CONTRACTE TRANSLATIVE DE PROPRIETATE

Contractul de vânzare-cumpărare

Definiţie
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi,
vânzătorul, strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părţi,
cumpărătorul, care se obligă în schimb a plăti vânzătorului preţul bunului
vândut (art. 1294 C. civ.).
Caractere juridice
Contractul de vânzare-cumpărare este un contract bilateral
(sinalagmatic), consensual, cu titlu oneros, comutativ şi translativ de
proprietate.
Vânzarea-cumpărarea este un contract bilateral deoarece prin
încheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce între părţile contractante.
Vânzătorul se obligă să predea lucrul vândut şi să-l garanteze pe
cumpărător, iar cumpărătorul se obligă să plătească preţul.
Încheindu-se prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără
îndeplinirea unor formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului
în momentul încheierii contractului, vânzarea-cumpărarea este un contract
consensual. În cazurile special prevăzute de lege vânzarea devine un
contract solemn. De exemplu, terenurile pot fi vândute numai dacă actul a
fost încheiat în formă autentică. De asemenea, pentru a fi opozabilă terţilor,
vânzarea terenurilor trebuie transcrisă în registrul de carte funciară.
Vânzarea-cumpărarea este un contract oneros, fiecare parte
urmărind echivalentul prestaţiei sale. Dacă vânzarea ar fi gratuită, atunci
ar fi vorba de o donaţie.
Contractul de vânzare-cumpărare este şi comutativ, deoarece
existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la
încheierea contractului.
Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din
momentul încheierii lui. Aceasta înseamnă că prin efectul realizării
acordului de voinţă şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata
preţului, se produce nu numai încheierea contractului ci şi strămutarea
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător. Pentru a opera
strămutarea este necesară îndeplinirea anumitor condiţii: vânzătorul
trebuie să fie proprietarul bunului vândut; lucrurile să fie determinate
individual; lucrul vândut să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să nu
fie vorba de un termen care să amâne transferul proprietăţii.
Condiţiile de validare
Contractul de vânzare-cumpărare este supus condiţiilor de
validitate general-aplicabile în materia contractelor: consimţământul
părţilor, capacitatea acestora, un obiect determinat, o cauză licită.
Legea prevede unele incapacităţi speciale: tutorele nu poate
cumpăra bunurile minorului; mandatarul nu poate cumpăra bunurile pentru
care a primit mandat de la vânzător să le înstrăineze; administratorul nu
poate cumpăra bunurile încredinţate gestionării lor; magistraţii nu pot
cumpăra bunurile litigioase etc. Obiectul contractului de vânzare-
cumpărare îl constituie, pe de o parte, lucrul vândut, pentru vânzător, şi, pe
de altă parte, preţul plătit, pentru cumpărător.
Lucrul vândut trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie
în circuitul civil (comercial); să existe în prezent sau în viitorul apropiat; să
fie determinat (precizat) sau determinabil, altfel contractul este lovit de
nulitate absolută; să fie posibil şi licit.
La rândul său preţul vânzării trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: să fie stabilit în bani; să fie determinat (cuantumul să fie precizat
de către părţi în momentul încheierii contractului) sau determinabil (la
preţul zilei); să fie sincer şi serios, adică să nu fie fictiv sau derizoriu.
Arvuna
Vânzarea se poate face şi cu darea de arvună, dacă bunul nu se
predă la încheierea contractului. Arvuna este o convenţie accesorie vânzării
având ca obiect o sumă de bani pe care una din părţi (cumpărătorul) o dă
celeilalte părţi (vânzătorului), cu ocazia încheierii unui precontract de
vânzare-cumpărare, ca o garanţie că se va perfecta contractul propriu-zis.
Arvuna se stabileşte între părţi, de comun acord. Dacă vânzarea nu
se execută din culpa cumpărătorului, acesta va pierde arvuna, iar dacă va fi
din vina vânzătorului, acesta va restitui arvuna îndoit sau după cum au
convenit. Este necesar ca arvuna să fie stipulată ca atare, în mod expres,
căci, în caz contrar suma respectivă este considerată ca având caracterul
unei execuţii parţiale, cu semnificaţia de acont sau avans de preţ.
Partea care nu este în culpă are libertatea să pretindă fie executarea silită
a contractului, fie să se prevaleze de clauza de arvună şi, după caz, să
păstreze suma primită sau să pretindă înapoierea ei în valoare dublă.
Părţile sunt libere să dea arvunei caracterul unei clauze de
dezicere, adică o convenţie de desfacere a contractului prin voinţa uneia
dintre ele. În acest caz, partea care şi-a îndeplinit obligaţiile nu mai are
dreptul de a opta pentru executarea silită a contractului, având doar dreptul
de a păstra arvuna sau de a restitui dublul acesteia, după caz. Clauza
2
trebuie să fie o manifestare de voinţă clară şi categorică, pentru a
presupune o derogare de la principiul nerevocabilităţii unilaterale a
contractelor bilaterale.
Dreptul de preemţiune
În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan
intenţionează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar l1a cumpărare
coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendaşului şi statului.
Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorul are mai multe obligaţii: să predea cumpărătorului
lucrul vândut; să conserve şi să asigure securitatea lucrului vândut până la
predarea lui cumpărătorului; să-l garanteze pe cumpărător.
a) Predarea lucrului vândut. Această obligaţie presupune punerea
de către vânzător, la dispoziţia cumpărătorului, a lucrului vândut. Predarea
lucrului trebuie făcută în starea în care se găsea în momentul vânzării,
deoarece în acel moment cumpărătorul a dobândit proprietatea lui. De
regulă, lucrurile se predau în momentul încheierii contractului, dar părţile
pot conveni ca predarea să aibă loc şi la o dată ulterioară.
Până la predarea lucrului, vânzătorul trebuie să-l conserve. Dacă
lucrul piere înainte de data predării, datorită unui caz de forţă majoră,
vânzătorul este exonerat de obligaţia predării.
Locul predării. Predarea lucrului se face la locul unde se afla în
momentul contractării, dacă lucrul este individual-determinat. În rest,
predarea se face la domiciliul debitorului. Desigur, părţile pot stabili prin
voinţa lor locul predării.
Cheltuielile de predare (cântărire, numărare etc.) sunt în sarcina
vânzătorului, iar cele de ridicare (încărcare, transport etc.) sunt în sarcina
cumpărătorului.
b) Obligaţia de garanţie decurge din obligaţia vânzătorului de a
face tot ce îi stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea
liniştită (garanţie contra evicţiunii) şi utilă a lucrului vândut (garanţie
contra viciilor ascunse).
Evicţiunea (deposedarea). Este pierderea totală sau parţială a
posesiunii sau a proprietăţii lucrului de către cumpărător, prin exercitarea
dreptului pe care o terţă persoană îl pretinde asupra lucrului, drept care
este de natură să înlăture pe acela al cumpărătorului. În virtutea garanţiei
de evicţiune, vânzătorul este obligat să-l apere pe cumpărător de tulburările
de drept din partea unei terţe persoane şi să se înfăţişeze în faţa instanţei în
calitate de garant, în cazul în care cumpărătorului i s-a intentat o acţiune
judecătorească. Dacă, neputând să-l apere, evicţiunea s-a realizat,
vânzătorul este obligat să-l despăgubească pe cumpărător.

3
 Evicţiunea poate fi totală sau parţială, după cum pierderea
posesiunii sau a proprietăţii unui lucru de către cumpărător este ea însăşi
totală sau parţială. Când evicţiunea este totală, vânzătorul este obligat să
restituie cumpărătorului preţul plătit.
În situaţia în care evicţiunea este parţială, cumpărătorul are
posibilitatea de a opta între a cere desfacerea (rezoluţiunea) contractului şi
plata unei despăgubiri pentru valoarea pierdută.
Garanţie contra viciilor ascunse ale lucrului Vânzătorul răspunde
dacă lucrul vândut este impropriu întrebuinţării sau viciile îi micşorează
valoarea de întrebuinţare, încât cumpărătorul, dacă ar fi ştiut nu l-ar fi
cumpărat ori plătea un preţ redus. Condiţiile cerute pentru ca vânzătorul să
răspundă în această situaţie sunt următoarele: viciul să fie ascuns, adică să
nu poată fi descoperit la prima vedere sau printr-o verificare atentă a sa;
viciul să fie grav, adică să facă lucrul vândut impropriu folosirii conform
destinaţiei sale sau să-i diminueze valoarea de întrebuinţare; existenţa
viciului să fi fost anterioară vânzării şi să fi fost necunoscută
cumpărătorului în momentul încheierii contractului.
Termen de garanţie. Părţile, prin convenţia lor, pot stipula anumite
termene de garanţie. Întinderea lor variază în funcţie de natura lucrului. În
perioada de garanţie, vânzătorul se obligă să execute gratuit reparaţiile sau
chiar să înlocuiască lucrul, dacă nu poate fi pus în stare de funcţionare prin
reparare.
Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are două obligaţii: să plătească preţul şi să ia în
primire lucrul cumpărat.
a) Plata preţului se face la locul şi la termenul stabilit prin contract.
În lipsa unei clauze în acest sens, plata se face la locul şi data predării
lucrului. Vânzătorul neplătit poate să ceară desfiinţarea vânzării printr-o
acţiune în rezoluţiune.
b) Luarea în primire a lucrului se face de către cumpărător în
termenul şi în condiţiile stabilite prin contract. Dacă cumpărătorul nu ia
lucrul în primire, vânzătorul îl poate soma sau poate cere, la alegerea sa,
rezoluţiunea contractului.

4
 Contractul de vânzare-cumpărare comercială

Caracterizare generală
Operaţiunile de vânzare-cumpărare sunt cele mai frecvente în
activitatea comercială. Contractul este folosit atât pentru producerea
mărfurilor, cât şi pentru realizarea circulaţiei mărfurilor de la producător
la consumator.
Sub aspectul structurii sale vânzarea-cumpărarea comercială este
asemănătoare cu cea civilă. Trăsăturile specifice în varianta comercială
sunt următoarele: intenţia de revânzare, limitarea obiectului vânzării la
bunuri mobile corporale şi incorporale; atât cumpărarea cât şi revânzarea
generează obligaţii comerciale.
Intenţia de revânzare
Caracteristică pentru vânzarea-cumpărarea comercială este
intenţia de revânzare: cumpărarea este făcută cu scop de revânzare, iar
vânzarea este precedată de o cumpărare realizată în acelaşi scop.
Intenţia de revânzare trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să
existe la data cumpărării; să fie exprimată de cumpărător; să se refere, în
principiu, la bunul cumpărat.
Limitarea obiectului vânzării
În concepţia Codului comercial, cumpărarea şi vânzarea
comercială pot avea ca obiect numai bunuri mobile nu şi bunuri imobile,
care intră sub incidenţa legii civile. Acelaşi caracter civil îl au şi actele de
închiriere a bunurilor imobile, ca şi concesionarea lor. Această soluţie se
bazează pe ideea protecţiei actelor juridice privind bunurile de mare
valoare. Soluţia este depăşită. În prezent sunt bunuri mobile de o valoare
mai mare decât unele bunurile imobile.
Fac excepţie de la regula menţionată mai sus, operaţiunile cu
imobile înglobate într-un fond de comerţ. Fondul de comerţ este constituit
din bunuri mobile şi imobile dar, sub aspectul naturii lor juridice, sunt
considerate ca fiind bunuri mobile, incorporale.
Condiţiile de validare a contractului sub aspectul specificităţii
Consimţământul părţilor îmbracă, uneori, aspecte deosebite. Astfel,
sunt situaţii în care o afacere nu se poate încheia imediat. Părţile se obligă
amândouă sau numai una din ele să perfecteze în viitor un contract de
vânzare-cumpărare definitiv.
5
 Promisiunea unilaterală de a vinde sau de a cumpăra este un
antecontract care se încheie în vederea perfectării în viitor a contractului de
vânzare-cumpărare propriu-zis. Promisiunea are valoarea unui contract.
Promitentul, dacă nu-şi respectă obligaţia asumată, va putea fi obligat la
plata de daune-interese. În schimb, beneficiarul promisiunii are facultatea
de a cumpăra sau vinde, după caz, bunul care constituie obiectul
promisiunii, fără ca aceasta să implice din partea lui o răspundere. Este
însă posibil ca, în schimbul dreptului de opţiune ce i se conferă, beneficiarul
promisiunii să se oblige la plata unei sume de bani.
Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare este o convenţie care
se distinge de promisiunea unilaterală prin aceea că părţile se obligă
reciproc să încheie împreună, în viitor, un contract de vânzare-cumpărare
în anumite condiţii. În acest caz oricare din părţi poate cere obligarea
partenerului la încheierea contractului. De această dată antecontractul de
vânzare-cumpărare generează două obligaţii distincte de afaceri şi anume:
una în sarcina promitentului vânzător iar alta în sarcina promitentului
cumpărător.
Antecontractul de vânzare-cumpărare deşi, în esenţa sa, este un
contract bilateral, nu trebuie totuşi identificat cu contractul de vânzare-
cumpărare propriu-zis. Prin efectul său nici vânzătorul nu a vândut şi nici
cumpărătorul nu a cumpărat. Ambele părţi s-au obligat numai să perfecteze
o vânzare-cumpărare în viitor în condiţiile de preţ convenite şi cu privire la
bunul asupra căruia au căzut de acord. Dacă promitentul vânzător nu-şi
respectă obligaţia şi vinde lucrul unei alte persoane, beneficiarul
promisiunii de cumpărare nu poate cere predarea lucrului. Vânzarea
încheiată cu altă persoană rămâne valabilă. El poate cere numai daune-
interese.
Capacitatea părţilor. În ceea ce priveşte capacitatea părţilor,
regula este următoarea: pot cumpăra şi vinde toţi acei cărora nu le este
oprit prin lege acest drept.
În dreptul comercial există incapacităţi speciale, specifice. De
exemplu, interdicţia încheierii de către asociaţii societăţii cu răspundere
nelimitată a unor operaţiuni pe cont propriu sau pe contul altuia, care ar
atinge interesele societăţii comerciale de care aparţin. La fel, interdicţia
prepusului de a încheia operaţiuni comerciale pe contul său, identice cu
acelea cu care este însărcinat din partea patronului. Unele vânzări
presupun obligaţia obţinerii unei autorizaţii prealabile, protecţia
consumatorilor etc.
6
 Obiectul contractului. Bunurile care alcătuiesc obiectul contractului
sunt diferite. O derogare de la dreptul comun (care în această materie este
dreptul civil) este manifestarea principiului transmiterii de drept a
proprietăţii, ca urmare a acordului de voinţă între vânzător şi cumpărător.
În dreptul civil, odată cu transmiterea dreptului de proprietate asupra
lucrului se transmit, de la vânzător la cumpărător, şi riscurile. Prin urmare,
în caz de pieire a lucrului vândut, chiar înainte de predare, riscul va fi
suportat de cumpărător.
În dreptul comercial modern se consideră că, uneori, transferul
proprietăţii, ca o consecinţă a acordului de voinţe, nu este de esenţa
vânzării-cumpărării. Vânzările în care cumpărătorul devine imediat, după
încheierea contractului, proprietarul de drept al obiectului vândut, se
restrâng tot mai mult. Astfel, părţile contractante pot prevedea expres ca
vânzarea să se facă prin amânarea transferului dreptului de proprietate
până la împlinirea unui termen sau după realizarea unei condiţii. Este cazul
convenţiilor de vânzare, sub condiţie, a unor lucruri de uz casnic, cum ar fi
mobila, frigiderul etc. Derogarea menţionată se încadrează în principiile
pragmatice ale comerţului.
Lucrul care face obiectul vânzării-cumpărării trebuie să fie
proprietatea vânzătorului. Aceasta este regula, însă, există şi situaţii când,
în momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare comercială,
lucrul nu se află în proprietatea vânzătorului, el urmând să fie achiziţionat
ulterior. În cazul în care vânzătorul este de rea-credinţă contractul este
lovit de nulitate absolută, pentru celelalte situaţii se admite valabilitatea
contractului de vânzare-cumpărare.
Obligaţiile vânzătorului
Obligaţiile principale ale vânzătorului sunt: predarea mărfurilor
vândute în condiţiile de livrare prevăzute în contract (referitoare la termen,
loc, cantitate, calitate), garantarea cumpărătorului pentru lucrul vândut şi
informarea cumpărătorului asupra produsului.
a) Obligaţia de predare a mărfii vândute. Predarea mărfii poate fi
reală sau simbolică.
Predarea reală se realizează când bunurile sunt puse efectiv la
dispoziţia cumpărătorului sau predate cărăuşului, pentru a le transporta la
destinaţie.
Predarea simbolică se realizează prin înmânarea cheilor unui
depozit unde se află marfa sau înmânarea recipisei de depozit către
cumpărător.

7
 Bunurile se predau cumpărătorului însoţite de factură, în care sunt
precizate elemente precum: cantitatea, calitatea, preţul.
Termenul de predare este cel convenit de către părţile contractante,
iar dacă el nu s-a stabilit, predarea se va face potrivit principiilor generale.
Există situaţii când termenul de predare a lucrului vândut poate fi
considerat esenţial de către cumpărător sau de ambele părţi. Acest caracter
este impus de natura bunului sau prin voinţa părţilor. Caracterul esenţial al
termenului trebuie să rezulte expres din contract. El poate rezulta şi din
împrejurări care sunt cunoscute de ambele părţi. De exemplu, lucrul vândut
îl constituie o cantitate de legume (marfă perisabilă).
Locul predării. În principiu, predarea lucrului se execută la locul
stabilit prin contract de către părţile contractante. Dacă contractul nu
cuprinde nici o prevedere în acest sens, predarea trebuie să se facă la locul
care a rezultat din natura operaţiei. În situaţia în care condiţiile de mai sus
nu sunt îndeplinite, predarea se va face la locul în care vânzătorul îşi are
sediul comercial sau cel puţin domiciliul ori reşedinţa, la momentul
încheierii contractului.
b) Obligaţia de garanţie. Predarea lucrului vândut de către
vânzător implică şi garanţia pentru liniştita stăpânire a lucrului (evicţiune)
şi pentru viciile lucrului.
În contractul de vânzare-cumpărare comercială, vânzătorul
răspunde, uneori, nu numai pentru viciile ascunse, ca în materie civilă, ci şi
pentru viciile aparente (spre exemplu, situaţia în care bunurile perisabile se
transmit de pe o piaţă pe alta şi cumpărătorul preia direct marfa de la
cărăuş). Cumpărătorul poate să constate viciile bunurilor la primirea lor
efectivă. El are obligaţia să aducă la cunoştinţa vânzătorului viciile
aparente, constatate în termen de două zile de la primirea mărfii. Legea
permite prelungirea acestui termen când el nu este suficient pentru
cunoaşterea viciilor aparente.
c) Obligaţia de informare a cumpărătorului. În ţările cu o economie
de piaţă dezvoltată se conturează şi obligaţia vânzătorului profesionist de a
informa pe cumpărător asupra tuturor condiţiilor de contractare, a modului
de folosire a bunului şi asupra eventualelor pericole în manipularea
bunului. De regulă, informarea cumpărătorului se realizează prin
etichetarea şi marcarea produsului şi prin transmiterea prospectului sau a
instrucţiunilor de folosire, în limba română. Nesocotirea obligaţiei de
informare sau de sfătuire poate duce la angajarea răspunderii pentru
repararea prejudiciului cauzat.

8
 Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are, ca şi la contractul civil, două obligaţii: plata
preţului şi luarea în primire a mărfii.
a) Plata preţului. Cuprinde şi obligaţia de a lua măsurile necesare
referitoare la formalităţile prevăzute în contract spre a permite plata
preţului (virament, cec etc.).
Preţul este cel stabilit prin contract, determinat direct sau implicit.
Locul plăţii. Plata preţului se face la locul determinat de părţi în
contract. În absenţa unei înţelegeri a părţilor, preţul trebuie plătit la locul
unde se predă lucrul vândut (prin urmare o excepţie de la regula generală
potrivit căreia plata se face la domiciliul debitorului).
Data plăţii preţului se stabileşte de părţi, prin contract. În lipsa unei
stipulaţii contractuale în acest sens, preţul trebuie plătit în momentul
predării lucrului de către vânzător, ca o derogare de la regula generală
potrivit căreia, în lipsa unui termen, plata se poate cere imediat.
Potrivit art. 43 C. com. cumpărătorul este obligat să plătească
dobânzi în toate cazurile de întârziere la plata preţului fără motive legale.
Această soluţie este diferită de cea din materia civilă, care impune plata
dobânzilor numai în cazurile expres prevăzute de Codul civil. Dobânda este
datorată, în materie comercială, de la data scadenţei şi până la plata sumei
care constituie preţul vânzării.
b) Cealaltă obligaţie a cumpărătorului este de a lua în primire
marfa. Această obligaţie constă în îndeplinirea oricărui act care poate fi
cerut în mod rezonabil de cumpărător, care să permită vânzătorului să
efectueze livrarea.
Luarea în primire a lucrului vândut se face la data şi locul
convenite de părţi în contract. Dacă părţile nu au stabilit un termen,
predarea mărfii se face, potrivit principiilor generale, imediat după
realizarea acordului de voinţă sau la cererea vânzătorului.
Consecinţele nerespectării obligaţiilor contractuale
Obligaţiile părţilor trebuie executate în strictă conformitate cu
clauzele contractului. Potrivit reglementărilor din Codul civil, neexecutarea
obligaţiilor contractuale de către una din părti, dă dreptul celeilalte părţi
de a cere, pe cale judecătorească, rezoluţiunea contractului. În contract
părţile pot conveni printr-o clauză accesorie şi implicită la rezoluţiunea de
drept a contractului, pentru neexecutarea obligaţiei asumate de către una
din părţi (pact comisoriu).

9
 Regulile Codului comercial diferă în acest domeniu. Cerinţele
activităţii comerciale presupun existenţa unor reguli speciale privind
rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare comercială.
Potrivit art. 67 C. com., când mai înainte de expirarea termenului
fixat pentru executarea contractului, una din părţi a oferit celeilalte părţi
prestaţia sa şi aceasta nu şi-o îndeplineşte pe a sa, atunci contractul se
consideră desfiinţat în favoarea părţii care îşi executase obligaţia. Prin
urmare, rezoluţiunea contractului se produce de drept, în materie
comercială, fără a fi necesară sesizarea instanţei.
Pentru ca rezoluţiunea de drept să opereze este necesară
îndeplinirea mai multor condiţii: una din părţi să facă oferta de executare
înainte de împlinirea termenului convenit pentru executarea contractului;
cele două obligaţii (de predare a lucrului şi plata preţului) să aibă acelaşi
termen de executare; partea căreia i s-a adresat oferta să nu-şi
îndeplinească obligaţia la termenul prevăzut în contract. Partea în culpă
datorează despăgubiri pentru prejudiciu cauzat, pentru declanşarea
rezoluţiunii de drept a contractului.
Negocierea clauzelor contractuale
Negocierea este practic absentă când afacerile se încheie cu mare
rapiditate. În celelalte situaţii ea este, în general, prezentă ca o etapă
obligatorie, complicată şi cu desfăşurare în timp.
Necesitatea negocierii. Negocierea apare mai des în următoarele
situaţii: s-a convenit un acord de principiu de a negocia contractul;
contractul existent este susceptibil de renegociere, în privinţa unor clauze,
potrivit voinţei exprimate la încheierea lui; obligaţia renegocierii preţului
este prevăzută de lege (de exemplu, art. 27 din Hotărârea Guvernului nr.
1109/1992).
Obligaţia de a negocia sau renegocia nu se confundă cu obligaţia
de a încheia contractul.
Partenerii pot implica în negocieri o terţă persoană.
Obiectul negocierii îl constituie clauzele contractului ce se va
încheia, îndeosebi obligaţiile pe care şi le va asuma fiecare parte. Sunt
susceptibile de clarificări prin negocieri: descrierea şi aprecierea bunurilor
imobile ce urmează să fie vândute; cantitatea şi calitatea bunurilor mobile
ce urmează să fie vândute; garanţiile prezentate de vânzător privind
calitatea mărfurilor; acţiunile ce se vor întreprinde dacă bunurile livrate
sunt inacceptabile; când şi unde se vor livra mărfurile; preţul, cât şi în ce
condiţii va fi plătit; dacă vânzătorul va putea mări preţul, ca urmare a
creşterii preţurilor de producţie etc.

10
 Economiştii negociatori vor ţine seama de mai multe recomandări:
în contract fiecare obligaţie asumată trebuie să fie precis formulată; este
bine ca fiecare clauză să aibă acoperire în norme juridice; textul să fie
examinat de mai multe persoane, fără grabă, pentru a înlătura orice
inadvertenţă; orice echivoc poate fi speculat de partea adversă şi determina
un proces; subtilităţile de limbaj nu au ce căuta în contractele comerciale;
este necesar ca garanţiile să fie relativ uşor accesibile; numărul
documentelor să fie limitat la strictul necesar.
Obligaţii ale negociatorului. Negociatorul, urmărind propriul
interes, trebuie să fie, în acelaşi timp, atent la interesul partenerului. Este în
interesul partenerilor de afaceri să se informeze reciproc. Astfel, vânzătorul
este obligat să-l informeze pe partener în cazul vânzării produselor
periculoase (adezivi, pesticide etc.)
Nesocotirea obligaţiilor de informare sau de sfătuire poate duce la
răspunderea pentru repararea prejudiciului astfel cauzat.
O altă obligaţie a partenerului de negociere este loialitatea.
Aceasta cuprinde mai multe aspecte, cum ar fi: sinceritatea declaraţiilor de
intenţie privind afacerea; nefolosirea informaţiilor primite de la partener în
dauna lui etc.
Dacă se consideră că negocierea va fi îndelungată şi complexă,
partenerii vor elabora o convenţie în care vor menţiona regulile conduitei
lor în cursul negocierii. Convenţia poate fi denumită în mai multe feluri:
scrisoare de intenţie, protocol de tratative, acord de principiu etc.
Denumirile consacră asumarea obligaţiei de a negocia, dar nu şi obligaţia
de a încheia contractul.
Întreruperea tratativelor, fără motive serioase, cu rea-credinţă şi cu
provocare de daune asupra partenerului este sancţionată.
Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială
Diversitatea formelor
Comercianţii au ca scop cucerirea durabilă a pieţelor prin
atragerea permanentă a unei clientele tot mai numeroase. Obţinerea unor
profituri tot mai mari a impus o diversitate de tehnici juridice de cucerire a
pieţii. Cu titlu de exemplu, pot fi menţionate mai multe astfel de tehnici:
vânzările prin credit, cu daruri, prin corespondenţă, la domiciliu,
combinate, cu transporturi şi asigurări etc.
Forme specifice de vânzare-cumpărare comercială de o deosebită
importanţă sunt: vânzările prin burse şi vânzările prin licitaţie.

11
 Vânzările prin burse
Definiţie. Bursa constituie o instituţie specifică economiei de piaţă
ce are ca scop tranzacţionarea mărfurilor fungibile şi a valorilor mobiliare
prin întâlnirea cererii cu oferta în cadrul unei proceduri speciale şi sub
supravegherea unei autorităţi.
Rolul burselor. Bursele mijlocesc schimburile de valori fără ca
acestea să fie prezentate de vânzători şi examinate de cumpărători. Valorile
susceptibile de negociere la bursă trebuie să posede însuşirea de a fi
schimbate cu altele de acelaşi fel şi de aceeaşi cantitate.
Absenţa mărfurilor la locul tranzacţiei permite şi realizarea unor
operaţiuni pur speculative, prin înstrăinarea titlurilor de valoare
cumpărate. Profiturile sunt obţinute din încasările diferenţelor de preţ.
Activitatea bursieră este considerată un indicator al situaţiei
economice şi un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale. Dezvoltarea
telecomunicaţiilor uşurează legăturile dintre pieţele lumii. Comercianţii au
astfel posibilitatea să cunoască simultan situaţia cererii şi ofertei din
majoritatea ţărilor lumii.
Se poate concluziona că bursele îndeplinesc următoarele roluri:
constituie o piaţă principală pentru mărfuri sau valori prin concentrarea
cererii şi ofertei; facilitează încheierea rapidă a tranzacţiilor; asigură
acoperirea din timp a nevoilor de materii prime; influenţează nivelul
preţurilor ce se formează în afara burselor.
În baza Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de
valori, în noiembrie 1995 s-a redeschis bursa de valori în Bucureşti.
Clasificare. Bursele se pot clasifica după mai multe criterii. Dintre
acestea cele mai importante sunt următoarele: varietatea tranzacţiilor,
obiectul de activitate, forma de organizare, modul de admitere a
participanţilor.
a) în raport de varietatea tranzacţiilor, bursele se împart în: burse
generale, în care se negociază mărfuri şi hârtii de valoare; burse
specializate, în care se tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse
sau numai valori.
b) în funcţie de obiectul lor, bursele se clasifică în: burse de mărfuri
sau burse de comerţ, având ca obiect de negociere mărfuri, cereale, metale,
produse energetice; burse de valori, având ca obiect valori mobiliare; burse
de devize, având ca obiect de negociere valutele şi devizele.
Cele mai cunoscute sunt bursele de mărfuri, care se împart în
generale şi speciale, şi bursele de valori mobiliare.
12
 c) În funcţie de forma de organizare, se deosebesc bursele de stat,
înfiinţate şi administrate de stat, şi bursele private, înfiinţate şi administrate
de particulari.
d) După modul de admitere a participanţilor, bursele se clasifică în:
burse la care participarea nu este limitată sau se face pe baza unui bilet de
intrare şi burse la care sunt admişi numai cei care au calitatea de membri.
Bursele de valori sunt instituţii publice financiare, autonome, la
care se negociază valori mobiliare sub formă de efecte comerciale şi titluri
financiare, deschise şi permanente, prin mijlocitori oficiali, după o
procedură specială şi sub supravegherea statului. Ele funcţionează pe
principiile cererii şi ofertei, în funcţie de care se formează cursul real al
valorilor mobiliare, înscris în cota oficială a bursei.
Valorile mobiliare pot fi acţiunile, obligaţiunile, precum şi
instrumentele financiare derivate sau orice alte titluri de credit, încadrate
de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare în această categorie.
Bursele de mărfuri sunt instituţii autonome sau care funcţionează pe
lângă camerele de comerţ, specializate în operaţiuni de vânzare-cumpărare
privind unele mărfuri fungibile. Mărfurile nu sunt prezentate cu ocazia
negocierii, ci se află în depozitele vânzătorului sau în depozite publice.
Împrejurarea că mărfurile în cauză nu pot fi prezentate face ca negocierea
lor să aibă loc pe bază de indicatori (cantitate, calitate) şi de mostre.
Operaţiunile de acest gen sunt întotdeauna la termen şi nu la predare.
Organizarea burselor. Bursele sunt organizate sub forma
societăţilor pe acţiuni. Capitalul social este divizat în acţiuni şi acestea dau
dreptul de a participa la afaceri şi nu la dividende. Ele au un local propriu
în care se reunesc, cu regularitate, reprezentanţii comerţului, ai băncilor şi
alte persoane interesate.
Agenţii de bursă. Bursa nu încheie afaceri în nume propriu.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare se perfectează de către membrii bursei,
care au rolul de intermediari profesionişti. Sunt două categorii de agenţi de
bursă: brokerii şi dealerii sau jobbeni. Brokerii sunt intermediari care
primesc ordine de la persoanele din afara bursei. Ei sunt plătiţi din
comisioanele pe care le încasează în urma tranzacţiilor efectuate. Dealerii
încheie operaţiuni pe cont propriu însă legătura cu clientul o realizează
prin intermediul brokerului. Câştigul lor este format din diferenţa de preţ.
Operaţiunile bursiere. Un interes deosebit prezintă tehnicile
operaţiunilor de bursă.
La bursă preţurile se numesc „cotaţii” sau „cursuri” iar nivelul lor
se determină zilnic. Cotaţiile se afişează în holul bursei şi se publică în
presă. Prin intermediul mijloacelor de comunicare moderne, cotaţiile se
înregistrează şi se transmit simultan în toată lumea.
13
 Încheierea tranzacţiilor la bursă se realizează în cadrul şedinţelor
care au loc zilnic.
Mărfurile sau efectele de comerţ sunt înscrise oficial la bursă.
Operaţiunile sunt efectuate de un comitet special care stabileşte limita
valorică minimă a acestora. Sub supravegherea sindicului bursei, brokerul
(curtierul, în franceză) fixează cursul de deschidere şi de închidere. Tot el
calculează şi cursul sau preţul unitar al zilei.
Tranzacţiile se încheie prin strigare publică de ofertă şi cerere a
agenţilor oficiali care se află în jurul unui perimetru circular. Momentul
perfectării operaţiunii este marcat de broker prin expresiile „am cumpărat”
şi „am vândut”.
La bursă există două categorii de operaţiuni: operaţiuni pe bani
gata, când livrarea mărfii este imediată şi operaţiuni la termen. Tranzacţiile
la termen pot avea, fie un caracter efectiv, fie un caracter speculativ.
Vânzarea prin licitaţie
Noţiune. Vânzarea prin licitaţie constituie o piaţă specială unde
tranzacţiile comerciale se efectuează după o procedură aparte. Vânzătorul
urmăreşte prin licitaţie obţinerea unor preţuri cât mai avantajoase pentru
mărfurile oferite. Cumpărătorul, la rândul lui, urmăreşte achiziţionarea de
mărfuri şi servicii de calitate superioară la preţuri convenabile.
Trăsăturile licitaţiei. Licitaţia prezintă mai multe caracteristici
esenţiale: mărfurile sau mostrele se găsesc la locul unde este organizată
licitaţia; mărfurile ce se licitează sunt netipizate şi deci nu pot fi
tranzacţionate la bursă; programul de funcţionare a licitaţiei nu este
continuu.
Varietatea formelor de licitaţie. Licitaţiile sunt de mai multe feluri.
În raport cu posibilităţile de participare licitaţiile pot fi deschise (publice)
sau închise, limitate, restrictive, la care pot participa numai cei invitaţi.
Pregătirea licitaţiei. Licitaţia este pregătită printr-o publicitate
efectuată prin inserarea de anunţuri în presă, prin trimiterea de cataloage,
prospecte sau invitaţii persoanelor interesate.
Înaintea începerii licitaţiei, participantul trebuie să depună o
cauţiune care, în principiu, are forma unei garanţii bancare.
Desfăşurarea licitaţiei. Sunt cunoscute două tehnici de stabilire a
preţului: tehnica preţului crescător (sistem englez) şi tehnica preţului
descrescător (sistem olandez).
La rândul ei, tehnica preţului crescător se realizează prin
modalitatea publică şi nepublică.
În cazul modalităţii publice, licitatorul comunică preţul minim al
obiectului, după care cumpărătorii ridică preţul. Vânzarea are loc pe bază

14
de strigare, iar marfa sau obiectul se atribuie cumpărătorului care oferă
preţul cel mai mare.
La modalitatea nepublică, ridicarea preţului se anunţă de
cumpărător prin folosirea unor semne speciale, ceea ce duce la păstrarea
secretului.
Licitaţia prin tehnica preţului descrescător se realizează prin
comunicarea preţului maxim, care, treptat, este redus până se anunţă o
ofertă. Cumpărătorul care licitează primul devine cumpărătorul mărfii.
Încheierea licitaţiei. După adjudecarea mărfurilor sau lucrurilor se
încheie o notă de vânzare-cumpărare, care îndeplineşte rolul unui contract
scris. Cumpărătorul achită preţul şi va primi marfa sau bunul.
Licitaţia electronică. Prin Ordonanţa Guvernului nr. 20/2002 s-au
introdus achiziţiile publice prin licitaţiile electronice. Utilizarea sistemului
presupune existenţa în dotarea instituţiei sau a companiei, care se înscrie în
sistem, a unui calculator conectat la Intemet, cu un program de tip browser.
Din pagina de deschidere a sistemului de achiziţii, utilizatorul are
opţiunea, fie de a intra în pagina unde se tranzacţionează produse
standardizate, fie în pagina unde se tranzacţionează produse complexe.
Prin Internet utilizatorul poate consulta regulamentul de
funcţionare şi poate vizualiza filmele de prezentare a paşilor pe care trebuie
să îi facă. Poate consulta, de asemenea, lista licitaţiilor aflate în
desfăşurare.
Sistemul de achiziţii electronice facilitează accesul la informaţii,
contribuind la transparenţa funcţionării instituţiilor publice.

BIBLIOGRAFIE

1. D. Ciobanu – Drept comercial român, Bucureşti, 1991

15