APĂRAREA DREPTURILOR CONSUMATORILOR

Într-o societate liberă, democratică, fiecare individ are asigurate toate condiţiile spre a-şi orienta
preocupările în funcţie de propria voinţă, de a-şi manifesta libera inițiativă, atât în ceea ce
priveşte organizarea activităţii sale lucrative, cât şi cu privire la cumpărarea bunurilor pe care le
poate plăti sau materializarea nevoilor sale, potrivit unor priorităţi pe care singur şi le stabileşte.
Drepturile consumatorilor, ca elemente ale politicii de consum, se înscriu în cadrul raporturilor
asupra cărora societatea trebuie să vegheze prin măsuri de protecţie socială.

În ţările occidentale există ideea potrivit căreia, aşa cum în politică democraţia constă în
asigurarea drepturilor alegătorilor, în economie, respectiva democraţie se traduce prin asigurarea
drepturilor consumatorilor, prin posibilitatea lor de a alege dintre diferitele mărfuri, prin
organizarea în uniuni de apărare şi posibilitatea ca împreună să-şi apere interesele, precum şi
dreptul de a intenta procese acelor furnizori de mărfuri şi servicii care nu satisfac corespunzător
trebuinţele sau provoacă daune consumatorilor (S. Noe, Consumatori din toate ţările uniţi-vă !
Voi nu aveţi de pierdut decât cozile, în Tribuna economică, nr. 38/1990, pag.28-29. ).

În ultimele decenii, problemele protecţiei consumatorilor se află în centrul atenţiei întregii lumi
civilizate. Devenind tot mai complexe, prin conţinutul lor şi îndeosebi prin soluţiile reclamate,
comunitatea mondială, prin cel mai înalt forum al său - Organizaţia Naţiunilor Unite - a găsit
oportun să le pună la dispoziţia structurilor sale.

Astfel, în Adunările generale din 1980 si 1985, pe baza unor ample studii, consultări şi colaborări
ale diferitelor organisme O.N.U. cu o multitudine de instituţii naţionale, după studierea
legislaţiilor elaborate de acestea în domeniul protecţiei consumatorilor şi după discuţii şi
negocieri cu numeroase guverne, s-a realizat finalizarea unei acţiuni ce s-a desfăşurat pe
parcursul a 15 ani adoptându-se în acest sens “Principiile directoare pentru protecţia
consumatorilor”. Potrivit acestui document O.N.U., guvernele tuturor ţărilor “trebuie să dezvolte,
să întărească şi să menţină o politică puternică de protecţie a consumatorilor, ţinând cont de
principiile directoare declarate” (Rezoluţia 39/248 adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 8
aprilie 1985).

În ceea ce-i priveşte pe consumatorii Uniunii Europene, Piaţa Unică oferă acestora avantaje
directe şi indirecte, drepturi şi oportunităţi, între care opţiuni mai diverse si preţuri competitive
pentru produse şi servicii. În acelaşi timp, încrederea consumatorilor în Piaţa Unică trebuie să fie
susţinută de standardele de calitate şi de siguranţa produselor care circulă în cadrul Uniunii.

Dezvoltarea pieţei interne conferă autorităţilor comunitare un rol esenţial în manageentul Pieţei
Unice, în asigurarea aplicării şi respectării legislaţiei privind comerţul liber în cadrul Uniunii.
Consumatorii au şi ei un rol activ în asigurarea funcţionării în condiţii bune a Pieţei Unice, ei
având posibilitatea de a informa autorităţile responsabile în legăură cu orice problemă cu care se
confruntă, în acest fel interesele lor specifice fiind protejate.
Un nivel înalt de protecţie a consumatorilor ar putea fi atins cu ajutorul armonizării prin directive
cadru, standarde, cele mai bune practici vizând nu numai securitatea produselor şi serviciilor, ci
şi aspectele economice şi juridice care permit consumatorilor efectuarea de tranzacţii oriunde pe
piaţa internă. Acţiunile prioritare vor viza practicile comerciale şi siguranţa serviciilor.
Consumatorii trebuie să beneficieze de aceeaşi protecţie în toate ţările membre şi aceasta
înseamnă dezvoltarea unui cadru propice pentru cooperarea între administraţiile naţionale şi a
mecanismelor de apel pentru consumatori.

Dezvoltarea şi implementarea unei politici eficiente presupune implicarea consumatorilor şi

reprezentanţilor lor în acest proces, dar aceştia trebuie să aibă capacitatea şi resursele necesare de
a-şi promova interesele în raport cu ceilalţi parteneri. Acţiunile principale pentru atingerea
acestui obiectiv sunt legate de perfecţionarea mecanismelor de participare a organizațiior
consumatorilor în elaborarea politicii şi în proiectele educaţionale şi instituţionale.

În ţara noastră, drepturile consumatorilor sunt stabilite prin legi şi alte acte normative. Astfel,
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, republicată, statorniceşte, în primul rând, drepturile
fundamentale ale consumatorilor şi anume:

 Accesul liber la pieţe care să le asigure o gamă variată de produse şi servicii de

calitate;

 Informarea completă, corectă şi precisă asupra caracteristicilor esenţiale ale

produselor şi serviciilor oferite, astfel încât decizia pe care o adoptă în legătură cu
acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor;

 Ocrotirea împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de a li se presta un

serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea, securitatea, ori să le afecteze
interesele legitime.

Pe de altă parte, reglementarea consacră în favoarea oricărui consumator prejudiciat dreptul de a

obţine despăgubiri pentru daunele cauzate de calitatea necorespunzătoare a produselor şi
serviciilor, folosind în acest scop mijloacele prevăzute de lege şi dreptul de a se organiza în
asociaţii pentru apărarea intereselor fireşti. Deci, consumatorii sunt protejaţi de abuzurile la care
ar putea fi expuşi pe o piaţa dominantă şi controlată de profesionişti. În acest sens, protecţia
consumatorilor înglobează măsurile preventive întreprinse de către stat în scopul protejării părții
slabe şi a descurajării unui comportament abuziv din partea comercianţilor.

Încălcarea drepturilor consumatorilor conduce la aplicarea de măsuri represive, care pot fi de

natură administrativă, civilă sau penală. De remarcat faptul că, responsabilitaţile asigurării
protecţiei consumatorilor revin, în principal, organelor puterii de stat, dar că în această zonă
complexă sunt atrase şi implicate cu acţiuni concrete şi o serie de organizaţii sociale, cum ar fi,
pe de o parte sindicatele, care trebuie să vegheze la respectarea drepturilor membrilor lor, în
calitate de consumatori, dar şi, în mod special, organizaţiile şi asociaţiile consumatorilor.
Protecţia consumatorilor îmbracă atât forma unei mişcări generale care să militeze pentru
respectarea intereselor consumatorilor, cât şi, în cele mai frecvente cazuri, forma unor acţiuni
speciale, cu programe şi obiective bine determinate în timp şi în spaţiu

2 Institutii abilitate in domeniul protectiei consumatorilor;

1. Organizarea si atribuţiile Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor

Pentru realizarea strategiei şi politicii Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, s-a

înfiinţat Autoritatea Naţională pentru Protectia Consumatorilor (Autoritatea Naţională pentru
Protecţia Consumatorilor a fost înfiintată prin Hotărârea Guvernului nr.166 din 11 ianuarue
2001, publicată în Monitorul Oficial nr. 32 din 18 ianuarie 2001; ulterior, Hotărârea Guvernului
nr. 166/2001 a fost abrogată de Hotărârea Guvernului nr. 755 din 3 iulie 2003, publicată în
Monitorul Oficial nr. 490 din 8 iulie 2003), care funcţionează la nivel central şi are în subordine
42 oficii judeţene şi un Oficiu al municipiului Bucureşti pentru protecţia consumatorilor care, la
rândul lor, pot avea filiale în municipiile şi oraşele din judeţ. Toate aceste organe, inclusiv
filialele au personalitate juridică.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor se organizează şi funcţionează ca un

organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea
Guvernului şi aflându-se în coordonarea primului-ministru.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor coordonează şi realizează strategia şi

politica Guvernului în domeniul protecţiei consumatorilor, acţionează pentru prevenirea şi
combaterea practicilor care dăunează vietii, sănătăţii, securităţii şi intereselor economice ale
consumatorilor (Articolul 2, alin.(1) din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003).

De asemenea, Autoritatea desfăşoară o intensă activitate de informare şi educare a cetăţenilor

privind drepturile pe care aceştia le au în calitate de consumatori, în acest sens, evaluând efectele
pe piaţă ale sistemelor de supraveghere a produselor şi serviciilor destinate consumatorilor.

Conform art. 1 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003 unul dintre obiectivele principale
ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor îl reprezintă armonizarea cadrului
legislativ naţional cu reglementările din Uniunea Europeană în domeniul protecţiei
consumatorilor.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor cuprinde în sfera sa de activitate analiza şi

marcarea metalelor preţioase, a aliajelor lor, precum şi expertizarea acestora şi a pietrelor
preţioase. În acest sens, Autoritatea autorizează persoanele fizice şi juridice să efectueze
operaţiuni cu metale preţioase, aliaje ale acestora şi pietre preţioase, în condiţiile legii.

În cadrul Autoritătii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor funcţionează direcţii, servicii şi

birouri sub conducerea unui secretar de stat care are calitatea de preşedinte, ajutat de un
subsecretar de stat care are calitatea de vicepreşedinte numiţi prin decizie a primului-ministru.
Preşedintele Autorităţii conduce întreaga activitate a Autoritaţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor şi îl reprezintă în raporturile acestuia cu Guvernul, cu ministerele, cu celelalte
autorităţi ale administraţiei publice centrale şi locale, cu instituţii naţionale şi internaţionale,
precum şi cu persoane fizice şi juridice române şi străine. De asemenea, Preşedintele Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor este ordonator secundar de credite. În exercitarea
funcţiei sale, preşedintele emite ordine şi instrucţiuni cu caracter normativ, care se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor are urmatoarele atribuţii principale

(Articolul 3 din H. G. Nr. 755/2003):

a. participă, împreuna cu alte organe ale administraţiei publice centrale şi locale de

specialitate cu atribuţii în domeniu şi cu organismele neguvernamentale de protecţie a
consumatorilor, la elaborarea strategiei în domeniul protecţiei consumatorilor,
asigurând corelarea acesteia cu cea existentă în Uniunea Europeană ;

b. propune Guvernului spre adoptare şi avizează proiecte de acte normative în domeniul

protecţiei consumatorilor cu privire la fabricarea, ambalarea, etichetarea, conservarea,
depozitarea, transportul, importul şi comercializarea produselor, precum şi cu privire
la prestarea serviciilor, astfel încât acestea să nu pună în pericol viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor ori să afecteze drepturile şi interesele lor legitime;

c. elaborează, împreuna cu alte organe de specialitate ale administraţiei publice,

proceduri privind obiectivele, condiţiile şi modul de colaborare în desfășurarea
activităţii de protecţie a consumatorilor ;

d. participă la realizarea programelor interne şi internaţionale în domeniul protecţiei

consumatorilor, colaborând cu organizaţii şi instituţii din tară şi din străinătate,
conform competenţelor ce îi revin potrivit dispoziţiilor legale în vigoare;

e. efectuează analize şi încercări în laboratoarele acreditate conform legii sau în

laboratoare proprii ori agreate;

f. efectuează sau finanţează studii şi teste comparative cu privire la calitatea produselor

şi serviciilor destinate consumatorilor, pe care le aduce la cunoştinţa publicului;

g. desfăşoară activităţi de informare, consiliere şi educare a consumatorilor; editează

publicaţii de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor;

h. sprijină asociaţiile pentru protecţia consumatorilor în vederea atingerii obiectivelor

prevăzute de lege;

i. sprijină asociaţiile de consumatori în acţiunea de înfiinţare şi funcţionare a centrelor

de consultanţă, informare şi educare a consumatorilor;
j. informează permanent consumatorii asupra produselor şi serviciilor care prezintă
riscuri pentru sănătatea şi securitatea lor sau care le pot afecta interesele economice;

k. prezintă informări periodice Guvernului şi organelor administraţiei publice centrale

interesate, referitoare la activitatea proprie privind respectarea drepturilor şi
intereselor consumatorilor;

l. controlează respectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor,

referitoare la securitatea produselor şi serviciilor destinate populaţiei, precum şi la
apărarea drepturilor legitime şi a intereselor economice ale acestora, prin efectuarea
de controale pe piaţă la producători, importatori, distribuitori, vânzători, presatori de
servicii şi în unităţile vamale, având acces la locurile în care se produc, se depozitează
ori se comercializează produsele sau în care se prestează serviciile, precum şi la
documentele referitoare la acestea;

m. constată contravenţii şi dispune masuri de limitare a consecinţelor producerii,

prestării importului, comercializării sau oferirii gratuite a unor produse şi servicii care
nu respectă dispoziţiile legale din domeniile de activitate ale Autorităţii, prin
aplicarea sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare prevăzute de
lege, sesizează organele de urmărire penală ori de câte ori constată încălcări ale legii
penale ;

n. primeşte şi rezolvă sau, după caz, transmite spre soluţionare celor în drept, potrivit
competenţelor, sesizările asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, precum şi
sesizările persoanelor fizice sau juridice cu privire la încălcarea drepturilor
consumatorilor în condiţiile legii ;

o. desfăşoară activităţi de pregătire a specialiştilor în domeniul protecţiei consuma-

torilor ;

p. acordă consultanţă de specialitate în domeniul protecţiei consumatorilor pentru per-

soane juridice ;

q. urmăreşte, potrivit legii, legalitatea publicităţii pentru produsele şi serviciile destinate

consumatorilor ;

r. autorizează operaţiunile cu metale preţioase, aliajele acestora şi pietre preţioase ;

s. stabileşte şi aprobă mărcile utilizate de producătorii interni, importatori sau, după caz,
de comercianţi, pe bază de tarife proprii, precum şi marca proprie de certificare;

t. efectuează expertize ale metalelor preţioase şi pietrelor preţioase în condiţiile legii;

u. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin acte normative pentru domeniul său de
activitate.
 v. coordonează schimbul rapid de informaţii cu instituţiile şi organele competente,
naţionale şi internaţionale, privind produsele şi serviciile care prezintă risc pentru
sănătatea şi securitatea consumatorilor;

w. controlează dacă mijloacele de măsurare folosite pe piaţă sunt însoţite de

documentele prevăzute de lege care atestă verificarea acestora din punct de vedere
metrologic;

x. solicită organelor emitente suspendarea sau retragerea autorizaţiei de funcţionare, a

licenţei de fabricaţie ori a certificatului de clasificare, în condiţiile legii;

y. sesizează factorii de decizie şi operatorii implicaţi în sistemul de certificare a calităţii

produselor şi serviciilor, în baza constatărilor proprii şi a informaţiilor primite de la
organismele neguvernamentale şi de la consumatori, cu privire la neconformităţile
produselor şi serviciilor destinate consumului populaţiei în raport cu documentele de
certificare şi propune îmbunătăţirea sau elaborarea de reglementări în domeniu;

z. stabileşte şi percepe tarife pentru efectuarea de analize, încercări, expertizări,

certificări de laborator, autorizări, consultanţă, cursuri de pregătire, specializare sau
perfecţionare, alte servicii prestate în condiţiile legii ;

aa. fundamentează şi propune în proiectul de buget resursele financiare necesare în

vederea realizării politicilor în domeniul său de competenţă.

În anul 2002 a fost finalizat sistemul informaţional la nivel naţional al Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor, sistemul fiind conectat internaţional la organizaţia europeană a
organismelor de supraveghere a pieţei PROSAFE şi la sistemul tranziţional de schimb rapid de
informaţii între ţările în curs de aderare la Uniunea Europeană - TRAPEX, în ambele cazuri
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor funcţionând ca punct naţional de contact.

În subordinea Autoritaţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, funcţionează alături de

oficiile judeţene pentru protecţia consumatorilor şi de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor al
Municipiului Bucureşti, Centrul Naţional pentru Încercarea şi Expertizarea Produselor -“Larex”,
ca unitate extrabugetară cu sediul în Bucureşti, dispunând de 9 laboratoare teritoriale (Bucureşti,
Arad, Baia Mare, Constanţa, Galaţi, Oradea, Satu Mare, Sibiu şi Iași ), care este acreditat de
RENAR (Asociaţia de Acreditare din România) şi internaţional de TUV Germania pentru
efectuarea de teste şi analize de laborator. În structura Oficiului pentru Protecţia Consumatorilor
al Municipiului Bucureşti funcţionează Laboratorul pentru analiza calităţii vinurilor şi băuturilor
alcoolice.

Personalul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, împuternicit să efectueze

controale şi verificări este responsabil de păstrarea secretului profesional în legătură cu aspectele
tehnologice, economice şi comerciale de care ia cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor de serviciu
şi are dreptul să aplice sigilii sau semne distinctive cu valoare de sigiliu, în condiţiile legii. De
asemenea, în vederea realizării rolului şi atribuţiilor ce-i revin, Autoritatea poate beneficia de
consultanţă şi asistenţă din ţară şi din străinătate, precum şi de programe de formare şi
perfecţionare a pregătirii personalului său, în limita fondurilor bugetare acordate sau a altor
surse atrase din ţară sau din străinătate (Articolul 12 din Hotărârea Guvernului nr. 755/2003).

§ 2. Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor

Apariţia pieţei consumatoriste atât în România, cât şi în celelalte ţări europene este strâns legată
de dezvoltarea pieţei libere bazată pe cerere şi ofertă şi reprezintă una din componentele
societăţii civile; consumatorii s-au asociat în organizaţii neguvernamentale, realizându-se astfel
dialogul societaţii civile cu structuri ale puterii alese, care să conducă prin metode şi tehnici
specifice la cooperare în folosul cetăţeanului, la apărarea şi reprezentarea intereselor lor legitime.

Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor sunt considerate acele asociaţii constituite conform
legii, ca persoane juridice, care, fără a urmări realizarea unui profit pentru membri lor, au ca unic
scop apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor în
general.

Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare în

organismele centrale facultative cu rol în protecţia consumatorilor şi în care organele
administrative sunt reprezentate. Ele sunt de drept parteneri sociali în organismele consultative
prevăzute în Ordonanţa Guvernului nr.21/1992 şi trebuie să aibă cel putin 10.000 membri şi
filiale în cel putin 5 judeţe; acestea sunt organizate în asociaţie la nivel local, federaţie la nivel
judeţean şi confederaţie la nivel central.

Potrivit art.38 din Ordonanţa nr. 21/1992, asociaţiile pentru protecţia consumatorilor au dreptul:

 de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei publice centrale şi locale,

în vederea atingerii obiectivelor lor;

 de a primi subvenţii de la bugetul de stat prin intermediul Autoritaţii Naţionale pentru

Protecţia Consumatorilor;

 de a solicita autorităţilor competente luarea de măsuri în vederea opririi producţiei sau

a retragerii de pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu asigură nivelul calitativ
prescris în documentele stabilite de lege sau care pun în pericol viaţa, sănătatea sau
securitatea consumatorilor;

 de a solicita realizarea de produse şi servicii în condiţii speciale, în vederea satis-

facerii nevoilor consumatorilor, persoane cu handicap sau de vârsta a treia;
  de a fi consultate cu ocazia elaborării standardelor sau specificaţiilor care definesc
caracteristicile tehnice şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate
consumatorilor;

 de a solicita şi de a obţine informaţii asupra preţului şi asupra caracteristicilor

calitative ale produselor sau serviciilor, de natură a ajuta la luarea unei decizii asupra
achiziţionării acestora;

 de a informa opinia publică prin mass-media, asupra deficienţelor de calitate ale

produselor şi serviciilor, precum şi asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora
pentru consumatori;

 de a introduce acţiuni în justiție pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale

membrilor lor;

 de a solicita, pe cheltuiala lor, laboratoarelor acreditate efectuarea de analize şi

încercări ale produselor destinate comercializării şi de a prelucra rezultatele;

 de a iniţia acţiuni proprii în vederea identificării cazurilor în care agenţii economici

nu respectă drepturile consumatorilor prevăzute de lege şi de a sesiza, în cadrul unei
proceduri de urgenţă, organele de specialitate ale administraţiei publice abilitate să
acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor;

 de a putea participa la acţiuni de supraveghere pe piaţă, împreună cu organele

administraţiei publice abilitate să acţioneze în domeniul protecţiei consumatorilor.

Asociaţia pentru Protecţia Consumatorilor din România a luat fiinţă în anul 1990, acţionând în
temeiul Legii nr.21/1924; este o asociaţie neguvernamentală independentă, apolitică şi
nelucrativă, scopul său fiind cel declarat în statutul propriu, respectiv apărarea şi promovarea
drepturilor consumatorilor.

Asociaţia este membru al Internaţionalei Consumatorilor cu sediul la Londra, fiind recunoscută

de Centrul Internaţional al Universitaţii din Louvain la Neuve din Belgia şi are în ţară nouă
filiale şi relaţii de colaborare cu alte asociaţii independente de consumatori din ţară şi cu federaţii
judeţene de asociaţii.

§ 3. Organisme consultative pentru protecţia consumatorilor

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr.21/1992 (Articolul 39 din Ordonanţa

Guvernului nr. 21/1992, modificată și completată), la nivel central şi local - judeţ, oraş, comună -
s-a constituit câte un consiliu consultativ pentru protecţia consumatorilor, care asigură cadrul
informaţional şi organizatoric necesar stabilirii şi aplicării politicii de protecţie a consumatorilor,
corelării acţiunii autorităţilor, administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale
cu atribuţii în acest domeniu.

Consiliul consultativ pentru protecţia consumatorilor este, potrivit ordonanţei, format din:
reprezentanţi ai tuturor organelor administraţiei publice care au competenţe cu caracter general
sau special în domeniul protecţiei consumatorilor şi au structuri organiatorice la nivelul
respectiv, prefect sau primar, după caz, sau reprezentanţi ai acestora; reprezentanţi ai asociaţiilor,
reprezentanţi ai altor organisme, după caz.

Componenţa, atribuţiile şi modul de organizare şi funcţionare ale Consiliului Consultativ pentru

Protecţia Consumatorilor, pe fiecare nivel în parte, se stabileşte de către Guvern.

Ca urmare a modificării Ordonanţei de Guvern nr. 21/1992, centrele de consultanţă şi de

informare a consumatorilor pot fi organizate la nivel de birouri în structura organizatorică a
asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor şi desfaşoară activităţi gratuite în folosul acestora
constând în informaţii, recomandări şi consultanţă privind problemele legate de achiziţionarea
unui produs sau serviciu; sumele primite de la bugetul de stat, prin intermediul Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, se utilizează exclusiv pentru înfiinţarea şi
funcţionarea centrelor de consultanţă şi informare a consumatorilor.

Controlul asupra activităţilor desfăşurate în centrele de consultanţă şi informare a consumatorilor

din cadrul asociaţiilor pentru protecţia consumatorilor, care au primit sume de la bugetul de stat
sau de la bugetele locale, se exercită de către Autoritatea Naţională pentru Protecţia
consumatorilor.

Consiliile consultative pentru protecţia consumatorilor au atribuţii în direcţia stabilirii şi aplicării

politicii de protecţie a consumatorilor, şi anume:

 analizează modul în care sunt respectate drepturile consumatorilor, fiind abilitate să

facă propuneri în acest sens;

 analizează modul în care sunt aplicate propunerile Consiliului Consultativ pentru

Protecţia Consumatorilor de către organele sau organizaţiile sesizate;

 analizează modul de colaborare a autorităţilor administraţiei publice în domeniul

consumatorilor şi recomandă căi de îmbunătăţire a colaborării.

Totodată, Consiliile Consultative au atribuţii în direcţia corelării acţiunilor diverselor

autorităţi ale administraţiei publice cu cele ale organizaţiilor neguvernamentale, care au rol în
realizarea protecţiei consumatorilor. Consiliul Consultativ pentru Protecţia Consumatorilor, la
fiecare nivel în parte, este condus de un birou de conducere şi funcţionează în baza unui
regulament propriu.
În vederea realizării unei eficiente protecţii a drepturilor şi intereselor consumatorilor au fost
înfiinţate la nivel naţional organisme consultative independente, formate din reprezentanţi ai
asociaţiilor profesionale şi ai consumatorilor. Menţionăm, în acest sens, Comisia pentru Clauze
Abuzive şi Comisia pentru Securitatea Produselor.

Comisia pentru Clauze Abuzive a fost înfiinţată prin Ordinul nr. 531/2001 al Preşedintelui ANPC
şi are rolul de a analiza şi a evalua contractele standard pentru servicii de interes public sau cele
care se adresează unui număr mare de consumatori, în vederea emiterii unui punct de vedere
consultativ.

Comisia pentru Securitatea Produselor, creată prin Ordinul nr. 532/2001 al Preşedintelui ANPC,
analizează sesizările privind riscurile pe care le pot prezenta produsele destinate consumatorilor
în vederea evaluării acestora şi constituie un real sprijin în activitatea de supraveghere a pieţei în
vederea obţinerii unor opinii fundamentate privind produsele care pot prezenta un risc grav şi
imediat pentru consumatori, respectiv pentru eliminarea clauzelor abuzive din contractele
încheiate cu consumatorii.

De asemenea, in vederea consolidării sistemului de supraveghere a pieţei produselor şi serviciilor

s-a înfiinţat, prin Hotărârea de Guvern nr. 681/2001 (Publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 6
august 2001, modificată şi completată), Comitetul Interministerial pentru Supravegherea Pieţei
Produselor şi Serviciilor şi Protecţia Consumatorilor. Acesta are ca principale atribuţii :
asigurarea colaborării dintre autorităţile administraţiei publice centrale, pe de o parte, şi
colaborarea dintre aceste autoritaţi şi structurile civile, pe altă parte ; perfecţionarea cadrului
legislativ ; accelerarea procesului de armonizare a legislaţiei naţionale cu legislaţia Uniunii
Europene.

§4. Armonizarea cadrului juridic şi instituţional din ţara noastră cu cel al Uniunii Europene

În perspectiva aderării la Uniunea Europeană, prin măsurile adoptate, ţara noastră urmăreşte să
îmbine tranziţia la economia de piaţă cu adoptarea legislaţiei comunitare în domeniul protecţiei
consumatorilor, considerând că o asemenea armonizare, alături de crearea şi consolidarea unui
cadru instituţional adecvat, constituie elemente de importanţă majoră a tranziţiei.

În acest sens, potrivit prevederilor Cartei Albe şi ale Acordului European de Asociere a
României la Uniunea Europeană, a fost adoptat “Programul Naţional de armonizare legislativă a
Pieţei interne“. În domeniul protecţiei consumatorilor, programul cuprinde reglementările
europene ce sunt avute în vedere la armonizarea legislaţiei româneşti, reglementările deja
existente, precum şi calendarul armonizării.
Potrivit acestui program, adoptarea şi armonizarea legislaţiei în domeniul protecţiei
consumatorilor, presupune realizarea unui minim de condiţii referitoare la:

 garantarea pentru consumatori a drepturilor lor fundamentale, aşa cum sunt ele recu-
noscute prin programele de acţiune comunitare, adoptate încă din anul 1975;

 crearea unor structuri instituţionale corespunzătoare, care să răspundă la problemele

consumatorilor;

 crearea unor structuri consultative, generale sau specifice, pe sectoare, care să

reprezinte interesele consumatorilor şi să asigure participarea acestora la procesul
decizional;

 dezvoltarea programelor de educare şi informare, care să conducă la creşterea

posibilitaţilor de avertizare a consumatorilor;

 punerea la dispoziţia consumatorilor a unor mecanisme eficiente cu scop reparatoriu

care să le permită ca aceste drepturi sa devină efective;

 promovarea şi sprijinirea dezvoltării organizaţiilor cu caracter privat ale consu-

matorilor.

Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor este, în prezent, racordată la sistemul de

informaţii RAPEX, sistem care prin celeritatea lui asigură avertizarea imediată privind circulaţia
de produse periculoase la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene. De asemenea,
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor desfăşoară o amplă activitate în scopul
implementării integrale a aquis-ului comunitar. Amintim, în acest sens, complexul program
Phare iniţiat începând cu luna septembrie 2005, privind “Întărirea supravegherii pieţei şi
protecţia consumatorilor”.

Programul vizează următoarele probleme:

 necesitatea unui efort constant pentru informarea consumatorilor şi necesitatea

permanentă de perfecţionare; operaţionalizarea totală a activităţii comisiilor pentru
securitatea produselor şi pentru clauze abuzive din România;

 îmbunătăţirea comunicării cu numărul tot mai ridicat de ONG-uri care privesc

domeniul protecţiei consumatorilor existente în România, prin desemnarea unui
reprezentant la nivel naţional;

 educarea consumatorilor prin participarea la diferite proiecte;

  organizarea Centrelor Europene ale Consumatorilor, atât cele pentru informare, cât şi
cele pentru rezolvarea litigiilor de consum - într-un singur centru -, initiaţivă ce poate
fi finanţată de către Comisia Europeană;

 evitarea suprapunerii acţiunilor de control ale diverselor instituţii cu atribuţii în

domeniu şi îmbunătăţirea activităţii de control ce vizează securitatea produselor
alimentare;

 participarea la grupurile de lucru ale experţilor naţionali în vederea transpunerii

noului aquis în domeniu;

 necesitatea dezvoltării capacitaţii administrative pentru aplicarea directivei privind

practicile comerciale ilicite şi a creditului pentru consum.

Potrivit calendarului armonizării, adaptarea reglementărilor a fost concepută în două faze,

delimitate de anul 1997.

În prima fază au fost elaborate o serie de acte normative care vizează în principal: combaterea
practicilor abuzive care pot afecta drepturile şi interesele consumatorilor; căile şi modalităţile de
îmbunătăţire a calităţii produselor şi serviciilor; ameliorarea dezechilibrului existent pe piaţă
între puterea de apreciere, negociere şi înţelegerea consumatorului individual, pe de o parte şi cea
a comerciantului (producător, vânzător sau prestator de servicii), pe de altă parte; creşterea
responsabilităţii şi corectarea comportamentului abuziv al comercianţilor în raporturile cu
consumatorii; informarea completă, corectă şi precisă a consumatorilor privind produsele şi
serviciile pe care aceştia doresc să le achiziţioneze.

Urmează să fie adoptate reglementările prevăzute pentru etapa a doua, astfel încât să se
desăvârșească şi să funcţioneze un sistem juridic şi instituţional modern, în concordanţă cu
legislaţia europeană şi cu cerinţele unui stat de drept.

OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA VIEŢII,

SĂNĂTĂŢII ŞI SECURITĂŢII CONSUMATORILOR

Comercianţii producători şi ofertanţi de servicii prin reprezentanţii lor manageri, patroni,

administratori, şefi de magazine, depozite, etc., au obligaţia de a-şi asuma răspun¬derea pentru:

• oferirea şi comercializarea de produse şi servicii certificate şi testate calitativ, care nu pun

în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;

• respectarea condiţiilor igienico-sanitare, a transportului, depozitării, manipulării şi

desfacerii;

• corectitudinea în afaceri şi raporturile cu consumatorii;

• acordarea de garanţii, informaţii exacte cu privire la preţuri, precum şi acordarea de
despăgubiri pentru daune;

• asumarea autocontrolului asupra comportamentului moral în raporturile cu consumatorii;

• refuzul vânzării produselor cu termene de valabilitate depăşită, falsificate sau

contrafăcute.

În ceea ce priveşte aceste obligaţii, considerăm a fi esenţială asumarea de către comercianţi a

răspunderii, care trebuie să aibă în vedere cu prioritate protecţia vieţii, sănătaţii, securităţii şi
intereselor economice şi de informare ale consumatorilor, în confor-mitate cu drepturile
prevăzute de lege.

În acest sens, Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, privind protecţia consumatorilor, asa cum a
fost modificată, rămâne principalul izvor de drept în materie; ordonanţa struc-turează domeniile
politicii consumatorilor, stabileşte drepturile consumatorilor şi obligaţiile acestora, urmărind
următoarele obiective: protecţia vieţii, sanătaţii şi securităţii consuma-torilor; protecţia
intereselor econo¬mice ale consumatorilor; informarea şi edu¬carea consumatorilor.

În ceea ce priveşte securitatea consumatorului, legislaţia românească este, în mare parte, aliniată
cu aquis-ul comunitar. Legea nr. 245/2004 (Legea nr. 245 din 9 iunie 2004 a fost publicată in
Monitorul Oficial nr. 565 din 25 iunie 2004) privind securitatea generală a produselor transpune
Directiva 95/2001/CE a Parlamentului European şi a Consiliului Europei, referitoare la
securitatea generală a produselor. Această reglementare este legea cadru în domeniu, deoarece ea
prevede definiţia termenilor importanţi în materia protecţiei vieţii, sănătăţii şi securităţii
consumato¬rului, precum şi regimul juridic al institu¬ţiilor relevante.

Astfel, conform art. 2 din Legea nr. 245/2004, prin producător se înţelege fabricantul produsului,
care este stabilit în România sau în ţările membre ale Uniunii Europene, precum şi orice altă
persoană care se prezintă ca producător, prin aplicarea pe produs a numelui său sau a altui semn
distinctiv.

Producător poate fi şi reprezentantul produsului sau alţi agenţi economici din lanţul de
comercianţi, în condiţiile legii.

Distribuitor este orice agent economic din lanţul de comercianţi a cărui activitate nu influenţează
caracteristicile de securitate ale produselor. În conformitate cu actul normativ citat, produsele
trebuie să fie sigure, adică să nu prezinte un risc pentru securitatea consumatorilor; acest aspect
se referă la calitatea produselor sau a lotului de produse, în conformitate cu standardele
europene.

Consumator este orice persoană care cumpără un produs în scopuri ce nu intră în domeniul său
de activitate comercială sau profesională.
De asemenea, Legea nr. 245/2004 (Articolul 2 din Legea nr. 245/2004) defineşte noţiunile de
produs sigur (orice produs care, în condiţii normale sau rezonabil previzibile de utilizare,
inclusiv, de punere în funcţiune, de instalare şi de necesităţi de întreţinere, nu prezintă nici un
risc sau numai riscuri minime compatibile cu utilizarea produsului şi considerate ca acceptabile
şi corespunzătoare unui nivel ridicat sănătăţii şi securităţii consumatorilor, luându-se în
considerare caracteristicile produsului, în principal compo-ziţia, ambalarea, condiţiile de
ambalare şi întreţinere, precum şi efectul asupra altor produse, prezentarea produsului,
etichetarea acestuia şi categoriile de consumatori expuse riscului în cazul utilizării produsului);
produs periculos (orice produs care nu îndeplineşte prevederile de la definiţia produsului sigur);
risc grav (orice risc semnificativ care necesită o intervenţie rapidă din partea autorităţilor publice,
inclusiv riscurile ale căror efecte nu sunt imediate).

Legea nr. 245/2004 stabileşte care sunt obligaţiile distribuitorilor de produse: să acţioneze cu
atenţie pentru a contribui la respectarea cerinţelor de securitate; să monito-rizeze securitatea
produselor puse pe piaţă; să informeze asupra riscurilor; să furnizeze documentele necesare
pentru a determina originea produselor; să colaboreze la activitatea producătorilor pentru
evitarea riscurilor; să informeze autorităţile competente - în condiţiile prevăzute în Anexa 1 a
legii - asupra even¬tualelor riscuri.

Capitolul IV al Legii nr. 245/2004 prezintă şi obligaţiile specifice şi responsabilităţile subiectelor

implicate în producerea şi distribuirea produselor. Autoritatea competentă în România, în sensul
legii, este Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorului, care colaborează cu alte
organisme de specialitate în supravegherea pieţei. Tot pentru asigurarea securităţii produselor,
acelaşi act normativ prevede în art. 13 situaţii de inter-venţie rapidă; acestea se referă la
produsele care prezintă un risc grav pentru sănatatea şi securitatea consumatorului.

În conformitate cu dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 245/2004, încălcarea dispoziţiilor acestui act
normativ atrage, după caz, răspunderea civilă, disciplinară, contravenţională sau penală a celor
vinovaţi.

În sensul prezentei legi, în special al art. 5, autoritatea competentă pentru supravegherea pieţei
privind conformitatea produselor cu cerinţele generale de securitate, trebuie să ia, după caz, una
dintre următoarele măsuri complementare:

• să organizeze, chiar după punerea pe piaţă a produsului, verificări cores-punzătoare ale

caracteristicilor de securitate;

• să solicite părţilor interesate toate informaţiile necesare;

• să preleveze mostre de produse spre a le supune analizelor referitoare la securitate;

• să solicite marcarea cu avertismente corespunzătoare, uşor de înţeles, lizibile şi
inteligibile, în limba română sau în alte limbi, privind riscurile pe care produsele le pot prezenta;

• pentru orice produs periculos, să interzică punerea sa pe piaţă şi să stabilească măsurile

însoţitoare pentru a asigura respectarea interdicţiei;

Anexa 1 a Legii 245/2004 cuprinde informaţii despre produsele neconforme cu obligaţia

generală privind protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii pe care producătorii şi distribuitorii sunt
obligaţi să le comunice autorităţilor competente.

Procedurile de realizare a schimburilor de informaţii şi pentru situaţii de intervenţie rapidă în

cazul produselor care prezintă un risc grav pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor,
conţinutul notificărilor, sunt în conformitate cu preve¬derile stabilite la nivel european, de către
autorităţile competente ale statelor membre ale Uniunii Europene în materie de securitate a
produselor, pe bază de reciprocitate.

În condiţiile în care România consideră că efectele riscului nu depăşesc sau nu pot depăşi
teritoriul său, trebuie să procedeze la notificarea măsurilor preluate, dacă acestea conţin
informaţii care pot prezenta interes pentru statele membre ale Uniunii Europene din punct de
vedere al securităţii produselor, în special dacă apar ca răspuns la un risc nou, încă nesemnalat în
alte notificări.

Anexa 2 a Legii 245/2004 cuprinde procedurile pentru aplicarea TRAPEX (Sistemul

Tranziţional de Schimb Rapid de Informaţii ) şi liniile directoare pentru notificări în cazul
existenţei riscurilor grave la adresa vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorului.

Punctul naţional de contact, trebuie sa deţină o bază de date privind produsele care prezinta un
risc grav pentru sănătatea şi securitatea consumatorilor, incluzând, cel puţin :

• date care să permită o identificare precisă a produsului ;

• o descriere completă a riscului prezentat de produsul respectiv, conţinând o sinteză a

rezultatelor oricărui test sau oricărei analize şi a concluziilor care permit evaluarea riscului ;

• natura şi durata măsurilor luate sau a acţiunilor întreprinse ori a măsurilor sau acţiunilor
hotărâte ;

• informaţiile privind lanţurile de comercializare şi distribuţia produsului, în particular

privind ţările destinatare.

În condiţiile în care România primeşte o notificare, este obligată să informeze Comunitatea

Europeană, în termenul stabilit, despre urmatoarele elemente :

• dacă produsul a fost comercializat pe teritoriul ei ;

• măsurile pe care le adoptă privind produsul în cauză, aprecierea riscului sau a oricărei
alte imprejurări speciale care justifică decizia ei, mai ales lipsa de măsuri sau de supraveghere ;

• orice informaţie complementară, pertinentă, pe care a obţinut-o privind riscul respectiv,

inclusiv rezultatele testelor sau ale analizelor.

Ordonanţa nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului, conţine dispoziţii care prevăd
interzicerea comercializării de produse sau prestări de servicii care, utilizate in condiţii normale,
pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor (art.3). Pentru aceasta,
produsele se comercializează numai în cadrul termenului de valabilitate stabilit. De asemenea,
este interzisă producerea produselor falsificate sau contrafăcute.

Guvernul, prin organismele sale specializate, stabileşte norme şi regle¬mentări speci¬fice, sau le
îmbunătăţeşte pe cele existente, când situaţia o impune cu privire la: fabri¬carea, importul,
transportul, depozitarea, pregătirea pentru vânzare şi vânzarea pro-du¬selor, furnizarea şi
utilizarea produselor, precum şi prestarea serviciilor în condiţii optime, în mod deosebit a celor
care pot afecta viaţa, sănă¬tatea sau securitatea con-sumatorilor.

În acest context, art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 42/1995 obligă toţi comer-cianţii care
desfăşoară activităţi în domeniul producţiei de produse alimentare supuse comer¬cializării să ia
masurile necesare pentru a elimina riscul de contaminare sau degradare a produselor şi
transformarea acestora în produse improprii consumului uman.

Aceştia pot desfăşura activităţi în domeniul producţiei de produse alimentare destinate

comercializării numai în baza unor licenţe de fabricaţie acordate pentru fiecare produs alimentar
în parte, la solicitarea comer¬ciantului interesat, cu menţiunea că ele nu sunt transmisibile.

Produsele alimentare pot fi fabricate de către comercianţii care desfăşoară activi¬tăţi în domeniul
producţiei de bunuri alimentare numai după avizarea de către Ministerul Sănătăţii că sunt apte
pentru consum uman şi cu respectarea condiţiilor de calitate şi tehnice prevăzute în standarde,
caiete de sarcini, specificaţii tehnice, norme sanitare şi sanitare veterinare, în vigoare.

Răspunderea pentru calitatea produselor alimentare fabricate în ţară, revine comerciantului sub a
cărui marcă sunt comercializate, iar în cazul produselor din import, comerciantului care a
efectuat importul.

Ordonanţa Guvernului nr. 42/1995 (Articolul 8 din Ordonanta Guvernului nr. 42/1995,
modificata şi completată.) prevede că stabilirea termenului de valabilitate pentru produsele
alimentare se face de către comerciantul producător, pe răspunderea sa, sau prin colaborare cu
unităţi de cercetare şi laboratoare specializate, după experimentări pre-a¬la¬bile, interzicându-se
prelungirea termenului de valabilitate expirat, prin reetichetare sau reambalare.

Coroborat cu obligaţiile Guvernului, a organismelor sale specializate în protecţia vieţii,

securităţii şi sănătăţii consumatorilor, comercianţii au următoarele obligaţii:
• Să comercializeze numai produse şi servicii testate şi certificate conform normelor legale
şi care respectă condiţiile colective prevăzute în contracte, astfel încât să nu afecteze viaţa,
sănătatea sau securitatea consumatorilor;

• Să oprească livrările, respective sa retragă de pe piaţă sau de la beneficiari produsele la

care organismele abilitate de lege sau specialiştii proprii au constatat neîndeplinirea
caracteristicilor calitative prescrise sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea sau securitatea
consumatorilor;

• Să anunţe imediat existenţa pe piaţă a oricărui produs de care au cunoştinţă că a afectat

sau poate afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor;

• Să asigure condiţii igienico-sanitare în producţie, pe timpul transportului, manipulării,

depozitării şi desfacerii, conform normelor sanitare în vigoare.

4.2. OBLIGAŢIILE COMERCIANŢILOR PRIVIND PROTECŢIA INTERESELOR

ECONOMICE ALE CONSUMATORILOR

În conformitate cu prevederile Ordonanţei Guvernului nr. 21/1992 (Articolul 14 din Ordonanţa

Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată), Guvernul este obligat să adopte reglementări
specifice în scopul prevenirii şi combaterii practicilor ce dăunează intereselor economice ale
comercianţilor.

În relaţiile cu consumatorii, comercianţii au obligaţia de a se comporta în mod corect şi de a nu

folosi practici comerciale abuzive (art. 9 din Ordonanta Guver¬nului nr. 21/1992).

În acest sens, la încheierea contractelor, consumatorii au următoarele drepturi:

• Libertatea de a lua decizii, la achiziţionarea de produse şi servicii, fără a li se impune în

contracte clauze care pot favoriza folosirea unor practici abuzive în vânzare, de natură a influenţa
opţiunea acestora;

• De a beneficia de o redactare clară şi precisă a clauzelor contractuale, inclusiv a celor

privind caracteristicile calitative şi condiţiile de garanţie, indicarea exactă a preţului sau tarifului,
precum şi stabilirea cu exactitate a condiţiilor de credit şi a dobânzilor;

• De a fi despăgubiţi pentru daunele provocate de produsele sau serviciile care nu

corespund clauzelor contractuale;
• De a li se asigura service-ul necesar şi piese de schimb pe toată durata medie de utilizare
a produselor, stabilită în documentele normative sau tehnice ori declarată de către producător
sau convenită de părti;

• De a plăti, pentru produsele sau serviciile de care beneficiază, sume stabilite cu

exactitate, în prealabil; majorarea preţului stabilit iniţial este posibilă numai cu acordul
consumatorului.

OBLIGAȚIILE COMERCIANȚILOR PRIVIND INFORMAREA

CONSUMATORILOR

Comercianţii au obligaţia legală de a informa pe consumatori, în mod complet, corect şi precis,

pentru a le oferi posibilitatea de a face o alegere raţională, în conformitate cu interesele lor şi
pentru a fi în măsură să utilizeze produsele şi serviciile oferite potrivit destinaţiei acestora, în
deplină securitate (Ionel Didea, Op. cit., pag.253 şi următ.). Informarea consumatorului se
realizează obligatoriu, prin elemente de identificare şi caracterizarea a produselor oferite, care se
înscriu la vedere, după caz, pe produs, etichetă, ambalaj de vânzare sau în cartea tehnică,
instrucţiunile de folosire sau altele asemenea.

Informaţiile trebuie să fie scrise în limba română, indiferent de ţara de origine a produsului şi
trebuie să cuprindă : denumirea produsului, marca producătorului, cantitatea, preţul, termenul de
garanţie, principalele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia, eventualii aditivi sau
ingrediente folosite, eventualele riscuri previzibile, contraindicaţii şi modul de utilizare, de
manipulare, de conservare sau de păstrare, valoarea nutritivă la produsele alimentare pream-
balate.

Produsele de folosinţă îndelungată sunt însoţite şi de declaraţie de conformitate, termen de

valabilitate, certificat de garanţie, şi, după caz, cartea tehnică ori instrucţiuni de folosire, care
cuprind principalele caracteristici ale produsului, condiţiile de instalare, exploatare, întreţinere,
data fabricaţiei, termenul de garanţie şi eventualele riscuri ce pot apărea în urma nerespectării
instrucţiunilor.

De la prevederile menţionate fac parte mărcile de fabrică sau de comerţ, denumirile de firme ori
societăţi comerciale, denumirea produselor tipice cunoscute publicului larg, precum şi termenii
străini utilizaţi în mod curent şi care se găsesc în dicţionarele uzuale. Pentru produsele din
import, textul în limba română poate fi completat cu traduceri în una sau mai multe limbi străine
care vor fi stabilite de către Guvern. În plus, comercianţii sunt obligaţi să demonstreze
consumatorilor la cererea acestora, cu ocazia cumpărării, modul de utilizare şi funcţionalitatea
produselor ce urmează a fi vândute; la lansarea pe piaţă a produselor, comercianţii sunt obligaţi
să efectueze demonstraţii de utilizare.
În cazul serviciilor, informaţiile trebuie să cuprindă categoria calitativă a serviciului, timpul de
realizare, termenul de garanţie, tariful, riscurile previzibile şi, după caz, declaratia de
conformitate. Comercianţilor li se interzice şi prezentarea prin publicitate (cataloage, prospecte
etc.) a altor valori ale parametrilor ce caracterizează produsele sau serviciile, altele decât cele
efectiv realizate.

De asemenea, mai au următoarele obligaţii : afişarea preţurilor şi tarifelor în mod vizibil şi într-o
formă neechivocă, uşor de citit ; comercializarea produselor şi prestarea serviciilor în locuri
autorizate ; afişarea obligatorie, în mod vizibil, a denumirii firmei şi a numărului autorizaţiei
acesteia.

Un rol important în informarea consumatorilor îl are Hotărârea Guvernului nr. 106/07.02.2002

(H. G. nr.106 din 7 februarie 2002 a abrogat prevederile H. G. nr. 784/1996 şi a fost publicată în
Monitorul Oficial nr. 147 din 27 februarie 2002.), modificată şi completată, pentru aprobarea
normelor metodologice privind etichetarea produselor alimentare. Scopul etichetării este acela de
a oferi consumatorilor informaţiile necesare, suficiente, verificabile şi uşor de comparat, astfel
încât să permită acestora să aleagă acel produs care corespunde exigenţelor lor din punct de
vedere al nevoilor şi posibilităţilor financiare, precum şi de a cunoaşte eventualele riscuri la care
ar putea fi supuşi. Informaţiile înscrise pe etichetă nu trebuie să inducă în eroare consumatorii la
achiziţionarea produselor în privinţa caracteristicilor produsului alimentar, a naturii, identităţii,
proprietăţilor, compoziţiei, cantităţii, durabilităţii, originii sau provenienţei, metodelor de
fabricaţie sau producţie, precum şi atribuirii de efecte sau proprietăţi, pe care, de fapt, produsele
nu le posedă.

Normele conţin prevederi fără echivoc privind etichetarea produselor preambalate şi a celor
neambalate, precum şi menţiuni suplimentare privind etichetarea pe grupe de produse (lapte de
consum, sortimente de lapte deshidratat, iaurt, smântână, brânzeturi, unt, margarină, carne şi
produse din carne, ouă şi produse din ouă legume, fructe, sucuri, nectar şi sirop din fructe,
băuturi răcoritoare, sucuri din legume, conserve de fructe, cacao, ciocolată, cafea şi derivaţi din
cafea, sare condimente, vin şi produse din vin, băuturi alcoolice, oţet, îngheţată ).

RĂSPUNDEREA PENTRU ÎNCĂLCAREA PREVEDERILOR ORDONANTEI

GUVERNULUI NR.21/1992 PRIVIND PROTECTIA CONSUMATORILOR

Încălcarea prevederilor acestei ordonanţe atrage răspunderea materială, civilă, contravenţională

sau penală după caz.

Constituie contravenţii, dacă nu au fost săvârşite în asfel de condiţii încât, potrivit legii penale, să
fie considerate infracţiuni, următoarele fapte (Articolul 46 din Ordonanţa Guvernului nr.
21/1992, modificată şi completată.):
• comercializarea de produse sau prestarea de servicii care, utilizate în condiţii normale,
pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consuma¬torilor ori interesele economice ale
acestora ;

• producerea, importul şi comercializarea de către producători a produselor falsificate sau

contrafăcute ;

• punerea pe piaţă a unor produse nesigure, netestate şi/sau necerti¬ficate conform actelor
normative în vigoare, produse care nu respectă condiţiile prescrise sau declarate ;

• neasigurarea în producţie a condiţiilor igienico-sanitare conform normelor sanitare în

vigoare ;

• nefolosirea în cadrul serviciilor prestate de produse şi proceduri sigure, netestate şi/sau

necertificate conform actelor normative în vigoare, precum şi neanunţarea imediată a existenţei
pe piaţă a oricărui produs despre care se cunoaşte că este periculos;

• nerestituirea contravalorii sau neînlocuirea produsului achiziţionat ori a serviciului prestat

la valoarea actualizată a acestuia ;

• neoprirea livrărilor, respectiv neretragerea de pe piaţă sau de la consu¬matori a

produselor la care organele abilitate sau specialiştii proprii au consatat neîn¬deplinirea
caracteristicilor prescrise, declarate sau care ar putea afecta viaţa, sănătatea sau securitatea
consu¬matorilor, dacă această măsură con-sti¬tuie singurul mijloc prin care se pot elimina
neconformităţile res¬pective ;

• neanunţarea imediată de către distribuitori a autorităţilor publice competente, precum şi

producatorul despre existenţa pe piaţă a oricărui produs despre care au cunoştinţă că este
periculos ;

• neretragerea de către distribuitori de la comercializare a produselor la care organele

abilitate de lege au consatat că nu îndeplinesc carac¬teristicile prescrise sau declarate, dacă
aceasta constituie singurul mijloc prin care se pot elimina neconformităţile respective ;

• comercializarea produselor în afara termenului de valabilitate sau al durabi-lităţii

minimale înscrise pe produs, pe etichetă, pe ambalaj sau în docu-mentele însoţitoare ;

• neasigurarea de către distribuitori că produsele oferite spre comer¬cializare sunt sigure şi

respectă condiţiile prescrise ori declarate, precum şi comerci-alizarea de produse despre care
aceştia deţin informaţii sau consideră că sunt periculoase ;

• neasigurarea de către distribuitori a condiţiilor tehnice stabilite de producător, precum şi a

condiţiilor igienico-sanitare pe timpul trans¬portului, manipulării, depozitării şi desfacerii,
conform normelor în vigoare ;
• nerespectarea de către prestatorii de servicii a conditiilor prescrise sau de-cla¬rate, şi a
clauzelor prevăzute în contracte, precum şi neasi¬gurarea la prestarea serviciilor, a condiţiilor
tehnice stabilite de producător, precum şi a condiţiilor igienico-sanitare, conform normelor în
vigoare ;

• introducerea pe piaţă a produselor sau serviciilor care nu corespund caracte¬risticilor

prescrise sau declarate, necomportarea în mod corect în relaţiile cu consumatorii ori folosirea de
practici comerciale abuzive;

• utilizarea de mijloace de măsurare şi control neadecvate, neverificate metrou¬logic ori

care sunt nelizibile sau nu se află la vederea cumparătorului ;

• neremedierea deficienţelor apărute la produse sau servicii ori neînlocuirea produselor

care nu corespund în cadrul termenului de garanţie sau de valabilitate şi care nu sunt imputabile
consumatorului în termenul maxim stabilit de actele normative în vigoare sau cel stabilit prin
contract ;

• neasigurarea de către vânzător a operaţiunilor necesare repunerii în func-ţiune, înlocuirii

produselor ori remedierii serviciilor reclamate în cadrul termenului de garanţie sau de
valabilitate, respectiv pentru vicii ascunse în cadrul duratei medii de utilizare, precum şi a celor
ocazionate de transportul, manipularea, diagnosticarea, expertizarea, demontarea, montarea şi
amba-larea acestora ;

• neinformarea consumatorilor în mod complet, corect şi precis asupra carac-eristicilor

esenţiale ale produselor şi serviciilor oferite prin elementele de identificare ale acestora,
respectiv : denumirea produsului, denumirea şi/sau marca producătorului, adresa producătorului,
cantitatea şi, după caz, termenul de garanţie, de valabilitate sau durata valabilităţii minimale,
princi-palele caracteristici tehnice şi calitative, compoziţia, aditivii folosiţi, despre eventualele
riscuri previzibile, modul de utilizare, manipulare, depozitare, conservare sau păstrare, despre
contraindicaţii, precum şi despre valoarea nutritivă la produsele alimentare preambalate şi despre
ţara producătoare, în cazul produselor de import ;

• împiedicarea, sub orice formă, a organelor administraţiei publice însărcinate cu protecţia

consumatorilor de a exercita atribuţiile de serviciu referitoare la prevenirea şi combaterea
faptelor care pot afecta viaţa, sănătatea sau securitatea consumatorilor ori interesele economice
ale acestora ;

• nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia consumatorilor, dacă fapta a avut ca

urmare vătămarea sănătăţii sau integrităţii corporale a uneia sau mai multor persoane.

Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac, potrivit Ordo¬nanţei de Guvern nr.

21/1992, modificată, de către agenţii constatatori, respectiv reprezentanţii îm-pu¬terniciţi ai
Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consu¬matorilor, precum şi de repre¬zen-tanţii
împuterniciţi ai altor organe ale administraţiei publice, potrivit competenţelor stabilite de actele
normative în vigoare.

Contravenţiile menţionate se sancţionează cu amendă sau cu închisoare contravenţională. În

cazul sancţiunii amenzii, atunci când ea este aplicată per¬soanelor juridice, limitele minime şi
maxime se dublează. În cazul sancţiunilor cu închisoare contra¬venţională, măsura se aplică de
către instanţa competentă la sesizarea organului din care face parte agentul constatator. Organele
de poliţie sunt obligate să acorde, la cerere, sprijinul necesar persoanelor împuternicite, aflate în
exerciţiul funcţiunii sau să le înso¬ţească, după caz.

Contravaloarea produselor prelevate şi a cheltuielilor legate de testarea acestora se suportă de

către organul administraţiei publice, dacă în urma testării nu se constată neconformităţi faţă de
cerinţele de securitate şi/sau de calitate prescrise ori declarate. În caz contrar, cheltuielile
respective se suportă de către agentul economic (Articolul 49 din Ordonanţa Guvernului
nr.21/1992, modificată şi completată).

Pentru limitarea prejudicierii consumatorilor, agentul constatator poate dispune urmatoarele

măsuri :

• oprirea definitivă a comercializării şi retragerea din circuitul consumului uman a

produselor care : sunt periculoase, falsificate sau contrafăcute ; au termenul de valabilitate
expirat sau data durabilităţii minimale depăşită ; sunt interzise consumului uman prin
reglementări legale ;

• oprirea temporară a prestării serviciilor, importului, fabricaţiei, comercializării

produselor sau a utilizării acestora la prestarea serviciilor, până la remedierea deficienţelor, în
cazul în care : produsele nu sunt testate şi/sau certificate conform normelor legale ; produsele nu
îndeplinesc caracteristicile prescrise sau declarate, fără ca acestea să fie periculoase ; produsele
nu prezintă elemente de identificare şi de caracterizare, precum şi documentele de însoţire ; se
prestează servicii care pot pune în pericol viaţa, sănătatea sau securitatea consu¬matorilor ;

• distrugerea produselor periculoase oprite definitiv de la comercializare, dacă acestea

constituie singurul mijloc care face să înceteze pericolul.

În cazul în care sancţiunea aplicată este amenda contravenţională, agentul constatator poate
propune şi una dintre următoarele sancţiuni comple¬mentare (Articolul 50 indice 2 din
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992, modificată şi completată):

• închiderea temporară a unităţii pe o perioadă de cel mult 6 luni ;

• închiderea temporară a unităţii pe o durată de la 6 luni la 12 luni ;

• închiderea definitivă a unitaţii ;

• suspendarea sau retragerea definitivă, dupa caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de
exercitare a unei activităţi.

Produsele periculoase, falsificate sau contrafăcute care au servit sau au fost destinate să
servească la săvârşirea vreunuia dintre faptele sancţionate, în măsura în care aparţin făptuitorului
sau comerciantului, se confiscă de către organele abilitate de lege, la sesizarea agentului
constatator şi se distrug sau se valorifică, după caz, în condiţiile legii.

ACȚIUNEA ARBITRALĂ

Arbitrajul reprezintă o cale de soluţionare a litigiilor patrimoniale de către o persoană (arbitru)

sau un organ (instanţă) arbitrală, desemnat prin acordul de voinţă al părţilor aflate în litigiu.
Arbitrajul are un caracter facultativ şi poate fi privit ca o jurisdicţie derogatorie de la dreptul
comun procesual, fiind specific raporturilor juridice dintre comer-cianţi.

Potrivit art. 304 C. proc. civ., persoanele care au capacitatea deplină de exerciţiu pot conveni să
soluţioneze pe calea arbitrajului litigiile patrimoniale dintre ele, în afară de acelea care privesc
drepturi asupra cărora legea nu permite a se face tranzacţie.

Constituind o excepţie de la principiul potrivit căruia înfăptuirea justiţiei constituie monopol de

stat, arbitrajul prezintă prin caracteristicile sale numeroase avantaje faţă de soluţionarea litigiilor
pe calea procedurii de drept comun, aceste avantaje regăsindu-se în confidenţialitatea şi eficienţa
procedurii, precum şi în accentuarea rolului principiului libertăţii de voinţă a părţilor.

Potrivit dominantei principiului de voinţă a părţilor, acestea au posibilitatea de a stabili de comun

acord : soluţionarea litigiului de către unul sau mai mulţi arbitri ; locul, respectiv regulile după
care urmează a se desfăşura judecata pricinii ; probele ce urmează a fi administrate în cauză ;
modul de împărţire a cheltuielilor de judecată .

În legislaţia specială privind protecţia consumatorilor nu există prevederi referitoare la arbitraj,

în consecinţă, nu sunt cuprinse dispoziţii care să interzică soluţi¬onarea litigiilor pe calea
arbitrajului. Aşadar, în cazul litigiilor patrimoniale, consu¬matorii pot încheia convenţii de
arbitraj cu comercianţii responsabili.

Problema care se pune este aceea dacă aceste convenţii se pot încheia atât înainte de producerea
prejudiciului, cât şi după ce acesta a avut loc. Din moment ce legea nu distinge, în acest
domeniu, sunt valabile atât compromisul, adică acordul (Articolul 343 Cod proc. civ.) prin care
părţile supun spre soluţionare litigiul existent între ele unei instanţe arbitrale, cât şi clauza
compromisorie (Prin clauza compromisorie înscrisă în contract părţile convin ca litigiile ce se
vor naşte din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta, să fie soluţionate pe calea
arbitrajului, validitatea clauzei compromisorii fiind independentă de valabilitatea contrac¬tului în
care a fost înscrisă), încheiată în vederea unui eventual litigiu ce se naşte între părţi în viitor.
Referitor la litigiile ce au ca sursă prejudiciile aduse viaţii, sănătăţii sau integrităţii corporale a
consumatorului, dată fiind importanţa acestora, nu mai poate fi încheiată nici un fel de convenţie
arbitrală.

.ACȚIUNILE ÎN JUSTIȚIE

În litigiile de consum, calitate procesuală activă au, fie consumatorul individual, fie o
asociaţie a consumatorilor, care acţionează în numele membrilor ei. Consumatorul indivi¬dual
acţionează în justiţie pe comerciantul răspunzător de crearea unui prejudiciu din cele menţionate
ca orice cetăţean, fără a beneficia de dispoziţii legale speciale sau de scutiri de taxe. Mai mult, se
adaugă dificultăţi legate de principiile fundamentale ale drep-tului procesual care nu au fost
adaptate protecţiei consumatorilor (Ionel Didea, Op. cit., p.262).

Un asemenea principiu îl reprezintă egalitatea părţilor în procesul civil, realitatea demonstrând

faptul că, în litigiile de consum, părţile nu se află pe poziţii de egalitate. Consumatorul individual
se găseşte în majoritatea cazurilor într-o stare de inferioritate economică şi juridică faţă de
comerciant.

Un alt principiu slab realizat în litigiile comerciale este acela al disponibilităţii care presupune ca
actele procedurale să fie efectuate la iniţiativa părţilor. În această situaţie, consumatorul
întâmpină dificultăţi în a-şi apăra singur drepturile, deoarece nu beneficiază de o asistenţă
juridică calificată. În plus, el poate întâmpina şi dificultăţi de probă, în special când se impune o
expertiză, al cărei cost nu îl poate suporta. În aceste condiţii, şansele acţiunilor în justiţie sunt
minime şi numai natura prejudiciului şi interesul urmărit pot determina consumatorul să
acţioneze.

Asociaţiile de consumatori, constituite în condiţiile legii, au atât capacitatea, cât şi calitatea de a

introduce acţiuni în justiţie împotriva comercianţilor care au cauzat prejudicii membrilor lor.

Competente să soluţioneze litigiile de consum sunt instanţele de drept comun. Procedura

obişnuită de soluţionare prezintă, însă, anumite inconveniente pentru consu-matori constând în :

• procedura costisitoare ;

• caracterul anevoios al administrării probelor ;

• lipsa celerităţii desfăşurării procesului ;

• puţina experienţă a judecătorilor privind problematica protecţiei consu-matorilor ;

• absenţa dispoziţiilor speciale în cel mai important domeniu al răs¬punderii pentru

produse, atunci când viaţa, sănătatea, integritatea corporală ale con-su¬matorului sunt puse în
pericol, obligând instanţa judecătorească să facă aplicarea unor dispoziţii asemănătoare, prin
interpretare (art. 3, art. 1000, alin(1) C.civ.).
 În acest sens, în ţările Uniunii Europene s-a propus soluţia constituirii unor instanţe
specializate, care să asigure o, procedură rapidă, eficace şi ieftină în soluţionarea litigiilor de
consum, dar punerea ei în practică a fost împiedicată de obstacole ca: probleme de organizare şi
administrare a justiţiei; costul ridicat ; riscul conflictelor de competenţă.

Aşadar, se impune adoptarea unei legislaţii adecvate pe plan intern, în plan material şi procesual,
astfel încât instanţele judecătoreşti să poată soluţiona cu usurinţă şi celeritate litigiile de consum.