Conștiința religioasă a Europei

în secolul al XX-lea
 Procesul intensificat de aderare și integrare în Uniunea Europeană a condus la
creșterea vizibilă a cercetărilor de natură academică și politică ce au ca scop descoperirea
rădăcinilor ,,europenității”. De cele mai multe ori, aceste cercetări au menirea să justifice
sau să legitimeze deciziile politice și economice luate deja. Dacă ,,europenitatea” nu exista
ea trebuia creată. După al Doilea Război Mondial era necesară o construcție geopolitică
puternică care să stea între SUA și Rusia, și mai mult decât atât, trebuia găsit un motiv
pentru care țările Europei Occidentale, iar apoi și a celei Răsăritene, să se considere aliați și
nu adversari. Iar pentru acest lucru a fost necesară evidențierea punctelor comune,
intereselor comune și în general a tot ceea ce unește. În acest mod a luat naștere problema
identității europene.
Identitatea înseamnă egalitate, identic, conform cu ceva. Este un concept folosit
pentru a construi comuniune şi sentimente de coeziune şi un concept ce dă impresia că toţi
indivizii sunt egali în comunitatea imaginată. Invocarea comuniunii și coeziunii, adică a
identității, apare exact în situaţiile în care există o lipsă de astfel de sentiment. Identitatea
devine o problemă atunci când nu există identitate, în special în situaţii de criză.1 Europa are
nevoie de o identitate atât pentru ea însăși, să vadă cu cine este identică și dacă este identică
cu cine vrea ea să fie2, cât mai ales pentru celalte state ale lumii. Atâta timp cât Uniunea
Europeană se vrea mai mult decât o asociație economică are nevoie de un statut
juridic(constituția), iar aici intervine problema identității. Cine este Europa? (la 1 decembrie
2009 a intrat în vigoare Tratatul de la Lisabona, gândit ca o pseudo-constituție; Uniunea
Europeană are statut juridic dar nu are încă o lege fundamentală unanim acceptată, ultimul
proiect de costituție a fost respins ferm de cetățenii Franței și Olandei).
Paul Valéry era de părere că popoarele europene şi-au modelat fiinţa fiecare în felul
său, dar au absorbit în comun trei influenţe majore: cultura greacă, civilizaţia romană şi
creştinismul. Acești trei piloni ai ,,europenității” au dat naștere la ceea ce numim astăzi
pretinsa moștenire europeană ce conține idei precum: iluminismul, știința, rațiunea,
progresul și democrația.3
Dintre cei trei piloni ai civilizației europene am ales să vorbesc despre rolul
creștinismului în construcția ideii de Europă Unită și modul în care este perceput acest rol în
pragul adoptării primei Constituții Europene. Este oare Europa identică, sau cel puțin
1
Martin Kohli, ,,The Battlegrounds of European Identity”, în European Societies 2(2), 2000 p. 114-118;
2
Dirk Jacobs, Robert Maier, ,,European identity: construct, fact and fiction”, în Gastelaars, M. & de Ruijter,
A. (eds.), A United Europe. The Quest for a Multifaceted Identity, Maastricht, p. 2;
3
Bo Strath, ,,A European Identity, To the Historical Limits of a Concept”, în European Journal of Social
Theory 5(4), 2002, p. 388

2
conformă, cu idealurile creștinismului? Subiectul este unul intens dezbătut și cu siguranță
cel care a născut cele mai multe polemici de-a lungul vremii.
Îndrăznesc să spun că creștinismul este singurul factor comun tuturor țărilor din
arealul geografic numit Europa. Unele popoare sunt străine de cultura greacă, altele de cea
romană, iar altele de amândouă, dar nici un colț al Europei nu a rămas neatins de creștinism,
indeferent de forma acestuia. Mai mult decât atât, creștinismul depășește spațiul european,
există un creștinism în afara Europei. De aceea, firesc se pune întrebarea, dacă ar putea
exista Europa în afara creștinismului? Europa este creștină înaintea oricărui alt continent,
deși creștinismul s-a născut în Asia Mică. Este la fel de adevărat că rupturile din interiorul
creștinismului, atomizarea confesională accelerată de după 1600, corelate cu diferențele
culturale și lingvistice: catolicism-cultura romană, protestantism-cultura germanică,
ortodoxism-cultura greacă și slavă, sunt în esență baza celor mai adânci clivaje și conflicte
din societatea europeană.4
Dar, ceea ce acum îi desparte, mai întâi i-a unit. Chiar înainte de apariția
creștinismului, încercările de uniune ale europenilor au avut lait-motiv religia. Cea mai
importantă alianță și cea mai durabilă a Greciei Antice a fost Amfictionia de la Delphi, o
organizație religioasă formată din cele mai importante 12 orașe state. După aproape un
mileniu, în timpul lui Carol cel Mare, odată cu renașterea conceptului de ,,imperiu”, apare și
sintagma de respuplica christiana, o expresie oarecum echivalentă cu Europa. Lupta cu
musulmanii în general, și în special cruciadele, a dus la apariția sentimentului unității
Europei prin creștinism, chiar dacă mulți regi au văzut în această luptă posibilitatea
dominării întregii Europe. În același timp apar și teoreticieni ai unității prin religie, a căror
scrieri, ori argumentau legitimitatea suveranității unui singur conducător asupra Europei, ori
denunțau ororile războaielor necontenite de pe bătrânul continent.
Primul proiect închegat, al cărui scop declarat era formarea unei entități suprastatale
europene pe criterii religioase, a fost ,,Marele Plan” al lui Maximilien de Béthune, duce de
Sully, ministru al regelui Henric al IV-lea, apărut în anul 1635. Proiectul ducelui de Sully
avea două caracteristici importante: statele membre trebuiau să fie doar de pe continentul
European și exclusiv creștine. Planul lui Sully respinge asocierea altor state în afară de cele
creștine, chiar și în această privință nu sunt acceptate decât cele catolice, luterane și
calviniste. Dacă marele duce al Moscovei refuză să-și schimbe religia va fi alungat din
Europa. Cu atât mai mult va fi gonit din Europa sultanul turcilor, deposedat de toate
posesiunile de pe continent. În viziunea lui Sully statele membre urmau să formeze o
4
Ibidem, p. 388;

3
„Republică prea creștină” iar în fruntea acesteia el așeza un „Consiliu prea creștin”. Nici
viitoarele proiecte ale scriitorilor Jan Amos Comenius, William Penn, Charles – Irénée
Castel abate de Saint-Pierre, nu au fost străine de importanța religiei creștine în formarea
unui stat unic European. Dar, după apariția iluminismului, chiar dacă era menționat ca o
caracteristică esențială a europenității, creștinismul a pierdut poziția principală în jurul
căreia să se coaguleze statele Europei.
Indiferent de secolul în care au fost concepute, planurile de uniune europeană, având
la bază criterii mai mult sau puțin creștine, au rămas doar planuri. În majoritatea cazurilor,
proiectele acestea de uniune, sau cel puțin de colaborare, exprimau necesitatea apărării
comune împotriva pericolului extern. În secolul al XX-lea, însă, după două conflagrații
mondiale, planurile făcute cu secole în urmă și-au găsit materializarea în niște Comunități
economice, apoi într-o Uniune Europeană, ce în principal a avut rolul de a se apăra de sine
însăși. Uniunea Europeană nu este rezultatul firesc al curgerii istoriei, ci mai degrabă
rezultatul unei decizii raționale luate în fața amenințării distrugerii totale.5
Înțelegerea și conlucrarea nu au apărut ca rezultat al credinței (religioase), al
convingerii că sunt destinați să convețuiască, ci, ca rezultat al dorinței de supraviețuire, a
instinctului de conservare. În asemenea condiții ne punem întrebarea dacă Europa mai are o
conștiință religioasă și, dacă nu o are, dacă este în stare să și-o recapete. Construcția
economică și politică sunt aproape încheiate, dar mai trebuie și ,,un suflet pentru Europa”
așa cum spunea Jacques Delors, iar o Europă fără dimensiunea spirituală nu este decât
,,visul de vară al unui contabil”.6
,,Sufletul” ce îi lipsește Europei constă într-un sistem de valori comune, o tradiție
vie. După 1990 mai ales, unica referință general acceptată a fost democrația, valoare
împărtășită de peste 50 de state, membre ale Consiliului Europei. S-a demonstrat, însă, că
nici democrația nu este liantul mult dorit. Democrația rămâne un concept fluid, înțeles și
aplicat diferit în fiecare stat în parte. De aceea acum există democrații de stânga, de dreapta,
democrații demagogice și chiar corupte.
Giovani Sartori, în ,,Teorie a democrației reinterpretată” arată cum în ultimele două
secole Europa a fost supusă unui proces de secătuire spirituală ce a condus la epuizarea
,,idealurilor”.7 Asta înseamnă că Europa nu mai are standarde valorice, morale și astfel criza

5
Alexandru Duțu, Ideea de Europa și evoluția conștiinței europene, Editura ALL Istoric, București, 1999, p.
32
6
Bogdan Tătaru-Cazaban, ,,Europa și pluralitatea religiilor. Pentru o cultură comună.”, în
http://www.revista22.ro/rolul-religiilor-in-noua-constructie-europeana-2880.html, 22.04.2010;
7
Teodor Baconsky, ,,Europa creștină. Metoda cut&paste”, în Anca Manolescu(coord.) Pentru un creștinism al
noii Europe, Seria Boltzman, vol. III, Editura Humanitas, București, 2007, p. 14;

4
identității europene nu este altceva decât o criză etică. Și totuși, de unde își va extrage
Europa actuală energia de a face istorie, de unde va face rost de un ,,suflet ecumenic”8, cum
va asigura celor peste jumătate de miliard de cetățeni legătura socială, fără de care nu
există ,,comunitate” și ,,comuniune”? ,,Sufletul” presupune ,,contactul cu o transcendență
care închide istoria, deschizând simultan perspectiva eshatologică a unui după integrator”.9
Dacă democrația nu a putut și nu poate ține loc de suflet, atunci mai rămâne creștinismul,
special croit să transceandă istoria și ,,să unească într-un singur mod și după o singură
rațiune mai presus de fire toată firea creată cu Creatorul” 10. Se pare că Europa, pentru a fi
unită într-o singură fire, trebuie să apeleze, din nou, la Creatorul său, la creștinism și la
Dumnezeu deopotrivă. Europa trebuie să se întoarcă la lumea de care s-a despărțit pentru a
se putea exprima.
Pentru a-și recâștiga sufletul și a redobândi conștiința religioasă, Europa are de
îndeplinit câteva condiții și de rezolvat niște dileme:
- felul în care identitea națională a fiecărui cetățean UE se poate transforma în parte,
sau cel puțin poate fi compatibilă, cu identitatea Europeană. Confesiunile creștine,
înainte de a fi europene sunt naționale, iar în Estul Europei filetismul (naționalism
eclesiastic) este foarte accentuat chiar și azi. Ortodoxia nu are în sânge
ecumenismul, iar în cazul românilor, bulgarilor și grecilor, Bisericile Naționale
Ortodoxe au avut un rol covârșitor în emanciparea lor statală.11 Acum e rândul
Statelor să se revanșeze față de binefăcătoarele lor și să ceară respectarea cerințelor
acestora în Uniunea Europeană;
- ameliorarea rupturii istorice, aproape ireconciliabilă, dintre catolicism și ortodoxie,
la care se adaugă emanciparea și orgoliul protestant. O încercare de unire politică a
celor trei, venită din partea Uniunii Europene, este imposibilă și sortită eșecului ca
toate celelalte;
- adoptarea unei Constituții care să convină tuturor Statelor, tuturor Bisericilor dar
care să nu pună UE în conflict cu propriile țeluri și cu celelalte state ale lumii. Miza
constă în amintirea în viitoarea constituție a moștenirii creștine, lucru cerut de toate
confesiunile creștine, dar respins cu vehemență de susținătorii drepturilor omului
(principiul egalității, al nediscrimnării pe principii religioase, dreptul libertății de

8
Ibidem, p. 15;
9
Ibidem, p. 15;
10
Alexandru Duțu, Idem, p. 45, apud Sf. Maxim Mărturisitorul, ,,Răspunsuri către Talasie”, în Filocalia, vol.
III, Sibiu, 1948, p. 170;
11
Teodor Baconsky, ,,Ortodoxismul politic: Pericol sau fantasmă?”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord.),
Doctrine politice Concepte universale și realități românești, Editura Polirom, Iași, 1998, p. 170;

5
 conștiință). În plus, dacă acest lucru se întâmplă, cum ar putea Uniunea Europeană
reprezenta cetățenii musulmani12, cum ar evolua relațiile cu Turcia, țară a cărei
prezență în Uniune a fost discutată pe larg?
- în eventualitatea în care se va recupera și revaloriza moștenirea creștină, ce statut va
atribui Uniunea Europeană Bisericilor, ca purtătoare instituționale a religiei? Li se va
permite reintrarea în sfera publică? Vor exista oare tendințe de recreștinare forțată?
Sau moștenirea creștină va avea doar valoare cultulară, valorizată strict istoricist în
vederea recuperării unei memorii colective?
Europa se află de ceva vreme într-o mare cumpănă: să introducă sau nu pe
Dumnezeul creștinilor, Cel Întrupat și Întreit în Persoană, în construcția și identitatea
europeană. Dacă face acest lucru își recapătă identitatea, dar este foarte posibil să deschidă
drumul conflictelor inter-confesionale și chiar a celor inter-religioase (musulmanii nu sunt
doar lângă Europa, dar și în ea). Dacă nu o face și resuscitează doar ,,cultura creștină”,
fără ,,trăirea creștină”, nu se schimbă nimic din ce este acum. Va continua să aibă parte de
un ,,creștinism din afară” și de o identitate bazată pe conflictul dintre drepturile lui
Dumnezeu împotriva omului și drepturile omului împotriva lui Dumnezeu.13Creștinismului i
se va recunoaște cel mult statutul de ,,focar cultural”, Biserica fiind pentru mai bine de un
mileniu și jumătate singura instituție creatoare și propagatoare de cultură. Doar ea a
alfabetizat și civilizat secole în șir Europa14 dar în aceeași măsură a și spiritualizat-o pe cât
s-a lăsat convinsă.
Aparent, Europa se surpă din interior din cauza valorilor pe care cândva le-a
îmbrățișat. Teoreticieni ai secularizării precum Peter Berger, Marcel Gauchet, erau de părere
că religia creștină poartă germenii propriei dispariții. Modernitatea este rezultatul
creștinismului, iar acum se vede cum creștinismul pălește în fața modernității. Același
fenomen a cuprins și Europa, este mistuită de războiul dintre ,,adevărul” zecilor de
confesiuni creștine și ,,libertatea” specifică creștinismului ce a condus la apariția
,,drepturilor și libertăților cetățenești”, ,,drepturilor omului”, etc.. Adevărul și libertatea, ce
au făcut ca secole de-a rândul Europa să fie modelul de cultură și civilizație al întregii lumi,
îngenunchează acum un continent care nu mai știe în ce sau cine să mai creadă. Criza

12
Talal Asad, ,,Muslims and European Identity: Can Europe represent Islam?”, în Anthony Pagden, The Idea
of Europe: from antiquity to the European Union, p. 209; http://books.google.com/books?
id=5VElBECG93gC&printsec=frontcover&dq=pagden+Anthony+
+The+idea+of+Europe&ei=vRquS4LHLZW2zASFiKXYDQ&cd=1#v=onepage&q&f=false, 22.04.2010;
13
Teodor Baconsky, ,,Europa creștină. ...”, p. 17;
14
Ilarion V. Felea, ,,Religia creștină în istoria culturii europene”, în Ovidiu Pecican, Europa-O idee în mers,
Editura Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 1997, pp.181-188;

6
identitară a Europei arată că nici modernitatea nu o duce prea bine. Atunci, ce nu a mers
cum trebuie?
Pentru mulți, mai ales pentru cei din spațiul spiritualului, răspunsul este tranșant:
răzvrătirea, neascultarea se plătesc. Europa a îmbrățișat adevărul și libertatea, ca lucruri de
sine stătătoare, fără a le pune în relație cu Creatorul lor. Mândria, orgoliul au făcut ca
Europa să-și piardă ținta (idealul de care vorbeam mai devreme), iar când nu mai ai ținta
pierzi și calea, în consecință te simți pierdut și nu îți mai găsești identitatea. Pentru a merge
mai departe, Europa trebuie să-și calce pe orgoliu, să recunoască și să accepte că a greșit.
Răspunsul la problemele actuale ale Europei se găsesc chiar în valorile pe care le-a
îmbrățișat dar pe care apoi le-a uitat. Creștinismul are nu doar germenii dispariției, ci mai
ales pe cei ai vieții veșnice, mai are deopotrivă și libertatea ce te lasă să alegi.
Procesul de întoarcere la vechile valori, de corectare a celor obținute pe parcurs, este
lung și anevoios, iar în momentul actual în Uniunea Europeană ia forma a două mari
dezbateri: rolul bisericilor în spațiul public european (implicit relația Stat-Biserică) și
introducerea în preambulul constituției europene a cuvântului creștin.
Secularizarea accentuată din ultimele două secole a condus la privatizarea religiei și
expulzarea ei de pe scena publică. Autoritatea în domeniu, Jurgen Habermas, susține că
religia a ajuns să fie privatizată (disntincția public-privat) pentru că este incapabilă să
folosească un limbaj înțeles și acceptat de toți actorii sferei publice. Acest lucru însă nu
împiedică religia să fie un factor foarte important la nivel național, să continuie să se
manifeste viu și plenar în spațiul privat și chiar să fie elementul de contrast pentru sfera
publică europeană, dându-i acesteia un sens mult mai bine pronunțat.15
Politicile Uniunii Europene sunt o sumă și un compromis al propunerilor statelor
membre. La fel se întâmplă și în cazul religiei, atitudinea Uniunii Europene față de religie
este dată de viziunea generală a statelor membre asupra relației dintre Stat și Biserică. De
aceea situația nu tocmai bună a religiei în UE apare ca rezultat al evoluției istorice
nefavorabile dintre Bisericile Naționale și State dar, și a incapacității Bisericilor
continentului de a stabili o veritabilă pax fidei16. Criza conștiinței europene, asociată cu
starea definitivă de conflict între numeroasele Biserici, a condus la ideea că religia
determină nemijlocit conflictele armate. Motiv pentru care scoaterea ei în afara sferei
publice a fost interpretată ca un gest preventiv. Refugierea religiei în spațiul privat apare și
ca un rezultat al secularizării provocat de modernizare. Ţinând cont de toate specificităţile
15
Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009,
p. 28;
16
Teodor Baconsky, ,,Europa creștină. ...”, p. 21;

7
naţionale, modernitatea poate fi echivalată în mod uniform cu ceea ce Marcel Gauchet
numeşte ,,ieşirea din religie”17. Acest fenomen nu determină dispariţia credinţelor religioase,
ci doar abandonarea unui model de organizare a statului în care religia era structurantă.
Diversele religii continuă să existe în fazele avansate ale modernităţii în interiorul unei
organizări politice şi a unei ordini sociale colective pe care nu le mai poate controla.18
La nivel instituțional, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona,
Bisericile nu au beneficiat de un statut consultativ pe lângă Uniunea Europeană. Prin
articolul 17 al tratatului sus menționat, intrat în vigoare la 1 decembrie 2009, Bisericile sunt
recunoscute și le este garantat un dialog ,,deschis, transparent și constant”. Prezenţa
Bisericilor pe lângă instituţiile europene se manifestă în diferite modalităţi. În primul rând,
este vorba de activitatea oamenilor politici şi funcţionarilor europeni care îşi declară în mod
deschis credinţa creştină şi acţionează în consecinţă. În al doilea rând, încă dinainte de
crearea Comunităţilor Europene, Bisericile şi-au făcut simţită prezenţa la nivel european.
Astfel, în 1950 a luat naştere Oficiul Catolic de Informare şi Iniţiativă pentru Europa
(OCIPE), iniţiativă a ordinului iezuit cu sediul la Strasbourg. În 1952 OCIPE a înfiinţat o
filială și la Bruxelles. Ulterior, au fost înfiinţate mai multe structuri de reprezentare a
religiilor la Bruxelles. În momentul de faţă, toate confesiunile creştine sunt reprezentate la
Bruxelles şi numărul de birouri şi oficii ale Bisericilor care au ca misiune asigurarea unor
contacte cu instituţiile europene se află într-o continuă creştere.19
În ceea ce privește preambulul constituției europene, au existat mai multe variante,
redactate de aproximativ toate țările membre sau în curs de aderare. Întreaga dezbatere a
avut loc în jurul anului 2002. Din cele trei tipuri de luări de poziții: neutră, pro și contra,
membrii Convenției Europene au apelat la un compromis: ,,moștenirea culturală, religioasă
și umanistă a Europei, ale cărei valori, prezente și astăzi în patrimoniul său, au ancorat în
viața societății rolul central al omului și drepturile lui inviolabile și inalienabile, precum și
respectarea dreptului”20.
Dezbaterile pe marginea acestui subiect au căpătat de multe ori valențe politice,
teologice și chiar naționaliste dar fără niciun rezultat, nu s-a putut face nicio modiicare.
Varianta finală care se află acum în Tratat face referire la religie dar nu la creștinism:
,,Inspirându-se din moştenirea culturală, religioasă şi umanistă a Europei, din care s-au

17
Marcel GAUCHET, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei, traducere de Vasile Tonoiu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;
18
Radu Carp, Dumnezeu la Bruxelles..., p. 40;
19
Ibidem, pp. 99-100;
20
Radu Carp, Poiectul politic european. De la valori la acțiune comună , Editura Universității din București,
2006, p. 81;

8
dezvoltat valorile universale care constituie drepturile inviolabile şi inalienabile ale
persoanei, precum şi libertatea, democraţia, egalitatea şi statul de drept,”21
Acest text poate fi considerat un pas înainte, întrucât folosește termenul de religie,
cel puțin Europa nu este atee. Dar, poate fi considerat și un pas mare înapoi pentru că încă
odată Europa a refuzat să fie creștină. Asta nu înseamnă că cetățenii ei nu vor putea fi, ci că
această construcție politică își reneagă înaintașii și se poartă ca un copil nerecunoscător.
Încă odată s-a demonstrat că Europa este un ,,bouillon de culture” și o ,,tourbillon
dialogique”, adică un mare ghiveci în care poate intra oricine. Europa este de-acum un stat
hibrid cu o mare ,,calitate”: înclinația spre îndoială, spre neîncredere.22Europa este un spațiu
al contrariilor care se atrag: lege și violență, democrație și opresiune, spiritualitate și
materialism, raționalitate și mit;23 și al incertitudinilor, îndoielilor și contradicțiilor ce
conviețuiesc fără nici o problemă.
Motto-ul Uniunii Europene: ,,Unitate în diversitate” este de fapt creștin, un concept
al armoniei bizantine din timpul lui Justinian cel Mare. De pe atunci europenii erau
conștienți de diversitatea culturală dar și de faptul că unitatea venea din credința în același
Dumnezeu. Rămâne de văzut la viitorul Tratat, dacă actualilor europeni li se va trezi
conștiința religioasă.

Bibliografie:
1. Asad, Talal, ,,Muslims and European Identity: Can Europe represent

Islam?”, în Anthony Pagden, The Idea of Europe: from antiquity to the

European Union; http://books.google.com/books?

21
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2008:115:0013:0045:RO:PDF, 22.04.2010;
22
Martin Kohli, ,,The Battlegrounds…, p. 130;
23
Dirk Jacobs, Robert Maier, ,,European identity…, p. 2

9
 id=5VElBECG93gC&printsec=frontcover&dq=pagden+Anthony+
+The+idea+of+Europe&ei=vRquS4LHLZW2zASFiKXYDQ&cd=1#v=
onepage&q&f=false, 22.04.2010;
2. Baconsky, Teodor, ,,Europa creștină. Metoda cut&paste”, în Anca

Manolescu(coord.) Pentru un creștinism al noii Europe, Seria Boltzman,

vol. III, Editura Humanitas, București, 2007;
3. Idem, ,,Ortodoxismul politic: Pericol sau fantasmă?”, în Alina Mungiu-

Pippidi (coord.), Doctrine politice Concepte universale și realități

românești, Editura Polirom, Iași, 1998;
4. Carp, Radu, Dumnezeu la Bruxelles. Religia în spaţiul public european,

Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009;

5. Idem, Poiectul politic european. De la valori la acțiune comună,

Editura Universității din București, 2006;

6. Duțu, Alexandru, Alexandru Duțu, Ideea de Europa și evoluția

conștiinței europene, Editura ALL Istoric, București, 1999;

7. Felea, Ilarion V., ,,Religia creștină în istoria culturii europene”, în

Ovidiu Pecican, Europa-O idee în mers, Editura Fundației pentru Studii

Europene, Cluj-Napoca, 1997;
8. Gauchet, Marcel, Dezvrăjirea lumii. O istorie politică a religiei,

traducere de Vasile Tonoiu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995;

9. Jacobs, Dirk, Maier, Robert, ,,European identity: construct, fact and

fiction”, în Gastelaars, M. & de Ruijter, A. (eds.), A United Europe. The

Quest for a Multifaceted Identity, Maastricht;
10. Kohli, Martin, ,,The Battlegrounds of European Identity”, în European

Societies 2(2), 2000;

11. Strath, Bo, ,,A European Identity, To the Historical Limits of a

Concept”, în European Journal of Social Theory 5(4), 2002;

10
12. Tătaru-Cazaban, Bogdan ,,Europa și pluralitatea religiilor. Pentru o

cultură comună.”, în http://www.revista22.ro/rolul-religiilor-in-noua-

constructie-europeana-2880.html, 22.04.2010;
13. http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?

uri=OJ:C:2008:115:0013:0045:RO:PDF, 22.04.2010.

11