile Codului civil şi ale Codului
de procedură civilă.

1. Competenţa conform Codului de procedură civilă

1.1. Competența materială.
În situațiile cele mai frecvente, competența materială a judecării cererilor introduse de
consumator aparține judecătoriei conform art. 94 pct. 1 lit. k Cod pr. civ. conform căruia judecătoriile
judecă în primă instanță orice cerere evaluabilă în bani de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de
calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști.
Considerăm că obiectul cererilor în materia clauzelor abuzive este prin natura lui, evaluabil
în bani, având în vedere că reclamanții consumatori urmăresc obținerea unor avantaje patrimoniale,
în general prin scăderea valorii obligațiilor născute din contract.
Se poate ivi totuși și situația în care un contract de credit să nască și obligații nepatrimoniale,
iar cererea de chemare în judecată să privească chiar clauze de acest tip. Spre exemplu, o clauză care
obligă să înștiințeze profesionistul în caz de schimbare a domiciliului sau a locului de muncă sau o
clauză atributivă de compenteță în favoarea instaței de la sediul profesionistului. Într-o astfel de
situație, care nu poate fi încadrată în disp. art. 94 Cod pr. civ., compentența materială va aparține
tribunalului în temeiul disp. art. 95 pct. 1 Cod pr. civ.
De asemenea, trebuie menționat că, în această materie, cererile de chemare în judecată
cuprind, în general, mai multe capete principale, în sensul că se solicită constatarea caracterului
abuziv al mai multor clauze.
În această situație, competența materială trebuie verificată pentru fiecare dintre capetele de
cerere principale formulate, pentru că, în condițiile art. 99 alin. 2 Cod pr. civ., dacă instanțele ce ar fi
competente sunt diferite, cauza va fi soluționată de instanța de grad mai înalt.
Plecând de la concluziile trase anterior, în sensul că, în general, astfel de cereri sunt evaluabile
în bani, rămâne să stabilim care este valoarea la care trebuie să ne raportăm.
Concret, dacă se solicită constatarea caracterului abuziv al unei clauze care reglementează un
comision, ar trebui să fie avută în vedere valoarea totală a sumelor ce sunt în sarcina consumatorului
în temeiul contractului, corespunzătoare acestui comision.
În situația în care se cere costatarea caracterului abuziv al unei clauze care prevede un
mecanism de modificare a dobânzii ar trebui să fie avută în vedere diferența dintre suma totală
datorată cu titlu de dobândă în condițiile contractului și suma totală ce ar fi datorată în condițiile
admiterii cererii de chemare în judecată.
Așadar, pentru determinarea valorii la care ne raportăm pentru stabilirea competenței
materiale, trebuie avut în vedere avantajul patrimonial pe care consumatorul încearcă să-l obțină prin
admiterea cererii de chemare în judecată.
1.2. Competența teritorială:

Art. 126 : ”(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la
alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată
ca nescrisă„.
Art. 113 : „ (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107–112, mai sunt competente:
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un
profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor„.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este abuzivă clauza prin care părţile
unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al băncii,
iar nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, întrucât distanţa mare la care este
situată instanţa faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului „este de natură să creeze o prezumţie
în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa
instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în
justiţie sau la orice apărare”(Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Secţia a II-
a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competenţă).

2. Acțiunile sunt scutite de obligația de plată a taxei de timbru.

Un aspect important este acela că legiuitorul prevede o scutire a reclamanților consumatori de
la obligația de plată a taxei de timbru în cauzele având ca obiect constatarea caracterului abuziv al
clauzelor contractuale și repararea prejudiciului cauzat prin acestea.
Art. 29 alin. 1 lit. f) din OUG nr. 80/2013: ”Sunt scutite de la plata taxei judiciare de timbru
acţiunile şi cererile, inclusiv cele pentru exercitarea căilor de atac, ordinare şi extraordinare,
referitoare la: f) protecţia drepturilor consumatorilor, atunci când persoanele fizice şi asociaţiile
pentru protecţia consumatorilor au calitatea de reclamant împotriva operatorilor economici care au
prejudiciat drepturile şi interesele legitime ale consumatorilor„.

3. Particularități privitoare la obiectul cererii.

Capetele principale sunt, de obicei, enunțate în forma ”să se constate caracterul abuziv și
nulitatea absolută a clauzei”, iar, uneori, sunt prezentate ca două solicitări distincte, creându-se falsa
impresie că ar fi vorba despre două capete de cerere. Alteori se solicită să se constate caracterul abuziv
și să fie eliminate clauzele din contract, iar în unele cazuri se cere doar constatarea nulității absolute
a clauzei, referirile la caracterul abuziv făcându-se în cuprinsul motivelor de fapt și de drept ale
cererii.
Ca orice acțiune în constatarea nulității absolute, acțiunea din materia clauzelor abuzive este
una în realizare, și nu în constatare, în ciuda cuvintelor folosite. De altfel, în practică, s-a și invocat,
în apărare, excepția inadmisibilității cererii de constatare a caracterului abuziv al unor clauze,
arătându-se că partea are la îndemână acțiunea în realizare, excepția respinsă în mod corect.
Potrivit art. 194 lit. c) C.pr.civ., cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă și valoarea
obeictului cererii, după prețuirea reclamantului, precum și modul de calcul prin care s-a ajuns la
determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare. În practică, în materia în
discuție, reclamanții nu indică de fiecare dată valoarea obiectului capetelor principale de cerere,
făcând însă acest lucru pentru capetele accesorii, cu toate că, astfel cum reiese din dispozițiile art. 123
C.pr.civ., competența se determină după valoarea capătului principal de cerere. Având în vedere
importanța acestei mențiuni pentru stabilirea competenței materiale, se impune completarea cererii în
condițiile art. 200 C.pr.civ.
Cerererile prin care se solicită constatarea caracterului abuziv și al nulității absolute a unor
clauze din contractele de credit au, în general, obeictul evaluabil în bani.
Cererile de chemare în judecată în această materie cuprins, în general, și capete accesorii. Prin
acestea se solicită, în caz de constatare a caracterului abuziv al clauzei, obligarea profesionistului să
restituie sumele încasate în temeiul respectivelor clauze. Uneori, se solicită și dobânda legală
calculată de la data fiecărei plăți făcute de consumator și până la data restituirii efective. Și în cazul
acestor cereri accesorii este valabilă obligația de indicare a valorii obiectului, precum și a modului de
calcul, cu mențiunea că valoarea nu are nicio influență asupra determinării competenței materiale, în
ciuda unor soluții de speță în acest sens.
 Printre apărărie mai frecvente formulate de profeniști strict cu privire la acest tip de capăt
accesoriu de cerere se numără invocarea excepției prescripției.
O altă apărare specifică este excepția inadmisibilității cererii de restituire a sumelor încasate
în temeiul unor clauze abuzive. În situația în care se constată caracterul abuziv al unei clauze
contractuale, practica este cvasiunanimă în a admite și cererea de restituire a sumelor plătite în temeiul
respectivei clauze.

4. Particularități referitoare la motivele de fapt.

În art. 194 lit. d) C.pr.civ. se prevede obligația de a menționa în cererea de chemare în judecată
motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază aceasta. De asemenea, art. 196 C.pr.civ. instituie
sancțiunea nulității cererii care nu cuprinde motivele de fapt.
În practică se întâlnește, uneori, situația în care acțiunea cuprinde mai multe capete de cerere,
în sensul că se solicită constatarea caracterului abuziv al mai multor clauze, însă motivarea privește,
în concret, doar o parte a acestora. Cu alte cuvinte, pentru una sau mai multe clauze pretins abuzive,
nu se invocă niciun motiv propriu.
O astfel de omisiune ar trebui îndreptată în condițiile art. 200 C.pr.civ., însă se ridică problema
soluției în cazul în care reclamantul nu îndeplinește această obligație.
Legea nu prevede expres posibilitatea anulării parțiale a cererii de chemare în judecată în
condițiile art. 200 alin. 4 C.pr.civ., de unde s-ar putea trage concluzia că, având în vedere că
reclamantul nu și-a îndeplinit toate obligațiile prevăzute de lege, sancțiunea nulității va afecta întreaga
cerere.
În practică s-a susținut și o altă opinie, respectiv aceea că obligațiile instituite de art. 194 și
197 C.pr.civ. se raportează la fiecare capăt de cerere formulat și că, în cazul în care reclamantul nu
completează lipsurile constatate, instanța va anula o parte dintre capetele de cerere și va continua
procedura cu privire la celelalte.
Se mai ridică însă o problemă, aceea că, în materia clauzelor abuzive, instanța are îndatorirea
să le analizee sub acest aspect chiar din oficiu. Or, în condițiile învestirii cu o cerere, chiar parțial
informă, s-ar impune totuși verificarea din oficiu a posibilului caracter abuziv al acestor clauze?
În opinia noastră, din punctul de vedere al dreptului intern, lucrurile sunt clare: arătarea
motivelor de fapt este obligatorie, sub sancțiunea nulității cererii.
În practica internă s-a ridicat o problemă asemănptoare, respectiv reclamantul argumentează
caracterul abuziv cu anumite motive, iar instanța, admițând cererea, reține alte motive sau și altele.
Sub acest aspect ÎCCJ a decis următoarele: ”deși este adevărat că reclamanții au criticat privind
comisionul de administrare doar din perspectiva faptului că acest comision s-ar aplica la întregul
credit, și nu la soldul rămas după plata fiecărei rate, sens în care s-a pronunțat prima instanță, soluția
fiind menținută de instanța de apel, totuși, având în vedere că o instanță se poate pronunța, chiar din
oficiu, cu privire la caracterul abuziv al unei clauze dintr-un contract de împrumut, nu se poate reține
această critică, cu privire la faptul că reclamanții nu ar fi invocat lipsa unei contraprestații în legătură
cu perceperea comisionului de administrare”.

5. Situația cererilor formulate de mai mulți reclamanți.

 Într-un prim caz, este vorba despre contracte de credit încheiate de bănci cu mai mult de o
persoană, de cele mai multe ori fiind vorba despre soți. În aceste condiții, fiind vorba despre drepturi
și obligații comune, credem că este chiar util ca în litigiu să figureze, în calitate de reclamanți, toate
persoanele care și-au asumat obligații față de bancă, respectiv atât debitorii principali cât și eventualii
garanți.
Ce se întâmplă însă dacă acțiunea este promovată doar de unul dintre codebitori?
În doctrină s-a arătat că este un caz de coparticipare procesuală obligatorie acela în care un
terț formulează o cerere de declarare a nulității unui act juridic încheiat între alte persoane. De
asemenea, în practică s-a arătat că, atunci când se atacă un contract, chemarea în proces a ambelor
părți este o necesitate juridică obiectivă.
Trecând la cel de-al doilea caz ce se impune a fi analizat, menționăm că în practică se intâmplă
că mai mulți consumatori să se asocieze prin desemnarea unui reprezentant comun și să-și formuleze
pretențiile în cadrul aceleiași cereri de chemare în judecată.
În doctrină, o astfel de asociere a fost denumită ”litisconsorțiu simplu formal”, arătându-se că
”este vorba despre cereri care nu au nicio legătură materială între ele”, că ”pretențiile care fac obiectul
lor au, pe planul dreptului substanțial, un fundament distinct, dar asemănător” și că ”procedura
angajată și susținută în comun nu creeaz între părți decât raporturi procesuale, părțile însă rămânând
străine unele de altele”. Ca trăsături ale litisconsorțiului simplu sau facultativ, s-au reținut:
”respectivele persoane ar fi putut acționa individual; relația procesuală care dă expresie
litisconsorțiului este o legătură ocazională; persoanele se pot disocia oricând; instanța poate pronunța
soluții distincte în legătură cu cei aflați în litisconsorțiu”.
Se naște, astfel, întrebarea dacă este permisă o asemene asociere procesuală și, dacă nu, care
este sancțiunea introducerii cererii de chemare în judecată în acest mod.
Sunt relevante dispozițiile art. 59 Cod pr. civ., care arată că mai multe persoane pot fi
împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă
drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură.
Din punctul nostru de vedere, legiuitorul prin ”strânsă legătură”, a avut în vedere o legătură
suficient de puternică încât să facă necesară judecarea cererilor împreună, pentru a se evita
pronunțarea unor hotărâri contradictorii sau pentru a se evita suspendarea judecății uneia dintre cereri
până la soluționarea celeilalte.
În orice caz, dacă se consideră că nu există o strânsă legătură care să justifice soluționarea
cererilor împreună, soluția nu este cea de respingere ca inadmisibilă a întregii acțiuni, ci aceea de
disjungere și de judecare separată a cererilor.
6. Particularități în cazul în care creanța a fost cesionată.
În practică se întâlnește relativ frecvent situația în care banca a cesionat creanța către o
societate terță.
Una dintre problemele care se ridică în practică este aceea a calitatății procesuale pasive într-
o acțiune în constatare a caracterului abuziv și a nulității abuzive a unor clauze contractuale fie că ea
cuprinde sau nu un capăt de cerere accesoriu, de obligare a pârâților la restiuirea sumelor plătite în
temeiul acelor clauze.
 Reclamanții consumatori obișnuiesc să cheme în judecată atât cedentul, cât și cesionarul, fără
însă a motiva expres această opțiune. Băncile cedente invocă, adesea, excepția lipsei calității
procesuale pasive, arătând că au cesionat creanța. Uneori, și societățile cesionare invocă aceeași
excepție, arătând că nu ele au încheiat contractul de credit.
În opinia noastră, în judecată trebuie să stea, ca pârâți, atât cedentul, cât și cesionarul, iar
aceasta indiferent dacă este formulată sau nu și o cerere de restituire a sumelor plătite în temeiul
clauzelor pretins abuzive.
Considerăm că banca cedent are calitatea procesuală pasivă, alături de cesionar, chiar și în
situația în care cesiunea a fost notificată.
Dacă se formulează și un capăt de cerere privind restituirea sumelor deja plătite, este necesar
a se stabili data până la care debitorul se poate libera prin plată către cedent. Pentru sumele plătite
până la acea dată, calitate procesuală pasivă în privința capătului de cerere respectiv va avea cedentul,
în timp ce pentru sumele plătite ulterior calitatea va aparține cesionarului.

Principalele clauze considerate în prezent abuzive de instanțele române:

Aprecierea clauzelor ca fiind abuzive variază în funcție de instanța la care ne referim, precum
și de contractul de credit analizat. Băncile nu percep toate aceleași costuri pentru credit și același tip
de dobândă, motiv pentru care clauzele sunt diferite de la contract la contract.
I. Exemplificare
1. Comisionul de acordare; acesta este perceput ca un procent din suma împrumutată și
reținut din aceasta la momentul rambursării, astfel încât consumatorul nu îl achită efectiv din
fondurile sale anterioare. Instanțele consideră comisionul ca fiind abuziv deoarece acesta se justifică
în măsura în care acoperă costurile băncii în procedura de informare, evaluare și aprobare a creditului,
aceste costuri trebuind să fie exprimate într-o sumă fixă, deoarece ar fi aceleași pentru toate creditele
acordate, astfel încât este inechitabil să reprezinte un procent din suma împrumutată.
OUG 50/2010 prevede posibilitatea perceperii acestui comision prin:
Art. 19: ” Se interzice perceperea unui comision de analiză dosar în cazul în care creditul nu
se acordă„.
Art. 36: ” (1) Pentru creditul acordat, creditorul poate percepe numai: comision de analiză
dosar, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, compensaţie în cazul
rambursării anticipate, costuri aferente asigurărilor şi, după caz, dobânda penalizatoare, alte costuri
percepute de terţi, precum şi un comision unic pentru servicii prestate la cererea consumatorilor.
(2) Comisionul de analiză dosar şi cel unic vor fi stabilite în sumă fixă, aceeaşi sumă fiind percepută
tuturor consumatorilor cu acelaşi tip de credit în cadrul aceleiaşi instituţii de credit”.
2. Comisionul de risc/comisionul de administrare (cele două nu se confundă în toate
contractele de credit !); comisionul de risc a fost perceput de unele bănci cu motivarea că acesta
acoperă riscurile băncii derivate din activitatea de creditare. Instanțele au considerat aproape în
unanimitate că acesta este abuziv deoarece creditele pentru care acesta era peceput prevedeau garanții
pentru bancă în caz de imposibilitate de restituire. De asemenea, contractele de credit conțineau clauze
prin care consumatorul era obligat să încheie o poliță de asigurare cu un asigurator agreat de bancă,
astfel încât riscul la care se expune banca este practic inexistent.
În cazul contractelor de credit încheiate cu Volksbank, ulterior intrării în vigoare a OUG nr.
50/2010, au fost încheiate acte adiționale la contractele de credit prin care comisionul de risc a fost
eliminate însă a fost înlocuit de un comision de administrare. În realitate modificarea a fost pur
formală și strict în ceea ce privește denumirea comisionului, deoarece la descriere se prevedea că
acest comision este perceput pentru ”administrarea creditului din perspectiva riscului„. Fiind vorba
despre același comision, instanțele au considerat în continuare că acesta este abuziv.
În ceea ce privește comisioanele de administrare clasice, OUG nr. 50/2010 permite perceperea
acestora prin art. 36 alin. 3 : ”Comisionul de administrare se percepe pentru
monitorizarea/înregistrarea/efectuarea de operaţiuni de către creditor în scopul
utilizării/rambursării creditului acordat consumatorului. În cazul în care acest comision se
calculează ca procent, acesta va fi aplicat la soldul curent al creditului„. Prin urmare, acest comision
a fost la rândul său abuziv în cazul în care nu se prevede destinația sumei percepute sau atunci când
acesta este aplicat la soldul inițial al creditului.
3. Comisionul de rambursare anticipată; acest comision era prevăzut ca un procent din
credit (sau din suma efectiv achitată) și aplicat doar în cazul în care consumatorul rambursa printr-o
singură plată mai multe rate de credit. Comisionul a fost considerat abuziv deoarece procentul prea
mare stabilit de bănci era disproporționat față de pierderea suferită de bancă (dobânda şi costurile
aferente perioadei dintre data rambursării anticipate şi data prevăzută pentru încetarea contractului de
credit), provocând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților. Acest
comision în cuantumurile prevăzute de bănci avea practic rolul de a inhiba consumatorul care dorea
rambursarea anticipată a creditului.
OUG nr. 50/2010 prevede posibilitatea perceperii acestui comision însă fixează limitele
sale prin art. 67: ” (1) În cazul rambursării anticipate a creditului, creditorul este îndreptăţit la o
compensaţie echitabilă şi justificată în mod obiectiv pentru eventualele costuri legate direct de
rambursarea anticipată a creditului cu condiţia ca rambursarea anticipată să intervină într-o perioadă
în care rata dobânzii aferente creditului este fixă. (2) O astfel de compensaţie nu poate fi mai mare
de: a) 1% din valoarea creditului rambursată anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea
anticipată şi data convenită pentru încetarea contractului de credit este mai mare de un an; b) 0,5%
din valoarea creditului rambursat anticipat, dacă perioada de timp dintre rambursarea anticipată şi
data convenită pentru încetarea contractului de credit nu este mai mare de un an„.
De asemenea, acest comision nu poate fi perceput în cazul în care ”rambursarea anticipată
intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului nu este fixă„ (art. 68 alin. 1 lit.
c) din OUG nr. 50/2010)
De remarcat că unele bănci (Piraeus) au eliminat acest comision integral prin actul adițional
de aliniere la prevederile OUG nr. 50/2010.
4. Rata variabilă a dobânzii în funcție de marja băncii ce poate fi modificată prin decizia
unilaterală a acesteia.
Această clauză a fost considerată abuzivă de instanțe deoarece dobânda variabilă avea ca și
componente indicele de referință (ROBOR, LIBOR, EURIBOR – variabile prin definiție) și marja
variabilă a băncii. Banca avea posibilitatea de a decide în mod unilateral modificarea marjei și o făcea
doar în sens ascendent. Clazuele contractuale identificau criterii total subiective în funcție de care
banca putea decide modificarea marjei, așa cum ar fi ”modificări semnificative pe piața monetară
internațională„ pe care consumatorul nu le putea controla și nici nu le putea prevede la momentul
semnării contractului.
Ulterior, OUG nr. 50/2010 a interzis astfel de formulări în contractele de credit, obligând
băncile să calculeze dobânda variabilă după formula indice de referință variabil+marja fixă a băncii.
Art. 37 din OUG nr. 50/2010 : ”În contractele de credit cu dobândă variabilă se vor aplica
următoarele reguli: a) dobânda va fi compusă dintr-un indice de referinţă
EURIBOR/ROBOR/LIBOR la o anumită perioadă sau din rata dobânzii de referinţă a Băncii
Naţionale a României, în funcţie de valuta creditului, la care creditorul adaugă o anumită marjă fixă
pe toată perioada derulării contractului„.
5. Clauza privind dobânda penalizatoare aplicată de bancă (mai rar); acest tip de
dobândă se aplică în cazul creditelor restante și reprezintă o dobândă mărită a creditului ce include și
penalitățile pentru executarea cu întârziere a obligațiilor. Instanțele au apreciat o astfel de clauză
abuzivă în ipoteza în care cuantumul prevăzut era mult prea mare față de prejudiciul înregistrat efectiv
de bancă într-o astfel de situație. De asemenea, au fost respinse cereri de constatare a acestei clauze
ca fiind abuzivă atunci când s-a constatat că prin aplicarea ei nu s-a produs un prejudiciu semnificativ
consumatorului (suma achitată cu titlu de dobândă era derizorie).
Conform art. 38 din OUG nr. 50/2010: ”(2) Dobânda penalizatoare se calculează pe bază
de procent fix şi se aplică la sumele restante în conformitate cu prevederile contractului de credit, cu
excepţia sumelor provenite din calculul dobânzii. (3) Rata dobânzii aplicabilă în cazul creditelor
restante nu poate depăşi cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzii aplicată atunci când
creditul nu înregistrează restanţă, în cazul în care consumatorul sau soţul/soţia acestuia se afla în
una dintre următoarele situaţii: şomaj, reducere drastică a salariului, deces. Prin reducerea drastică
a salariului se înţelege o reducere de cel puţin 15% din valoarea acestuia. Această dobândă va fi
percepută până la încetarea evenimentului care a generat reducerea veniturilor, dar nu mai mult de
12 luni. În caz de deces, perioada nu poate fi mai mică de 6 luni„.

6. Clauza privind competența instanțelor în caz de litigiu; această clauză prevedea că în

caz de litigiu derivat din executarea contractului este competentă instanța de la sediul central al băncii
(de cele mai multe ori instanțele din București).
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că este abuzivă clauza prin care părţile
unui contract de credit au stabilit competenţa în favoarea instanţelor de la sediul principal al băncii,
iar nu al celor de la sediul sucursalei cu care s-a încheiat convenţia, întrucât distanţa mare la care este
situată instanţa faţă de localitatea de domiciliu a împrumutatului „este de natură să creeze o prezumţie
în sensul că deplasarea şi cheltuielile implicate în sarcina consumatorilor pentru a compărea în faţa
instanţei s-ar putea dovedi disuasive şi i-ar putea determina pe aceştia să renunţe la orice acţiune în
justiţie sau la orice apărare”(Decizia nr. 2938 din 27 septembrie 2013 pronunţată de Secţia a II-
a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect conflict negativ de competenţă).
De asemenea, prevederile C.pr.civ. 2013 direcționează spre aceeași soluție :
Art. 126 : ”(2) În litigiile din materia protecţiei drepturilor consumatorilor, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege, părţile pot conveni alegerea instanţei competente, în condiţiile prevăzute la
alin. (1), numai după naşterea dreptului la despăgubire. Orice convenţie contrară este considerată
ca nescrisă„.
Art. 113 : „ (1) În afară de instanţele prevăzute la art. 107–112, mai sunt competente:
8. instanţa domiciliului consumatorului, în cererile având ca obiect executarea, constatarea nulităţii
absolute, anularea, rezoluţiunea, rezilierea sau denunţarea unilaterală a contractului încheiat cu un
profesionist sau în cererile având ca obiect repararea pagubelor produse consumatorilor„.

Textele de lege aplicabile în astfel de acțiuni.

În general, acțiunile consumatorilor sunt întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000 și ale
Codului civil din 1864 (executarea cu bună credință a contractelor).
Art. 4 din Legea nr. 193/2000 : ”(1) O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu
consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din
contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru
semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. (2) O clauză contractuală va fi considerată ca
nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate
consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile
generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv. (5) Fără
a încălca prevederile prezentei legi, natura abuzivă a unei clauze contractuale se evaluează în funcţie
de: a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii
acestuia; b) toţi factorii care au determinat încheierea contractului; c) alte clauze ale contractului
sau ale altor contracte de care acesta depinde„.
 În acest sens, o mare importanță are Decizia ÎCCJ nr. 110 din 21 ianuarie 2014 prin care
s-a statuat asupra interpretării caracterului abuziv al clauzelor preformulate: ”simpla afirmație
că o clauză este abuzivă întrucât este prevăzută într-un contract standard preformulat nu este
suficientă pentru declararea acesteia ca fiind abuzivă, ci este necesar ca o atare clauză, prin ea însăși
sau împreună cu alte prevederi din contract să creeze, în detrimentul consumatorului sau contrar
bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților„.
Fundamentarea pe dispozițiile OUG nr. 50/2010 nu este posibilă din pricipa formulării actuale
a art. 95 (modificat de Legea nr. 288/2010): ”Prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă nu se aplică
contractelor în curs de derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, cu
excepţia dispoziţiilor art. 371, ale art. 66–69 şi, în ceea ce priveşte contractele de credit pe durată
nedeterminată existente la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, ale art. 50–55,
ale art. 56 alin. (2), ale art. 57 alin. (1) şi (2), precum şi ale art. 66–71„.
Cu toate acestea, la momentul intrării în vigoare a OUG nr. 50/2010 (din 21.06.2010 până la
01.01.2011), forma art. 95 era următoarea: ”(1) Pentru contractele aflate în curs de derulare,
creditorii au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe
de urgenţă, să asigure conformitatea contractului cu dispoziţiile prezentei ordonanţe de urgenţă.
(2) Modificarea contractelor aflate în derulare se va face prin acte adiţionale în termen de 90 de
zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă. (3) Creditorul trebuie să poată
face dovada că a depus toate diligenţele pentru informarea consumatorului cu privire la semnarea
actelor adiţionale. (4) Se interzice introducerea în actele adiţionale a altor prevederi decât cele din
prezenta ordonanţă de urgenţă. Introducerea în actele adiţionale a oricăror altor prevederi decât
cele impuse de prezenta ordonanţă de urgenţă sunt considerate nule de drept. (5) Nesemnarea de
către consumator a actelor adiţionale prevăzute la alin. (2) este considerată acceptare tacită„.
Prin urmare, băncile au fost obligate la acea dată să încheie acte adiționale prin care să
elimine din contractele de credit prevederile contrare OUG nr. 50/2010. Prin aceste acte dobânda
a devenit variabilă doar în funcție de indicele de referință (marja băncii fiind fixată), comisionul de
rambursare anticipată a fost eliminat integral sau prevăzut în cuantumul permis de lege, alte
comisioane percepute au fost eliminate, etc.
Posibilitatea consumatorilor de a se prezenta la bancă pentru a încheia actele adiționale a fost
notificată acestora prin diverse mijloace, având în vedere că textul OUG nr. 50/2010 nu a prevăzut o
modalitate expresă în acest sens. Astfel, unele bănci au transmis notificări prin poștă, altele au afișat
notificările la sediul sucursalelelor sau au postat informația pe site-ul băncii.
Băncile au profitat de prevederea art. 7 pct. 15 din OUG nr. 50/2010 și au procedat la
notificare pe suport durabil: ”suport durabil este orice instrument care permite consumatorului să
stocheze informaţii care îi sunt adresate personal, în aşa fel încât acestea să fie accesibile pentru
consultare în viitor pe o perioadă de timp adecvată scopului informaţiilor, şi care permite
reproducerea fidelă a informaţiilor stocate”. În aceste condiții website-ul este considerat suport
durabil conform pct. 24 din Preambulul Directivei 2007/46/CE, transpusa în dreptul intern prin
OUG nr. 113/2009.
De asemenea, conform art. 95 alin. 5 din OUG nr. 90/2010, nesemnarea de către
consumator a actelor adiționale de aliniere, care conțin dispozițiile din acest act normativ, este
considerată acceptare tacită de către consumator.

VI. Problema creditelor acordate în CHF și a riscului valutar.

Opinia instanțelor naționale este până în prezent în sensul respingerii acțiunilor privind:
obligarea băncilor de a percepe ratele de credit la cursul RON/CHF de la momentul semnării
contractului; obligarea băncii de a converti în RON creditele (cu excepția hotărârii de la Galați)
sau ”înghețarea„ cursului valutar la momentul semnării contractului.
 S-a reținut că un consumator și-a asumat în mod conștient și voluntar riscul de schimb valutar
aferent rambursării creditului în moneda împrumutului, ceea ce nu poate fi negat. De asemenea, nici
nu există o culpă a băncii în această alegere.
În plus, variația circumstanțelor contractuale și deci riscul contractual este suportat de
debitorul obligației de executat, respectiv de împrumutat, în cazul în care nu există o dispoziție
contractuală contrară. În acest sens a statuat deja ÎCCJ prin Decizia nr. 1122/2003: ”Variaţia
circumstanţelor şi, prin urmare, noile sarcini ce afectează executarea fac parte din riscul
contractual, pe care-l suportă debitorul obligaţiei de executat, în lipsa unei dispoziţii contrare.”
C.civ. 1864 a instituit principiul nominalistului monetar:
- Art. 1584 C.civ. prevede : ”Împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate
în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulat„.
- Art. 1778 C.civ. prevede : ”Obligația ce rezultă din un împrumut în bani este totdeauna
pentru aceeași sumă numerică arătată în contractul. Întâmplându-se o sporire sau scădere a
prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică
împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la
momentul plății„.
Instanțele au dat deja eficiență principiului nominalismului monetar prevăzut de art.
1778 C.civ. 1864, apreciind că acesta ”este tradițional în contractele de împrumut„ iar ”în cazul
creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu banca
a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul„ (Sentința nr.
13198/29.10.2014 a Judecătoriei Craiova).

Deciziile recente privind creditele acordate în CHF

1. Cauza C-26/13 Arpad Kasler contra OTP (Curtea de Justiție a Uniunii Europene).
Ca o considerație preliminară arătăm că hotărârea preliminară a CJUE (art. 267 TFUE) este
obligatorie pentru instanţa de trimitere, dar numai în privinţa litigiului în cadrul căruia a fost formulată
chestiunea prejudicială.
Cu toate acestea, de fapt, hotărârea CJUE are caracter obligatoriu pentru toate instanţele
tuturor statelor membre, fiindcă instanţa care intenţionează să interpreteze în alt fel norma europeană
deja interpretată de CJUE are obligaţia ca, anterior deciziei sale, să se adreseze Curţii de Justiţie a
Uniunii Europene, motivându-şi opinia divergentă şi solicitând o nouă hotărâre în chestiunea aflată
în discuţie

În cauza Kasler exista o diferență între prețul de vânzare și prețul de cumpărare al monedei
creditului. Creditul soților Kasler, conținea prevederi conform cărora, valoarea in franci urma sa
fie cea de la data eliberarii imprumutului, calculata in functie de cursul de cumparare a valutei.
In schimb, banca urma sa primeasca contravaloarea ratelor lunare in forinti, la cursul de
vanzare a francului din ziua de dinante de scadenta ratei. De asemenea, creditul acordat de OTP
conținea o clauză conform căreia : ”imprumutatorul stabileste valoarea in forinti maghiari a fiecareia
dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vanzare al monedei [straine] aplicat de
banca in ziua anterioara scadentei”.
Speța este în general inaplicabilă în sistemul național din cauza specificului acesteia. Pe
teritoriul României, creditele acordate de bănci în CHF nu conțin (în general) o astfel de clauză ci
percep ratele tot în CHF, efectuând schimbul valutar dacă este necesar și astfel protejându-se de
efectele deciziei CJCE.

2. Cauza C-186/16 Andriciuc si altii impotriva Banca Romaneasca SA

 Pe rolul Curții de Apel Oradea, s-a aflat dosarul nr. 1713/111/2014, având ca obiect „acțiune
în constatare clauze abuzive”. Dosarul a devenit mediatizat și cunoscut ca „dosarul Andriciuc” 1, nu
doar deoarece a supus atenției instanței de apel2 solicitarea de „stabilizare a cursului de schimb”
pentru executarea obligațiilor de plată rezultate din contractele încheiate de apelanții reclamanți cu
intimata pârâtă, însă și pentru că în cadrul acestuia s-a dispus sesizarea Curții de Justiție a Uniunii
Europene cu o cerere de hotărâre preliminară. În concret, instanța națională a sesizat CJUE cu o
cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) și a articolului 4
alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în
contractele încheiate cu consumatorii, în legătură cu caracterul pretins abuziv al clauzelor inserate în
contracte de credit care prevăd, printre altele, rambursarea creditelor în aceeași monedă străină în care
acestea au fost acordate.
În concret, întrebările transmise de Curtea de Apel Oradea în cadrul cererii de transmitere a
unei hotărâri preliminare3, au fost următoarele : „1) Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13
trebuie interpretat în sensul că dezechilibrul semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților care
decurg din contract trebuie analizat prin raportare strict la momentul încheierii contractului sau
include și situația în care, pe parcursul derulării unui contract cu executare succesivă, prestația
consumatorului devine excesiv de oneroasă comparativ cu momentul încheierii contractului din
cauza unor schimbări semnificative ale cursului de schimb valutar? 2) În accepțiunea articolului 4
alineatul (2) din Directiva 93/13, prin caracterul clar și inteligibil al unei clauze contractuale trebuie
să se înțeleagă că respectiva clauză contractuală trebuie să prevadă doar motivele care au stat la
baza includerii acestei clauze în contract și mecanismul său de funcționare sau trebuie să prevadă și
toate consecințele sale posibile în funcție de care prețul plătit de consumator poate varia, cum ar fi
riscul de curs valutar, și, din perspectiva Directivei 93/13, se poate considera că obligația băncii de
informare a clientului la momentul acordării creditului vizează exclusiv condițiile de creditare,
respectiv dobânzile, comisioanele, garanțiile puse în sarcina împrumutatului, posibilitatea aprecierii
sau a deprecierii unei monede străine neputând fi inclusă în această obligație? 3) Articolul 4
alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că termenii «obiectul principal al
contractului» și «caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau
bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte», acoperă o clauză cuprinsă într-un contract
de credit încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a
făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul va fi restituit în aceeași valută?”.
Trebuia avut în vedere și că legislația națională aplicabilă la data acordării creditelor în CHF,
respectiv Codul civil din 1864 stabilea prin art. 1578 că „obligația ce rezultă din un împrumut în bani
este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o
scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma
numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în
momentul plății”. Prin urmare, instanțele trebuiau să se raporteze și la prevederea legală amintită și
să determine dacă prin aceasta se instituie o normă obligatorie și, astfel, ar înseamna că obligația
asumată conform acesteia este una esențială.

1
După numele primului apelant reclamant înregistrat, astfel cum a fost denumit și ulterior, atunci când a ajuns
în atenția Curții de Justiție a Uniunii Europene;
2
În fața instanței de fond, Tribunalul Bihor, respinsese cererea consumatorilor;
3
Cererea s-a întemeiat pe dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene;
 Cu privire la sfera de cuprindere a art. 4 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene a reluat raționamentul său expus în hotărârile anterioare: „În ceea ce privește
categoria clauzelor contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul principal al contractului”,
în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, Curtea a considerat că aceste clauze trebuie
înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl
caracterizează (Hotărârea din 3 iunie 2010, Caja de Ahorros y Monte de Piedad de Madrid,
C-484/08, EU:C:2010:309, punctul 34, și Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C-96/14,
EU:C:2015:262, punctul 33)”4.
Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că obligația împrumutatului de a rambursa
creditul în aceeași monedă în care a fost acordat se circumscrie obiectului principal al contractului de
credit : „În această privință, trebuie să se observe că, printr-un contract de credit, împrumutătorul
se angajează, în principal, să pună la dispoziția împrumutatului o anumită sumă, acesta din urmă
angajându-se, la rândul său, în principal să ramburseze, în general cu dobândă, această sumă
potrivit termenelor de scadență prevăzute. Principalele prestații ale unui astfel de contract se
raportează, așadar, la o sumă care trebuie definită în raport cu moneda de plată și de rambursare
stipulată. În consecință, după cum a arătat avocatul general la punctul 46 și următoarele din
concluzii, faptul că un credit trebuie să fie rambursat într-o anumită monedă nu privește, în principiu,
o modalitate accesorie de plată, ci natura însăși a obligației debitorului, constituind astfel un element
esențial al unui contract de împrumut”. Așadar, Curtea interpretează obligația esențială rezultată din
contractul de credit ca fiind cea de plată, în sensul de rambursare, a ratelor de credit. În atare situație,
odată ce rambusarea privește plata în condițiile contractuale, înseamnă că obligația se va întinde cu
privire la toate elementele sale, inclusiv moneda de plată.
Odată stabilit că astfel de clauze fac parte din obiectul principal al contractului, trebuie să
continuăm analiza clauzelor contractuale din perspectiva respectării de către acestea a cerinței
redactării „într-un limbaj clar și inteligibil”. Cu privire la acest aspect, Curtea a apreciat, în analiza
asupra celei de-a doua întrebări că această cerință este satisfăcută doar în ipoteza în care clauza
beneficiază de o transparență privită în sens extensiv în sensul că „instituțiile financiare trebuie să
furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în
cunoștință de cauză, acestea trebuind să includă cel puțin impactul pe care o depreciere severă a
mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul sau sediul împrumutații și
majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor
împrumutului”5.
În plus, existența normei amintită mai sus crea o altă dilemă juridică în legătură cu
interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE6. Cu alte cuvinte, dacă
respectivele clauze ar reproduce esența dispozițiilor art. 1578 C.civ. înseamnă că instanțele naționale
n-ar putea aplica dispozițiile Directivei 93/13/CEE și prin urmare nici a legislației naționale cu privire
la clauzele abuzive.

4
Idem 15, para. 35;
5
Idem 15, para.49;
6
Conform art. 1 alin. 2 din Directiva 93/13/CEE: „Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor
contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori
principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în
domeniul transportului”;
 JURISPRUDENȚA INSTANȚELOR ROMÂNEȘTI CU PRIVIRE LA CLAUZELE
ABUZIVE :

1. Clauze privind rambursarea creditului în aceeași monedă :

În ultimul timp, ca urmare a fenomenului de hipervalorizare a francului elvețian (CHF),

clienții băncilor au ajuns în imposibilitatea de a-și executa obligațiile de plată asumate prin contract,
ajungându-se la un fenomen îngrijorător dacă ținem cont de numărul mare de împrumutați. În concret,
împrumutații deși au contractat credite în CHF doar din punct de vedere scriptic, deoarece tragerea
creditului s-a făcut în moneda națională, și la un curs leu/chf aflat la un minim instoric (2,1 lei/1 chf)
trebuie să achite ratele de credit exprimate în CHF la cursul de schimb de la momentul fiecărei plăți
(în prezent 4,14 lei/ 1 chf).
În lipsa unui răspuns concret din partea legislativului sau executivului la această situație,
precum și în condițiile în care poziția Băncii Naționale a României rămâne una pasivă față de
problemele împrumutaților și protectoare față de instituțiile bancare ce au fost instruite să găsească
soluții individuale pentru creditele în CHF, speranța cetățenilor se îndreaptă spre instanțele de
judecată.
Soluțiile instanțelor nu conturează încă o jurisprudență constantă la nivel național și nici măcar
la cel local/regional, aflându-se încă într-o fază incipientă a unui nou val de litigii.
Prima soluție de acest gen a fost pronunțată de Tribunalului Galați, însă într-o speță care are
o aplicabilitate limitată ca și argument juridic (în sistemul de drept național jurisprudența nefiind
izvor de drept).
În speța judecată de Tribunalul Galați (dosarul nr. 7843/233/2012, definitivă), contractul de
credit al recurenților, încheiat cu V.R. SA, conținea o clauză (art. 5.1), prin care exista posibilitatea
băncii de a converti creditul într-o altă valută, cu o majorare de curs de 10%. Prin urmare, exista o
prevedere contractuală care să ofere în mod expres această posibilitate, instanța obligând banca să
efectueze conversia în baza acestei prevederi și în favoarea recurenților. De asemenea, prevederea
presupunea o cerere anterioară în sensul convenției, căreia banca să nu îi fi dat curs, instanța reținând
că există astfel de cereri. Speța nu este aplicabilă în cazul în care contractele de credit nu conțin o
astfel de clauză, astfel încât nu există nici un temei pentru admiterea unei astfel de cereri. În caz
contrar, instanța ar adăuga, în mod nelegal, la contractul încheiat între părți.

Ulterior, în alte două cazuri, Tribunalul Buzău (dosarul nr. 1730/114/2014) și Judecătoria Tg.
Jiu (dosarul nr. 7530/318/2014) au fost admise acțiunile clienților cu credite în CHF, și s-a dispus
”înghețarea„ cursului de schimb leu/chf la valoarea de la data încheierii contractului. De menționat
că aceste două hotărâri nu sunt încă definitive, ele putând fii atacate cu apel.
Dacă în hotărârea pronunțată de Tribunalul Galați soluția a fost convertirea creditului
contractat în CHF într-un credit în lei la cursul valutar leu/chf de la momentul semnării contractului
majorat cu 10%, în celelalte două hotărâri soluția a fost de menținere a monedei creditului însă de
”înghețare„ sau ”stabilizare„ a creditului la cursul de schimb leu/chf de la momentul semnării
contractului.
Soluțiile pronunțate la Târgu Jiu și la Buzău au avut la bază o motivare întemeiată pe Legea
nr. 193/2000 prin analizarea caracterului abuziv al clauzelor privind efectuarea plăților în moneda
creditului. În concret instanțele au reținut că băncile și-ar fi încălcat obligația de informare corectă a
împrumutaților asupra riscurilor pe care le implică un împrumut într-o monedă necunoscută până la
acel moment pe piața din România.

De reținut însă că există destule dosare pe rolul instanțelor naționale în care judecătorii nu au
dat dreptate împrumutaților, respingând acțiunile având ca obiect conversia împrumuturilor sau
înghețarea cursului valutar. Instanțele au dat astfel eficiență principiului nominalismului monetar
prevăzut de art. 1778 C.civ. 1864, apreciind că acesta ”este tradițional în contractele de împrumut„
iar ”în cazul creditelor acordate în valută nu suntem în prezența niciunei clauze abuzive, pentru că nu
banca a instituit printr-o clauză în contract regula nominalismului, ci însuși legiuitorul„ (Sentința nr.
13198/29.10.2014 a Judecătoriei Craiova). Soluții asemănătoare au fost pronunțate și de Judecătoria
Târgu Jiu (Sentința nr. 769/02.02.2015 în dosarul nr. 15883/318/2014* sau Sentința nr. Sentința nr.
8285/19.12.2014 în dosarul nr. 3680/318/2014) sau Judecătoria Slatina (Sentința nr. 1928/04.03.2015
în dosarul nr. 883/311/2014).

Un aspect important în contextul acestei probleme este faptul că recent a fost adoptată
Directiva 17/2014/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind contractele de credit oferite
consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale, cu termen de implementare pentru statele membre
UE până cel mai târziu la 16 martie 2016, prevede la art. 23 alin. 3 că : ” În cazul în care un
consumator are dreptul să convertească un contract de credit într-o monedă alternativă în conformitate
cu alineatul (1) litera (a), statul membru se asigură că cursul de schimb la care se efectuează conversia
este rata de schimb a pieței aplicabilă în ziua aplicării conversiei, dacă contractul de credit nu specifică
altfel„.

2. Contract de credit pentru consum. Modificarea unilaterală a dobânzii. Clauză

abuzivă.
Art. 4, 6 şi 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori
Clauza prin care împrumutătorul are dreptul de a modifica unilateral dobânda fără a fi
raportată la un indicator precis individualizat face ca respectiva clauză să fie interpretată doar
în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da posibilitatea
consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară şi
proporţională scopului urmărit.
Corespondenţa băncii către client prin care a notificat împrumutaţilor modificarea
dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională nu este de
natură a înlătura caracterul abuziv al clauzei, întrucât şi acest indicator este generic şi nu precis,
individualizat, reţinându-se că o astfel de adresă este în legătură cu derularea contractului de credit,
dar în condiţiile prestabilite anterior.
Critica împrumutătorului în sensul că se impunea ca urmare a admiterii acţiunii şi rezilierea
contractului este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000 cumpărătorul este
îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, eventual şi daune-interese numai în măsura în care
contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
(Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială, Decizia nr. 8 din 25 ianuarie 2010, definitivă)

Prin cererea introductivă reclamanţii Ş.F. şi Ş.N. au chemat în judecată pe pârâta S.C. „E”
S.A. şi au solicitat să se constate că art. 4 pct. 3 din contractul de credit încheiat în 2008 conţine o
clauză abuzivă în sensul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi eliminarea acestei clauze.
Potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 3 din contract „Pe parcursul derulării contractului, banca îşi
rezervă dreptul de a modifica dobânzile şi/sau comisioanele bancare. Modificarea dobânzii şi/sau a
comisioanelor bancare va fi comunicată împrumutatului până cel mai târziu data aplicării ei prin
oricare dintre următoarele modalităţi la libera alegere a băncii”.
 Prin întâmpinare pârâta a solicitat respingerea acţiunii susţinând că încă de la semnarea
contractului reclamanţii au cunoscut faptul că se va percepe dobânda variabilă, asumându-şi acest
risc.
Prin sentinţa nr. 1454/COM/07 octombrie 2009 Tribunalul Iaşi a admis acţiunea formulată şi
a constatat că dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul de credit de consum conţin o clauză abuzivă
şi a dispus derularea în continuare a efectelor contractului cu eliminarea acestei clauze.
Instanţa de fond a reţinut că acest contract de credit bancar intră sub incidenţa Legii nr.
193/2000, întrucât împrumutatul are calitatea de consumator, iar banca de comerciant, prevederi
legale ce sunt conforme cu Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 cu privire
la armonizarea dispoziţiilor legislative, reglementare şi administrative ale statelor membre în materie
de credit destinat consumului (art. 1 pct. 2 lit. a şi b).
Instanţa constată că respectiva clauză inserată la articolul 4 pct. 3 din contract constituie o
clauză abuzivă în sensul legii, aceasta încălcând prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.
În momentul în care a fost încheiat acest contract, consumatorul a acţionat de pe o poziţie
inegală, în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse fiind
prestabilite de către împrumutător, fără a da posibilitatea cocontractantului de a modifica sau
înlătura vreuna din aceste clauze. Consumatorul nu a avut posibilitatea să negocieze nici o
clauză din contract, întregul act juridic fiindu-i impus, în forma respectivă, de către bancă.
Conform art. 4 alin. ultim din Legea nr. 193/2000, băncii îi revenea obligaţia de a dovedi
că a negociat în mod direct această clauză cu împrumutatul, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Prin necircumstanţierea în nici un mod a elementelor care-i permit băncii modificarea
unilaterală a dobânzii curente contractuale, prin neindicarea niciunui criteriu care să-i dea băncii
acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii, această clauză încalcă prevederile
legale incidente în materie, fiind de natură să îi prejudicieze pe consumator. Această clauză care
dă dreptul împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda nu este raportată la un indicator
precis, individualizat. Această modalitate de exprimare face ca respectiva clauză să fie
interpretată doar în favoarea împrumutătorului, servind doar intereselor acestuia, fără a da
posibilitatea consumatorului de a verifica dacă majorarea este judicios dispusă şi dacă era necesară
şi proporţională scopului urmărit.
Instanţa are, de asemenea, în vedere şi faptul că dobânda este un element esenţial într-un
contract de credit bancar, orice clauză nelegală cu incidenţa asupra dobânzii, afectând însăşi
normala derulare a raporturilor contractuale. În raport de prevederile contractuale, instanţa reţine
că, în ipoteza în care acest contract s-ar derula în continuare, în aceeaşi formă s-ar menţine
pericolul lezării drepturilor şi intereselor consumatorului prin majorarea indirectă a dobânzii
anuale efective, potrivit art. 4 pct. 3 din contract.
Prin urmare, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000 şi constatând
caracterul abuziv al clauzei prevăzute de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din convenţia părţilor instanţa
urmează să dispună derularea în continuare a contractului cu excluderea efectelor produse de
reglementarea abuzivă.
Împotriva soluţiei pronunţate de Tribunalul Iaşi pârâta a formulat apel susţinând că instanţa
de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000.
În esenţă, se susţine că potrivit dispoziţiilor paragrafului 2 şi 3 lit. a) din Anexa la Legea nr.
193/2000, banca putea să majoreze nivelul comisioanelor şi dobânzilor, dar cu recunoaşterea
dreptului împrumutatului de a rezilia contractul unilateral şi rambursarea anticipată a creditorului.
 Mai susţine apelanta că a oferit reclamanţilor mai multe variante privind derularea în
continuare a contractului de credit, după majorarea dobânzii, respectiv: reeşalonarea soldului prin
extinderea perioadei de plată până la zece ani; modificarea datei scadente fără comision până la data
de 30 iunie 2009; rambursarea integrală a soldului prin refinanţare sau surse proprii, beneficiind de
comision de rambursare anticipată zero, până la data de 30 iunie 2009.
Cu privire la posibilitatea reclamanţilor de a înţelege clauzele contractului de credit pârâta a
susţinut că aceştia se încadrează în categoria „consumatorului mediu” aşa cum este definit de
prevederile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007, astfel că au semnat contractul în cunoştinţă de cauză.
De asemenea, pârâta consideră nelegală hotărârea instanţei de fond deoarece modifică
contractul transformând contractul de credit dintr-unul cu dobândă variabilă într-un contract cu
dobândă fixă.
Curtea de Apel Iaşi analizând motivele de apel a respins apelul menţinând soluţia pronunţată
de instanţa de fond reţinând că potrivit art. 1 alin. 3 din Legea nr. 133/2000, republicată, privind
clauzele abuzive din contractele încheiat între comercianţi şi consumatori – „Se interzice
comercianţilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”, iar dispoziţiile
art. 4 şi 5 din acelaşi act normativ definesc clauza contractuală abuzivă, inclusiv în cazul contractelor
standard preformulate.
Cu privire la caracterul clauzei prevăzută de dispoziţiile art. 4 pct. 3 din contractul încheiat
între părţi, în mod corect tribunalul a considerat-o ca fiind abuzivă în sensul că aceasta dă dreptul
împrumutătorului de a modifica unilateral dobânda şi/sau comisioanele bancare fără a se raporta la
vreun indicator.
Deşi apelanta-pârâtă a invocat în apărare o adresă prin care a notificat intimaţilor modificarea
dobânzii/comisioanelor prin raportarea la situaţia financiară naţională şi internaţională, dar şi acest
indicator este generic şi nu precis, individualizat, Curtea de Apel Iaşi constată că aceasta este în
legătură cu derularea contractului de credit, dar în condiţiile prestabilite anterior.
În ceea ce priveşte critica apelanţilor referitoare la rezilierea contractului, curtea constată că
este nefondată odată ce potrivit art. 7 din Legea nr. 193/2000, cumpărătorul este îndreptăţit să ceară
rezilierea contractului (eventual şi daune-interese) numai dacă contractul nu îşi mai poate produce
efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive.
Constatându-se caracterul abuziv al clauzei prevederilor la art. 4 pct. 3 din contractul de credit,
acesta urmând să-şi producă celelalte efecte ce decurg din clauzele sale, cu dobânda/comisioanele
stabilite iniţial de părţi până la o nouă renegociere, curtea apreciază că nu sunt întrunite condiţiile
legale pentru rezilierea întregului contract.
Cu privire la dispoziţiile art. 1 lit. a din anexă, la care face referire apelanta în motivele de
apel, curtea constată că potrivit art. 4 alin. 4 din Legea nr. 137/2000 lista are caracter exemplificativ
şi că prevederile fac referire la posibilitatea împrumutatului de a solicita rezilierea contractului, ceea
ce în cauză nu este cazul.
Mai reţine Curtea că în cauză nu au relevanţă dispoziţiile art. 2 lit. m din Legea nr. 363/2007
privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea
reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor referitoare la definirea
„consumatorului mediu” deoarece clauza abuzivă presupune, în principal, caracterul prestabilit al
acesteia şi nicidecum o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.
 3. Contract de credit şi contract de garanţie imobiliară. Anulare clauză privind
interdicţia de construire
(Curtea de Apel Alba Iulia, Secţia comercială, decizia comercială nr. 22/A din 26 februarie 2010)

Prin Sentinţa nr. 1791/C/19.11.2009 Tribunalul Sibiu a admis acţiunea formulată de

reclamanţii D. J. B. şi D. P. N. împotriva pârâtei BANCA D. SA Sibiu şi s-a constatat abuzivă clauza
prevăzută la art. V din contractul de garanţie imobiliară privind interdicţia de construire ce a fost
notată asupra imobilului, fiind obligată pârâta să-şi dea consimţământul la radierea din CF a
interdicţiei de construire, iar în caz de refuz, hotărârea ce se va pronunţa să ţină loc de consimţământ.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că acţiunea reclamanţilor este
întemeiată şi a admis-o reţinând că respectivele contracte de creditare au fost încheiate pentru
achiziţionarea imobilului (teren), cât şi pentru construirea a trei imobile de locuit şi spaţii comerciale
pe terenul situat în intravilanul oraşului. Angajarea ambelor credite, conform uzanţelor bancare, a fost
condiţionată de semnarea contractelor de garanţie imobiliară arătate mai sus, în condiţiile prestabilite
de către bancă.
În contractele de garanţie imobiliară s-a inserat clauza privind notarea interdicţiei de
construire pe acest teren. Datorită notării acestei interdicţii, Serviciul Urbanism şi Amenajarea
Teritoriului din cadrul Primăriei nu a eliberat reclamanţilor autorizaţia de construire pentru terenurile
menţionate, deşi, anterior, prin Hotărârea Consiliului Local S M nr. 131/24.04.2008, s-a hotărât
aprobarea „planului urbanistic zonal” ansamblu de locuinţe cu 48 apartamente P + 1 - 4E cu spaţii
comerciale şi 3 clădiri E., în S M,(...).
Prin adresa înregistrată la BANCA D. SA, sub nr. 3111/21.01.2009, reclamantul învederează
băncii că desfăşoară activităţi exclusiv în domeniul construcţiei de locuinţe şi doar în acest scop a
achiziţionat terenul.
În acest context, a propus băncii radierea interdicţiei de construire şi inserarea clauzei potrivit
căreia înstrăinarea apartamentelor care se vor construi să se facă de comun acord.
Banca pârâtă nu a răspuns afirmativ solicitării reclamantului. În cursul desfăşurării procesului,
deşi părţile au solicitat la termenul de judecată din 20.08.2009 amânarea cauzei pentru stingerea
procesului pe cale amiabilă, acest acord al părţilor nu s-a realizat în final.
Instanţa apreciază că în speţă cele 4 condiţii ale art. 78 şi următoarele din Legea nr. 296/2004
ce definesc o clauză ca fiind abuzivă sunt fost îndeplinite.
Este adevărat că reclamanţii au acceptat toate clauzele contractelor, însă aceste clauze au fost
prestabilite de către bancă.
Reclamanţii intenţionează să realizeze investiţii profitabile, din care să aibă posibilitatea
achitării obligaţiilor către bancă, cu atât mai mult cu cât, până la data intentării acţiunii, şi-au onorat
obligaţiile faţă de banca creditoare.
Mai mult, instanţa a considerat că atitudinea reclamanţilor relevă bună credinţă în relaţia cu
partenerul contractual, prin propunerea de vânzare numai cu acordul băncii a apartamentelor care se
vor edifica.
La toate acestea se adaugă şi un aspect exterior voinţei părţilor – actuala criză economică, care
afectează reclamanţii, ca investitori imobiliari.
 Clauza prin care se interzice reclamanţilor dreptul de a construi, este considerată de instanţă
ca abuzivă şi datorită faptului că banca nu a făcut vreo dovadă în sensul că prin construirea de locuinţe
pe terenurile achiziţionate de reclamanţi ar fi prejudiciată în vreun fel.
Curtea de Apel Alba Iulia a respins apelul menţinând soluţia instanţei de fond considerându-
se nefondate argumentele băncii prin care se arăta că s-au negociat clauzele contractuale prin
adoptarea de către reclamanţi a unui pachet bancar cu dobânda mai scăzută faţă de alte pachete cu
costuri mai ridicate care nu presupuneau garanţii, instanţa reţinând că aceasta nu reflectă o negociere,
întrucât negocierea trebuie să existe cu privire la tipul de produs pentru care s-a optat şi nu poate fi
interpretată în sensul alegerii unui produs din mai multe pentru care se putea opta.
Este neîndoielnic caracterul standard şi preformulat al clauzelor contractului de garanţie, iar
reaua-credinţă a pârâtei reţinută de instanţa de fond decurge din caracterul abuziv al refuzului radierii
interdicţiei de construire, care determină implicit imposibilitatea atingerii scopului pentru care a fost
încheiat contractul – investiţii .
Mai mult, acest refuz nu are justificare în condiţiile în care, prin adresa nr. 2108/25.04.2008,
pârâta şi-a exprimat acordul privind radierea interdicţiei de demolare a imobilelor, susţinerea
apelantei că demolarea construcţiilor ar fi sporit valoarea imobilului fiind contrară realităţilor
economice.
Dispoziţiile art. 1777 Cod civil invocate de pârâtă drept omise de instanţa de fond referitoare
la extinderea ipotecii oferă argumente în sensul majorării în fapt a garanţiilor băncii în urma edificării
de construcţii noi pe terenurile ipotecate, astfel că interdicţia de construire nu îşi găseşte justificare
nici prin prisma intereselor economice ale băncii. Aşa-zisul risc ce ar exista până la momentul
înscrierii în cartea funciară a dreptului de proprietatea asupra construcţiilor edificate nu este sustenabil
prin prisma faptului că orice construcţie, chiar neterminată, conferă un plus de valoare.
Totodată, existenţa interdicţiei de construire în cartea funciară are ca efect direct
imposibilitatea emiterii autorizaţiei de construire de către primar potrivit dispoziţiilor legale.

4. Constatarea caracterului abuziv a clauzei privind modalitatea de determinare a

nivelului dobânzii din contractul de credit. Competenţă materială.
(Curtea de apel Iaşi, Secţia comercială, decizia nr. 79 din 5 octombrie 2009)
Prin sentinţa comercială nr. 832/com din 20.03.2009Tribunalul Iaşi a admis în parte cererea
de chemare în judecată formulată de reclamantul S.J.B. în contradictoriu cu pârâta Banca R. S.A. şi
a constatat caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 7.1 şi 7.3 din contractul de credit bancar
încheiat de către părţi, doar în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a nivelului dobânzii
contractuale după primul an din perioada de creditare şi, pe cale de consecinţă, a dispus înlăturarea
acestora din contract.
În temeiul art. 13 din Legea nr. 193/2000 a obligat pârâta să modifice art. 7 din contractul de
credit bancar încheiat de către părţi, în ceea ce priveşte modalitatea de determinare a nivelului
dobânzii contractuale după primul an din perioada de creditare cu respectarea principiilor
previzibilităţii, a bunei-credinţe şi a corectei informări ce guvernează raporturile contractuale dintre
părţi.
În apelul formulat de societatea bancară s-a invocat, printre altele, necompetenţa materială a
Tribunalului Iaşi având în vedere prevederile deciziei nr. 32/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
 Curtea de Apel a apreciat excepţia ca fiind întemeiată, anulând sentinţa atacată şi trimiţând
cauza spre soluţionare Judecătoriei Iaşi, reţinând că prin decizia nr. 38/2008 pronunţată de Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, s-a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi s-a dispus că dispoziţiile art.
1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. c şi art. 281 ind. 1 alin. 1 Cod procedură civilă se interpretează în sensul că,
în vederea determinării competenţei materiale de soluţionare în primă instanţă, în căile de atac, sunt
evaluabile în bani litigiile civile şi comerciale având ca obiect anularea unui act juridic privind
drepturi patrimoniale.
Faţă de obiectul acţiunii, respectiv anularea unor clauze a unor contracte bancare, valoarea
obiectului acţiunii (sub 100.000 lei), dispoziţiile deciziei nr. 38/2008 pronunţată de Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, raportat la art. 1 pct. 1, art. 2 pct. 1 lit. a şi art. 158 Cod procedură civilă, Curtea
constată că aparţine Judecătoriei Iaşi, competentă de soluţionare a cauzei în primă instanţă.

5. Clauză de reziliere în caz de diminuarea garanţiilor ca urmare a faptei unui terţ faţă
de contractul de credit. Caracter abuziv. Executarea silită bunurilor aduse ca şi garanţie.
(Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal, decizia civilă nr.
202/2008)
Prin sentinţa civilă nr.274/2008 Tribunalul Bistriţa Năsăud a respins ca neîntemeiată acţiunea
formulată de reclamanta E. J. împotriva pârâtei Banca R., reţinându-se că între părţi a intervenit un
contract de împrumut pentru 64.200 Euro pe o perioadă de 10 ani, împrumutul fiind garantat prin
ipotecarea a două imobile, unul situat în A. iar celălalt în comuna M. jud. B-N. Asupra imobilului
situat în comuna M. s-a început executarea silită de către un alt creditor - beneficiar al unei ipoteci,
situaţie în care banca s-a prelevat de clauzele înscrise la pct.8 alin.2 şi pct.10 din contractul de credit,
a declarat creditul scadent anticipat, a investit contractul de credit cu formulă executorie, procedând
la executarea silită asupra imobilului din A. ce a fost cumpărat cu creditul acordat de bancă.
Instanţa a reţinut că potrivit pvct.8 şi 10 din contractul de credit, banca are dreptul să verifice
respectarea destinaţiei creditului aprobat, „existenţa permanentă şi integrală a garanţiilor şi asigurarea
acestora” iar nerespectarea acestei clauze dădea băncii dreptul de a retrage creditul înainte de
scadenţă. Declararea scadenţei anticipate era reglementată şi în pct.10 din contract pentru situaţia în
care împrumutatul nu plăteşte la scadenţă şi dobânzi de la creditul acordat sau nu respectă oricare din
clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamanta susţinând că dispoziţiile pct.8 şi pct.10
din contractul de credit nu constituie obligaţii, ci o facultate pentru intimata, fiind o problemă de
oportunitate. Se susţine că s-a dovedit refuzul băncii de a încasa ratele ajunse la scadenţă conform
graficului anexă la contract. Se motivează că nu are importanţă dacă pct.8 şi 10 din contract sunt
interpretate în sensul că ele constituie o clauză penală atâta timp cât se susţine caracterul leonin al
acestora. Declararea scadentă la o dată anticipată faţă de contract a creditului acordat reclamantei în
baza unui regulament intern al băncii care nu este opozabil apelantei, contravine practicii Convenţiei
pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale referitoare la „cerinţa de
accesibilitate” precum şi dispoziţiile art.1581 C.civ.7

7
Împrumutătorul nu poate cere mai înainte de termen să ceară lucrul împrumutat
 Curtea de Apel Cluj analizând apelul declarat reţine că acesta este fondat. În primul rând, în
cauză nu se poate reţine că dispoziţiile art.8 şi 10 din contract sunt lovite de nulitate absolută datorită
caracterului leonin avându-se în vedere că specificul clauzei leonine nu corespunde naturii
contractului de credit bancar, deoarece nici debitorul şi nici creditorul parte în contract nu îşi pot
stipula totalitatea câştigurilor şi nici nu pot ca unul dintre ei să fie absolvit de pierderi.
În cauză nu se poate pune nici problema unei clauze abuzive deoarece nu s-a făcut dovada că
art.8 şi 10 nu au fost negociate în mod direct. În plus prin ele însele aceste clauze nu creează apelantei
în raport cu intimaţii, contrar cerinţelor băncii-creditor, un dezechilibru semnificativ între drepturile
şi obligaţiile lor, conform definiţiei din art.4 alin.1 al Legii nr.193/200.
Din motivarea hotărârii instanţei de fond rezultă că soluţia de respingere a acţiunii s-a
întemeiat pe dispoziţiile pct.8 şi 10 din contractul de credit.
Din conţinutul pct.10 al contractului rezultă că acesta devine aplicabil în situaţia în care
împrumutantul nu plăteşte la scadenţă rate şi dobânzile aferente creditului acordat sau nu respectă
nici una din clauzele şi obligaţiile prevăzute în contract. Pentru situaţiile expres prevăzute în art.10,
banca solicită de îndată rambursarea acestuia şi a dobânzilor. Prin urmare în această situaţie creditul
poate fi declarat scadent anticipat, iar debitorul trebuie înştiinţat cu privire la aceasta.
Referitor la declararea creditului scadent pentru situaţia expresă reglementată de art.8 din
contract, Curtea reţine că acesta intervine dacă pe parcursul declarării creditului au dispărut garanţiile
aferente sau acestea au fost diminuate. Art.8 alin. 2 se referă la nerespectarea de către împrumutant
a obligaţiei de a menţine permanent şi integral garanţiile, astfel că acesta este cel care trebuie să se
abţină de la orice faptă care ar avea un astfel de rezultat. În cauză intimata a declarat scadent întregul
debit datorită diminuării garanţiilor ca urmare a intervenţiei unui terţ faţă de raportul de credit.
Împrejurarea că unul sau mai mulţi creditori ai apelantei, în recuperarea propriilor creanţe, au
început executarea silită asupra unor bunuri proprietatea acesteia, bunuri care fac obiectul obligaţiei
de garanţie, nu constituie o activitate culpabilă a apelantei deoarece nu prin fapta ei s-a adus atingere
garanţiilor oferite prin contract. În consecinţă în mod neîntemeiat i se impută apelantei nerespectarea
obligaţiilor contractuale, astfel că pentru fapta unui terţ nu devin aplicabile dispoziţiile art. 8 din
contract.
În aceste condiţii apare întemeiată cererea reclamantei-apelante de a obliga societatea bancară
să încaseze ratele conform graficului de rambursare.
Referitor la constatarea existenţei refuzului pârâtei de a-şi îndeplini obligaţia menţionată,
Curtea reţine că o astfel de cerere în constatare este inadmisibilă, în condiţiile în care, reclamanta are
la îndemână acţiunea în realizare.
În ceea ce priveşte cererea de a se constat ca valabile plăţile făcute de reclamanta apelantă
după declararea scadenţei anticipate a creditului cu consecinţa obligării la emiterea unui nou grafic
de rambursare, Curtea reţine că aceste cereri apar ca nefondate. În condiţiile în care Curtea a obligat
pârâta să respecte graficul de rambursare apelanta-debitoare poate face imputaţia plăţilor făcute după
declararea scadenţei anticipate în baza art.1110 Cod civil, sau aceasta poate fi realizată de creditor,
în condiţiile art.1111 Cod civil.
Faţă de toate considerentele reţinute anterior, Curtea de Apel Cluj a admis în parte apelul declarat
modificând sentinţa instanţei de fond în sensul că admite în parte acţiunea reclamantei împotriva
societăţii bancare obligând-o să încaseze sumele scadente conform graficului de rambursare, parte
din contractul de credit nr. 30/18.04.2003, respingând celelalte cereri.

JURISPRUDENTA IN SENSUL RESPINGERII CERERILOR PRIN CARE SE

SOLICITA CONSTATAREA CARACTERULUI ABUZIV AL UNOR CLAUZE
CONTRACTUALE

1. Contract de credit de investiţii imobiliare şi contract de ipotecă. Asumarea obligaţiei

de a nu închiria imobilul ipoteca. Cerere de chemare în judecată formulată împotriva băncii
pentru ca aceasta să-şi dea acordul în sensul închirierii imobilului.
(Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială. decizia nr. 215/A din 17.12.2009, definitivă)
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de 21.10.2008, reclamantul E. M.
a solicitat, în contradictoriu cu pârâta J. BANK B. obligarea pârâtei să emită adresa/avizul prin care
aceasta să-şi dea acordul pentru închirierea imobilului,în motivarea cererii, motivându-se că a încheiat
cu pârâta un contract de credit de investiţii imobiliare şi un contract de ipotecă prin care a adus ca şi
garanţie imobilul arătat; pe parcursul derulării contractului de credit reclamantul a adus o serie de
îmbunătăţiri imobilului, cu respectarea clauzelor contractuale, respectiv solicitând acordul Băncii
pentru modificări, după finalizarea lucrărilor întocmindu-se un raport de evaluare, evaluarea fiind
superioară evaluării de la momentul acordării creditului.
Reclamantul a solicitat acordul băncii pentru a închiria imobilul, acord refuzat de către bancă;
în aceste condiţii, reclamantul a revenit cu un memoriu, arătând că există posibilitatea închirierii cu
o chirie lunară deloc de neglijat, iar pe de altă parte interdicţia astfel cum este înscrisă în cartea
funciară nu prevede obligaţia contractuală a reclamantului de a obţine acordul.
Prin sentinţa civilă nr. 474/PI/28.04.2009 Tribunalul Timiş a admis cererea şi a obligat pârâta
să-şi exprime acordul prealabil în vederea închirierii imobilului proprietatea reclamantului.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a constatat următoarele:
Potrivit art. 2.2 Contract, garantul s-a angajat să nu înstrăineze, închirieze, schimbe, greveze
de sarcini, să nu dezmembreze ori demoleze, fără acordul prealabil scris al J. Bank.
La data de 30 iunie 2008, reclamantul a comunicat J. Bank intenţia de închiriere a
apartamentului, solicitând comunicarea condiţiilor în care banca este de acord cu închirierea. Prin
cererea introductivă de instanţă, reclamantul a solicitat să se constate caracterul abuziv al refuzului
şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată banca a-şi da acordul privind închirierea imobilului ipotecat.
Analizând clauza contractuală invocată de către pârâtă în justificarea refuzului, instanţa de
fond a constatat că această clauză permite garantului închirierea; limitările, agreate într-adevăr de
către reclamant, vizează condiţiile închirierii, acestea nefiind lăsate la libera apreciere a garantului şi
a terţului cu care se contractează, proprietarul locator fiind obligat a respecta condiţiile impuse de
bancă. Prin urmare, clauza oferă dreptul creditorului garantat de a impune propriile clauze
contractuale, nicidecum nu interzice închirierea. De altfel, chiar pârâta consideră că, stabilitatea
raporturilor contractuale şi previzibilitatea înţelegerii contractuale se opune ca una dintre părţi
contractante să-şi asume anumite obligaţii pentru ca ulterior să se sustragă sub diferite pretexte; or,
în speţă, pârâta a permis închirierea, iar faptul că în prezent normele interne impun interdicţia
închirierii, indiferentă fiind justificarea acestei interdicţii cât timp părţile nu au agreat-o în condiţiile
art. 969 C.civ., este lipsită de relevanţă.
 Prin urmare, instanţa a reţinut refuzul abuziv al pârâtei în darea acordului privind închirierea
imobilului ipotecat, cu consecinţa admiterii acţiunii şi obligării pârâtei la exprimarea acordului,
prealabil, în vederea închirierii imobilului.
Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta J. BANK NV B. solicitând, în principal,
admiterea acestuia şi anularea sentinţei apelate, iar în subsidiar modificarea hotărârii, în sensul
respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.
Curtea de Apel Timişoara a admis apelul, schimbând soluţia instanţei de fond în sensul
respingerii cererii în judecată reţinându-se aplicabilitatea principiului pacta sunt servanda, principiu
conţinut de art. 969, alin. 1 C.civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
Încheierea actelor juridice civile este guvernată de principiul autonomiei de voinţă a părţilor
contractante, singurele limite fiind dispoziţiile imperative ale legii, morala şi ordinea publică. În speţă,
prin clauza care condiţionează închirierea imobilului pentru care s-a contractat împrumutul de acordul
băncii, nu se încalcă aceste limite care circumscriu libertatea contractuală.
Ca urmare, reclamantul a acceptat ca orice închiriere a imobilului, pe timpul cât acesta este
ipotecat, să se facă doar cu acordul băncii. Refuzul băncii este emis în virtutea dreptului său rezultând
din clauza contractuală (art. 2.2 din Contractul de ipotecă), drept conferit tocmai de către reclamantul.
Nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 79 din Legea nr. 296/2004 pentru ca o clauză
contractuală să fie considerată abuzivă, întrucât inserarea clauzei respective în contractul de ipotecă,
la fel ca şi refuzul băncii de a-şi da acceptul în vederea închirierii sunt justificate, în adresa nr. CM/RT
5710/19.08.2008, de greutăţile ce s-ar putea ivi în cazul în care banca ar trece la executarea silită a
imobilului ipotecat. Astfel, în cazul în care în imobil locuieşte doar proprietarul, executarea silită se
face în baza contractului de ipotecă, acesta constituind titlu executoriu, conform art. 79, alin. 2 din
Legea 58/1998, însă, în cazul în care în imobil locuieşte un chiriaş, evacuarea sa nu se va mai putea
face în baza contractului de ipotecă, iar prezenţa sa în imobil ar putea duce la o micşorare a valorii
imobilului respectiv. Prevederi similare sunt conţinute şi de Legea 190/1999, privind creditul ipotecar
pentru investiţii imobiliare (art. 21 şi art. 22).
Trebuie acceptat că orice credit acordat de către bancă trebuie protejat printr-o serie de
garanţii care să conserve dreptul băncii şi care, în ansamblu, contribuie la asigurarea unui climat de
stabilitate şi securitate pe piaţa bancară. Ïn cazul clauzei în litigiu se oglindeşte preocuparea legitimă
şi de bună credinţă a băncii de a putea controla şi conserva integritatea (fizică şi juridică) a garanţiilor
imobiliare afectate la plata creditului contractat.
Curtea reţine că reclamantul chiar a obţinut, anterior, permisiunea băncii de a aduce modificări
interioare în imobil, în vederea creşterii confortului, însă permisiunea a fost obţinută numai cu
condiţia să nu se diminueze valoarea de circulaţie a imobilului. Din această perspectivă, se observă
clar că interesul băncii este de conservare a bunului ipotecat, iar condiţiile puse, în acest sens
reclamantului, nu sunt excesive, fiind justificate de conservarea garanţiei.
Curtea consideră că nu există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile
părţilor, astfel cum ele sunt prevăzute în contractul de credit şi în cel de ipotecă, întrucât dreptul băncii
de a controla închirierea imobilului ipotecat este justificat de normele de prudenţă bancară mai sus
expuse.
Prin refuzul băncii de a emite acordul la închirierea imobilului nu se poate spune că se încalcă
dreptul de proprietate al reclamantului asupra imobilului respectiv, întrucât tocmai reclamantul a
consimţit în sensul limitării exerciţiului dreptului său de proprietate, prin contractul de ipotecă.
 2. Cerere de chemare în judecată formulată de o societate comercială Neaplicarea în
cauză a prevederilor Legii nr. 193/2000 întrucât reclamanta nu are calitate de consumator.
(Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială, decizia nr. 340/2009)
Prin acţiunea introductivă Societatea Comercială „N. D. & U.” S.R.L. reclamă caracterul
abuziv al clauzelor privitoare la schimbarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii, a clauzelor privind
modificarea unilaterală a nivelului comisioanelor şi dobânda majorată, a clauzelor privind declararea
unilaterală a scadenţei anticipate şi rambursarea subsecventă a creditului invocând prevederile Legii
nr.193/2000, Directivei 93/13/CEE şi OUG nr.174/2008.
Prima instanţă a reţinut că normele conţinute în Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE,
O.U.G. nr.174/2008 nu sunt aplicabile reclamantei, întrucât potrivit art. 2 din Legea nr.193/2000 "prin
consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care,
în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale".
De asemenea, art.2 al Directivei 93/13/CEE, ce a fost transpusă în legislaţia română prin
Legea nr.193/2000 şi O.U.G. nr.174/2008, prevede: "În sensul prezentei directive:(a) "clauzele
abuzive" înseamnă clauzele contractuale definite la articolul 3; (b) "consumator" înseamnă orice
persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în scopuri
care se află în afara activităţii sale profesionale;(c) "vânzător sau furnizor" înseamnă orice persoană
fizică sau juridică care, în cadrul contractelor reglementate de prezenta directivă, acţionează în
scopuri legate de activitatea sa profesională, publică sau privată."
Reclamanta este o societate comercială, iar potrivit cererii de chemare în judecată creditul a
fost utilizat în desfăşurarea activităţii comerciale. Prin urmare, reclamanta, fiind un comerciant, un
profesionist, nu poate beneficia de ocrotirea oferită de Legea nr.193/2000, Directiva 93/13/CEE,
O.U.G. nr.174/2008, scopul acestor reglementări fiind protejarea persoanelor fizice care acţionează
în scopuri din afara activităţii comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a V-a comercială a menţinut soluţia instanţei de fond
reţinând că aceasta a făcut o corectă aplicare a Legii nr. 193/2000, reglementare legală specială
nefiind aplicabilă reclamantei, raportat la faptul că legea invocată protejează pe consumatorul
persoană fizică sau un grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care încheie un contract în afara
activităţii lor autorizate, profesionale sau comerciale.
În sensul articolului 2 litera b din Directiva 93/13/CEE, D. este denumită orice persoană fizică
ce, în cadrul contractelor care cad sub incidenţa acestei directive, acţionează în scopuri care nu
vizează aspecte legate de o afacere sau profesiune proprie, chiar dacă aceasta este proprietate publică
sau privată.
Chiar dacă s-ar face în cauza de faţă o aplicare extensivă a dispoziţiilor din Legea nr.193/2000,
trebuie să se aibă în vedere că natura abuzivă a unei clauze se evaluează în funcţie de natura serviciilor
care fac obiectul contractului, toţi factorii care au determinat încheierea contractului şi celelalte clauze
din convenţie.
În acest sens, se reţine că potrivit articolului 1 litera a din Anexa la Legea nr.193/2000, este
considerată clauză abuzivă aceea care dă dreptul comerciantului (în speţă băncii) de a modifica
unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.
Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii
financiare îşi rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii
financiare, fără o notificare prealabilă, dacă există o motivaţie întemeiată, în condiţiile în care
comerciantul este obligat să informeze despre aceasta cealaltă parte contractantă şi aceasta din urmă
are libertatea de a rezilia contractul.
Or, în cauza de faţă suntem în prezenţa unui contract de servicii financiare (contract de credit
bancar), există indicat temeiul modificării ratei anuale a dobânzii (fluctuaţia în funcţie de evoluţia
dobânzilor pe piaţa bancară), există prevăzută obligaţia băncii de a notifica clientul în privinţa
schimbărilor aplicate la rata dobânzii în cazul în care fluctuaţia totală a acesteia atinge +/-1% pe an
pentru utilizările în valută sau +/-3% pe an pentru cele în lei şi este prevăzută libertatea clientului de
a nu accepta modificările propuse cu rambursarea în întregime a Creditului.
Aşa fiind, nu se poate aprecia existenţa unor clauze ca fiind abuzive de vreme ce nu sunt
modificări ale ratei dobânzii sau comisioane despre care să nu se fi convenit prin clauze clare, asumate
de părţi, şi nu s-au produs nici schimbări fără notificări.

3. Constatarea ca fiind abuzive a clauzelor referitoare la declararea anticipată a

creditorului şi calcularea dobânzii majorate. Respingere.
(Curtea de Apel Bucureşti, decizia comercială nr. 77 din 13 februarie 2008)
Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat anularea clauzelor abuzive din
contractul de credit considerând ca fiind abuzive clauzele referitoare la declararea scadenţei anticipate
a creditului şi cele referitoare la dreptul băncii de a calcula dobânda majorată invocând prevederile
Legii nr. 193/2000.
Prin sentinţa comercială nr. 11583/2007 Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială a
respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul E. H. în contradictoriu cu pârâta SC M.
BANK SA, iar Curtea de Apel Bucureşti a menţinut soluţia instanţei de fond reţinând cu privire la
caracterul abuziv al clauzei referitoare la majorarea dobânzii în cazul depăşirii termenelor de plată,
se reţine că nu este incidentă în cauză dispoziţia din anexa la Legea nr. 193/2000 invocată de apelant.
Se susţine de către apelanta reclamantă că în anexa Legii nr. 193/2000 este prevăzută ca exemplu de
clauză abuzivă cea care permite comerciantului obţinerea unor sume de bani de la consumator în
cazul neexecutării sau finalizării contractului de către acesta din urmă, fără a prevedea existenţa
compensaţiilor în sumă echivalentă şi pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către
comerciant. Exemplu invocat de apelanta reclamantă are în vedere prevederea unor compensaţii în
sumă echivalentă pentru consumator în cazul neexecutării contractului de către comerciant. Or, este
evident că în cazul semnării contractului de credit comerciantul, în speţă banca intimată, şi-a executat
obligaţia ce îi revenea, respectiv cea de virare a sumei acordată cu titlu de credit. În consecinţă, nu
poate fi prevăzută o clauză compensatorie în sensul oferit de exemplul din anexa la lege, câtă vreme
comerciantul şi-a executat propria obligaţie, deci, a procedat la executarea contractului. Este evident,
deci, că prevederea contractuală referitoare la majorarea dobânzi pentru depăşirea termenelor de plată
este în strânsă relaţie cu executarea de către comerciant – banca intimată a obligaţiei ce îi revenea,
aceea de virare a sumei împrumutate. În lipsa virării sumei împrumutate nu se naşte obligaţia de
rambursare a împrumutatului, deci nu se poate vorbi de plata cu întârziere a ratelor stabilite în graficul
de rambursare.
Nu este întemeiată nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzei care dă dreptul băncii
intimate de a modifica procentul de dobândă. Nu se poate susţine că această modificare se realizează
fără acordul consumatorului, câtă vreme această posibilitate este prevăzută în contractul dintre părţi
şi, deci, asumată de părţi prin semnarea contractului. Pe de altă parte, prin semnarea contractului
împrumutatul şi garanţii săi şi-au dat acordul cu privire la modificările ce pot fi aduse procentului de
dobândă, nemaifiind vorba, deci, de o modificare unilaterală, abuzivă, în sensul reglementat de Legea
nr. 193/2000, ci de o modificare realizată cu acordul prealabil al împrumutatului, acord exprimat în
acest sens la semnarea contractului.
Nu este reţinută nici critica referitoare la caracterul abuziv al clauzelor la care se supune
consumatorului faţă de care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului.
Este evident că la momentul semnării contractului semnatarii au avut posibilitatea reală de a lua
cunoştinţă de clauzele sale prin simpla citire a înscrisului pe care şi-au pus semnăturile. Deci,
posibilitatea reală de a lua cunoştinţă de clauzele contractuale a existat, împrumutatul putând lua
cunoştinţă de toate aceste clauze prin simpla citire a înscrisului.
Nici critica referitoare la declararea scadenţei anticipate a creditului ca fiind abuzivă nu poate
fi reţinută, această posibilitate fiind stabilită doar în cazuri clar şi strict determinate care afectează
dreptul băncii intimate de a recupera suma împrumutată ori de a executa garanţiile constituite, ca
urmare a unor fapte săvârşite de împrumutat sau garanţi. Referirile apelantului la denunţarea
unilaterală a convenţiilor nu au relevanţă în cauză, în speţă nefiind vorba de o denunţare unilaterală a
contractului, ci doar de accelerarea rambursării creditului, ceea ce nu echivalează că denunţarea
contractului.
 PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN COMERCIALIZAREA SERVICIILOR
TURISTICE

Serviciile turistice oferite consumatorilor au fost reglementate inițial în dreptul intern de

OG nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de servicii turistice, care
transpune în dreptul intern prevederile Directivei Consiliului 90/314/CEE privind pachetele de
servicii pentru călătorii, vacanțe și circuite. În prezent, având în vedere că Directiva 2015/2302 a
Parlamentului European și a Consiliului a abrogat Directiva 90/314, în legislația națională cadrul
legislativ este reprezentat de OG 2/2018.
Obiectul principal îl constituie legiferarea activității de comercializare a pachetelor
turistice și protecția oferită consumatorilor în acest context. Rațiunea instituirii protecției
consumatorilor în cadrul operațiunilor de comercializare a serviciilor turistice are la bază premisa
că aceste categorii de servicii au devenit o necesitate pentru persoanele fizice, în vederea
satisfacerii nevoilor recreative. Așadar, dorința consumatorilor de a achiziționa un pachet de
servicii turistice, poate conduce de multe ori, în lipsa unui mecanism de protecție, la luarea unor
decizii pripite, care nu sunt în concordanță cu necesitate efectivă.
OG nr. 2/2018 definește pachetul de servicii turistice ca fiind „combinația a cel puțin
două tipuri diferite de servicii de călătorie destinate aceleiași călătorii sau vacanțe, dacă este
îndeplinită una dintre următoarele condiții:a) serviciile respective sunt combinate de un singur
comerciant, inclusiv la cererea călătorului sau în conformitate cu selecția acestuia, înainte de a
se încheia un contract unic cu privire la toate serviciile;b) în cazul în care se încheie contracte
separate cu furnizori individuali de servicii de călătorie, serviciile respective îndeplinesc una
dintre următoarele condiții:(i) sunt achiziționate de la un singur punct de vânzare și au fost
selectate înainte de acceptarea efectuării plății de către călător;(ii) sunt oferite, vândute sau
facturate la un preț forfetar sau total;(iii) sunt promovate sau vândute sub denumirea de „pachet“
sau sub o denumire similară;(iv) sunt combinate după încheierea unui contract prin care un
comerciant acordă călătorului dreptul să aleagă dintr-o selecție de diferite tipuri de servicii de
călătorie;(v) sunt achiziționate de la comercianți diferiți prin procese de rezervare online asociate
în care numele călătorului, detaliile de plată și adresa de e-mail se transmit de la comerciantul cu
care se încheie primul contract către un alt comerciant sau alți comercianți, iar contractul se
încheie cu acest din urmă comerciant sau cu acești comercianți în cel târziu 24 de ore după
confirmarea rezervării primului serviciu de călătorie;”

I. Informarea prealabilă a turistului consumator:

 Orice informaţii privind pachetul de servicii turistice, preţul acestuia şi toate celelalte
condiţii aplicabile contractului, comunicate de organizator sau de intermediar consumatorului,
trebuie să conţină indicaţii corecte şi clare, care să nu permită interpretări echivoce ale acestora.
Agenţia de turism are obligaţia să furnizeze turiştilor, în scris, în vederea încheierii
contractului, informaţii referitoare la:
a) localitatea de destinaţie;
b) ruta de parcurs;
c) mijlocul/mijloacele de transport utilizat/utilizate, caracteristicile şi categoria
acestuia/acestora;
d) tipul unităţilor de cazare, adresele şi categoriile de clasificare a acestora;
e) serviciile de masă oferite şi categoria de clasificare a unităţilor de alimentaţie;
f) durata programului, cu indicarea datei sosirii şi a plecării;
g) informaţii generale privind regimul paşapoartelor şi al vizelor, precum şi al asigurărilor
de sănătate necesare pentru călătorie şi sejur;
h) cuantumul avansului, dacă este cazul, precum şi termenul pentru achitarea restului de
plată;
i) numărul minim de persoane necesar pentru realizarea programului şi termenul limită
pentru informarea turistului, în caz de anulare a călătoriei turistice;
j) posibilităţi de încheiere a unor asigurări facultative pentru asistenţă în caz de boală,
accidente şi altele asemenea;
k) durata pentru care operează oferta turistică.

Informaţiile conţinute în materialele publicitare turistice angajează organizatorul sau

intermediarul de călătorii turistice, în afara cazului în care:
- eventualele schimbări în aceste informaţii au fost comunicate în mod clar turistului
înaintea încheierii contractului;
- modificările au fost efectuate, cu acordul părţilor contractante, ulterior încheierii
contractului.
Organizatorul şi/sau intermediarul serviciilor de turism trebuie să comunice turistului, în
scris sau prin orice altă formă corespunzătoare, înaintea încheierii contractului, informaţiile de
ordin general privind regimul paşapoartelor şi al vizelor şi formalităţile de sănătate necesare pentru
călătorie şi şedere.
Organizatorul şi/sau intermediarul serviciilor de turism trebuie să furnizeze în scris
turistului, într-un termen stabilit prin contract, înainte de data plecării, următoarele informaţii:
- orarele, locurile escalelor şi legăturile, precum şi, după caz, locul ce urmează să fie ocupat
de turist în fiecare dintre mijloacele de transport incluse în contract;
- denumirea, sediul/adresa, numărul de telefon şi de fax ale reprezentanţei locale a
organizatorului şi/sau a intermediarului ori, în lipsa acesteia, cele ale autorităţilor locale care pot
ajuta turistul în caz de nevoie; în cazul în care aceste reprezentanţe sau autorităţi locale nu există,
turistul trebuie să dispună de un număr de apel de urgenţă sau de orice altă informaţie care să îi
permită contactarea organizatorului şi/sau a intermediarului;
- pentru călătoriile şi şederile minorilor, informaţii care să permită stabilirea unui contact
direct cu copilul sau cu responsabilul de la locul şederii copilului;
- posibilitatea semnării unui contract de asigurare facultativă, care să acopere taxele de
transfer al turistului, sau a unui contract de asistenţă, care să acopere taxele de repatriere în caz de
accidentare sau de boală.

II. Contractul de servicii turistice:

Legiuitorul definește contractul de comercializare a pachetului de servicii turistice ca
fiind acordul de voinţă dintre agenţia de turism şi turist, care are ca obiect cumpărarea unui pachet
de servicii turistice de către turist şi eliberarea documentelor de plată şi a documentelor de călătorie
de către agenţia de turism.
Contractul de servicii turistice se încheie între agenția de turism touroperatoare sau
detailistă și turistul consumator.
Agenția de turism reprezintă orice unitate specializată, persoană juridică, care
organizează, oferă și vinde pachete de servicii turistice sau componente ale acestora.
Agențiile de turism sunt de două tipuri:
- touropeatoare sau organizatoare: care combină şi vinde sau oferă spre vânzare pachete de
servicii turistice sau componente ale acestora, direct sau prin intermediar
- detailistă sau intermediară: care vinde sau oferă spre vânzare pachete de servicii turistice
sau componente ale acestora, în calitate de intermediar, în numele şi pe seama unei agenţii
organizatoare, în baza unui contract valabil încheiat.
Turistul este persoana care a cumpărat pachetul de servicii turistice ori componente ale
acestuia de la agenţia de turism.
Consumatorul de servicii turistice este orice persoană sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii care cumpără sau se angajează să cumpere pachetul de servicii turistice -
contractant principal; sau orice persoană în numele căreia contractantul principal se angajează să
cumpere pachetul de servicii turistice - alţi beneficiari - sau orice persoană în favoarea căreia
contractantul principal ori alţi beneficiari cedează pachetul de servicii turistice – cesionarul.
Contractul de servicii turistice se încheie în momentul în care turistul primeşte confirmarea
scrisă a rezervării, ce se transmite de organizatorul sau intermediarul călătoriei turistice, care
acţionează în numele organizatorului.
 Agenţia de turism organizatoare sau intermediară este obligată să furnizeze turistului un
bon de comandă numai în cazul solicitării unor pachete de servicii turistice care nu fac parte din
oferta agenţiei de turism.
În cazul în care conţinutul bonului de comandă diferă de conţinutul confirmării călătoriei
turistice, turistul poate considera că voiajul nu a fost rezervat şi are dreptul la rambursarea imediată
a tuturor sumelor deja plătite.
Bonul de comandă cuprinde următoarele elemente:
- destinaţia/destinaţiile călătoriei turistice, durata şi datele de sosire şi de plecare;
- mijlocul/mijloacele de transport şi categoria acestuia/ acestora;
- tipul şi categoria structurilor de primire;
- serviciile de masă (pensiune completă/demipensiune/mic dejun);
- programul turistic solicitat;
- numărul de persoane pentru care se comandă pachetul de servicii turistice, numărul de
copii, vârsta şi actele de identificare a acestora;
- alte solicitări speciale.

Contractul de servicii turistice cuprinde cel puţin următoarele clauze:

a) destinaţia/destinaţiile călătoriei turistice şi, în cazul perioadelor de sejur, durata şi datele
de sosire şi de plecare;
b) mijlocul/mijloacele de transport utilizat/utilizate, caracteristicile şi categoriile de
clasificare a acestuia/acestora, datele, orele şi locurile de plecare/sosire, la ducere şi la întoarcere;
c) în cazul în care pachetul de servicii turistice include şi cazarea, adresa şi categoria de
clasificare ale structurilor de primire turistice, în conformitate cu reglementările ţărilor de primire;
d) serviciile de masă furnizate: pensiune completă, demipensiune, mic dejun;
e) dacă realizarea pachetului de servicii turistice necesită un număr minim de persoane,
data limită de informare a turistului privind anularea călătoriei turistice comandate;
f) ruta;
g) vizitele, excursiile sau alte servicii care sunt incluse în preţul total convenit al pachetului
de servicii turistice;
h) denumirea şi sediul/adresa agenţiei/agenţiilor de turism organizatoare şi, după caz, ale
agenţiei de turism intermediare şi ale societăţii de asigurări;
i) preţul pachetului de servicii, cu indicarea cazurilor în care acesta poate fi modificat, şi
tarifele pentru anumite servicii: taxe de aterizare, îmbarcare/debarcare în porturi şi pe aeroporturi,
taxe de turist, dacă acestea nu sunt incluse în preţul pachetului de servicii turistice;
j) termenele şi modalitatea de plată;
k) solicitările speciale ale turistului făcute cunoscute agenţiei de turism organizatoare sau
celei intermediare în momentul efectuării comenzii şi acceptate de cele două părţi;
 l) termenele în care turistul trebuie să transmită o eventuală reclamaţie pentru neexecutarea
sau executarea necorespunzătoare a contractului de călătorie turistică;
m) condiţiile de modificare şi de reziliere a contractului;
n) obligaţiile agenţiei/agenţiilor de turism în cazul anulării călătoriei, al înlocuirii sau al
neasigurării unor servicii;
o) posibilitatea de transfer al contractului de către turist unei terţe persoane şi modul de
realizare a acestuia;
p) eventualele modificări pe care agenţia de turism le poate aduce serviciilor cumpărate;
r) răspunderea agenţiei şi despăgubirea turistului în cazul nerespectării clauzelor
contractuale

În toate cazurile agenţia de turism are obligaţia să înmâneze turistului un exemplar din
contract.

În cazul în care turistul nu poate să participe la călătoria turistică, acesta poate să cesioneze
contractul unei terţe persoane care îndeplineşte toate condiţiile prevăzute în pachetul de servicii
turistice contractat. Cesionarea poate fi realizată numai cu anunţarea agenţiei de turism semnatare
a contractului. Turistul care cedează pachetul său de servicii, precum şi cesionarul sunt
responsabili în mod solidar la plata preţului călătoriei şi a eventualelor costuri suplimentare apărute
cu ocazia acestei cedări.

Preţurile stabilite în contract nu pot fi modificate, cu excepţia cazului în care contractul

prevede în mod explicit acest lucru, atât în vederea majorării, cât şi a reducerii, precum şi modul
de calcul al acestora, şi numai dacă modificarea are loc ca urmare a variaţiilor:
- costurilor de transport, inclusiv costul carburantului;
- redevenţelor şi taxelor aferente serviciilor de aterizare, debarcare/îmbarcare în porturi şi
aeroporturi şi a taxelor de turist;
- cursurilor de schimb valutar aferente pachetului de servicii turistice contractat.

Preţurile stabilite în contract nu pot fi majorate, în niciun caz, în cursul celor 20 de zile
calendaristice care preced data plecării. În cazul în care preţurile stabilite în contract sunt majorate
cu peste 8%, indiferent de motivele majorării, turistul poate rezilia contractul fără nicio obligaţie
faţă de agenţia de turism, aceasta din urmă având obligaţia de a rambursa imediat turistului toate
sumele aferente călătoriei turistice plătite de acesta, inclusiv comisionul.

Înainte de începerea executării pachetului, agenția de turism organizatoare nu poate

modifica în mod unilateral alte clauze ale contractului privind pachetul de servicii de călătorie
decât cele legate de preț în conformitate cu art. 11, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite, în
mod cumulativ, următoarele condiții:a) agenția de turism organizatoare și-a rezervat acest drept în
contract;b) modificarea este nesemnificativă;c) agenția de turism organizatoare îl informează pe
călător cu privire la modificare într-un mod clar, inteligibil și bine evidențiat, pe un suport durabil.-
rezilierea contractului fără plată de penalităţi.x„
În cazul în care, înainte de începerea executării pachetului, agenția de turism organizatoare
este constrânsă să modifice semnificativ oricare dintre principalele caracteristici ale serviciilor de
călătorie sau nu poate îndeplini cerințele speciale sau propune să mărească prețul pachetului cu
mai mult de 8%, călătorul are posibilitatea ca, într-un termen rezonabil specificat de agenția de
turism organizatoare, să accepte modificarea propusă sau să înceteze contractul fără a plăti vreo
penalitate de încetare.
În cazul în care încetează contractul privind pachetul de servicii de călătorie, călătorul
poate accepta un alt pachet, atunci când acesta este oferit de agenția de turism organizatoare, dacă
este posibil, de o calitate echivalentă sau superioară.
Turistul poate să rezilieze în orice moment, în totalitate sau în parte, contractul. În cazul în
care turistul reziliază contractul pentru un motiv care îi este imputabil, el va despăgubi agenţia de
turism pentru prejudiciul creat acesteia ca urmare a rezilierii. Despăgubirea se poate ridica la
maximum preţul călătoriei turistice.

Agenţia de turism organizatoare este răspunzătoare pentru buna executare a obligaţiilor

asumate prin contract, inclusiv în situaţia în care contractul de comercializare a pachetului turistic
a fost încheiat de către o altă agenţie de turism intermediară sau de către alţi prestatori de servicii
mandataţi în acest sens.
Agenția de turism organizatoare este exonerată de răspundere:
- când neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor asumate prin contract se
datorează turistului;
când neîndeplinirea obligaţiilor se datorează unor cauze de forţă majoră sau unui
eveniment pe care nici agenţia de turism, nici furnizorul sau prestatorul de servicii, cu tot efortul
depus, nu îl puteau prevedea sau evita;
- când neîndeplinirea obligaţiilor se datorează unui terţ care nu are legătură cu furnizarea
serviciilor prevăzute în contract, iar cauzele care au determinat neîndeplinirea obligaţiilor au un
caracter imprevizibil şi inevitabil.

Agenţia de turism intermediară este răspunzătoare pentru respectarea contractelor încheiate

cu agenţia de turism organizatoare, pentru plata către agenţia de turism organizatoare a pachetelor
turistice comercializate prin intermediul său, precum şi a celorlalte obligaţii asumate prin
contractul încheiat cu agenţia de turism organizatoare cu privire la turiştii ce încheie contracte de
comercializare a pachetelor turistice prin intermediul său.
Pentru daunele materiale cauzate de nerespectarea de către agenţia de turism organizatoare
a serviciilor cuprinse în contract, responsabilitatea acesteia privind despăgubirea turistului nu
poate depăşi de două ori preţul pachetului de servicii turistice înscris în contract.
 Agenţia de turism organizatoare şi/sau intermediară nu poate exclude sau nu poate limita
responsabilitatea ei pentru prejudiciul cauzat de moartea sau de rănirea turistului ca urmare a
acţiunilor ori a neglijenţei ei.
Deficienţele constatate de către turist la faţa locului, cu privire la realizarea pachetului de
servicii contractat, vor fi sesizate prompt, în scris, atât prestatorului de servicii, cât şi agenţiei de
turism de la care turistul a cumpărat pachetul de servicii turistice.
În cazul unor reclamaţii ale turistului cu privire la realizarea serviciilor turistice contractate,
agenţia de turism organizatoare, agenţia de turism intermediară, precum şi prestatorii de servicii
vor acţiona imediat pentru soluţionarea reclamaţiilor şi vor face proba eforturilor depuse de ei în
acest scop.

III. Acțiuni în justiție în legătură cu obligațiile rezultate din contractele de servicii

turistice:
Introducerea acțiunilor în justiție, având ca obiect reducerea prețului sau despăgubiri, este
supusă unui termen de prescripție de 3 ani.
Totodată, aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale de către Ministerul Turismului,
pentru constatarea încălcărilor legislației în contractele de servicii de turism, se prescrie în termen
de 3 ani de la data săvârșirii faptei.
 PROTECȚIA CONSUMATORILOR ÎN COMERCIALIZAREA ALIMENTELOR

Cadrul general al protecției consumatorilor la comercializarea produselor și serviciilor de

piață este asigurat de Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului și OG nr. 99/2000 privind
comercializarea produslor și serviciilor de piață.
Conform dispozițiilor Codului consumului, orice persoană care are calitatea de
producător, distribuitor sau vânzător de produse alimentare va comercializa numai alimente care
prezintă siguranță pentru consumator, sunt salubre și apte pentru consumul uman.
Operatorii economici sunt obligați să comercializeze numai alimente care:
- sunt însoțite de documente care le atestă originea, proveniența și securitatea, după caz;
- sunt manipulate și comercializate în condiții corespunzătoare de igienă, care nu pun în
pericol viața și sănătatea consumatorilor, care respectă normele sanitare în vigoare;
- nu afectează viața și sănătatea consumatorilor.
Se interzice comercializare produselor ce imită produse alimentare, fără a fi astfel de
produse și care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor,
conform reglementărilor legale în vigoare.
Exercitare de activități comerciale cu produse din sectorul alimentar și de alimentație
publică necesită cunoștințe de specialitate și se efectuează cu personal calificat.
I. Condiții generale ale fabricării alimentelor:
Cadrul general al protecției consumatorilor privind producția, circulația și
comercializarea alimentelor este asigurat de OUG nr. 97/2001 privind reglementarea producției,
circulației și comercializării alimentelor.
Reglementările acestea nu se aplică alimentelor produse în gospodării individuale pentru
consumul propriu și nici produselor alimentare care sunt în tranzit sau care sunt depozitate
temporar, ca bunuri care tranzitează țara, dacă nu reprezintă un pericol pentru sănătatea umană
sau pentru mediu.
Unitățile în care se produc alimente, ingredient, aditivi alimentari și auxiliari tehnologici
funcționează doar în acele spații care îndeplinesc condițiile stabilite prin reglementările legale în
vigoare.
Alimentele sunt produse în stare natural sau prelucrate, destinate consumululi uman,
inclusiv apa mineral și guma de mestecat, din care se exlud tutunul, produsele medicinale și
substanțe narcotice sau psihotrope.
 La fabricarea alimentelor se utilizează numai aditivi și material de ambalare sau orice alte
material care vin în contact cu alimentele, avizate de instituțiile publice cu competențe în
domeniu (ex. Ministerul Sănătății, Ministerul Agriculturii, etc.)
Fabricarea, depozitarea și transportul alimentelor se fac cu respectarea normelor
tehnologice, igienico-sanitare și sanitare veterinare, care să asigure îndeplinirea cerințelor de
sănătate publică, de igienă alimentară și de calitate a alimentelor.
La fabricarea sau la manipularea alimentelor destinate comercializării sunt interzise:
a) utilizarea aditivilor care nu au fost autorizați, fie singuri, fie în combinație cu alte substanțe;
b) utilizarea proceselor tehnologice în vederea obținerii de aditivi neautorizați în produsele
alimentare;
c) utilizarea peste limitele maxime admise a aditivilor autorizați.
Prezența contaminanților în alimente poate fi justificată, sub forma iradierii alimentelor,
doar în cazul în care:
a) este justificată și necesară din punct de vedere tehnologic;
b) nu prezintă riscuri pentru sănătate și este realizată în condițiile prevăzute de
reglementările legale în vigoare;
c) este în beneficiul consumatorului;
d) nu este utilizată ca înlocuitor al practicilor de igienă și sănătate sau al bunelor practici
de fabricație ori de cultivare.
Iradierea alimentelor poate fi utilizată numai în următoarele scopuri:
a) pentru reducerea riscului bolilor provocate de organismele patogene din alimente, prin
distrugerea acestora;
b) reducerea procesului de alterare a alimentelor prin distrugerea organismelor
dăunătoare și stoparea proceselor de deteriorare;
c) reducerea pierderilor alimentare prin maturarea, germinarea sau încolțirea prematură;
d) îndepărtarea din alimente a organismelor dăunătoare plantelor sau produselor din
plante.

Se interzice comercializarea alimentelor care conțin:

a) reziduuri ale substanțelor utilizate pentru protecția plantelor, fertilizatori, astfel cum
sunt definite în reglementările legale specifice, sau alte produse pentru tratarea plantelor și
solului, produse pentru protejarea depozitării ori produsele lor de degradare sau de reacție, peste
limitele prevăzute în reglementările legale în vigoare;
 b) reziduuri ale substanțelor utilizate pentru protecția plantelor, astfel cum sunt definite în
reglementările legale specifice, care nu au fost autorizate și care sunt interzise să fie folosite
pentru alimente sau pentru materiile lor prime.

II. Condiții privind producția, igiena și ambalarea alimentelor:

Producătorii de alimente, persoane fizice sau juridice, vor comercializa numai alimentele
care prezintă siguranță, sunt salubre și apte pentru consum.
Producătorii de alimente sunt obligați să organizeze și să aplice controlul calității
alimentelor, fabricate sau manipulate, în laboratoare proprii sau în laboratoare autorizate.
Fabricarea și comercializarea alimentelor contrafăcute sunt interzise.
Materialele și obiectele care vin în contact cu alimentele se produc conform bunelor
practici de fabricație, astfel încât, în condițiile lor normale și prevăzute de utilizare, să nu
transfere alimentelor constituenți în cantități care ar putea periclita sănătatea umană sau care ar
putea aduce o schimbare inacceptabilă, potrivit legii, în compoziția alimentelor sau o deteriorare
a caracteristicilor organoleptice ale acestora.
Etichetarea semnifică orice cuvinte, mărci comerciale, mărci de fabrică, ilustrate sau
simboluri referitoare la aliment și poziționate pe orice ambalaj, document de însoțire, notă,
etichetă, banderolă sau colerată, care însoțesc sau se referă la alimentul respectiv.
Etichetarea alimentelor trebuie să ofere consumatorilor informațiile necesare, suficiente,
verificabile și ușor de comparat, care să permită acestora să aleagă produsul corespunzător
exigențelor și posibilităților lor financiare, să cunoască eventualele riscuri la care ar putea fi
supuși, astfel încât să nu fie induși în eroare.
Informațiile de pe etichetele alimentelor trebuie să fie înscrise în limba română, indiferent
de țara producătoare, fără a se exclude prezentarea lor în alte limbi, să fie vizibile, lizibile și
inscripționate într-un mod care să nu permită ștergerea lor.
III. Condiții privind comercializarea alimentelor:
Alimentele pot fi comercializate numai în spații special amenajate și destinate acestui
scop, în condiții de igienă adecvate și cu respectarea prevederilor legale în vigoare.
Alimentele oferite spre comercializare trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
- să fie fabricate conform prevederilor legale, în scopul protecției sănătății publice,
protecției igienei alimentului și protecției calității produsului;
- să se încadreze în nivelurile maxime admise de contaminare fizică, chimică,
microbiologică, toxicologică sau radiologică, stabilite prin reglementări speciale;
 - să fie ambalate, etichetate și marcate conform reglementărilor specifice, iar
inscripționarea etichetelor să fie vizibilă, lizibilă și corectă.
Se interzice comercializarea alimentelor care:
- nu sunt însoțite de documente care le atestă originea, proveniența și securitatea;
- sunt manipulate și comercializate în condiții necorespunzătoare de igienă, care pun în
pericol sănătatea consumatorilor;
- afectează sănătatea consumatorilor prin vânzarea unor produse sau substanțe drept
alimente.
Se interzice comercializarea drept alimente a unor produse care le imită, nu sunt alimente
și care prezintă riscul de a pune în pericol sănătatea sau securitatea consumatorilor, conform
reglementărilor legale în vigoare.
IV. Controlul alimentelor și măsurile dispuse:
Controlul oficial al alimentelor se realizează prin intermediul structurilor specializate din
cadrul Ministerului Sănătății, Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale și Autorității
Naționale pentru Protecția Consumatorilor.
Inspecția cuprinde verificarea materiilor prime, ingredientelor, auxiliarilor tehnologici și
a altor produse utilizate pentru prepararea și producția alimentelor, produselor semifabricate,
produselor finite, metodelor de conservare, condițiilor de amplasare și de igienă a unităților în
care alimentele sunt procesate, asigurarea apei potabile, verificarea mijloacelor de transport, a
echipamentelor și mijloacelor tehnologice utilizate în procesarea alimentelor, etichetarea,
materialele utilizate în contact cu alimentele, mijloacele, procedurile și materialele folosite
pentru igienizarea unităților și echipamentelor și îndepărtarea reziduurilor. De asemenea,
controlul urmărește personalul implicat în procesul de fabricație, manipulare sau comercializare.
Inspecția presupune verificarea securității și a calității alimentelor, prin analize de
laborator.
Autoritatea desemnată pentru controlul alimentelor, în toate cazurile în care constată
nerespectarea prevederilor prezentei ordonanțe de urgență sau ale altor acte normative în vigoare,
este împuternicită:
- să interzică funcționarea unităților care produc, prelucrează, depozitează, transportă sau
comercializează alimente, precum și folosirea unor materii prime, aditivi, adjuvanți, materiale de
ambalare, echipamente, ustensile, utilaje și substanțe de decontaminare;
- să declare alimentele ca fiind improprii consumului sau necorespunzătoare din punct de
vedere calitativ, să limiteze sau să interzică utilizarea și comercializarea acestora, să le dirijeze
pentru consum condiționat pentru utilizarea sau comercializarea în alte scopuri și să ordone
distrugerea lor în conformitate cu reglementările legale în vigoare;
- să retragă autorizația de funcționare a unităților producătoare și de comercializare a
alimentelor;
- să sesizeze organele de cercetare penală în cazul în care faptele constatate pot constitui
infracțiuni.
 PUBLICITATEA PRODUSELOR ȘI SERVICIILOR

Aspecte generale

Publicitatea constă în orice formă de prezentare a unei activități comerciale, industriale,

artizanale sau liberale, în scopul promovării vânzării de bunuri ori servicii, inclusiv bunuri imobile,
drepturi și obligații (art. 3 lit. a din Legea nr. 158/2008).

Legea nr. 296/2004 (Codul consumului) fixează cadrul general al publicității produselor și
serviciilor.

Publicitatea produselor și serviciilor trebuie să fie decentă, corectă și să fie elaborată în

spiritul responsabilității sociale (art. 69 din Codul consumului).
Potrivit art. 70 C. Consum, se interzice publicitatea care:

a) este înşelătoare;

b) este subliminală;

c) prejudiciază respectul pentru demnitatea umană şi morala publică;

d) include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau
naţionalitate;

e) atentează la convingerile religioase sau politice;

f) aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnităţii şi vieţii particulare a persoanelor;

g) exploatează superstiţiile, credulitatea sau frica persoanelor;

h) prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violenţă;

i) încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător;
j) favorizează comercializarea unor bunuri sau servicii, care sunt produse ori distribuite contrar
prevederilor legale.
Autorul, realizatorul de publicitate și reprezentantul legal al mijlocului de difuzare răspund
solidar cu persoana care își face publicitate în cazul încălcării dispozițiilor privind publicitatea
produselor sau serviciilor (art. 71 C. Consum).
Persoana care îşi face publicitate trebuie să fie în măsură să probeze exactitatea afirmaţiilor,
indicaţiilor sau prezentărilor din anunţul publicitar şi este obligată, la solicitarea instituţiilor şi
autorităţilor publice abilitate să aplice şi să constate contravenţii în domeniul publicităţii, să
furnizeze documentele care să probeze exactitatea acestora. În cazul în care documentele nu sunt
furnizate în termen de maximum 7 zile de la solicitare sau dacă sunt considerate insuficiente,
afirmaţiile din anunţul publicitar în cauză vor fi considerate inexacte (art. 73 C. Consum).
Legea nu exclude autocontrolul publicității de către organizațiile profesionale cu rol de
autoreglementare în domeniul publicității și nici dreptul persoanelor de a se adresa direct acestor
organizații (art. 21 din Legea nr. 148/2000).
În scopul protejării vieţii, sănătăţii, securităţii şi informării corecte a consumatorilor, statul
poate adopta măsuri de interzicere totală sau parţială a publicităţii anumitor produse (art. 74 C.
Consum).

Dispoziții speciale privind publicitatea anumitor produse

Principalul act normativ în materie este Legea nr. 148/2000 privind publicitatea.

Dispozițiile legii speciale au drept scop protecția consumatorilor de produse și servicii dar
și a persoanelor care desfășoară activitate de producție, de comerț, prestează un serviciu, sau
practică o meserie ori o profesie.

Potrivit art. 10 din Legea, se interzice publicitatea explicită pentru produsele din tutun:

a) difuzată în cadrul programelor de radiodifuziune şi televiziune;

b) pe biletele de călătorie pentru transportul public.

Potrivit art. 101, se interzice publicitatea explicită pentru băuturile alcoolice:

a) pe prima şi pe ultima copertă sau pagină din materialele tipărite în presa scrisă;

b) pe biletele de călătorie pentru transportul public.

De asemenea, se interzice publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru produsele din

tutun în incinta unităţilor de învăţământ şi a unităţilor de asistenţă medicală sau la o distanţă mai
mică de 200 metri de intrarea acestora, măsurată pe drum public (art. 11 din Lege).

Publicitatea pentru băuturi alcoolice şi pentru produsele din tutun nu este permisă în
publicaţii destinate în principal minorilor, în sălile de spectacole înainte, în timpul şi după
spectacolele destinate minorilor (art. 12 din Lege).

Potrivit art. 13 alin. 1 din Lege, publicitatea pentru băuturile alcoolice şi pentru produsele
din tutun nu este permisă nici în condiţiile în care:

a) se adresează minorilor;

b) înfăţişează minori consumând aceste produse;

c) sugerează că băuturile alcoolice sau produsele din tutun sunt dotate cu proprietăţi terapeutice
sau că au un efect stimulativ, sedativ ori că pot rezolva probleme personale;

d) dă o imagine negativă despre abstinenţă;

e) evidenţiază conţinutul în alcool al băuturilor alcoolice, în scopul stimulării consumului, sau face
legătura între alcool şi conducerea unui vehicul;

f) nu conţine inscripţii-avertisment, în limba română, pentru produsele din tutun.

Potrivit art. 131 din Lege, Publicitatea la băuturile spirtoase, astfel cum sunt definite în
Ordinul ministrului agriculturii, alimentaţiei şi pădurilor, al ministrului sănătăţii şi familiei şi al
preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor nr. 268/441/117/2003 pentru
aprobarea Normelor privind definirea, descrierea şi prezentarea băuturilor spirtoase, publicat
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 573 din 11 august 2003, cu modificările ulterioare,
este permisă numai în cazul celei difuzate prin intermediul presei scrise, al radioului, precum şi
prin intermediul televiziunii. Potrivit legii, se interzice publicitatea substanțelor stupefiante și
psihotrope (art. 14 din Lege).

Se interzice publicitatea, în alte locuri decât cele de comercializare, pentru orice tip de
arme, muniţii, explozivi, metode şi mijloace pirotehnice, cu excepţia armelor destinate vânătorii
sau sportului şi a celor de panoplie (art. 15 din Lege).

Pentru produsele şi serviciile destinate minorilor este interzisă publicitatea care:

a) conţine elemente ce dăunează acestora din punct de vedere fizic, moral, intelectual sau psihic;

b) încurajează în mod indirect copiii să cumpere produse sau servicii, profitând de lipsa de
experienţă sau de credulitatea lor;

c) afectează relaţiile speciale care există între minori, pe de o parte, şi părinţi sau cadre didactice,
pe de altă parte;

d) prezintă, în mod nejustificat, minori în situaţii periculoase.

Publicitatea este permisă numai pentru produsele medicamentoase care se eliberează fără
prescripţie medicală, pentru care materialele publicitare vor fi aprobate de Agenţia Naţională a
Medicamentului (art. 17 din Lege).
Comparaţiile care se referă la o ofertă specială trebuie să indice, în mod clar şi neechivoc,
data la care încetează oferta sau, dacă este cazul, faptul că oferta specială se referă la stocul de
bunuri sau de servicii disponibil, iar dacă oferta specială nu a început încă, data de începere a
perioadei în care se aplică preţul special sau alte condiţii specifice (art. 9 din Lege).
În raport de situație, autoritățile competente pot dispune odată cu aplicarea sancțiunii
contravenționale, și următoarele măsuri:
a) interzicerea publicităţii, în cazul în care a fost difuzată sau urmează să fie difuzată;
b) încetarea publicităţii până la data corectării ei;
c) publicarea deciziei autorităţii publice, în totalitate sau parţial, şi stabilirea modului în care
urmează să se realizeze;
d) publicarea pe cheltuiala contravenientului a unuia sau mai multor anunţuri rectificative, cu
fixarea conţinutului şi a modului de difuzare (art. 25 din Lege).

Publicitatea înșelătoare și publicitatea comparativă

Principalul act normativ în materie este Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înșelătoare
și publicitatea comparativă.
Scopul declarat al Legii este protecţia comercianţilor împotriva publicităţii înşelătoare şi a
consecinţelor defavorabile ale acesteia, precum şi stabilirea condiţiilor în care publicitatea
comparativă este permisă.(art. 1 din Lege).
Dispoziţiile Legii nr. 158/2008 se aplică conţinutului materialelor publicitare şi mesajelor
publicitare, oricare ar fi mijlocul de comunicare ce face posibil transferul informaţiei. (art. 2 din
Lege).
Publicitate înşelătoare este publicitatea care, în orice mod, inclusiv prin modul de
prezentare, induce sau poate induce în eroare persoanele cărora i se adresează ori care iau contact
cu aceasta şi care, din cauza caracterului înşelător, poate afecta comportamentul economic al
acestora sau care, din acest motiv, prejudiciază ori poate prejudicia un concurent (art. 3 lit. b din
Lege).
Publicitatea înșelătoare este interzisă (art. 4 din Lege).
Potrivit art. 5 din Lege, determinarea publicității înșelătoare se face în funcție de:
a) caracteristicile bunurilor sau serviciilor, cum sunt: disponibilitatea, natura, modul de execuţie,
compoziţia, metoda şi data fabricaţiei bunurilor ori a prestării serviciilor, dacă acestea corespund
scopului lor, destinaţia, cantitatea, parametrii tehnico-funcţionali, originea geografică sau
comercială, rezultatele aşteptate ca urmare a utilizării lor ori rezultatele şi caracteristicile esenţiale
ale testelor sau ale controalelor efectuate asupra bunurilor ori a serviciilor;
b) preţul sau modul de calcul al preţului şi condiţiile în care se distribuie bunurile ori se prestează
serviciile;
c) natura, atribuţiile şi drepturile comerciantului care îşi face publicitate, cum ar fi: identitatea şi
bunurile sale, calificările şi deţinerea drepturilor de proprietate industrială, comercială sau
intelectuală ori premiile şi distincţiile acestuia.
Publicitate comparativă este publicitatea care identifică în mod explicit sau implicit un
concurent ori bunuri sau servicii oferite de acesta (art. 3 lit. cdin Lege).
Potrivit art. 6 din Lege, publicitatea comparativă este considerată legală dacă îndeplinește
în mod cumulativ următoarele condiții :
a) nu este înşelătoare, potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. b) şi ale art. 5 din prezenta lege, precum şi
ale art. 5–7 din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în
relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia
consumatorilor, cu modificările ulterioare;
b) compară bunuri sau servicii care răspund aceloraşi nevoi ori sunt destinate aceloraşi scopuri;
c) compară, în mod obiectiv, una sau mai multe caracteristici esenţiale, relevante, verificabile şi
reprezentative ale respectivelor bunuri ori servicii, care pot include şi preţul;
d) nu discreditează sau denigrează mărcile, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri,
servicii, activităţi ori situaţia unui concurent;
e) în cazul produselor cu denumire de origine, se referă, în fiecare caz, la produse cu aceeaşi
denumire;
f) nu profită în mod neloial de reputaţia unei mărci, a unei denumiri comerciale sau a altor semne
distinctive ale unui concurent ori a denumirii de origine a produselor concurente;
g) nu prezintă bunuri sau servicii ca imitaţii ori reproduceri ale bunurilor sau serviciilor purtând o
marcă ori o denumire comercială protejată;
h) nu creează confuzie între comercianţi, între cel care îşi face publicitate şi un concurent sau între
mărci, denumiri comerciale, alte semne distinctive, bunuri ori servicii ale celui care îşi face
publicitate şi cele ale unui concurent.
În vederea combaterii şi stopării publicităţii înşelătoare şi a respectării dispoziţiilor privind
publicitatea comparativă, comercianţii, astfel cum sunt definiţi la art. 3 lit. d), precum şi asociaţiile
şi organizaţiile care au un interes legitim pot să sesizeze Ministerul Finanţelor Publice sau, după
caz, Consiliul Naţional al Audiovizualului (art. 7 alin. 1 din Lege).

Sesizarea adresată Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor poate fi îndreptată:

a) împotriva unuia sau a mai multor comercianţi din acelaşi sector economic;

b) împotriva responsabilului de cod, în cazul în care respectivul cod încurajează nerespectarea

dispoziţiilor legale în materie (art. 8 din Lege).

La sesizarea comercianţilor ori a consumatorilor, a asociaţiilor şi a organizaţiilor care au

interes legitim sau din oficiu, Ministerul Finanţelor Publice ori, după caz, Autoritatea Naţională
pentru Protecţia Consumatorilor, prin reprezentanţii săi, va solicita comerciantului care îşi face
publicitate să furnizeze toate dovezile necesare privind exactitatea afirmaţiilor, a indicaţiilor ori a
prezentărilor din anunţul publicitar. (art. 9 alin. 1 din Lege).

Comerciantul care îşi face publicitate este obligat să pună la dispoziţia reprezentanţilor
Ministerului Finanţelor Publice sau, după caz, ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor, la termenele şi în forma stabilite de acestea, toate documentele, datele şi
informaţiile care să probeze exactitatea afirmaţiilor conţinute în anunţul publicitar (art. 9 alin. 3
din Lege).

În cazul publicității comparative, profesionistul este obligat să prezinte cu celeritate

reprezentanților Ministerului Economiei și Finanțelor dovezile, documentele, datele și informațiile
arătate mai sus.

În cazul în care dovezile solicitate nu sunt prezentate de comerciant ori prezentarea

dovezilor se face de către acesta după expirarea termenului stabilit de Ministerul Finanţelor Publice
sau, după caz, de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor ori dacă aceste dovezi
sunt considerate incomplete sau insuficiente, afirmaţiile din anunţul publicitar în cauză vor fi
considerate inexacte (art. 9 alin. 5 din Lege).
 Potrivit art. 11 alin. 1 din Lege, atunci când constată încălcarea unor dispoziții de interes
public, MInisterul Economiei și FInanțelor poate dispune și următoarele măsuri complementare :

a) încetarea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative ilegale;

b) interzicerea publicităţii înşelătoare sau a publicităţii comparative care contravine prevederilor

prezentei legi, în cazul în care nu a fost încă adusă la cunoştinţă publicului, însă acest lucru este
iminent.

Potrivit art. 12 alin. 1 din Lege, în vederea eliminării efectelor de durată ale publicităţii
înşelătoare sau ale publicităţii comparative ilegale a cărei încetare, respectiv interzicere, a fost
dispusă printr-un proces-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, care nu a fost contestat,
ori printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă prin care s-a dispus o astfel de măsură,
Ministerul Finanţelor Publice sau, după caz, Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Consumatorilor, prin reprezentanţi împuterniciţi, va solicita comerciantului în cauză:

a) publicarea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau a hotărârii

judecătoreşti, integral ori în extras;

b) publicarea unei declaraţii rectificative care să cuprindă datele de identificare a comerciantului

contravenient, contravenţia săvârşită, data la care a fost săvârşită, precum şi măsurile dispuse.

Publicarea celor de mai sus se va face, în toate cazurile, de către şi pe cheltuiala

comerciantului contravenient, atât prin intermediul unui ziar de largă circulaţie, cât şi prin
intermediul mijlocului de comunicare folosit pentru difuzarea anunţului publicitar interzis, în
termen de 5 zile de la data comunicării (art. 12 alin. 2 din Lege).

În cazul în care se constată că faptele reclamate nu constituie publicitate înșelătoare sau,

după caz, publicitate comparativă ilegală, Ministerul Economiei și Finanțelor emite decizie
motivată de respingere a sesizării. Decizia poate fi atacată în temeiul prevederilor Legii
contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Încălcarea dispozițiilor de mai sus atrag răspunderea profesionistului beneficiar al anuțului

publicitar.

Dreptul comercianţilor de a sesiza faptele de mai sus se prescrie în termen de 3 luni de la

data la care persoanele, asociaţiile sau organizaţiile care au un interes legitim, potrivit prevederilor
prezentei legi, au luat cunoştinţă de anunţul publicitar, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
apariţiei acestuia (art. 18 din Lege).

Legea nu exclude controlul voluntar al publicităţii de către organizaţiile profesionale cu rol

de autoreglementare în domeniul publicităţii şi nici dreptul persoanelor fizice şi juridice, al
asociaţiilor sau al organizaţiilor interesate de a se adresa direct acestor organizaţii (art. 19 din
Lege).
 Particularitățile publicității audiovizuale.
Dispoziții privind publicitatea audiovizualului se regăsesc în Legea nr. 504/2002 a
audiovizualului.

1. Interdicții în comunicările audiovizuale

Publicitatea televizată şi teleshoppingul trebuie să fie uşor de identificat şi trebuie să fie

separate de conţinutul editorial. Fără a aduce atingere utilizării de noi tehnici publicitare, se asigură
o separare prin mijloace optice şi/sau acustice şi/sau spaţiale între publicitatea televizată,
teleshopping şi, respectiv, celelalte părţi ale programelor (art. 27 alin. 1 din Lege). De precizat că
spoturile publicitare și de teleshoping izolate, altele decât cele difuzate în cazul transmisiilor
sportive constituie o excepție și pot fi difuzate în anumite cazuri.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Lege, inserarea spoturilor publicitare, inclusiv a celor
autopromoţionale sau de teleshopping, se poate face numai între programe. În condițiile prevăzute
de lege, spoturile de publicitate sau de teleshoping pot fi inserate și în timpul unui program, astfel
încât : integritatea și valoarea programului respectiv să nu fie prejudiciate; drepturile de autor să
nu fie prejudiciate.
De precizat că Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune,
în calitate de servicii publice, pot insera spoturi publicitare, inclusiv autopromoţionale sau de
teleshopping, numai între programme (art. 28 alin. 2 din Lege).
Difuzarea programelor pentru copii poate fi întreruptă de publicitate televizată şi/sau de
teleshopping o singură dată în timpul unei durate programate de 30 de minute, cu condiţia ca
aceasta să fie de minimum 30 de minut (art. 28 alin. 5 din Lege).
Este interzisă inserarea de publicitate sau teleshopping în cadrul difuzării oficierii unui
serviciu religios (art. 28 alin. 6 din Lege).
Potrivit art. 29 alin. 1 din Lege, comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii
de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele condiţii:
a) să poată fi uşor identificate ca atare, comunicările audiovizuale cu conţinut comercial mascat
fiind interzise;
b) să nu facă uz de tehnici subliminale;
c) să nu prejudicieze demnitatea umană;
d) să nu includă nicio formă de discriminare pe motiv de rasă, etnie, naţionalitate, religie, credinţă,
handicap, vârstă, sex sau orientare sexuală;
e) să nu aducă ofensă convingerilor religioase sau politice ale telespectatorilor şi
radioascultătorilor;
f) să nu stimuleze comportamente dăunătoare sănătăţii sau siguranţei populaţiei;
g) să nu stimuleze comportamente dăunătoare mediului;
h) să nu stimuleze comportamente indecente sau imorale;
i) să nu promoveze, direct sau indirect, practici oculte
În plus, comunicările comerciale audiovizuale trebuie să nu provoace nicio daună morală,
fizică sau mentală minorilor şi, în special:
a) să nu instige în mod direct minorii să cumpere un produs sau serviciu, prin exploatarea lipsei
de experienţă ori a credulităţii acestora;
b) să nu încurajeze în mod direct minorii să îşi convingă părinţii sau pe alte persoane să cumpere
bunurile ori serviciile care fac obiectul publicităţii;
c) să nu exploateze încrederea specială pe care minorii o au în părinţi, profesori sau alte persoane;
d) să nu prezinte în mod nejustificat minori în situaţii periculoase.
Comunicările comerciale audiovizuale cu conţinut comercial mascat sunt interzise (art. 29
alin. 3 din Lege).
Comunicările comerciale audiovizuale pentru băuturi alcoolice nu pot încuraja consumul
excesiv al băuturilor respective şi nu pot viza în mod special minorii.
Orice formă de comunicare comercială audiovizuală pentru ţigări şi alte produse pe bază
de tutun este interzisă.
Comunicările comerciale audiovizuale destinate produselor şi tratamentelor medicale
disponibile numai pe bază de prescripţie medicală sunt interzise.
Comunicările comerciale audiovizuale care aduc atingere intereselor legale ale consumatorilor
sunt interzise (art. 29 alin. 7 din Lege).
Potrivit art. 31 alin. 1 din Lege, plasarea de produse este interzisă.
Ca excepție, plasarea de produse este permisă:
a) în opere cinematografice, filme şi seriale realizate pentru prezentarea în cadrul unor servicii
media audiovizuale, programe de sport şi de divertisment;
b) în cazul în care nu se efectuează o plată, ci doar se furnizează anumite bunuri sau servicii cu
titlu gratuit, cum ar fi producţia de elemente de recuzită ori premii, în vederea includerii acestora
în program.
Programele care conţin plasare de produse trebuie să îndeplinească cumulativ cel puţin
următoarele condiţii:
a) conţinutul şi, în cazul serviciilor de programe de televiziune, intervalul orar afectat acestora să
nu fie în nicio situaţie influenţat într-un mod care să afecteze responsabilitatea şi independenţa
editorială a furnizorului de servicii media audiovizuale;
b) să nu încurajeze în mod direct cumpărarea sau închirierea de produse ori servicii, mai ales prin
menţiuni exprese cu caracter promoţional la produsele sau serviciile respective;
c) să nu scoată în evidenţă în mod exagerat produsele în cauză
Programele în care sunt inserate plasări de produse trebuie să cuprindă informaţii clare
privind existenţa acestora, fiind identificate corespunzător atât la început, cât şi la sfârşit, precum
şi la reluarea după o pauză publicitară, astfel încât să se evite orice confuzie din partea
telespectatorului (art. 31 alin. 5 din Lege).
Se interzic plasarea de ţigări ori alte produse din tutun sau de produse ale unor operatori
economici al căror obiect principal de activitate îl constituie fabricarea ori vânzarea unor astfel de
produse, precum şi plasarea de produse sau tratamente medicale disponibile numai pe bază de
prescripţie medicală.
Potrivit art. 32 din Lege, publicitatea şi teleshopping-ul pentru băuturi alcoolice trebuie să
respecte următoarele condiţii:
a) să nu fie adresate minorilor sau să nu prezinte minori consumând băuturi alcoolice;
b) să nu stabilească o legătură între consumul de alcool şi îmbunătăţirea calităţilor fizice, psihice
sau a abilităţii în conducerea de vehicule;
c) să nu sugereze că prin consumul de alcool se pot obţine performanţe sociale sau sexuale;
d) să nu sugereze că alcoolul are calităţi terapeutice sau că acesta este stimulent, sedativ sau mijloc
de rezolvare a problemelor personale;
e) să nu încurajeze consumul exagerat de alcool şi să nu pună într-o lumină negativă consumul
moderat sau abţinerea de la consumul de băuturi alcoolice;
f) să nu prezinte drept o calitate conţinutul ridicat în alcool al băuturilor

2. Particularitățile programelor sponzorizate.

Potrivit art. 34 alin. 1 din Lege, programele sponsorizate trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:
a) conţinutul şi programarea acestora nu trebuie în nicio circumstanţă să fie influenţate de sponsor,
astfel încât să nu fie afectate independenţa editorială şi responsabilitatea furnizorului de servicii
media în raport cu programele respective;
b) să fie menţionată existenţa unui acord de sponsorizare, semnalată prin denumirea, marca şi/sau
produsele/serviciile sponsorului, prezentate în mod adecvat la începutul, în cuprinsul şi/sau la
sfârşitul acestora;
c) să nu încurajeze în mod direct achiziţionarea sau închirierea produselor ori a serviciilor
sponsorului sau ale unui terţ, în particular prin referiri promoţionale speciale la aceste produse ori
servicii
Totodată, nu pot fi sponzoriate de către persoane fizice sau juridice a căror activitate
principală este fabricarea sau comercializarea ţigărilor ori a altor produse din tutun.
Sponsorizarea serviciilor sau a programelor media audiovizuale de persoane fizice sau
juridice ale căror activităţi includ fabricarea sau comercializarea produselor şi a tratamentelor
medicale se poate face prin promovarea numelui, a siglei şi/sau a oricărui alt element distinctiv al
sponsorului sau ale anumitor produse ori servicii medicale ale acestuia.
Ca excepție, nu pot fi promovate produse medicamentoase ori ale tratamentelor medicale
care sunt disponibile numai pe bază de prescripție medicală (art. 34 alin. 3 din Lege).
Se interzice sponsorizarea unui serviciu de programe în integralitatea sa, precum şi a
programelor de ştiri, de analize şi dezbatere pe teme politice şi/sau economice de actualitate (art.
34 alin. 4 din Lege).
Proporţia de spoturi publicitare televizate şi spoturi de teleshopping dintr-un interval de o
oră nu poate depăşi 20%, respectiv 12 minute.
Fac excepție de la regula de mai sus anunţurilor radiodifuzorului în legătură cu propriile
sale programe şi cu produsele auxiliare derivate direct din acestea, al anunţurilor de sponsorizare
şi al plasărilor de produse.
Potrivit art. 36 alin. 1 din Lege, ferestrele dedicate transmisiei teleshoppingului de către un
serviciu de programe care nu este dedicat exclusiv teleshoppingului trebuie să aibă o durată
neîntreruptă de minimum 15 minute. În plus, acestea trebuie să fie clar delimitate şi identificate
prin semnale optice şi acustice corespunzătoare.
Teleshoppingul nu trebuie să incite minorii să solicite cumpărarea sau închirierea de bunuri
ori servicii.
Regulile de mai sus se vor aplica în mod corespunzător serviciilor de programe dedicate
exclusiv publicităţii şi teleshoppingului, precum şi serviciilor de programe dedicate exclusiv
autopromovării (art. 37 alin. 1 din Lege).
În afara restricțiilor de mai sus, Consiliul este autorizat să stabilească alte condiţii (decât
cele prevăzute în Lege) cu privire la serviciile de programe de televiziune destinate exclusiv
teritoriului naţional şi care nu pot fi recepţionate, direct sau indirect, de către publicul din unul ori
mai multe alte state membre ale Uniunii Europene (art. 38 din Lege).
 3. Protecția minorilor și dreptul la replică

Potrivit art. 39 alin. 1 din Lege, este interzisă difuzarea, în cadrul serviciilor de programe
de televiziune şi de radiodifuziune, de programe care pot afecta grav dezvoltarea fizică, mentală
sau morală a minorilor (de exemplu, programele care conţin pornografie sau violenţă nejustificată).
Difuzarea în serviciile de televiziune şi de radiodifuziune a programelor care pot afecta
dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai: prin alegerea intervalului
orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiţionat, se asigură faptul că
minorii din zona de transmisie, în situaţii normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.
Difuzarea într-o formă necodată sau fără alte măsuri tehnice de restricţionare a accesului
se poate face numai după prezentarea unei atenţionări acustice sau grafice, pe toată durata
programului asigurându-se prezenţa unui simbol vizual de avertizare (art. 39 alin. 3 din Lege).
În cadrul serviciilor media audiovizuale la cerere, programele care ar putea afecta
dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor pot fi puse la dispoziţie numai dacă se asigură
măsuri de restricţionare a accesului, astfel ca minorii să nu poată vedea ori auzi, în mod normal,
programele respective (art. 391 din Lege).
Potrivit art. 41 alin. 1 din Lege, orice persoană fizică sau juridică, indiferent de
naţionalitate, ale cărei drepturi sau interese legitime, în special reputaţia şi imaginea publică, au
fost lezate prin prezentarea de fapte inexacte în cadrul unui program, beneficiază de dreptul la
replică sau la rectificare.
Consiliul este obligat de Lege să adopte procedura necesară exercitării efective a dreptului
la replică sau la rectificare, precum și orice alte măsuri necesare, inclusiv sancțiuni, în vederea
garantării dreptului la replică sau la rectificare într-o limită rezonabilă de timp de la primirea cererii
solicitantului.
De precizat că difuzarea rectificării sau acordarea dreptului la replică nu exclude dreptul
persoanei lezate să se adreseze instanțelor judecătorești (art. 41 alin. 3 din Lege).
Încheiem succinta noastră prezentare în materie, cu observația că orice clauze contractuale,
indiferent de părți, care încalcă, în domeniul audiovizualului, dreptul publicului de a primi
informaţii de interes public şi libera concurenţă sunt nule (art. 87 din Lege).