Curs I

NOȚIUNI DE BAZA DESPRE DREPTUL COMERCIAL

1. Introducere in dreptul comercial;

2. Obiectul şi definirea dreptului comercial;
3. Izvoarele dreptului comercial;
4. Rezumat.

1. Introducere

Dreptul comercial, ca şi celelalte ramuri de drept, cuprinde norme

juridice de drept privat care reglementează activitatea comercială. Raporturile
juridice izvorâte din săvârşirea faptelor de comerţ se caracterizează prin
elemente care aparţin sferei comerciale, şi nu celei de drept civil. Dreptul
comercial s-a desprins din dreptul civil, fiind în prezent, în sistemul juridic
românesc, o ramură autonomă de drept.

2. Obiectul şi definirea dreptului comercial

Din punct de vedere etimologic, termenul „comercial” provine din limba

latină, prin legătura cuvintelor „cum” = cu şi „merx” = marfa, de unde a rezultat
noţiunea de „commercium” = activitate legată de marfa sau activitate purtând
asupra mărfii.
Din punct de vedere economic, sensul noţiunii de comerţ desemnează
activitatea care are drept scop schimbul mărfurilor şi circulaţia lor de la
producător la consumatori.
In sens juridic, noţiunea de „comerţ” are un conţinut mai larg faţă de sensul
economic, întrucât cuprinde nu numai operaţiunile de interpunere şi
circulaţie a mărfurilor, ci şi operaţiunile de producere a mărfurilor precum
şi executarea de lucrări şi prestarea de servicii.
In stabilirea sferei de cuprindere a dreptului comercial, există două sisteme:
sistemul subiectiv şi sistemul obiectiv:
o conform sistemul subiectiv - normele juridice comerciale sunt aplicabile
comercianţilor. Deci, dreptul comercial este un drept profesional, el
aplicându-se tuturor persoanelor care au calitatea de comerciant.
o conform sistemul obiectiv, dreptul comercial cuprinde normele juridice
aplicabile comerţului, adică, acelor acte juridice, fapte şi operaţiuni
calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana care le
săvârşeşte. Aşadar, în acest sistem, normele comerciale se aplică unei
categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni (adică, faptelor de comerţ) şi
nu unei categorii de persoane (respectiv, comercianţilor).
Codul comercial român are ia bază, ca principiu, sistemul obiectiv, art. 3
C.com. stabilind actele juridice, faptele şi operaţiunile - considerate „fapte de
comerţ” - cărora li se aplică prevederile Codului comercial, indiferent dacă
persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant. Totodată, art.7 din
Codul comercial defineşte şi calitatea de comerciant. Ca şi dreptul civil,
dreptul comercial este o ramură a dreptului privat.
Definiţia dreptului comercial
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice de drept privat care
sunt aplicabile raporturilor juridice izvorâte din săvârşirea actelor juridice,
faptelor şi operaţiunilor considerate de lege „fapte de comerţ”, precum şi
raporturilor juridice la care participă persoanele care au calitatea de comerciant.

Exemple
În general, termenii comerţ/ comercial este asociat cu schimbul de mărfuri,
cu vânzarea-cumpărarea. În sfera dreptului comercial intră însă şi activitatea de
construcţii, de furnizare a gazului, de salubritate, agenţiile matrimoniale etc,
adică toate activităţile din care se obţine profit.

Să ne reamintim
Determinarea obiectului dreptului comercial, a sferei sale de aplicare,
este legată de opţiunea legiuitorului pentru un anumit sistem.
Potrivit concepţiei clasice a dreptului comercial, există două sisteme care
permit stabilirea sferei dreptului comercial.
Într-un sistem, denumit sistemul subiectiv, dreptul comercial are ca
obiect normele juridice aplicabile comercianţilor. Deci, dreptul comercial este
un drept profesional; el se aplică tuturor persoanelor care au calitatea de
comerciant.
Sistemul subiectiv a stat la baza primelor reglementări legale ale
activităţii comerciale, anterioare marii codificări a dreptului comercial, de la
începutul secolului al XIX-lea. Ulterior, sistemul subiectiv a fost adoptat de
Codul comercial german din 1900.
După un alt sistem, denumit sistemul obiectiv, dreptul comercial
cuprinde normele juridice aplicabile comerţului, adică acelor acte juridice,
fapte şi operaţiuni, calificate de lege ca fapte de comerţ, indiferent de persoana
care le săvârşeşte. Deci în acest sistem, normele dreptului comercial se aplică
unei categorii de acte juridice, fapte şi operaţiuni (faptele de comerţ), iar nu
unei categorii de persoane (comercianţi).
Sistemul obiectiv a fost inspirat de ideile Revoluţiei franceze din 1789,
care au impus suprimarea corporaţiilor şi recunoaşterea principiului egalităţii
civile. Acest sistem a stat la baza Codului comercial francez din 1807 şi a
inspirat reglementările comerciale din alte ţări.
Codul comercial român are la bază, ca principiu, sistemul obiectiv.
Articolul 3 C. com. stabileşte, aşa cum am arătat, actele juridice, faptele şi
operaţiunile considerate fapte de comerţ, cărora li se aplică Codul comercial,
indiferent dacă persoana care le săvârşeşte are sau nu calitatea de comerciant.
Totodată, prin art. 7 C. com., se defineşte calitatea de comerciant şi, implicit,
limitele aplicării legii comerciale.
 3. Izvoarele dreptului comercial

In funcţie de natura lor, există două mari categorii:

- izvoare normative şi
- izvoare interpretative.

Izvoarele normative - sub aspect formal, izvoarele dreptului comercial

sunt:
o CONSTITUŢIA ROMÂNIEI - ca lege fundamentală,
reglementează principiile de organizare a activităţii economice:
o potrivit art. 135, „economia României este o
economie de piaţă bazată pe libera iniţiativă şi
concurenţă. Statul trebuie să asigure libertatea
comerţului, protecţia concurenţei loiale, crearea
cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor
factorilor de producţie”;
o CODUL COMERCIAL ROMÂN - adoptat în 1887, constituie
reglementarea de bază a activităţii comerciale:
o cuprinde principalele norme de drept comercial,
reglementând instituţiile fundamentale ale dreptului
comercial: faptele de comerţ, calitatea de
comerciant şi obligaţiile comerciale etc.;
o LEGILE COMERCIALE SPECIALE - începând cu anul 1989,
au fost adoptate reglementări care au înlocuit dispoziţiile Codului
comercial în legătură cu: regimul societăţilor comerciale, tratamentul
legal aplicat comercianţilor în dificultate, protecţia consumatorilor
etc. Prin legi comerciale speciale avem în vedere:
o Legile (stricto senso) — o serie de aspecte ale
activităţii comerciale sunt reglementate prin lege.
De exemplu:
 Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale;
 Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului;
 Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale;
 Legea nr. 58/1934 asupra cambiei şi
biletului la ordin;
 Legea nr. 29/1934 asupra cecului.
o Decretele-legi — acte normative adoptate după
decembrie 1989, anterior Constituţiei. Spre
exemplu: Decretul-lege nr. 54/1990 privind
organizarea şi desfăşurarea unor activităţi
economice pe baza liberei iniţiative;
o Hotărârile şi ordonanţele guvernului—ca de
exemplu: Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992
privind protecţia consumatorilor;
o Normele, regulamentele şi ordinele adoptate de
organele competente — de exemplu: normele
Băncii Naţionale a României (BNR).
o CODUL CIVIL ROMÂN şi LEGILE CIVILE SPECIALE:
o potrivit art.l Codul comercial dispune: „In comerţ
se aplică legea de faţă. Unde ea nu dispune, se
aplică Codul civil. ” Aşadar, în absenţa unor norme
 în Codul comercial se aplică dispoziţiile Codului
civil; deci, Codul civil — alături de legile civile
speciale — constituie un izvor subsidiar al
dreptului comercial - de exemplu: Decretul
31/1954 privitor la persoana fizică şi juridică şi
Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
Izvoarele interpretative - au rolul de a ajuta la interpretarea voinţei
manifestate în raporturile comerciale (în cazul uzurilor comerciale) sau la
interpretarea actelor normative comerciale în vederea aplicării lor (în cazul
doctrinei şi practicii judiciare):
o UZURILE COMERCIALE - uzul (obiceiul sau cutuma)
este o regulă de conduită născută din practica socială, folosită
vreme îndelungată şi respectată ca o normă juridică
obligatorie
o DOCTRINA – este rezultatul studiilor de drept comercial şi
constituie un instrument important de interpretare a legilor
comerciale, neconstituind, însă un izvor normativ de drept
comercial
o PRACTICA JUDICIARĂ – soluţiile date de instanţele
judecătoreşti contribuie la interpretarea legilor comerciale, dar
nu au puterea precedentului judiciar din alte sisteme de drept,
nefiind recunoscute ca izvoare de drept
Principiile dreptului comercial:
o în comerţ, actele juridice sunt întotdeauna acte cu titlul oneros, scopul
lor fiind realizarea de profit;
o în comerţ, banii sunt întotdeauna frugiferi – produc dobândă;
o în contractele comerciale, în caz de dubiu, se aplică regula circulaţiei –
se favorizează circulaţia bunurilor;
o contractarea în favoarea terţului este obişnuită în comerţ.

Cea mai importantă sursă de drept comercial o reprezintă actele normative,

începând cu Constituţia României şi încheind cu Norme şi Regulamentele.

4. Rezumat

Dreptul comercial studiază şi reglementează faptele de comerţ/activitatea

comercială şi comercianţii;
Evoluţia sa se caracterizează prin existenţa sa permanentă încă din Antichitate;
Dreptul comercial este o ramură autonomă de drept;
Codul comercial român - este principalul izvor al dreptului comercial;
Dreptul comercial are ca izvoare actele normative - izvoare normative şi izvoare
interpretative, care interpretează voinţa părţilor.
Suplimentar

CONSTITUŢIA ŞI LEGILE ŢĂRII

Societatea umană se caracterizează, printre altele, prin organizarea vieţii

oamenilor şi existenţa unor reguli cărora trebuie să se supună toţi.
În orice ţară, ca şi la noi, fiecare activitate omenească, fiecare relaţie între
oameni sau între oameni şi instituţii se desfăşoară potrivit legilor, potrivit
normelor de convieţuire care reglementează toate aceste raporturi.
Legile sunt multe şi variate, dar ele trebuie să se înscrie toate în spiritul
unei singure legi, o lege de bază a statului, CONSTITUŢIA sau, aşa cum i se
mai spune, Legea fundamentală a statului.

DESPRE DREPT

Trăim cu toţii în societate, iar între noi, cetăţenii, ca persoane fizice, dar şi
între noi şi persoane juridice, adică instituţii, întreprinderi, societăţi există
permanent probleme, raporturi, relaţii, legături: acestea pot fi de natură
economică, culturală, socială, politică, de ordin material, probleme de familie,
probleme de muncă, probleme penale etc.
Dreptul în ansamblul său este alcătuit din mai multe ramuri de drept,
principalele ramuri de drept sunt următoarele:
Drept civil, care cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile de proprietate-patrimoniale, între persoane fizice, persoane juridice
sau persoane fizice şi persoane juridice, modurile în care se dobândeşte sau se
înstrăinează proprietatea, problemele de moştenire, de bună vecinătate, donaţii,
contracte de diferite feluri, obligaţii, înscrisuri, ipoteci şi privilegii, prescripţie
etc.
Dreptul penal, care cuprinde normele juridice referitoare la faptele care
prin pericolul lor social sunt considerate infracţiuni, precum şi sancţiunile,
pedepsele care se aplică celor care comit infracţiuni, diferitele feluri de
infracţiuni, infracţiunile comise de militari, infracţiunile contra păcii şi omenirii
etc.
Dreptul muncii, care cuprinde normele juridice care se creează şi care
reglementează raporturile de muncă între angajaţi şi cel care angajează.
Dreptul familiei, care cuprinde normele ce reglementează raporturile dintre
persoanele fizice, cum ar fi: căsătoria, desfacerea căsătoriei, adopţia, obligaţia
de întreţinere etc.
Dreptul procesual-penal şi civil, care reglementează modalitatea de
desfăşurare a activităţii justiţiei, termenele şi formele în care oamenii se pot
adresa justiţiei.
Dreptul administrativ, care cuprinde toate normele juridice care
reglementează activitatea administraţiei de stat, ca şi cadrul activităţii
funcţionarilor publici, existenţi în tot aparatul de stat.
Dreptul financiar, care reglementează raporturile financiare dintre
întreprinderi, societăţi comerciale, stat etc.
 COMPETENŢA INSTANŢELOR JUDECĂTOREŞTI

Instanţele judecătoreşti sunt împărţite în mai multe trepte ierarhice, după

gradul lor de competenţă.
Prima treaptă de judecată se realizează de către instanţele denumite
judecătorii. Ele sunt competente să soluţioneze, să judece orice cauze, mai
puţin cele date prin lege în competenţa instanţelor ierarhic superioare.
A doua treaptă o constituie tribunalele judeţene şi respectiv cel al
Municipiului Bucureşti.
Pe treapta a treia se află Curţile de Apel, care sunt instanţe interjudeţene,
adică o instanţă pentru mai multe judeţe.
În vârful piramidei se află Înalta Curte de Casație si Justiție, instanţa cea
mai înaltă în grad, care judecă recursurile ordinare (adică cele declarate
împotriva hotărârilor pronunţate în apel de Curţile de Apel.
Faptele comise de militari sau îndreptate împotriva bunurilor aparţinând
unităţilor militare se judecă la instanţele militare, şi anume: Tribunalul
Militar, Curtea Militară de Apel.

COMPORTAREA ÎN FAŢA INSTANŢELOR DE JUDECATĂ

La judecătorie, la tribunal, adică în faţa unei instanţe de judecată, experienţa

ne arată că este bine să cunoaştem cum ar trebui să ne comportăm, mai ales
pentru cei care vin pentru prima dată în contact cu instanţa de judecată.
Ca regulă generală, chiar la intrare există un plan, un îndrumar al
instanţelor, al sălilor de şedinţe. Dacă citeşti cu atenţie citaţia prin care ai fost
chemat, observi în colţul de sus o ştampilă pe care scrie unde eşti chemat: la
tribunal, la judecătorie, la Curtea de Apel etc.
Pe citaţie se mai află menţionat completul de judecată la care se află
procesul în care eşti citat, precum şi ora de începere a şedinţei de judecată.
În faţa fiecărei săli de şedinţă se află un avizier ori un panou unde este afişată o
listă - lista proceselor din ziua respectivă. Cum pe citaţie scrie şi numărul de
dosar şi numele părţii care se judecă (poate chiar numele tău), vezi ce număr de
ordin ai pe listă.
După aceasta, intri în sala de judecată. Ca om civilizat se recomandă să te
afli în sală înainte de începerea şedinţei de judecată cu 10-15 minute, să îţi
cauţi un loc şi să te aşezi.
În sală, ţinuta, în primul rând, trebuie să fie civilizată, nu se fumează, nu se
vorbeşte, nu se mănâncă, nu se citeşte ziarul. Şedinţa de judecată este publică -
aşa spune legea - deci oricine are voie să stea în sală, dar şederea este
condiţionată de o comportare demnă şi civilizată, serioasă.
Deci, în sală se stă în tăcere, liniştit şi fiecare îşi aşteaptă rândul, când va fi
strigat. Atunci se ridică şi răspunde „prezent”, după care aşteaptă să vorbească
preşedintele completului. Dacă este martor, el va fi invitat afară, pentru a se lua
declaraţii celorlalte părţi din dosar. După aceea este invitat în sală, în faţă.
Acolo i se iau datele de stare civilă, nume, prenume, vârstă, domiciliu, după
care i se cere să depună jurământul (cu mâna pe Biblie, dacă este creştin) şi i se
atrage atenţia că mărturia mincinoasă se pedepseşte de lege cu închisoare.
 După ce i s-a luat declaraţia, cel chemat în sală poate pleca, dacă
preşedintele nu dispune altfel. În măsura în care cel chemat are domiciliul în
altă localitate şi a făcut cheltuieli cu drumul, atunci ei poate cere rambursarea
lor. Mai poate cere şi motivarea absenţelor pentru ziua respectivă, pentru a o
prezenta la serviciu.
Ședinţele de judecată sunt publice, dar în unele cazuri, atunci când
dezbaterea publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau părţile,
se poate dispune, de către preşedintele completului de judecată, şedinţă secretă.
La o asemenea şedinţă rămân doar avocaţii şi părţile din proces. Este de la sine
înţeles că o asemenea măsură se impune în unele cazuri, cum ar fi atunci când
se judecată un viol şi se ia declaraţia părţii vătămate, care explică amănunţit
cele petrecute, ca şi declaraţiile inculpaţilor. Detaliile faptelor de acest gen nu
trebuie cunoscute de toată lumea.
Un alt aspect este şi cel privitor la copil, al căror acces în sala de şedinţe este
interzis. Este o măsură normală, pentru că aceştia nu au ce învaţă acolo unde se
discută probleme grave şi unde mintea lor de copil poate trage concluzii greşite,
dăunătoare.
În unele cazuri, mai ales acolo unde sălile de şedinţe sunt mici şi
neîncăpătoare, preşedintele completului poate dispune ca o parte a celor
prezenţi să părăsească sala şi să rămână pe cât posibil cei care au cauzele la
rând.
Împotriva celor care nu au un comportament corespunzător, legea prevede ca
preşedintele completului de judecată poate lua măsuri pentru păstrarea ordinii şi
a bunei cuviinţe. Preşedintele poate dispune sa fie scoasă din sala ori amendată,
orice persoană care tulbură bunul mers al dezbaterilor. Dacă ordinea nu se
păstrează, preşedintele poate ordona şi evacuarea sălii în întregime.

DREPTURILE, LIBERTĂŢILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNDAMENTALE ALE

CETĂŢENILOR ROMANI

Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor romani se pot clasifica

în mai multe categorii.
O primă categorie o formează acele drepturi şi libertăţi care, prin
conţinutul lor, asigură viaţa, posibilitatea de mişcare liberă, siguranţa fizică şi
psihică, precum şi siguranţa domiciliului persoanei fizice, în această categorie
intră: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică, dreptul la integritate
psihică, libertatea individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera
circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, inviolabilitatea la
domiciliu.
A doua categorie este formată din acele drepturi şi libertăţi care prin
conţinutul lor asigură condiţiile sociale şi materiale de viaţă, educaţia şi
posibilitatea protecţiei acestora.
În această categorie intră: dreptul la învăţătură, dreptul la ocrotirea
sănătăţii, dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii, dreptul la
grevă, dreptul la proprietate privată, dreptul la moştenire, dreptul la un
nivel de trai decent, dreptul de a avea familie, dreptul la protecţia copiilor
şi a tinerilor, protecţia persoanelor cu handicap.
 A treia categorie cuprinde exclusiv politice. În această categorie intră:
dreptul la vot şi dreptul de a fi ales.
A patra categorie o formează acele drepturi şi libertăţi care prin conţinutul
lor pot fi exercitate de către cetăţeni la alegere, fie pentru rezolvarea unor
probleme social şi spirituale, fie pentru participarea la guvernare. În această
categorie intră: libertatea conștiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la
informare, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul
corespondenţei.
A cincea categorie este formată din drepturile garanţii, adică din acele
drepturi care, prin conţinutul lor, joacă în principal, rolul de garanţii
constituţionale. În această categorie intră: dreptul la petiţionare, accesul liber
la Justiţie, dreptul la apărare.

Îndatoririle fundamentale sunt esenţiale, vitale pentru stat, în aceeaşi

măsură în care drepturile şi libertăţile sunt esenţiale pentru individ. Legiuitorul
a prevăzut două categorii de destinatari ai îndatoririlor fundamentale, cetăţenii
statului rămân şi cetăţenii străinii, precum şi apatrizii rezidenţi în Romania.
Cetăţenilor români li se rezervă în exclusivitate îndatoriri specifice cum ar
fi:
- fidelitatea faţă de ţară;
- îndeplinirea cu bună credinţă a funcţiilor publice încredinţate;
- apărarea ţării;
- contribuţia la cheltuielile publice, cetăţenii au obligaţia să plătească
impozite şi taxe.
Alte îndatoriri fundamentale angajează, deopotrivă, pe cetăţenii romani, ca
şi pe cetăţenii străini şi apatrizii aflaţi pe teritoriul ţării.
Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este o îndatorire
general obligatorie. De asemenea, exercitarea cu bună-credinţă a drepturilor şi
libertăţilor constituţionale este o obligaţie generală.
Constituţia prevede următoarele îndatoriri fundamentale:
- fidelitatea faţă de țară;
- respectarea Constituţiei şi a legilor;apărarea ţării;
- contribuţiile financiare;
- exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor.