CURS INTRODUCTIV

1. Introducere
1.1 Apariția reglementărilor de dr. consumului; contextul social al
necesității protecției consumatorilor

2. Definiţie, autonomie, apartenenţa la dreptul privat sau dreptul public

2.1Definiția dreptului consumatorului
2.2Autonomia Dr. consumatorului ca ramură de drept
2.3 Apartenența dr. consumatorilor la dreptul public sau la dreptul privat

3. Izvoarele Dreptului consumatorului

4. Principiile Dreptului consumatorilor. Obiectivele legislaţiei privind

protecţia consumatorilor

1. Introducere

1.1Apariția reglementărilor de dr. consumului; contextul social al necesității

protecției consumatorilor

Necesitatea protecției consumatorilor decurge din realitatea că, în raport

cu profesionistul, consumatorul se află pe o poziție de inferioritate, fiind
evident dezavantajat și susceptibil de a fi influențat. În societatea modernă,
dezvoltarea științei, tehnicii și a comerțului a pus consumatorul în fața unor
produse din ce în ce mai complexe, precum și a unor tehnici sau mijloace
de contractare moderne. Prin intermediul mijloacelor de comunicare și
informare și a publicității, consumatorul ia contact cu o piață în care
profesionistul deține controlul.
Pe de altă parte, teoria contractualistă clasică, a autonomiei de voință, a
rămas fără fundament, deoarece bunurile/serviciile se dobândesc prin
încheierea contractelor de adeziune (contracte-tip,standard) în care
consumatorul nu poate negocia clauzele contractuale.

1
 În aceste condiții, în raportul dintre profesioniști și consumatori, subiecte
care ar trebui să se afle pe poziție de egalitate juridică, se produce un
dezechilibru; pe de o parte se află profesionistul, puternic din punct de
vedere economic, juridic, al cunoștințelor de specialitate etc, iar de cealaltă
parte se află consumatorul, lipsit de puterea de a negocia, slab din punct de
vedere financiar, juridic, informațional. Protejarea consumatorului, a părții
slabe a raportului juridic apare, deci, în acest context, ca o necesitate, care
s-a materializat într-o legislație ce cuprinde măsuri adecvate de protecție a
consumatorilor (efectul de levier al legislaţiei privind protecţia
consumatorilor).
Scopul acestor măsuri legislative constă în:
- asigurarea unei informări corecte a consumatorilor
- asigurarea drepturilor specifice consumatorilor
- asigurarea unei apărări corespunzătoare în cazul încălcării drepturilor
acestora.
În țara noastră, apariția unei legislații ce protejează consumatorii, a fost
rezultatul procesului de armonizare a legislației românești în domeniu cu
cea a Uniunii Europene.

2. Definiţie, autonomie, apartenenţa la dreptul privat

sau dreptul public

2.1Definiția dreptului consumatorului

Este cunoscut faptul că, ramura de drept reprezintă ansamblul normelor

juridice care reglementează relaţiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieţii
sociale, în baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii
comune.

Dreptul consumatorilor poate fi definit fie din perspectiva obiectului de

reglementare, fie apelând la criteriul finalității normelor juridice care-l
alcătuiesc.

2
 Astfel, în primul caz, dreptul consumatorilor reprezintă un ansamblu de
norme juridice aplicabile raporturilor juridice dintre profesioniști și
consumatori. (accepțiunea restrânsă)

În cel de-al doilea caz, dreptul consumatorilor poate fi definit ca ansamblul de

norme juridice care au ca scop protecția consumatorilor. După cum se observă
cu ușurință, această definiție este mai cuprinzătoare și mai flexibilă deopotrivă,
cuprinzând și acele norme juridice care au ca scop protejarea consumatorilor
chiar înainte ca aceștia să intre în raporturi juridice cu profesioniștii. Datorită
faptului că această definiție pune accentul pe scopul normelor juridice din acest
domeniu, în doctrină se arată că dreptul consumatorilor poate fi definit metaforic
ca fiind acea ramură de drept care-și propune să restabilească echilibrul inițial
dintre subiectele raportului juridic de drept privat, în care, teoretic, părțile ar
trebui să se afle pe o poziție de egalitate juridică, dar, în fapt, relația dintre
acestea este profund dezechilibrată din punct de vedere al puterii economice,
juridice, al cunoștințelor de specialitate, al accesului la tehnicile de marketing,
publicitate etc.

Concluzie: definiţia completă – ansamblu de norme juridice ce

reglementează relaţiile sociale ce se nasc între persoane care au calităţi
specifice – calitatea de consumator, respectiv calitatea de profesionist – şi
care, teoretic se află pe poziţie de egalitate juridică, norme juridice care au
ca scop protecţia consumatorilor şi restabilirea poziţiei de egalitate juridică
a subiectelor participante la raportului juridic.

2.2 Autonomia dreptului consumatorilor

Chestiunea autonomiei dreptului consumatorilor face obiectul disputelor

doctrinare. Astfel, putem identifica în doctrină trei curente de opinie:
a. Dreptul consumatorilor constituie o ramură de drept distinctă
Apariția acestei ramuri de drept, ca și a altor ramuri de drept relativ noi,
cum ar fi dr. familiei, dr. transporturilor, dr. concurenței, a fost determinată

3
 de diversificarea relațiilor sociale și de necesitatea protecției speciale a
unor subiecte de drept.
b. Alți teoreticieni, fără a pune în discuție autonomia acestei ramuri de drept,
încadrează reglementările privind protecția consumatorilor în cadrul altor
ramuri de drept, cum ar fi dr. comercial, dr. concurenței, dr. administrativ.
c. O a treia poziție aparține autorilor care neagă existența acestei ramuri de
drept.

Considerăm că dreptul consumatorilor reprezintă o ramură de drept

autonomă.
Argumentele ce pot fi aduse în susținerea acestei opinii sunt următoarele:
a) Existența unei bogate legislații speciale de protecție a consumatorilor
(exemplificare)
b) Argumente ce se desprind din texte legale
- Astfel, potrivit art. 1177 C. civil, Contractul încheiat cu consumatorii este
supus legilor speciale şi, în completare, dispoziţiilor prezentului cod.
- Art. 64 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor: ...
dispozițiile privind protecția consumatorilor se completează cu prevederile
Codului civil. De aici rezultă că dreptul civil constituie dreptul comun în
materie; reglementările de drept civil se aplică doar în măsura în care
legislația specială existentă în materia protecției consumatorilor nu
reglementează o anumită situație.
Prin urmare, dreptul consumatorilor este un drept special, deci autonom.
Pe de altă parte, raportat la dreptul civil, dreptul consumatorilor este un
drept excepțional, adică este o ramură de drept ce conține instituții și
mecanisme juridice ce constituie derogări de la reguli consacrate de dreptul
civil.
c) din punct de vedere al metodei de reglementare, dreptului civil îi este
specifică metoda egalității juridice a părților; aceeași metodă
caracterizează și dreptul consumatorilor, dar, în plus, dr.
consumatorilor se particularizează prin aceea că, prin normele sale,
încearcă să restabilească egalitatea juridică existentă ab initio între
părțile raporturilor sale juridice. De asemenea, dr. consumatorilor
utilizează și metoda autoritaristă de reglementare (a subordonării
părților), metodă specifică dreptului public, având în vedere rolul
statului prin autoritățile publice competente în domeniul protecției
consumatorilor. Din această cauză, normele dr. consumatorilor au

4
 caracter de ordine publică de protecție, caracter imperativ (apără un
interes general, de protecție a tuturor consumatorilor, iar nu unul
particular - al unui consumator individual), spre deosebire de
normele juridice de drept civil care, de regulă, au caracter dispozitiv.
d) Argumentul existenței unor principii comune acestei ramuri,
principii a căror aplicare asigură protecția consumatorilor.
Aceste principii sunt reglementate în mod expres în art. 4 din Codul
consumului.
e) Un ultim argument îl reprezintă autonomia recunoscută acestei
ramuri de drept în alte state: Franța, Spania, Italia, S.U.A., Canada
etc.

2.3 Apartenența dr. consumatorilor la dr. public sau la dreptul privat

Nici cu privire la această chestiune nu există un punct de vedere

unitar în doctrină. Astfel:
a) Unii autori consideră că această ramură de drept aparține
dreptului privat, aducând ca argumente:
- componenta contractuală a protecției consumatorilor,
- subiectele raporturilor juridice de dreptul consumatorilor - respectiv
consumatorul și profesionistul - nu ocupă o poziție de autoritate unul față
de celălalt.

b) Alți autori apreciază că datorită existenței unor caracteristici

proprii dreptului public, cum ar fi:
- caracterul imperativ al normelor juridice,
- sancțiunile de tip administrativ,
- imixtiunea statului prin autoritățile publice,
dreptul consumatorilor poate fi considerată ramură a dreptului public.
c) Dr. consumatorilor are caracteristici ce aparțin atât dreptului
privat, cât și dreptului public

Constituie o ramură de drept complexă, pluridisciplinară, ce reunește

studiul unor realități juridice noi, care depășesc diviziunea tradițională a
dreptului în drept public și drept privat. Această ramură îmbină, într-o
sinteză complexă, reglementări din domenii foarte diferite, în principal
civile, comerciale, administrative, penale și procesual civile.

5
 3. Izvoarele dr. consumatorului

3.1Izvoare interne

Acte normative cadru

- Codul consumului - Lege nr. 296/2004 privind Codul consumului

- O.G. nr.21/1992 privind protecția consumatorilor

Aceste acte normative cuprind elementele esențiale ale protecției

consumatorilor prin stabilirea:
a) obiectivelor (art. 5 C. consumului) și a principiilor (art.4 C.
consumului) protecției consumatorilor;
b) drepturilor consumatorilor (capitolul III C. consumului) și a
obligațiilor profesioniștilor (capitolul II C. consumului), precum și a
c) atribuțiilor ce revin organelor care asigură protecția
consumatorilor (O.G. nr. 21/1992).

Acte normative speciale – cu titlu exemplificativ:

- O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor la încheierea
contractelor
- Legea nr. 193/2000, republicată, privind clauzele abuzive
- Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianților în relațiile cu consumatorii
- O.G. nr.38/2015 privind soluționarea alternativă a litigiilor dintre
consumatori și comercianți

Codul civil - constituie dreptul comun (pentru componenta

contractuală a dreptului consumatorilor)

Astfel, art. 1177 C. civil, contractul încheiat cu consumatorii este supus

legilor speciale, și, în completare dispozițiilor prezentului cod.
Raportul cu dr. civil este, deci, guvernat de adagiul specialia generalibus
derogant.

6
 Jurisprudența ICCJ - izvor de drept pentru dr. consumatorului
- Deciziile ICCJ pronunțate în recursul în interesul legii ( art.514- 518 Codul
de procedură civilă);
- Hotărârile prealabile pronunțate în dezlegarea unor chestiuni de drept ( art.
519- 521 Codul de procedură civilă).

Jurisprudența CC a României - izvor de drept pentru dr. consumatorului

- deciziile CC de admitere/respingere a excepțiilor de neconstituționalitate.

3.2 Izvoare legislative europene

a) Izvoarele originare (primare) - tratatele de înființare a Comunităților

Europene și a Uniunii Europene. Dintre acestea, constituie izvoare de
drept pentru dr. consumului:
 Tratatul privind Uniunea Europeană - Maastricht 1992
 Tratatul de la Amsterdam - 1997
 Tratatul de la Lisabona -2007
 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (2000) - art. 38 –
ulterior, drepturile fundamentale ale cetățenilor Uniunii au fost incluse în
Tratatul de la Lisabona.
b) Izvoarele derivate (secundare)
Consacrate legislativ în art.288 TFUE:
 Regulamentul
 Directiva
 Decizia
 Recomandarea
 Avizul

c) Jurisprudența CJUE – deciziile preliminare – art. 267 TFUE

7
 4. Principiile Dreptului consumatorului şi obiectivele
legislaţiei privind protecţia consumatorilor

Principiile Dreptului consumatorului :

Principiile fundamentale ale Dreptului consumatorului reprezintă idei directoare
care călăuzesc elaborarea cât şi aplicarea/realizarea normelor specifice,
evidenţiind trăsăturile legislaţiei privind protecţia consumatorului.
 Principiul restabilirii poziţiei de egalitate juridică a părţilor raportului
juridic - consumatorul şi profesionistul
 Principiul restabilirii echilibrului contractual
 Prezumţia de fragilitate absolută a consumatorului sau a inegalităţii, a
poziţiei de inferioritate a consumatorului (informaţională, juridică,
economică, a cunoştinţelor de specialitate etc.), partea slabă a
contractului ( în opoziţie cu profesionistul – partea puternică )

Pe lângă aceste veritabile principii ale dr. consumului, în Codul consumului

legiuitorul reglementează şi aşa –numitele principii de bază ale protecţiei
consumatorilor :
a) contradictorialitatea - presupune asigurarea posibilităţii persoanelor aflate
pe poziţii divergente de a se exprima cu privire la orice act sau fapt care are
legătură cu posibila încălcare a dispoziţiilor privind protecţia consumatorilor;
b) celeritatea procedurii de cercetare - presupune obligaţia autorităţii
competente în domeniul protecţiei consumatorilor de a proceda, fără întârziere,
la cercetarea sesizării consumatorilor, cu respectarea drepturilor persoanelor
implicate şi a regulilor prevăzute de lege;
c) proporţionalitatea - conform căreia trebuie respectat un raport corect între
gravitatea sau consecinţele faptei constatate, circumstanţele săvârşirii acesteia şi
măsura sancţionatorie aplicată;

8
d) legalitatea măsurilor propuse/dispuse - presupune că autorităţile
competente nu pot propune/dispune decât măsurile prevăzute de lege;
e) confidenţialitatea - obligaţia personalului din cadrul autorităţilor competente
de a păstra confidenţialitatea datelor, actelor, informaţiilor de orice natură, prin a
căror divulgare se pot aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice, care sunt
sau pot fi menţionate în aceste informaţii;
f) recunoaşterea reciprocă - orice produs legal fabricat sau comercializat într-
un stat membru al Uniunii Europene sau în Turcia ori fabricat în mod legal într-
un alt stat aparţinând Spaţiului Economic European este admis pe teritoriul
României, dacă oferă un grad echivalent de protecţie cu cel impus de normele
române.

Obiectivele legislaţiei privind protecţia consumatorilor

Acestea pot fi enumerate astfel:
a) protecţia consumatorilor împotriva riscului de a achiziţiona un produs sau de
a li se presta un serviciu care ar putea să le prejudicieze viaţa, sănătatea sau
securitatea ori să le afecteze drepturile şi interesele legitime;
b) promovarea şi protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
c) accesul consumatorilor la informaţii complete, corecte şi precise asupra
caracteristicilor esenţiale ale produselor şi serviciilor, astfel încât decizia pe care
o adoptă în legătură cu acestea să corespundă cât mai bine nevoilor lor;
d) educarea consumatorilor;
e) despăgubirea efectivă a consumatorilor;
f) sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizaţii reprezentative de
a se organiza, pentru a-şi expune opiniile în procesele de luare a unei decizii
care îi priveşte;
g) promovarea cooperării internaţionale în domeniul protecţiei consumatorilor şi
participarea la schimburile rapide de informaţii;

9
h) prevenirea şi combaterea, prin toate mijloacele, a practicilor comerciale
abuzive şi a prestării serviciilor, inclusiv a celor financiare care pot afecta
interesele economice ale consumatorilor.

CURS NR. 2 NOŢIUNEA DE CONSUMATOR

1. Accepţiunile doctrinare ale noţiunii de consumator

Protecţia drepturilor consumatorilor împotriva abuzurilor

profesioniştilor a devenit o necesitate şi s-a concretizat într-o nouă
ramură de drept - dreptul consumului, prin concentrarea şi
sistematizarea mijloacelor de protecţie preventive şi sancţionatorii,
într-o legislaţie specifică – legislaţia protecţiei consumatorilor.
Beneficiarul acestei legislaţii este consumatorul, considerat „partea
dezavantajată”, „partea slabă” în contract, ce poate fi prejudiciată în
drepturile şi interesele sale legitime de către profesionişti, alterându-
se astfel egalitatea părţilor raportului juridic, specifică raporturilor
juridice de drept privat.
Indiferent de momentul apariţiei noţiunii de consumator sau de
denumirea sub care apare – cumpărător, utilizator, beneficiar etc.,
consumatorul era protejat încă din antichitate împotriva viciilor
ascunse ale lucrului cumpărat. Mai mult, în dreptul roman, în cadrul
contractului de vânzare-cumpărare se putea stipula în favoarea
cumpărătorului aşa-numita clauză ”pactum disciplinentiae”, potrivit
căreia cumpărătorul putea să înapoieze lucrul într-un anumit termen,
dacă nu îi este pe plac.
Această posibilitate de retragere a consimţământului după
încheierea valabilă a unei vânzări, ce reprezintă o alterare a
principiului forţei obligatorii a contractului, alături de alte
reguli diferite sau chiar opozabile regulilor consacrate de teoria
generală a obligaţiilor, constituie baza noilor instituţii
consumiste – instituţii pe care le regăsim în actuala legislaţie a
protecţiei consumatorului. Cu titlu de exemplu, amintim existenţa
în reglementările actuale specifice ale consumului a unor obligaţii

10
 precontractuale cum ar fi obligaţia de informare, obligaţia de
consiliere – sau sancţionarea refuzului de vânzare către consumator
ce reprezintă o atingere a principiului libertăţii de a nu contracta
etc..
În orice demers care-şi propune să analizeze cadrul legal al
protecţiei de care beneficiază consumatorii, conturarea noţiunii de
„consumator” este indispensabilă. Înainte, însă, de a preciza sensul
acestei noţiuni atât în cadrul dreptului Uniunii Europene, cât şi în
dreptul intern, trebuie precizat faptul că, în doctrină noţiunea de
„consumator” cunoaşte două accepţiuni: una obiectivă şi alta
subiectivă.
Accepţiunea obiectivă acordă noţiunii de „consumator” un
sens mai larg, această categorie incluzând atât producătorii,
fabricanţii, comercianţii, adică operatorii economici în general, care
achiziţionează bunuri în vederea desfăşurării activităţii lor, cât şi
dobânditorii de produse pentru uzul lor privat, particular, simpli
cetăţeni care nu au o relaţie directă cu produsul, dar care au suferit
prejudicii de pe urma caracterului defectuos al acestuia. Majoritatea
autorilor subliniază, pe bună dreptate, că această extindere excesivă
a noţiunii de consumator nu este în interesul celui care are nevoie de
protecţie, a părţii slabe, dezavantajate din relaţiile de consum.
Din acest considerent, doctrina a optat preponderent pentru
accepţiunea subiectivă a noţiunii de consumator. Potrivit acestei
accepţiuni, pentru ca o persoană să aibă calitatea de consumator
trebuie să îndeplinească cel puţin două condiţii:
a) să dobândească, să posede sau să utilizeze un bun/serviciu;
b) dobândirea, posesia, utilizarea să se facă pentru nevoi proprii, altfel
spus, în scop privat.
Pornind de la aceste două accepţiuni generale ale noţiunii de
consumator, în continuare vom încerca să cristalizăm sensul aceste
noţiuni în lumina legislaţiei specifice în materie.

2.Definiţia legală a noţiunii de consummator şi condiţiile ce

se desprind din această definiţie

11
 În dreptul Uniunii Europene, deşi fiecare directivă sau
regulament din domeniu conţin o definiţie proprie a noţiunii de
consumator, totuşi, se poate afirma că aceasta are, un caracter
uniform, distingându-se în principal două elemente comune: a)
consumatorul este întotdeauna o persoană fizică şi b) consumatorul
acţionează, în principiu, în afara activităţii sale profesionale.
Astfel, cu titlu de exemplu, amintim definiţia cuprinsă în Directiva
93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive
în contractele încheiate cu consumatorii; consumator înseamnă orice
persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de prezenta
directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale
profesionale (art. 2, lit.b).
În dreptul intern, noţiunea de consumator a cunoscut o
evoluţie în timp, evoluţie datorată eforturilor de transpunere a
aquis-ului comunitar în legislaţia română. Principalele acte
normative în materia protecţiei consumatorului – Legea nr.
296/2004 privind Codul consumului, respectiv O.G. nr. 21/1992
privind protecţia consumatorului – conţin definiţia legală, acum
unitară, a noţiunii de consumator.
Astfel, în lumina acestor acte normative, consumatorul
reprezintă „orice persoană fizică sau grup de persoane fizice
constituite în asociaţii, care acţionează în scopuri din afara activităţii
sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale.
În contextul necesităţii armonizării legislaţiei naţionale cu cea a
Uniunii Europene, cât şi pentru a asigura coerenţă reglementărilor
naţionale din domeniul protecţiei consumatorului, s-a ajuns la
această formă a definiţiei noţiunii de consumator, formă pe care o
regăsim în majoritatea actelor normative în materie, din dreptul
intern. Aceasta reflectă accepţiunea subiectivă a noţiunii de
consumator, restrângând excesiv calitatea de consumator la
persoana fizică ce contractează în absenţa oricărui interes
profesional.
Conform definiţiei iniţiale cuprinsă în O.G. nr. 21/1992, prin
consumator se înţelegea „persoana fizică ce dobândeşte, utilizează
ori consumă, ca destinatar final, produse obţinute de la agenţi
economici sau care beneficiază de servicii prestate de aceştia”.
Ulterior, această definiţie a fost revizuită prin O.G. nr. 58/2000
pentru modificarea şi completarea O.G. nr. 21/1992 privind
protecţia consumatorilor, astfel: „consumatorul este persoana fizică
12
 care cumpără, dobândeşte, utilizează ori consumă produse sau
servicii, în afara activităţii sale profesionale”.
Următoarea modificare a definiţiei a intervenit prin Legea nr.
37/2002 privind aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 58/2000, după
cum urmează: „consumatorul-persoană fizică sau grup de persoane
fizice constituite în asociaţii, care cumpără, dobândeşte, utilizează
ori consumă produse sau servicii, în afara activităţii sale
profesionale”.
Actuala formă a definiţiei legale a noţiunii de consumator a fost
introdusă prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi
armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind
protecţia consumatorilor, lege care realizează o unificare a
definiţiilor date noţiunii de consumator în majoritatea actelor
normative privind protecţia consumatorilor, în dreptul intern.

Analizând actuala definiţie legală a noţiunii de consumator

observăm că este necesar să fie îndeplinite, cumulativ, două
condiţii:
1. să fie vorba despre o persoană fizică sau un grup de persoane fizice
constituite în asociaţii de consumatori; cu alte cuvinte calitatea de
„consumator” o poate dobândi numai o persoană fizică sau asociaţii
de consumatori, cu excluderea persoanelor juridice;
2. scopul extraprofesional al contractării.
Acestor două condiţii trebuie adăugată o a treia, care se desprinde
din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene:

Cocontractantul ( persoana cu care consumatorul încheie contractul ) trebuie

să aibă calitatea de profesionist. „Pentru a i se recunoaşte calitatea de
consumator, nu este suficient ca acea persoana fizică să încheie un contract în
scop extraprofesional, ci este necesar ca şi cocontractantul său să fie o persoană
care exercita o activitate profesionala.”( C – 508/2012; EU: C: 2013 : 790)

13
 În cele ce urmează vom încerca să realizăm o scurtă analiză a
acestor condiţii sau trăsături caracteristice ale noţiunii de
consumator în dreptul intern:
1. Calitatea de consumator o pot avea numai persoanele fizice şi
asociaţiile de consumatori (nu şi persoanele juridice).
Deşi legiuitorul nu face nicio precizare atunci când foloseşte
termenul de persoană fizică, din analiza textului se subînţelege că
are în vedere dubla ipostază în care o persoană fizică poate apărea în
calitate de consumator – atât persoana fizică privită ca individ, în
sensul de nonprofesionist, cât şi persoana fizică în ipostaza de
profesionist (profesionist-comerciant, profesiile liberale), din
moment ce în partea a doua a definiţiei apare cerinţa ca persoana
fizică să contracteze în scopuri extraprofesionale. Prin urmare, se
includ în categoria consumatorilor şi persoane fizice care au
calitatea de profesionişti, desigur cu îndeplinirea condiţiei scopului
extraprofesional al contractării.
În doctrină s-au purtat ample discuţii în legătură cu
includerea persoanelor juridice în categoria consumatorilor, în
situaţia în care ar contracta în scopuri extraprofesionale sau mixte.
Desigur, textul legal în forma sa actuală exclude situaţia
ca o persoană juridică să poată avea calitatea de consumator, ipoteză
exclusă, de asemenea, şi în legislaţia Uniunii, însă legislaţiile unor
state membre ale Uniunii Europene, cum ar fi cea franceză sau cea
greacă, prevăd şi posibilitatea ca o persoană juridică să fie
considerată consumator şi, în consecinţă, să se prevaleze de normele
dreptului protecţiei consumatorilor.
Ne raliem opiniilor exprimate în literatura de specialitate
care consideră că şi persoanele juridice ar trebui incluse în categoria
„consumatorilor”, excluderea acestora de sub incidenţa legislaţiei
protecţiei consumatorului fiind injustă, în ipoteza în care ar
contracta în scopuri „extraprofesionale”.
Fără a susţine accepţiunea subiectivă (extinsă) a noţiunii
de consumator, potrivit căreia s-ar include în acestă noţiune şi
persoanele juridice care dobândesc sau utilizează bunuri sau servicii
în vederea desfăşurării activităţii profesionale, considerăm că în
toate cazurile în care persoana juridică contractează în scopuri ce ies
din sfera activităţii sale obişnuite, mai precis contractează în cadrul
activităţii sale profesionale, dar nu în legătură directă cu obiectul de
14
 activitate, aceasta trebuie considerată „consumator”. Pot fi incluse
aici toate acele contracte „accesorii” activităţii profesionale, dar care
exced domeniului în care persoana juridică este specializată.
În argumentarea acestei soluţii, temeiul principal îl
constituie ideea de protecţie a părţii ce se află pe o poziţie
defavorizată, datorită lipsei de cunoştinţe dintr-un anumit domeniu,
nefiind relevantă în stabilirea noţiunii de consumator, calităţile
părţilor, de persoană fizică sau persoană juridică, respectiv
profesionist sau nonprofesionist. În plus, din moment ce persoanei
fizice care are calitatea de profesionist i se recunoaşte calitatea de
consumator (de subiect al dreptului protecţiei consumatorilor), când
acţionează în scopuri extraprofesionale, atunci, pentru identitate de
raţiune (ubi idem est ratio, idem solutio est) ar trebui să se
recunoască calitatea de consumator şi profesionistului – persoană
juridică atunci când contractează în cadrul activităţii sale
profesionale, în domenii ce exced acestei activităţi, pe tărâmul unde
nu este specialist (cunoscător), acolo unde apare dezechilibrul
contractual. Mai mult, în doctrină s-au exprimat puncte de vedere
critice în legătură cu viziunea restrictivă a noţiunii de consumator,
arătându-se că aceasta poate avea ca efect privarea de protecţie a
unui contractant care se găseşte într-o verigă intermediară în lanţul
care îl uneşte pe producător de consumatorul final.
De altfel, jurisprudenţa unora dintre statele membre ale Uniunii
Europene cum ar fi Franţa, Marea Britanie, Grecia, susţinută de o
legislaţie care nu exclude, de principiu, persoana juridică din sfera
noţiunii de consumator a considerat că poate fi consumator însuşi
profesionistul – persoană fizică sau persoană juridică – care
contractează cu un alt profesionist, dar de specialitate diferită în
afara cadrului său de activitate obişnuită1. Referitor la această
situaţie, în literatura de specialitate s-au exprimat deja opinii critice,
opţiunea legiuitorului român fiind calificată ca „nejustificată”,
persoana fizică ce exercită profesii liberale nebeneficiind de
legislaţia protecţiei consumatorului în această situaţie.
Tot în legătură cu analiza primei trăsături a noţiunii de
consumator se impune a fi făcută o importantă observaţie. În
peisajul legal unitar realizat prin Legea nr. 363/2007 în privinţa
definiţiei noţiunii de consumator, Legea nr. 247/2010 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 321/2009 privind
1

15
comercializarea produselor alimentare, aduce, cu titlu de excepţie, o
definiţie aparte a noţiunii de consumator, definiţie ce nu se
încadrează în canoanele definiţiei legale consacrate, incluzând, în
mod justificat, în categoria consumatorilor şi persoanele juridice.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2, alin. (2), pct. 5, consumator este
„orice persoană fizică sau juridică care cumpără, dobândeşte,
utilizează sau consumă produse alimentare”. Deci, în domeniul
comercializării produselor alimentare, termenul de consumator
capătă valenţe noi, are un sens diferit de cel general, întâlnit în
majoritatea reglementărilor privind protecţia consumatorului.
Astfel, pe de o parte observăm că legiuitorul include în
categoria consumatorilor şi persoana juridică ce cumpără,
dobândeşte sau utilizează produse alimentare, iar pe de altă parte nu
se cere îndeplinită nici condiţia scopului extraprofesional al
contractării.
Considerăm binevenită şi justificată această intervenţie a
legiuitorului în domeniul comercializării produselor alimentare,
deoarece această accepţiune diferită, extinsă a noţiunii de
consumator poate asigura respectarea normelor speciale de protecţie
a sănătăţii şi intereselor economice ale consumatorilor în domeniul
siguranţei alimentare.
În literatura de specialitate se arată că extinderea excesivă
a noţiunii de consumator nu este în interesul protejării celor care
folosesc bunuri sau servicii pentru existenţa proprie; pentru aceştia
necesitatea protecţiei apare ca evidentă, pe când, în cazul
persoanelor juridice – majoritatea societăţi comerciale care
urmăresc obţinerea de profit – nu se poate susţine acelaşi lucru,
acestea beneficiind de oricare din mijloacele juridice de drept
comun pentru repararea eventualelor prejudicii, în condiţiile
răspunderii contractuale sau delictuale.
Chiar şi în contextul aceste argumentări, rămâne fără răspuns
problema excluderii din sfera noţiunii de consumator a unei
categorii de persoane juridice ce nu urmăresc obţinerea de profit –
fundaţiile şi asociaţiile.
După cum am precizat deja, în legislaţia românească,
diferit de cea a Uniunii Europene, se cuprind în categoria
consumatorilor şi „grupările de persoane fizice constituite în
asociaţii”. Referitor la această sintagmă folosită de legiuitor, cu
16
toate că exprimarea este neclară, putând crea confuzii, în doctrină
există un punct de vedere unitar de interpretare, în sensul că
legiuitorul a avut în vedere doar asociaţiile de consumatori, acestea
fiind singurele abilitate să susţină interesele în primul rând ale
membrilor săi, iar nu orice fel de asociaţii.
Deci, fundaţiile şi asociaţiile care nu au ca obiect de
activitate protecţia consumatorilor nu pot fi incluse în categoria
„consumatorilor” şi, prin urmare, nu pot beneficia de legislaţia
protecţiei consumatorilor.
Deşi incluse în forma actuală a definiţiei legale a noţiuni
de consumator, se poate observa cu uşurinţă că asociaţiile de
consumatori nu sunt „veritabili” consumatori, putând eventual să le
încadrăm în sensul larg al acestei noţiuni (lato senssu). Aşa cum
reiese atât din dispoziţiile Codului consumului (cap. IV), cât şi din
cele ale O.G. nr. 21/1992 (cap. 6), acte normative ce reglementează
regimul juridic al asociaţiilor de consumatori, acestea se constituie
în vederea realizării unui unic scop, şi anume, acela de a apăra
drepturile şi interesele legitime ale membrilor săi sau ale
consumatorilor, în general. Cu alte cuvinte, aceste asociaţii de
consumatori nu se constituie în vederea dobândirii sau utilizării de
bunuri şi servicii, nu sunt veritabili consumatori, ci au rolul de a
apăra şi promova drepturile consumatorilor, includerea acestora în
definiţia legală nefiind necesară, fiind suficientă reglementarea
regimului lor juridic ca entitate distinctă în actele normative
menţionate.
În doctrină se semnalează faptul că dubla reglementare a
asociaţiilor de consumatori, aplicabilă concomitent, trădează
superficialitatea legiuitorului român în acest domeniu, cu atât mai
mult cu cât, din nici una din aceste variante de reglementări nu se
pot identifica repere concrete despre misiunea procesuală a acestora
în susţinerea intereselor colective ori individuale.
O definiţie legală a asociaţiilor de consumatori regăsim în
prevederile art. 30 din O.G. nr. 21/1992 modificată prin Legea
363/2007 şi anume: organizaţii neguvernamentale, cu personalitate
juridică, conform legii şi care, fără a urmări realizarea de profit
pentru membrii lor, au ca unic scop apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, în
general.

17
 Prin urmare, potrivit acestei definiţii, asociaţiile de
consumatori nu urmăresc realizarea de profit, şi trebuie, pe de o
parte, să aibă un singur scop şi anume „apărarea intereselor
legitime”, iar pe de altă parte, aceste asociaţii pot ocroti atât
drepturile şi interesele membrilor săi, cât şi drepturile şi interesele
altor consumatori (alţii decât proprii membrii).
Deoarece nici O.G. nr. 21/1992 modificată, nici Codul
consumului nu reglementează constituirea de asociaţii de
consumatori, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun relative la
constituirea persoanelor juridice de drept privat fără scop
patrimonial – adică dispoziţiile O.G. nr. 26/2000 cu privire la
asociaţii şi fundaţii .
Asociaţiile pentru protecţia consumatorilor se constituie la
nivel central precum şi la nivel judeţean şi local. Potrivit
dispoziţiilor art. 37 din O.G. nr. 21/1992 şi similar art. 32 din Codul
consumului, asociaţiile de consumatori au următoarele drepturi şi
obligaţii:
a) de a fi sprijinite logistic de către organismele administraţiei
publice centrale şi locale, în vederea atingerii obiectivelor lor;
b) de a primi sume de la bugetul de stat şi de la bugetele locale;
c) de a informa autorităţile competente cu privire la prezenţa pe
piaţă a unor produse neconforme sau care pun în pericol viaţa,
sănătatea ori securitatea consumatorilor, cu privire la clauze abuzive
în contracte şi practicile incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii;
d) de a solicita operatorilor economici realizarea de produse şi
servicii în condiţii speciale, în vederea satisfacerii nevoilor
consumatorilor cu handicap sau de vârsta a treia;
e) de a fi consultate cu ocazia elaborării actelor normative,
standardelor sau specificaţiilor care definesc caracteristicile tehnice
şi calitative ale produselor şi serviciilor destinate consumatorilor;
g) de a informa opinia publică, prin mass-media, asupra
deficienţelor de calitate ale produselor şi serviciilor, precum şi
asupra consecinţelor vătămătoare ale acestora pentru consumatori;
h) de a introduce acţiuni în justiţie pentru apărarea drepturilor şi
intereselor legitime ale consumatorilor;
18
 Prin urmare, în temeiul actualului text legal, asociaţia de
consumatori are dreptul de a introduce acţiuni în justiţie nu doar
pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale membrilor săi,
ci, pentru orice consumator, chiar dacă nu este membru al asociaţiei;
mai mult, după cum s-a apreciat în literatura de specialitate asociaţia
de consumatori poate dobândi calitate procesuală activă, putând să
se substituie în proces unui reclamant-consumator al cărui interes
legitim a fost lezat, substituirea procesuală fiind admisă în scopul
ocrotiri interesului colectiv al consumatorilor.
Din păcate însă, sunt reglementate doar două tipuri de acţiuni
speciale, pe care asociaţiile de consumatori le au la dispoziţie :
 ”acţiunile în încetarea practicilor comerciale ilicite”,
introduse prin H.G. nr.1553/1994 privind unele
modalităţi de încetare a practicilor ilicite în domeniul
protecţiei intereselor colective ale consumatorilor,
modificată ;
 acţiunile colective pentru eliminarea clauzelor abuzive,
prevăzute în Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive
din contractele încheiate între profesionişti şi
consumatori.
În dreptul francez sunt reglementate detaliat tipurile de
acţiuni pe care asociaţiile de consumatori care au parcurs procedura
de agreare din partea instituţiilor competente le pot introduce în
justiţie. Astfel, asociaţiile de consumatori au la îndemână:
 Acţiuni în apărarea unui interes colectiv:
 aşa-zisele acţiuni „civile” – acţiuni în repararea unui prejudiciu
patrimonial sau moral cauzat printr-o infracţiune săvârşită de către
un profesionist – apoi
 acţiunile în suprimarea unei clauze abuzive;
 Acţiunile pentru susţinerea intereselor unui consumator
concret:
 posibilitatea intervenţiei individuale în proces a asociaţiilor de
consumatori, folosind ca suport acţiunea principală introdusă de un
consumator concret, în scopul încetării pentru viitor a unor practici
neloiale sau ilicite sau suprimarea unor clauze abuzive;
 acţiunile în co-reprezentare (în reprezentare comună); cazul în care
mai mulţi consumatori încredinţează asociaţiei de consumatori un
mandat de reprezentare comună, prin care o împuterniceşte să

19
acţioneze în justiţie în numele lor, pentru repararea prejudiciului
individual cauzat prin fapta ilicită a aceluiaşi profesionist.

2. Cea de-a doua condiţie ce se cere a fi îndeplinită

pentru ca o persoană fizică să poată fi încadrată în categoria
consumatorilor, constituie totodată şi criteriul în funcţie de care se
determină sfera de aplicare a normelor dreptului protecţiei
consumatorilor. Aşadar, potrivit actualei forme a definiţiei legale,
„persoanele fizice sau asociaţiile de consumatori trebuie să
acţioneze în scopuri din afara activităţilor comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale ori liberale”, adică, a conchis doctrina,
în scop extraprofesional. Instituirea scopului ce nu are legătură cu
exercitarea profesiei ca element esenţial al noţiunii de consumator
reprezintă consacrarea, pe plan legislativ, atât la nivel naţional, cât
şi la nivelul Uniunii Europene, a ideii de ocrotire prin normele
dreptului consumatorilor, a părţii slabe, dezavantajate.
Dezechilibrul contractual, caracterizat prin lipsa egalităţii
părţilor, este foarte clar pus în evidenţă prin opoziţia dintre scopul
extraprofesional al încheierii unui contract de către consumator
(persoana fizică) şi scopul profesional – avut în vedere întotdeauna
de către profesionist.
După cum am menţionat deja, deşi, în principiu,
persoanele juridice sunt excluse din sfera noţiunii de consumator,
legiuitorul impune condiţia scopului extraprofesional al contractării,
ca element esenţial al noţiunii de consumator, deoarece persoana
fizică poate fi privită atât ca individ, subiect clasic al dreptului civil,
nonprofesionist, dar şi din perspectiva variilor forme de desfăşurare
a activităţii sale profesionale: profesionistul-comerciant (persoana
fizică autorizată, întreprinderea individuală, întreprinderea familială
- O.U.G. nr. 44/2008) profesiile liberale etc. A fost, deci, necesară
instituirea cerinţei scopului extraprofesional al consumului pentru
ipoteza în care persoana fizică desfăşoară şi astfel de activităţi
profesionale.
În consecinţă, profesioniştii – persoane fizice – nu pot
avea calitatea de consumatori atunci când contractează în virtutea
profesiei pe care o exercită, aceştia fiind ţinuţi să contracteze într-un
scop care să nu aibă legătură cu activitatea lor profesională.

20
 În legătură cu sintagma „în scopuri din afara activităţii sale
comericale, industriale sau de producţie”, o primă remarcă ce se
impune a fi făcută este aceea că exprimarea legiuitorului este
neclară şi susceptibilă de interpretări diferite. Interpretând această
sintagmă în doctrină se consideră că este vorba despre contracte
încheiate în scop extraprofesional, adică exclusiv în scop privat
(scopul nu trebuie să aibă nicio legătură cu activitatea desfăşurată).
Considerăm că această sintagmă poate fi interpretată şi
în sensul că sunt vizate aici acele contracte ce depăşesc
specialitatea profesiei, adică cele încheiate de către profesionist, în
legătură cu desfăşurarea activităţii sale profesionale, dar în afara
specializării sale. Pot fi incluse aici toate contractele (conexe)
desfăşurării activităţii principale, ca de exemplu: contracte pentru
întreţinerea aparaturii electronice (computer, printer etc.) sau
contracte de furnizare a apei potabile pentru consumul angajaţilor,
contracte în care profesionistul devine „nonprofesionist” – partea
slabă – ce trebuie ocrotită de normele dreptului consumatorilor (ca
parte dezavantajată într-un contract de consumaţie).
Specialiştii ce pledează în favoarea menţinerii în sfera
noţiunii de consumator doar a persoanelor fizice, cu excluderea fără
excepţie a persoanelor juridice îşi argumentează opinia, printre
altele, făcând referire la faptul că, persoanele juridice sunt ocrotite
de normele dreptului civil, ale dreptului comercial sau ale dreptului
concurenţei. Perfect adevărat, dar se pierde din vedere faptul că, de
cele mai multe ori, repercusiunile negative datorate excluderii
persoanelor juridice din sfera consumatorilor sunt suportate de către
consumatorul final, cel puţin sub forma unor costuri mai mari.
Referitor la necesitatea respectării condiţiei scopului
extraprofesional al contractării, doctrina a semnalat existenţa în
practică a cazurilor în care aceeaşi persoană acţionează, în parte, în
desfăşurarea activităţii sale profesionale, şi în parte, în scop
extraprofesional (aşa numitele cazuri „melanj” sau „de graniţă”).
Această ipoteză, denumită în literatura de specialitate şi
ipoteza „scopului mixt” este deseori ilustrată cu ajutorul exemplului
profesionist – persoană fizică (medic, avocat, persoană fizică
autorizată etc.) care cumpără un autoturism pentru a-i servi atât
deplasărilor efectuate în interes de serviciu (deci pentru uzul
profesiunii sale), cât şi pentru transportul familiei sale (deci pentru

21
uz personal). Întrebarea care se pune este dacă, în astfel de situaţii,
profesionistul - persoană fizică poate fi considerat consumator,
putând astfel beneficia de normele de dreptul protecţiei
consumatorilor. Soluţiile doctrinare sunt divergente – o parte a
doctrinei a opinat în sensul refuzării calităţii de consumator
persoanelor care contractează în scop profesional, chiar şi parţial.
Prin urmare, potrivit acestei opinii ce reflectă accepţiunea subiectivă
a noţiunii de consumator, se includ în categoria consumatorilor
numai persoanele fizice care urmăresc, la încheierea contractelor, un
scop total extraprofesional.
La polul opus se situează autorii care includ în categoria
consumatorilor-persoane fizice care contractează în scop mixt,
parţial profesionist, parţial extraprofesionist, cu argumentul că, dacă
nu s-ar permite aplicarea regulilor mai favorabile din domeniul
protecţiei consumatorilor, s-ar aduce un prejudiciu contractantului –
persoană fizică aflat în această situaţie. În susţinerea acestei opinii,
căreia ne raliem, s-ar putea invoca şi un argument de text legal.
Astfel, legea (în definiţie) nu impune în mod expres necesitatea
contractării exclusiv în afara activităţii profesionale; în consecinţă,
pe cale de interpretare, s-ar putea ajunge la concluzia că o persoană
fizică poate avea calitatea de consumator în ipoteza în care
contractează atât în scop profesional, cât şi în scop personal.
Ne-am exprimat deja punctul de vedere critic în legătură
cu sfera de cuprindere a actualei definiţii legale, considerând
corectă soluţia adoptării criteriului specialităţii, iar nu cel al
scopului extraprofesional al contractării, pentru determinarea
calităţii de consumator.
Altfel spus, chiar dacă profesionistul - persoană fizică şi
chiar persoană juridică - contractează în scop profesionist, în ipoteza
în care acţionează în afara specialităţii sale, trebuie inclus în
categoria consumatorilor. Din acestă perspectivă, scopul mixt
(parţial profesional) al contractării se circumscrie criteriului
specialităţii celui ce contractează, astfel încât singura situaţie în care
s-ar pune problema determinării calităţii de consumator a unui
profesionist - persoană fizică, ar fi aceea în care un profesionist
(persoană fizică), specializat într-un anumit domeniu, încheie un
contract cu un alt specialist din acelaşi domeniu, în dublu scop, atât
profesional cât şi personal (extraprofesional).

22
 În realitate, problema care se pune este de a şti dacă
profesionistul – persoană fizică, care contractează în cadrul
activităţii sale profesionale, dar în afara specializării sale, poate fi
considerat consumator.
Aşa cum am arătat anterior, considerăm că soluţia
corectă este cea a includerii profesionistului – persoană fizică (şi
chiar a persoanei juridice) în categoria consumatorilor cu
consecinţa posibilităţii acestora de a invoca normele dreptului
consumaţiei, aducând ca argument faptul că, în ipoteza avută în
vedere, profesionistul devine „nonprofesionist”, devine „parte
slabă” ce trebuie ocrotită şi parte dezavantajată în contract de
normele dreptului consumatorilor.
Relevantă aici este apariţia dezechilibrului contractual,
profesionistul contractând în afara specialităţii sale, fiind irelevantă
îndeplinirea condiţiei scopului extraprofesional, chiar şi parţial. Cu
alte cuvinte, chiar dacă profesionistul contractează în scop
profesional, în situaţia în care acţionează în afara specialităţii sale,
trebuie inclus în categoria consumatorilor, neavând nicio relevanţă
faptul că la încheierea aceluiaşi contract scopul poate fi parţial
profesional şi parţial extraprofesional.
Singura situaţie în care contractarea cu scop mixt capătă
relevanţă ar fi aceea în care un profesionist (persoană fizică),
specializat într-un anumit domeniu, încheie un contract cu un alt
specialist din acelaşi domeniu, în dublu scop, profesional şi
extraprofesional (personal).

3.Alte noţiuni echivalente sau subsumate noţiunii de consumator

utilizate în legislaţia din domeniul protecţiei consumatorilor

a) consumatorul final
În demersul de a cristaliza sfera noţiunii de consumator,
considerăm utile câteva precizări în legătură cu o altă noţiune ce se
regăseşte în legislaţia unor state europene, cum ar fi: Grecia,
Ungaria, Spania, Luxemburg etc, şi, cu titlu de excepţie, şi în
legislaţia românească şi anume cea de consumator (adresant,
destinatar) final. În aceste legislaţii, criteriul în funcţie de care se

23
 determină calitatea de consumator, şi implicit sfera de aplicare a
dreptului consumului, îl reprezintă, în principal, finalitatea
dobândirii sau utilizării bunului sau serviciului. Deci consumatorul
final este persoana fizică sau juridică situată la capătul lanţului de
distribuţie.
Noţiunea de consumator final apare sporadic şi în
legislaţia românească, dar nu în actele normative ce stabilesc cadrul
general al protecţiei consumatorilor (dreptul comun în domeniul
protecţiei consumatorilor), ci în unele legi speciale.
Cu titlu exemplificativ redăm definiţia cuprinsă în art. 4, lit s) din
Legea nr. 150/2004 republicată, privind siguranţa alimentelor şi a hranei
pentru animale, preluată din Regulamentul (CE) nr. 178/2002 de stabilire
a principiilor și a cerințelor generale ale legislației alimentare, de
instituire a Autorității Europene pentru Siguranța Alimentară și de
stabilire a procedurilor în domeniul siguranței produselor alimentare.
Astfel, consumatorul final este „cel din urmă consumator de produse
alimentare, care nu foloseşte alimentul ca parte a unei operaţiuni sau
activităţi din domeniul de activitate al unei întreprinderi cu profil
alimentar”.
În opinia noastră, prin utilizarea de către legiuitor a sintagmei
consumator final alături de noţiunea de consumator, pe cale de
interpretare se poate ajunge la concluzia că ar exista cel puţin două
categorii de consumatori: consumatori şi consumatori finali. O
asemenea concluzie nu poate fi decât falsă, deoarece din definiţia legală
a noţiunii de consumator se desprinde ideea de finalitate a dobândirii,
utilizării sau consumării, din moment ce persoana fizică acţionează în
afara activităţii sale profesionale. Deci, cu toate că diferă din punct de
vedere al formei de exprimare, nu putem vorbi despre două noţiuni
distincte, ele exprimând în fapt aceeaşi realitate. De asemenea, apreciem
că este superfluă cerinţa de a „nu folosi alimentul ca parte a unei
activităţi sau operaţiuni incluse în domeniul de activitate al unei
întreprinderi alimentare”, din moment ce, în chiar debutul definiţiei, se
dispune condiţia finalităţii utilizării alimentului.
b) Consumatorul mediu apare în legislaţia noastră în Legea nr. 363/2007
privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu
consumatorii.

24
 Apare în art. 2 litera n). „Consumatorul mediu este consumatorul
rezonabil informat, atent şi precaut, ţinând seama de factorii sociali,
culturali şi lingvistici.
În plus, jurisprudenţa CJUE a statuat că instanţa naţională, atunci
când aplică dreptul UE în materia protecţiei consumatorilor trebuie să
aibă în vedere etalonul consumatorului mediu, destul de bine informat,
atent şi circumspect.
c) Consumatorul vulnerabil –această sintagmă este relativ recentă la
nivelul UE şi acoperă situaţia în care vulnerabilitatea se datorează unei
infirmităţi mentale sau fizice, vârstei sau credulităţii, iar profesionistul
poate anticipa cu uşurinţă aceasta vulnerabilitate. În aceste condiţii, în
cazul în care un produs este destinat unui grup de consumatori
vulnerabili, consumatorul mediu este membrul mediu al unui asemenea
grup.
În concluzie, fără a nega importanţa existenţei unei definiţii consacrate legislativ
a conceptului de consumator, parcurgând opiniile exprimate în literatura de
specialitate, cât şi jurisprudenţa în materie, observăm că această definiţie dă
naştere unor ample discuţii şi unor interpertări diverse. După cum arătam încă
din debutul studiului, pentru a da un răspuns unitar la întrebarea cine este
beneficiarul legislaţiei privind protecţia drepturilor consumatorilor, considerăm
că, pe lângă soluţiile doctrinare şi jurisprudenţiale, este necesară o intervenţie a
legiuitorului care să clarifice problemele de interpretare şi lacunele actualei
definţii a noţiunii de consumator, având în vedere consecinţele practice deosebit
de importante generate de această noţiune.

JURISPRUDENŢA CJUE
1. C- 464/2001 EU: C: 2005: 32
2. C – 269/1995 EU: C: 1997: 337
3. C – 508/2012 EU: C: 2013 : 790
4. C – 110/2014 EU:C:2015:538

25
CURS NR. 3 NOŢIUNEA DE PROFESIONIST

Noţiunea de profesionist nu este prevăzută expressis verbis de către

legiuitor în reglementarea cadru, Codul consumului, ci apare în câteva legi
speciale, avînd deci o aplicare circumstanţiată domeniului de aplicare a acestora.
In lumina Codului consumului o altă noţiune constituie genul proxim, cea de
operator economic. Cu toate că definiţia legală a noţiunii de operator economic
este cuprinzătoare, de lege ferenda, noţiunea de profesionist trebuie preluată în
legea cadru, pentru a se evita confuziile ce ar pute decurge din ambiguităţile
terminologice, şi pentru a se crea un cadru conceptual unitar. Analizând această
noţiune constatăm că, în dreptul consumului se ignoră, inter alia, distincţia
tradiţională între comercianţi şi alte categorii de profesionişti noncomercianţi,
putând fi incluse, de principiu, în sfera sa de aplicare şi profesiile liberale.
Pornind de la definiţia noţiunii de profesionist consacrată de către noul Cod
civil, vor fi prezentate toate categoriile de profesionişti cărora li se aplică
regementările aparţinând dreptului consumului.
O abordare completă a relaţiei dintre profesionişti şi consumatori
presupune, pe lângă analiza conceptului de consumator, şi pe aceea a tuturor
noţiunilor folosite de leguitor în actele normative de dreptul protecţiei
consumatorilor cum ar fi: producător, operator economic, furnizor, distribuitor,
vânzător, prestator etc., noţiuni ce se subsumează conceptului generic de
profesionist. Deşi acest concept era folosit în literatura de specialitate specifică
dreptului protecţiei consumatorului şi anterior intrării în vigoare a noului Cod
Civil, considerăm că, în contextul acestui nou act normativ, utilizarea noţiunii de
profesionist are o susţinere (bază) legală, căpătând, totodată, noi valenţe.
Înainte de a răspunde la întrebarea care sunt categoriile de profesionişti în
materia dreptului protecţiei consumatorilor şi cum sunt aceştia definiţi de către
leguitor, vom prezenta rezumativ cadrul conceptual al noţiunilor de profesionist
şi de întreprindere, astfel cum rezultă din dispoziţiile noului Cod Civil şi ale
Legii nr. 71/2011 - Legea de punere în aplicare a noului Cod Civil.
Noţiunea de profesionist, introdusă prin dispoziţiile noului Cod Civil are
şi o definiţie legală în art. 3, alin. (2) şi anume sunt consideraţi profesionişti toţi
cei care exploatează o întreprindere.
După cum se observă cu uşurinţă din simpla lectură a acestui text legal,
definiţia noţiunii de profesionist este realizată prin raportare la o altă noţiune, şi
anume aceea de întreprindere; la rândul ei, nici noţiunea de întreprindere nu
26
este definită de leguitor, acesta definind exploatarea unei întreprinderi, iar nu
întreprindere propriu-zisă. Această deficienţă de reglementare, învederată de
majoritatea opiniilor doctrinare, conduce la o serie de dificultăţi de interpretare
şi înţelegere a conceptelor în cauză.
Având în vedere dispoziţiile art. 3, alin. (3) din noul Cod Civil, dar şi
unele definiţii legale ale noţiuni de întreprindere regăsite în câteva acte
normative în vigoare, cum ar fi O.U.G. 44/2008, Legea nr. 346/2004, Legea nr.
381/2010, doctrina a sintetizat elemente definitorii ale întreprinderii, astfel:
 exercitarea sistematică a unei activităţi organizate;
 caracterul continuu al activităţii ce se realizează cu titlu de profesie, iar nu
izolat;
 riscul asumat de către persoana/persoanele care realizează autoritatea,
adică de către titularul întreprinderii – profesionistul;
 obiectul activităţii realizate de către profesionist constă în producerea,
administrarea, ori înstrăinarea de bunuri, prestarea de servicii şi
executarea de lucrări. Trebuie remarcat faptul că, deşi leguitorul nu
include activitatea de executare de lucrări nici în definiţia întreprinderii
cuprinsă în art. 3 al noului Cod Civil şi nici în art. 8, alin. (2) din Legea
nr. 71/2011, când procedează la înlocuirea expresiilor acte de comerţ,
respectiv fapte de comerţ, cu expresia activităţi de producţie, comerţ sau
prestări servicii, doctrina a semnalat această omisiune a leguitorului,
arătând că trebuie adăugată şi executarea de lucrări.
 scopul activităţii, care poate fi lucrativ, adică obţinerea de profit, sau
nelucrativ, respectiv non-profit.
În esenţă, potrivit noilor dispoziţii ale Codului civil, profesionistul este,
deci cel care exploatează o întreprindere adică titularul acesteia, indiferent de
denumirea pe care o avea anterior adoptării acestuia, cum ar fi: comerciant,
întreprinzător, persoană fizică autorizată, întreprindere individuală, întreprindere
familială etc.
În acest sens, leguitorul, în art. 8, alin. (1) din Legea de punere în aplicare
a noului Cod Civil, Legea nr. 71/2011, completează definiţia legală a noţiunii de
profesionist astfel: „noţiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil
include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic precum şi
orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice sau
profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în
vigoare a Codului civil”.
În cele ce urmează vom prezenta categoriile de profesionişti aşa cum
rezultă din legea-cadru a protecţiei consumatorului, urmând ca ulterior să

27
completăm acest tablou al profesioniştilor cu precizările necesare specifice
legislaţiei speciale privind protecţia consumatorului.
În dispoziţiile legii-cadru în materia dreptului protecţiei consmatorului,
Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, încă din art. 1, care
stabileşte obiectul acestuia, leguitorul utilizează sintagma operator economic şi
stabileşte şi care sunt subiectele ce participă la raportul juridic de dreptul
protecţiei consumatorului, şi anume operatorul economic, pe de o parte, şi
consumatorul, pe de altă parte.
În mod salutar, Codul Consumului cuprinde în Anexa ce face parte
integrantă din acest act normativ o serie de definiţii ale termenilor utilizaţi în
legislaţia privind protecţia consumatorului, printre care regăsim şi definiţia
sintagmei operator economic, ce reprezintă genul proxim. Astfel, în sensul
legislaţiei privind protecţia consumatorului, operatorul economic este persoana
fizică sau juridică autorizată, care în cadrul activităţii sale profesionale
fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părţi
din acestea sau prestează servicii.
Analizând această definiţie legală se poate constata cu uşurinţă că
operatorul economic este un profesionist, acesta desfăşurând o activitate
profesională, adică exploatează o întreprindere.
De asemenea, se poate concluziona în sensul că, elementul esenţial din
definiţia operatorului economic, ca profesionist în cadrul dreptului
protecţiei consumatorilor, îl constituie faptul că acesta acţionează în cadrul
activităţii sale profesionale, în antiteză cu consumatorul, care întotdeauna
acţionează în scopuri aflate în afara activităţii sale profesionale
( comerciale, industriale sau de producţie, artizanale sau liberale).
Deşi nu consacră expressis verbis noţiunea de profesionist, definiţia
operatorului economic, cuprinsă în legea cadru este cuprinzătoare,
circumstanţiind, cu titlu exemplificativ, activităţile profesionale pe care le
poate exercita un profesionist. Cu toate acestea, apreciem că, de lege
ferenda, noţiunea de profesionist trebuie preluată în legea cadru, cu atât
mai mult cu cât, această noţiune a fost consacrată legal în acte normative
speciale. Exempli gratia,în Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive
din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, precum şi în
recenta OUG nr.34/2014 privind drepturile consumatorilor la încheierea
contractelor, legiuitorul abandonează termenii generici de operator
economic sau comerciant în favoarea celui de profesionist.

28
 Astfel, profesionistul este definit, potrivit acestei reglementări, ca  orice
persoană fizică sau juridică, publică sau privată, care acţionează în
cadrul activitaţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale în legatură cu contractele care intră sub
incidenţa prezentei ordonanţe de urgenţa, precum şi orice persoana
care acţioneaza în acelaşi scop, în numele sau pe seama acesteia.
Trebuie semnalat că, în această formă este consacrată cea mai largă
accepţiune a noţiunii de profesionist, rezolvându-se astfel şi problema
includerii în această noţiune a persoanelor juridice de drept public, cât şi a
reprezentării profesionistului.
Trebuie remarcat, însă, că o caracteristică a legislaţiei protecţiei
consumatorilor, sub influenţa dreptului Uniunii Europene, o constituie
redefinirea părţilor raportului juridic de consum în cadrul fiecărei reglementări
speciale. In acest context, în analiza noţiunii de profesionist în dreptul
consumului, în doctrină s-a reţinut că, două linii directoare caracterizează
noţiunea, conferindu-i unitate : lipsa importanţei calităţii de persoană fizică sau
juridică şi caracterul organizat, de profesie, al activităţii exercitate.
Elementele esenţiale care caracterizează noţiunea de profesionist:

1. Profesionistul poate fi : fie o persoana fizica, fie o persoana juridica de

drept public sau de drept privat ( spre deosebire de consumator care
întotdeauna trebuie să fie o persoana fizică ).

2. Caracterul de profesie (sistematic organizat, continuu, asumarea

riscului) al activităţii exercitate: adică profesionistul acţionează
întotdeauna în cadrul activităţii sale profesionale.

Categorii de profesionişti în materia protecţiei consumatorilor

În dispoziţiile anexei Codului Consumului se regăsesc, de asemenea, şi
definiţiile noţiunilor de producător, comerciant, vânzător, distribuitor şi
prestator. După cum vom arăta în continuare, în concepţia Codului Consumului
toate aceste noţiuni sunt incluse în conceptul de operator economic, deci
raportul dintre acestea este unul de la gen (reprezentat de noţiunea de operator
economic) la specie (reprezentată de noţiunile de producător, comerciant,
vânzător, distribuitor, prestator etc.).

29
 Având în vedere dispoziţiile legale din Codul Consumului, producătorul
este acel operator economic care fabrică un produs finit sau o componentă a
unui produs, materie primă, sau care recondiţionează produsul, sau care îşi
aplică denumirea, marca sau un alt semn distinctiv pe produs; este considerat, de
asemenea, producător şi operatorul economic sau distribuitorul, care prin
activitatea sa schimbă caracteristicile produsului, sau reprezentantul înregistrat
în România al unui operator economic care nu are sediul în România sau, în
cazul inexistenţei acestuia, importatorul produsului; operatorul economic care
importă produse în vederea realizării ulterioare a unei operaţiuni de vânzare,
închiriere, leasing sau orice altă formă de distribuţie specifică derulării afacerilor
sale; distribuitorul produsului importat, în cazul în care nu se cunoaşte
importatorul, chiar dacă producătorul este menţionat; distribuitorul produsului în
cazul în care importatorul nu poate fi identificat, dacă nu informează persoana
prejudiciată, în termen de 30 de zile de la cererea acesteia, asupra identităţii
importatorului.
Observăm că textul legal în cauză nu cuprinde o definiţie sintetică,
propriu-zisă a noţiunii de producător, ci enumeră o serie de ipoteze în care un
operator economic poate fi considerat producător. Astfel, este considerat
producător, nu doar fabricantul unui produs/componentă a unui produs/materie
primă, ci şi operatorul economic care îşi aplică denumirea, marca sau un alt
semn distinctiv pe produs, recondiţionează produsul, sau modifică
caracteristicile acestuia. Mai mult decât atât, sfera noţiunii de producător este
extinsă şi la reprezentantul înregistrat în România al unui operator economic ce
nu are sediul în ţara noastră, la importator şi distribuitorul produsului importat,
în condiţiile legii. Această extindere a sferei persoanelor ce se includ în sfera de
producător este pe deplin explicabilă din perspectiva posibilităţii de stabilire a
răspunderii producătorului pentru produsele defectuoase.
O altă categorie de profesionişti în legislaţia protecţiei consumatorilor o
reprezintă distribuitorii. Potrivit definiţiei din Anexa Codului consumului,
„distribuitorul este operatorul economic din lanţul de distribuţie, a cărui
activitate profesională nu afectează caracteristicile produsului”. Coroborând
această definiţie cu cea a noţiunii de producător, mai exact ultimele două
ipoteze (lit. h şi i), putem concluziona în sensul că, de regulă, nu există identitate
între cele două noţiuni, ci doar excepţional, în anumite condiţii, distribuitorul
poate fi considerat producător. In doctrină s-a apreciat ca notabil faptul că
distribuitorului, care, în mod normal, nu are raporturi contractuale directe cu
consumatorul, îi sunt aplicabile prevederile speciale din materia contractelor
încheiate cu consumatorii, în încercarea de a oferi o protecţie sporită

30
consumatorului, în toate situaţiile în care acesta ar putea fi prejudiciat în relaţiile
sale cu orice fel de operatori economici.
O altă categorie de profesionişti ce operează în materia protecţiei
consumatorului o constituie comercianţii. În legătură cu această noţiune trebuie
remarcat faptul că, în această materie, noţiunea de comerciant are un sens
propriu, restrâns, comparativ cu sensul curent utilizat în dreptul civil. Această
concluzie rezultă din interpretarea dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 71/2011 de
punere în aplicare a Codului Civil. Potrivit acestui text, în cuprinsul actelor
normative aplicabile la data intrării în vigoare a Codului Civil, referinţe la
comercianţi se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după caz, la
persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerţului […]; iar conform
cu alin. (2), dispoziţiile alin.(1) nu se aplică termenului „comerciant” prevăzut în
[…] Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare.
Deci, în materia dreptului protecţiei consumatorului, noţiunea de
comerciant are un înţeles specific, restrâns şi anume persoana fizică sau
juridică autorizată să desfăşoare activitatea de comercializare a produselor şi a
serviciilor pe piaţă.
Anexa Codului consumului cuprinde şi defniţia noţiunii de vânzător ce
poate fi considerat, de asemenea, o categorie a profesioniştilor în materia
protecţiei consumatorilor. Potrivit acestei definiţii, vânzătorul este
„distribuitorul care oferă produsul consumatorilor”.
Şi în acest caz, sensul noţiunii de vânzător este diferit de sensul obişnuit
din cadrul dreptului civil, practic, conform acestei definiţii, noţiunea de
„vânzător” este echivalentă cu cea de „ofertant” din dreptul civil, respectiv
persoana care adresează unei alte persoane determinate sau publicului în general
o ofertă pentru încheierea unui anumit contract.
Considerăm că această definiţie este deficitară, din conţinutul ei lipsind
elementul esenţial ce caracterizează noţiunea de „vânzător” şi anume
transmiterea unui drept de referinţă – dreptul de proprietate (sau un alt drept
real ori de creanţă).
Totodată, trebuie remarcat faptul că vânzătorul este inclus în categoria
distribuitorilor, considerat de lege ca fiind acel distribuitor care are contact
direct cu consumatorul, adică vinde produsul consumatorului.
O ultimă categorie de profesionişti în legislaţia protecţiei consumatorului
este constituită din prestatorii de servicii. Codul consumului defineşte această
categorie de profesionişti ca fiind acei operatori economici care furnizează
31
servicii, deci orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, acţionând în
cadrul activităţii sale profesionale furnizează servicii, incluzându-se deci, aici şi
profesiile liberale.
În concluzie, în pofida faptului că noţiunea de profesionist nu-şi găseşte
încă o consacrare expressis verbis în legea cadru- Codul consumului, intenţia
legiuitorului este aceea de a cuprinde în sfera noţiunii de profesionist toate
persoanele fizice sau juridice care participă la realizarea şi punerea la dispoziţia
consumatorilor a bunurilor şi serviciilor din întregul lanţ economic de producţie
şi distribuţie, iar nu doar operatorul economic ce intră în relaţie nemijlocită cu
consumatorii. Această accepţiune largă a noţiunii de profesionist confirmă faptul
că dreptul consumului ignoră, inter alia, distincţia tradiţională între comercianţi
şi alte categorii de profesionişti noncomercianţi, putând fi incluse, de principiu,
în sfera sa de aplicare profesiile liberale. Evident că legiuitorul a avut în vedere,
în principal, consecinţele juridice în planul răspunderii profesionistului,
indiferent de calitatea sub care poate fi identificat, în dorinţa de a oferi
consumatorilor o protecţie sporită în toate situaţiile în care acesta ar putea fi
prejudiciat.
CONCLUZII
 Legiuitorul utilizează termeni diferiţi pentru a desemna partea
puternică a raporturilor juridice de dreptul consumului
 Se pare că genul proxim îl constituie operatorul economic, însă relativ
recent, legiuitorul foloseşte noţiunea de profesionist în câteva legi
speciale, noţiune care are un sens mai larg, extins
 Noţiunea de comerciant are în domeniul dr. consumului un sens diferit de
cel utilizat în dreptul comercial, sens mai restrâns
 Dreptul consumului se aplică tuturor profesioniştilor, atât profesioniştilor
comercianţi , dar şi profesioniştilor non- comercianţi, cum ar fi profesiile
liberale
 Trebuie verificat de fiecare dată, în cadrul fiecărui act normativ ce termen
este utilizat pentru a desemna profesionistul şi care este sensul acestuia.

JURISPRUDENŢA CJUE
1. C- 59/2012 ECLI: EU: C: 2013: 636
2. C – 537/ 2013 ECLI: EU: C: 2015:14
32
33