ANUL X I I I l: O 5 * V O s e r i e NOUA

N r 1 0 •* ^ J L M O C T O M V R I E 194&

REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
Ali. P H I L I P P I D E Syrinx (1)
J A C Q U E S L A S S A I GNE Şcoala delà Paris, I (4)
TICU A R H I P Dragoste (2S)
DUMITRU CORBEA Vorbesc doi vagabonzi (42)
M I R C E A I. MANOLESCU Silogismul judiciar (44)
MIRCEA POPOVICI Versuri (60)
F L O R I AN NICOLAU Darul lui Phileb (62)
IONEL JIANU Legenda l u i Luchian (82>

PUNCTE DE VEDERB
AL. R O S E T T I Londra 1 9 4 6 ( 9 4 )

COMENTARII CRITICE
Vladimir Streinu, « Alexandrinul » românesc, 9 6 ; Petru Comar-
nescu, O tragedie hamletiană, cu material din timpul nostru, 1 0 1 .

CRONICI
Eusebiu Camilar: « T u r m e l e » , de Ion Caraion, 1 1 9 ; U n romantic
al pălmaşilor, de Mihnea Gheorghiu, 1 2 2 ; « Misticismul » lui Aldous
Huxley, de Alexandru Baciu, 1 2 7 ; « R o m a n ţ a » în Jurnalul de
Călătorie al Spătarului Milescu, de Sanda Diaconescu, 1 3 0 ; Franz
^Kaffra. de O m r f j j i . fi. Crnhmnlnnren-mi, 1 3 3 ; StanciU S t o i a n : V'FeTIa-
gogia şi şcoala în U.R.S.S. », de Victor Ţăranu, 1 3 6 ; Două veacuri
delà naşterea lui L a m a r c k , de Dr. Sandu Lieblich, 1 4 4 .

LUMEA DE AZI
Cronica dramatică, de Alice Voinescu, 1 5 0 ; Viaţa în Univers, de
Călin Popovici, 1 5 6 ; Jean Cocteau şi Barocul cinematografic, de
Eugen Schileru, 1 6 7 .

RECENZII.
PRESA MONDIALĂ
R o m â n ă — Sovietică — Engleză — Americană

NOTE
Emanoil Bucuţa, de Camil Petrescu; L a moartea lui H . G. Wells, de Corin Grosu; Moartea
©ertrudei Stein, Rolul artei în lume d u p ă Gertrude Stein, Gertrude Stein şi soldaţii
americani, de Petru Comarnescu ;cGiordano Bruno şi dreptul de a cerceta, de Călin Po­
povici; Expoziţia suprarealistă, Gn. Tomaziu, Artiştii şi călătoriile, de Ion Caraion-,
« Omul şi U m b r a », Biblioteca de buzunar, Scris şi adevăr, de D a n Petraşincu ; Dificul­
tăţile filosofiei, Ştiinţa şi Calul Troian, de Floffîan-Nicolau ; Mândria, de G. Dăianu; Delà
Galaţi în Calea lactee, de Stere Popescu; Texas, "Orbitarii, de Al. Vona.

A T * * M U Ţ I I L I T B M A f D R A « 1 ASTTT
 4 - 5 1 3 2
REVISTA F U N D A Ţ I I L O R R E G A L E
ANUL X I I I , S E R I E NOUA, Nr. io, OCTOMVRIE 1946

SYRINX

Naiadă înainte de-a fi nai,

Ţii minte, Syrinx, când cutreerai
Arcadia prin lunci şi prin poiene ?
Cânta lumina 'n pârul tău bălai
Şi zări de cer albastru printre gene
Se revărsau, când, veselă, zâmbeai.

Purtai o tolbă cu săgeţi uşoară,

Un arc de corn, arareori întins,
Şi-o haină scurtă şi fluturătoare,
încinsă, după ritul Dianei, foarte strâns.

Te urmărea, sărind printre copaci,

Acel năstruşnic zeu cu duh de vraci,
Om delà brâu în sus, cornut, păros,
Şi ţap sălbatec delà hrâu în jos.

Dar când, arzând de dragostea ta, Pan

A încercat cu vorbe aprinse să te prindă,
Te-ai repezit spre râul prieten şi viclean
Rugându-l să te soarbă în recea lui oglindă.

De teama zeului lasciv şi slut

De care nu te mai puteai ascunde,
Te-ai prefăcut
Intr'un tufiş de trestii, trist foşnitor pe unde.
 Pan te-a cules. Şiretul zeu
Te-a înviat în cântec suflând în şapte trestii.
Şi tu de-atunci ai dăinuit mereu
In viaţa fără moarte a povestii.

Din {ara ta cu dafini şi măslini

Şi crânguri cu mireazmă de-oleandru şi de cimbru,
Cum ai ajuns tu printre fagi şi pini
In munţii străbătuţi de urs şi zimbru ?

Te-am întâlnit odată (in care veac nu ştiu,

Căci anii tot mai deşi se strâng sub frunte)
La cotitura unui drum pustiu
Ce s'adâncea printre păduri de munte.

Erai din nou naiada din văi arcadiane:

Iţi lepădaseşi tolba şi arcul tău de os,
Dar cingătoarea castă a sprintenei Diane
Strângea şi-acuma trupul tău svelt şi mlădios.

Cânta lumina 'n păru-ţi ca şi-atunci

Când străbăteai arcadiane lunci,
Dar cerul dintre gene acum nu mai râdea,
Şi era toamnă în privirea ta.

Şi totuşi niciun zeu îndrăgostit

(Pan a murit demult, ucis de cruce)
Nu te pândea din umbră să te-apuce
Şi să descingă trupul tău râvnit.

Dece această frunte fără pace ?

Niciun necaz nu te-aşlepta pe drum,
Prin liniştitele meleaguri dace
Prin care rătăceai acum!

Vrăjit ca de-o minune, aş fi vrut

Să te întreb din care elixire
De viaţă lungă ai băut
Ca să te'ntorci din nou în nemurire.
 Dar, tu ghicindu-mi parcă gândul, ai
întors spre mine capul tău bălai
Cu o privire
Mai vorbitoare decât orice grai.

Şi-am înţeles atunci din ochii tăi,

în care-o lume 'ntreagă de vis murea uitată,
Că ai pornit spre ţara cu 'ntunecate văi
La râul crunt pe care nu-l treci decât odată.
AL. PHILIPPIDE
 ŞCOALA DELA PARIS
i

0 expoziţie de pictură, tablouri strânse în trei-patru săli,

şi iată-ne îndemnaţi să aruncăm o privire asupra trecutului.
Ce a însemnat oare prima treime a acestui secol? Putem socoti,
de pe acum, pe cei morţi şi pe cei vii, iar dacă unele opere îşi mai
păstrează încă măreţia lor individuală, răsfrângându-şi valoarea
lor asupra viitorului, simţim, totuşi, lămurit că o întreagă epocă,
cu principalele sale caracteristici, cu descoperirile sale, o epocă
omogenă tocmai prin diversitatea ei şi în ciuda denumirilor
pestriţe, a luat sfârşit sub forma unei creaţii ce şi-a împlinit,
aproape«întru totul, rosturile.
Din clipa în care această constatare a fost făcută, nu-i oare
potrivit a trece peste îngrădirea pe care comentatorii, mai mult
decât pictorii, au ridicat-o în jurul studiului artei moderne, pentru
o cât mai comodă explicare a ei? Dacă fiecare expoziţie sau
încercare de-a stabili o clasificare scot la iveală zădărnicia unor
prea determinate deosebiri, în realitate faptul acesta se datoreşte
necesităţii de a porni cercetările pe calea unui adevăr general
care se impune dincolo de diversitate.
A stabili care este acest adevăr, iată greutatea. Putem noi
oare să atribuim de pe acum artei delà începutul acestui secol
o calitate unică sau dominantă? Sfârşitul celui de-al nouăspre­
zecelea secol a rămas în felul acesta sub semnul impresionismului,
care cuprinde individualităţi diverse şi cercetări divergente, conti­
nuate după epoca impresionismului şi în afara sa. Cum s'ar putea
defini mai bine creaţia artistică următoare, decât dându-i numele
acelui oraş care simbolizează în cel mai înalt grad gruparea şi stră-
dania pictorilor care acolo s'au întâlnit? Căci, atunci când, la în­
ceputul acestui veac, Parisul a devenit, în mod incontestabil, că­
minul unic şi de neînlocuit al artei prezentului, o îndelungată
evoluţie se împlinise. In secolul trecut Italia mai deţinea rolul
de călăuzitoare; provincia, viaţa de ţară încă îi mai reţineau
pe marii artişti care acolo îşi căutau desăvârşirea şi a căror artă
purta pecetea acelor locuri. Dimpotrivă, în ultimii şaizeci de ani,
mişcarea de centralizare s'a înteţit, forţa centripetă a Parisului
a devenit irezistibilă şi şi-a întins înrâurirea asupra întregii lumi.
Până şi abaterile n'aveau valoare, decât dacă erau încercate
şi judecate după măsura acestui punct de plecare. In acest creuzet
unic trebuiau să se oţelească temperamentele cele mai puternice.
Astăzi, când Parisul încearcă să-şi repete rolul său după ce a
cunoscut o izolare amară şi silnică, dar care cuprindea totodată
şi o spontană mişcare de împotrivire, a v e m destulă perspectivă
pentru a fi uimiţi de efervescenţa care a stăpânit timp de
câteva decenii, în special la începutul acestui secol şi în anii
care au precedat şi au urmat deîndată răsboiului din 1914—1918.
Lucrul acesta va fi fost simţit, poate mai mult chiar decât ştiut,
căci din toate colţurile lumii, din provincie ca şi din ţările străine
cele mai îndepărtate, tineretul pornea la drum (Brâncuşi a făcut
efectiv drumul pe jos, din satul său din România, până la Paris)
pentru a se strânge sub acelaşi semn luminos. Nu ştiau cu cine
anume se vor întâlni, pentru că numele artei noi avea să se defi­
nească prin propriile lor nume, după cum nu ştiau prea multe nici
despre ei înşişi. Condiţiunile de trai care-i aşteptau erau cele
mai aspre şi mai ingrate din toată istoria picturii. Matisse scria
anul trecut, după ce menţionase că «3 Van Gogh şi Gauguin erau
cu totul ignoraţi », că « a fost nevoit să dărâme un zid pentru ca să
poată răzbi ». Totuşi, când oamenii aceştia noi s'au aflat laolaltă,
scânteieri an izbucnit din toate părţile şi în câţiva ani s'au ivit
(adeseori pentru a dispare deîndată, atât de repede se ajungea
la cel mai intens mod de exprimare) numărul cel mai mare de cu­
rente şi de revoluţii pe care îl cunoaşte istoria picturii. Deabia vedea
câte o operă lumina zilei, că şi era comentată de minţi iscusite.
Existau t o t felul de bisericuţe şi de culte. Cartiere întregi se'n-
flăcărau : Montmartre, apoi Montparnasse, ale căror nume păreau
a fi nedespărţite, de-aici înainte, de viaţa artistică. Apoi, către
1930, totul se stinse repede. începea marea criză economică
mondială, însă artiştii noştri cunoscuseră greutăţi cu mult mai
de t e m u t . Pe cei rămaşi în viaţă, i-a despărţit poate doar povara
operii pe care o aveau de continuat, purtând răspunderea tuturor
celor ce muriseră. Fiecare se întoarse acasă la el, ştiind, încă
mai demult şi prea bine, ce avea de făcut şi continuând fiecare
opera ce-i sta în putere să înfăptuiască. Acel fenomen denumit
« Şcoala delà Paris », chiar de-ar mai fi dat —ca atare —roade
bogate, încetase de-a mai exista. Tinerii ce urmau să mai vină
nu mai aveau nimic de găsit; până şi amintirea mărturiilor se
şterge. Montparnasse-ul a devenit mai sumbru şi are un aspect
mai provincial decât cel de pe vremea când nu era decât un
sat. Alte discipline trebuiesc căutate.
Se vor ivi, poate, dispute cu privire la numele ce trebuia
dat acestui trecut. Ni se va obiecta că, în acest nestatornic şi
anecdotic bâlciu al titulaturilor care se desfăşoară în domeniul
picturii, denumirea de « Şcoala delà Paris » fusese, mai dinainte,
atribuită (de către Wernod, cred) şi apoi reluată în derâdere
de către adversari, grupului de pictori străini care, sosind în Mont­
parnasse se amestecaseră cu artiştii francezi. Desigur, asemenea
aporturi erau foarte însemnate; şi aveau un caracter special
prin aceea că pictorii aceştia, devenind francezi, îşi păstrau toate
calităţile lor originare şi aduceau cu ei folclorul,, tradiţiile şi
amintirile ţării lor. Ar fi însă paradoxal să limităm o definiţie
atât de generală şi reprezentativă, la cadrele unui grup res­
trâns pentrucă fiecare dintr'înşii aparţine, după propriul său
temperament şi tendinţe, unor grupări diferite ale căror exis­
tenţe au prilejuit, în parte, câte o teorie : cubişti, fauves, ex­
presionişti, suprarealişti.
D e altfel, chiar şi aceste denumiri sunt cu totul nepotrivite
(se poate închipui ceva mai absurd decât denumirea de fauve
1
sau nabis }) şi chiar faptul că se poate vorbi de epoca cubistă sau
epoca fauve a unuia şi aceluiaşi pictor sau împărţi activitatea
altuia între suprarealism şi expresionism, arată cu prisosinţă
fragilitatea unor desemnări provizorii, ce prin precisiunea lor
pot servi cel mult ca instrumente linguistice. Fapt ce va întări
părerea noastră că o desemnare mai generală, pecetluind
mai puternic o poziţie geografică şi istorică, poate conveni unei
epoci atât de bogate şi pline de frământări individuale, mai mult
decât definirea unor vocaţiuni artistice precise.
Pentrucă încercarea de a lărgi noţiunea de şcoală delà
Paris a coincis cu o expoziţie care a strâns şi a grupat din
nou laolaltă opere însemnate de tendinţe foarte diverse, socotim
nimerit prilejul de a cerceta, în lumina acestei exemplificări, ce
anume pot avea comun nişte artişti în privinţa cărora până în
prezent a m aflat doar ceeace-i deosebeşte.
Există o primă caracteristică, de valoare relativă, fără îndoială,
dar din care se poate deduce mai mult decât s'ar părea la prima
vedere. Nu se ţine seamă de această trăsătură pentrucă ea nu
dovedeşte o înrudire de ordin estetic, fiind mai degrabă o calitate
funcţională, un acelaşi stadiu de conştiinţă la care au ajuns pictori
foarte deosebiţi între ei şi care îngăduie să se stabilească anumite
raporturi, anumite apropieri neprevăzute, şi ciudate chiar pentru
înşişi artiştii astfel grupaţi.
F a p t este că tabloul „ N u n t a " al vameşului Rousseau (atât
de apreciat de către cubişti), dacă ar fi aşezat între două pânze
fauves s'ar părea că face parte dintre clasicii Institutului ; dease-
meni, „înmormântarea" lui Chagal se îmbină în chip desăvârşit
cu cele mai stricte construcţii cubiste ale lui Ju.an Gris sau
Picasso. Iar Soutine care în laboratoarele sale secrete isbuteşte
a înfăţişa, prin transparenţa formelor carnale, răscolitoarele
revelaţii ale sufletului, nu pare a fi prea departe de Rouault,
un alt amator de plămădiri misterioase, care tinde să desvălue
cele mai intime sentimente, oricât de diferite ar fi procedeele
acestor doi pictori. Totuşi Soutine a sosit din ghcttourile Poloniei, a
căror mizerie o va purta mereu întipărită, în statornice remi­
niscenţe, în timp ce Rouault este unul dintre ultimii reprezentanţi
ai acelei clase de muncitori francezi de structură intelectuală,
savantă şi dârză clasă care a fost ucisă odată cu Comuna (şi
care, în ciuda imenselor sale virtuţi, atât de folositoare eco­
nomiei franceze, a fost menţinută dealungul întregului secol al
X I X - l e a într'o atmosferă de închisoare şi de g h e t t o i ) .
Zadarnic am înmulţi numărul exemplelor : fiecare dintre noi, în
muzeele de mâine, va încerca jocul rodnic al comparaţiei. Semnifi­
cativă este tocmai constatarea uşurinţei cu care se rezolvă contra­
zicerile. Cred că şcoala delà Paris a fost martora începuturilor
 şi a triumfului (şi deci viitorul^ya trebui să găsească ceva nou)
noţiunii de independenţă în artă. încă de acum o sută de ani
se vorbea despre e a : Delacroix şi Daumier, Corot şi Courbet au
fost independenţi. S'a ajuns până acolo, încât s'a creeat un Salon
pentru acei care revendicau titlul de Independenţi — ceea ce
arată că independenţa are şi ea legile e i . Dar nu-i deajuns să
te numeşti independent, trebue să fii şi demn de această denumire.
Pictorii care fac obiectul studiului nostru au ştiut să devină
independenţi, primii cu preţul unor lupte grele şi îndelungate,
cei care le-au urmat, graţie tocmai acelor lupte ; terenul fusese
curăţit de obstacole. Ei au devenit dintr'o-dată majori, în sen sui
unor împrejurări care, făcându-te propriul tău stăpân şi dându-ţi
răspunderi, te obligă să fii cu băgare de seamă.
Independenţa este un risc ce merită să fie însuşit. Nu-i demn
de ea decât acela care poartă în el însuşi o rezerva destul de
bogată de curaj, cuget deschis şi certitudini. Trebue să ştii să-ţi
afirmi tu însuţi voinţa, fără sprijinul încadrării înlăuntrul une}
instituţii sau unor obiceiuri organizate, dar în acelaşi timp
trebue să te înfrunţi pe tine însuţi, supunându-te mereu altor
încercări, pentru ca fermitatea să nu-ţi slăbească. Trebue să te
fereşti de formule date, de repeţiri inutile şi să nu accepţi nimic,
decât sub beneficiu de inventar.
Urmările sunt câteodată surprinzătoare: în afară de lesni­
cioasele repeţiri ale şcoalei, arta independentă a trebuit, dintru
început, să creieze totul din nou : dar afară de cazurile în care se
poate hrăni din propria sa substanţă (şi afară de Vlaminck cu ale
sale zadarnice sfidări, nimeni n'a pretins-o) această artă se vede
obligată a lua contact mai strâns cu trecutul, în tot ce acesta
are valabil; ea poate cuprinde fără vreo piedică cele mai
variate învăţăminte, pentrucă le primeşte direct, nemijlocit.
Operele delà care se inspiră îşi păstrează întreaga lor prospeţime,
pentrucă se reflectă deadreptul în ochii artistului ce-şi face
ucenicia; ele nu-i par îndepărtate în timp decât doar prin pro­
blemele complexităţii lor. Tradiţia, în loc de a fi o poveste solemnă
pe care ţi-o însuşeşti cu teamă şi respect, mai degrabă indirect
decât direct (ghipsurile după antici constituiau faima academiilor)
devine astfel ceva viu, veşnic tânăr, accesibil oricând, tutu-
ror. Cunoaşterea capodoperelor trecutului devine învăţătura
supremă. Şi cum ingeniositatea creerului omenesc nu-i vorbă
goală, ajungi să găseşti în acest trecut o sumedenie de amănunte
neluate în seamă sau necunoscute, să descoperi acolo t o t ce
ai căutat, precum şi cele mai ciudate făgăduinţi. Dealtminteri,
oricine, atunci când se află printre maeştrii trecutului, e liber
să-1 aleagă pe acela care răspunde neliniştilor sale şi al cărui
mesagiu i se pare a fi cel mai desluşit. In epoca în care picta
portretul lui Vollard, Cézanne, la o vârsta matură, petrecea după
amiezele desenând la Luvru şi şedinţele de portret îl satisfăceau
numai atunci când era mulţumit de lucrul său la muzeu. Fără
îndoială că arta modernă este aceea care s'a preocupat cel mai
mult de lecţiile trecutului şi a trezit curiozitatea pentru multe din
aspectele sale uitate sau prost cunoscute. Teoreticienii ei, Mau­
rice Denis, Gleizes, Lhote, Bissière, au contribuit cu priso-
sinţă la cunoaşterea artei marilor epoci.
Chiar şi în zilele noastre o nouă şcoală de pictură, vrând cu
tot dinadinsul să-şi aibe. maeştrii săi, a descoperit frescele
romane.
Această sete de adevărată cultură, chiar incoherentă cum
era, n'avea margini ; ea tindea spre cunoaşterea artelor superi­
oare precum şi a celor din America Centrală, ca şi la cunoaşterea
artelor populare şi primitive, iar pentrucă orice ierarhie era în­
lăturată, fiecare din aceste manifestări ale geniului uman devenea
accesibilă în măsura valorii sale. Astfel au putut folclorul
Europei orientale sau magiile slave ale baletelor ruseşti să se
introducă dintru început şi ca o admirabilă îmbogăţire, în arta
franceză. Astfel a devenit arta neagră un isvor esenţial de inspi­
raţie. Curiositatea neînfrântă a artei moderne, nerespingând
nici un dar, desvăluia o atât de profundă necesitate de
proaspete substanţe, încât valorile unor anumite aporturi au
fost sorbite încă delà ivirea acestora. Şcoala modernă devenea
un adevărat căpcăun, un minotaur, cum se intitula una dintre
cele mai noi reviste^ale sale, dar era totodată şi un minunat instru­
ment de desţelenire. Este destul de ciudat să faci asemenea con­
statare când te gândeşti. la atacurile absurde împotriva ei şi la
învinuirile ce i s'au adus de a fi o artă barbară, incultă şi lipsită
de baze serioase.
 Ar fi foarte interesant, fără îndoială, de studiat din punct
de vedere sociologic această şcoală delà Paris, a cărei structură
este atât de particulară. Intr'adevăr, după cum o societate
lipsită de tendinţa de a se organiza nu poate să existe, tot
astfel şi'n cuprinsul acestei lumi, în aparenţă anarhice şi pline de
contraziceri, pot fi observate legi care îi desvăluie evoluţia, i-o
explică şi i-o îndrumează.
Arta modernă, lipsită de ierarhie şi de organizare formală,
şi-a îi tocmit totuşi o organizare bazată pe conceptul de inde­
pendenţă şi pe disocierea artiştilor care o creau. Şi indivizii cei
mai ponosiţi ajung să-şi organizeze mizeria pentru a o depcşi.
In arta modernă, excesul de avuţii cerea desigur, pentruca nimic
să nu se piardă, un sistem mai suplu şi mai plin de îngăduinţă.
Dar chiar şi mecanica a inventat un sistem de roţi independente
una de alta, deşi în slujba aceluiaşi motor.
Raporturile dintre pictorii deosebiţi şi independenţi s'au
arătat deci necesare şi s'au stabilit tocmai pe baza deosebirilor
dintre ei. Cum a fost posibil acest lucru? Cercetând bine, răspunsul
poate fi: a fost posibil datorită egalităţii. Aceşti oameni pe care
totul îi putea despărţi şi care n'au constituit o grupare (cu defi­
niţie terminată în ism) decât în foarte rare cazuri şi numai în
mod convenţional şi superficial, cu scop de a discuta câteva
ceasuri sau de-a organiza expoziţii într'un mod mai practic, au
sfârşit totuşi prin a stabili adeseori între dânşii legături de prie­
tenie, ceeace nu implică o afinitate artistică, ci oarecare stimă une­
ori, deşi geloziile rămâneau treze ; nu văd deci altă legătură reală
decât conştiinţa, comună tuturor, de a fi ajuns pe căi deosebite
la un acelaşi nivel de creaţie.
Astfel fiind, rivalităţile dintre grupări şi indivizi slăbesc şi
dispar (în realitate, dacă nu şi în teorie). Fiecare simte că există
mai multe căi pentru a ajunge la ţintă, deoarece el însuşi, în
majoritatea cazurilor, a şovăit între aceste căi, pe rând încercate.
Cei mai dogmatici caută bucuros o cumpănire a teoriei lor tocmai
acolo unde găsesc împotrivirea.
Cubiştii se vor prevala de arta primitivă, copilărească. Dincolo
de acest stadiu de desvoltare se iveşte şi adevărata înţelegere.
Oamenii aeeştia deprind conştiinţa de a aparţine unui acelaşi
univers ca şi cum s'ar fi împărtăşit cu toţii dintr'o aceeaşi iniţiere.
 Această egalitate se dovedeşte a fi o legătură de rodnicie
egală cu aceea a prieteniei, a afinităţii sau identităţii de gândire;
o legătură mai fină, mai puţin greu de suportat, dar care constituie
totuşi un mijloc de-a fi laolaltă, fără a trebui să rezolvi zadarnice
probleme de precădere. N u e vorba de acea nivelare de care se t e m
unii, ci pur şi simplu de stadiul în care un om se poate întâlni cu
alt om, în chip demn şi având conştiinţa precisă a valorii sale. Pe
această bază orice se poate ridica şi construi la fel de bine ca
şi pe alte baze. Se poate aştepta încă şi mai mult delà asemenea
libertate, deoarece punctul de plecare nefiind îngrădit, cerce­
tările sunt continuate paralel şi simultan, pe toate planurile,
la infinit.
De fapt ar fi foarte greu de spus că Rouault valorează mai
mult decât Picasso, Matisse decât Derain. Cu toate că apără
puncte de vedere diferite, ei nu se contrazic şi nici nu se completează
între dânşii. Fiecare este deosebit de celălalt, fiecare trebue să fie
demn de celălalt, să fie aproape la acelaşi nivel pentru a avea drep­
tul să existe. Artă modernă există doar delà un anumit nivel în
sus ; nu se poate socoti artist cel care n'ar fi capabil să prezinte
opere de aceeaşi calitate. Şi nici teama de a nu mai avea ce spune
nu există ; este destul loc în arta modernă pentru orice nouă
propunere valabilă. Pictorii care s'au realizat în modul cel mai
strălucit nu se socotesc scutiţi de noi eforturi, ci se simt îndemnaţi
de propria lor nelinişte lăuntrică ca să se reînoiască fără încetare.
Iată ce anume îi dă şcoalei delà Paris caracterul său vulcanic.
E a rupe cu trecutul, se exprimă într'un nestingherit elan şi
ajunge la propriile ei concluzii pe felurite planuri simultane,
asemenea unui mănunchi de artificii. De aceea nu există
ambiţiuni care să nu-i fie îngăduite, forţe pe care să le socotească
nevrednice de folosit. Cine a format şcoala delà Paris? Pictorii
veniţi din cele mai diverse colţuri ale pământului, elevi ai celor
mai noi şi savante ateliere (ca acel al lui Gustave Moreau), impro­
vizatori plini de sănătate ca Vlaminck, nevropaţi ca Utrillo;
savanţi, aventurieri, încrezători în zodiac, alături de grijulii
meşteri populari; ţărani şi nomazi, nebuni şi oameni cumpăniţi.
In sfârşit, aproape toate rasele au contribuit cu fermenţi deosebiţi.
Prezenţa pictorilor străini în şcoala delà Paris este un fenomen
nou şi important prin numărul şi calitatea acestui aport, de care
avea să depindă şi denumirea ei. In trecut, pictorii care călă­
toreau şi chiar aceia care se stabileau în ţări străine — lucru
destul de obişnuit — rămâneau ceea ce fuseseră : Poussin şi Le
Lorrain, deşi la Roma, au fost cei mai de vază pictori francezi
ai timpului lor. Azi, străinii veniţi la Paris îşi păstrează calităţile
lor native (adeseori descoperindu-şi-le aici, având aici propria
lor revelaţie) şi îşi aduc cu sine t o t avutul lor. Parisului, exaltante!
sale atmosfere de libertate şi de creaţie, îi datoresc ei puterea de-a
exprima un mesagiu nou, care la rândul său devine patrimoniu
comun. De aci şi extinderea artei contemporane franceze până
la fruntariile Europei şi ale Mediteranei cel puţin, extindere
care a a v u t un rol decisiv.
In istoria artelor noastre, Picasso va urma lui Cézanne, dar fără
să fi uitat Spania. împreună cu Juan Gris şi Miro, el imprimă
artei franceze un spaniolism binefăcător, adică riguros, strălucitor,
pur. Chirico şi Modigliani au moştenit simţul monumentalului
şi ni-1 transmit, cel de-al doilea cu atât mai adânc cu cât tempe­
ramentul său evreesc i-a hărăzit o putere emoţională neasemuită,
care animă şi colorează personagiile sale cele mai hieratice şi mai
pline de formală frumuseţe. Dar contribuţia cea mai de folos,
fiind cea mai neaşteptată şi mai îndepărtată, nu este oare
aceea a Europei centrale şi orientale şi a pictorilor evrei? Soutine
şi desagregarea trupurilor şi a naturii, ce adâncime de analiză şi
stăpânire a subiectului, Chagall şi metamorfozele sale, ce trezire
a imaginaţiei I In paleta pe care şi-a intocmit-o, ce acuitate, ce
sonoritate, ce ferment nou în plămada învechitelor noastre colori!
îndeosebi exemplul său este plin de semnificaţie : el aduce o zestre
fantastică de tradiţie şi de amintiri prin bătrâna urzeală a misti­
cismului judaic, care atâta vreme n'a avut dreptul să capete formă,
pe lângă t o t pitorescul şi farmecul slav care aproape niciodată
n'a fost exprimat cu atâta strălucire. (Ilustrarea Sufletelor moarte
de Gogol, datorită lui Chagall, va fi cu siguranţă documentul
plastic cel mai revelator şi mai caracteristic asupra Rusiei).
Chagall purta în sufletul său toate aceste elemente de pe când
era în ţara lui natală, dar pentru a le exprima el nu avea decât
mijloace limitate, colori sumbre şi moarte, care dau primelor sale
tablouri un caracter dramatic, disperat. La Paris dobândeşte el,
asemenea celor pe care aici îi întâlneşte, o paletă neasemuit de
 SCOALĂ DELA PAfilS 13

bogată. In acelaşi timp, din pricina depărtării, poate da liber

frâu tuturor elementelor care formează propriul univers şi fie­
căruia dintre aceste elemente, întreaga sa intensitate. Deasemenea
şi Modigliani îşi făureşte la Paris stilul care îi transfigurează
opera, pătrunsă şi în trecut de o adâncă putere emotivă.
Faptul că diferitele elemente ale unui tablou îşi cuceresc
autonomia rămâne unul dift caracterele importante ale artei
moderne. Fapt valabil în ceea ce priveşte atât colorile cât
şi diferitele părţi ale temei tratate. Aşa numiţii fauves dau colorii
expresivitate directă şi se străduiesc, în consecinţă, să obţină
m a x i m u m de intensitate delà fiecare coloare în parte, inde»
pendent de celelalte. Geniul lui Matisse a durat o arhitect
tură de primul ordin din aceste extreme. Cubiştii au redus lumea la
celula simplificată, raţională, dar t o t independentă de celula
învecinată. In sfârşit, suprarealiştii caută prin diferite automa­
tisme mijlocul de a creia imagini. Toţi aşează în primul plan
cultul senzaţiei pentru a exprima intensitatea vieţii până în
fibrele cele mai mărunte.
Există două cauze pentru a justifica aceste experienţe : prima
este ambiţiunea şi voinţa de a descoperi şi exprima plastic miste­
rul vieţii; deaceea, anecdota şi chiar simbolul trebuiesc
depăşite, ca pentru a se ajunge la substanţă. Artistul îl întrece
astfel pe filosof şi încă într'un domeniu unde armele de care se
slujeşte svint limitate, aşa încât până şi eşecul său e demn de res­
pect. Apoi, este fapt de necontestat că arta s'a văzut silită să se
adapteze exigenţelor omului modern, obişnuit să prindă uşor
şi direct imaginea şi a cărui atenţie nu poate fi reţinută, dacă
nu este surprinsă îndeajuns de repede. Arta afişului, a cinema­
tografului, totodată au fost influenţate cu prisosinţă de plastică,
pe care au îndrumat-o spre făgaşuri noi.
Tablourile moderne sunt deci opere care, spre deosebire de
cele dinaintea lor, se adresează mai puternic văzului ; în schimb,
ele cer un efort de înţelegere mereu reînoit, pentrucă nu re­
curg la niciun fel de repeţire, la niciun fel de obişnuinţă şi
desvăluie realitatea aşa cum a simţit-o temperamentul fiecărui
artist în parte. Picasso a spus cândva : « devenind creaţie, pictura
a încetat de a mai fi confortabilă ». Totuşi, în ziua aceea ea făcuse
un imens pas înainte şi poate că deaici încolo celor susceptibili
14 REVISTA FUNDAŢIILOR ÛEGALË

de a se lăsa impresionaţi de ea, le va dărui bucurii mai mari,

mai intense.
Urmările acestei noi concepţiuni despre opera de artă pot
fi dintre cele mai binefăcătoare. Unii au văzut în ea o întoarcere la
formele primitive şi barbare, forme care implică emoţiunea
directă, pentru mase. Insă arta modernă se întoarce la concepţia
vizuală datorită ştiinţei şi voinţei,-tot atât cât şi instinctului.
Este deci ceva normal ca ea să nu întâmpine înţelegerea directă
a maselor, al căror gust, fără a fi fost educat cu adevărat, se află,
însă, pervertit din pricina familiarizării cu mediocritatea. Sunt
sigur, totuşi, că arta modernă, ale cărei principale caracteristici
le-am însemnat aici, constituie o etapă importantă pe drumul,
în viitor, accesibil tuturor, al artei colective, murale.
Dacă ne gândim la tablourile impresioniste, putem măsura
enorma deosebire de concepţie care le desparte de cele ce
le-au urmat, fiind, totuşi, influenţate în mare măsură de impre­
sionism. Chiar Seurat a avut ambiţiunea să transforme impre­
sionismul, folosindu-i mijloacele ştiinţifice pentru un scop pe
măsura lor. Matisse şi Picasso au creiat opere murale consi­
derabile şi au reintrodus, mai ales, până şi în cel mai mic dintre
tablourile lor, proporţii şi raporturi de valori care pot fi mărite
până la momumental. Alţi artişti au cutezat să reînoiască
arta tapiţeriei. In sfârşit, alţii au regăsit pentru arta religioasă
tonul intim al credinţei şi poesia demult uitată a rugăciunii. Nu
putem încă emite judecăţi în acest domeniu al posibilităţilor
artei moderne ; deabia s'a purces la descoperirea lor. Important
este că, de-aici înainte, porţi care păreau închise pe vecie
au fost larg redeschise. Nu încape nicio îndoială că, pentru
viitorul artei murale şi al artelor colective, cuceririle privind
discontinuitatea diferitelor părţi ale unui tablou, intensitatea
colorilor, relieful acordat viziunii şi ritmului sunt decisive şi
chemate să răstoarne mitul absurd al suprafeţelor albe şi linişti­
telor ziduri (à la Puvis de Chavannes) ; ele au reintrodus în arta
frescei viaţa, fără de care aceasta nu putea să existe.

II
La început a fost B o n n a r d . . . Cu toate că era doar ceva
mai vârstnic decât fauve-ii, s'a ivit în lumea picturii, cu vreo
doisprezece ani înaintea lor, punându-şi o seamă de probleme
care vor ajunge la paroxismul lor în arta modernă. Soluţiile
pe *care Bonnard le găseşte, după cercetări pline de răbdare,
nu ajung să fie apreciate, pentru că ele sunt propuse într'un fel
sfios şi cu voită ezitare. Nu trece mult, însă, şi justeţea, temei­
nicia şi valoarea lor capătă deplină recunoaştere.
Cu Bonnard ne apropiem de impresionismul ale cărui avuţii
sunt încă neistovite, cu toată nerăbdarea unora. Bonnard îşi
însuşeşte noile descoperiri tehnice cărora li se datorează o mare
libertate şi, fiind experimentator şi nu tehnician, el pune la în­
cercare, la rândul său, aceste mijloace şi le smulge noi folosinţi.
De pildă: refăcând analiza colorilor şi împărţirea lor în tonuri
pure, el înlocueşte operaţiunea obişnuită, constând din a
alătura aceste tonuri spre a regăsi efectul r e a l i t ă ţ i i — p r i n în­
trebuinţarea judicioasă a celor mai expresive tonuri divizate.
Bonnard duce această descoperire până la extrema ei limită,
prevestind astfel cercetările fauve-ûor şi fară a rupe cu un trecut
încă rodnic. Dimpotrivă, desvoltându-i cuceririle, el le va trece,
în ordine, prezentului, îmbogăţindu-le şi înnobilându-le prin
seninătate şi continuitate. Datorită lui. Bonnard, trecerea se va
opera fără rupturi şi renegări, iar tinerii pictori contemporani
(care au fost influenţaţi de el) sunt astfel legaţi de-a-dreptul
de maeştrii cei mai valoroşi. Bonnard este puntea care, pe
deasupra şcoalei delà Paris, leagă trecutul de viitor.
Totuşi, fenomenul acesta, intermediar nu este străin de unele
evenimente tumultuoase. Dacă este indiferent izbucnirilor trecă­
toare, el presimte deseori dramele contemporaneităţii. O rodnică
nelinişte îl face să se îndoiască mereu de el însuşi, să caute un
mijloc mai bun de exprimare. Adânc credincios dragostei de
fiinţe, de natură, de lucruri, el nu se mulţumeşte niciodată să redea
cele ştiute şi dovedeşte în cel mai înalt grad acea calitate carac­
teristică pictorilor moderni, forţa preconcepută a creatorului.
Insă conştiinţa câştigurilor datorite predecesorilor imprimă
operei sale un caracter de continuitate. Liberat de orice zadarnică
provocare, nu află nicio stavilă în cale, pe câtă vreme revo­
luţionari (ca Derain şi Vlaminck) se întorc cu dragă inimă din
drum. Cei optzeci de ani ai săi îl află mai tânăr şi mai inventiv
ca oricând. Cercetând cu multă răbdare problemele, Bonnard a
reuşit acolo unde eforturile cele mai violente şi mai abstracte
n'au izbutit: o pictură plină de luminositate, o reprezentare
simbolică şi exactă.
Şi, lucru nu mai puţin admirabil decât această longevitate,
este credinţa cu care a slujit o chemare artistică revoluţionară.
Bonnard, moştenitorul recunoscut al impresioniştilor, este demn de
exemplul lor, stăruind pe drumul cercetărilor. El rezistă ori
şi cărei tentaţii de repeţire sau imitare şi îşi creiază astfel
propia sa măreţie. Exemplul său rămâne unic, în sensul că toţi
aceia care au continuat sau regăsit o tradiţie s'au lăsat curând,
copleşiţi de formele ei moarte, în vreme ce alţii, făcând mereu
concesii, pierdeau un timp preţios în dibuiri nesigure, înainte de-a
putea porni iar la drum cu singurul a v u t al instinctelor.
Printre primii, trebue să-i socotim, din păcate, pe aproape
toţi vechii tovarăşi ai lui Bonnard, acei nabis care îndrăgeau
teoriile şi arhaismele, toţi acei Maurice Denis, Sérusier, Emile
Bernard, care nu au ce căuta în arta cea vie, pentru că ţineau de
formele moarte ale acesteia. Cazul lui Vuillard e mai complex. Şi-a
făcut debutul odată cu Bonnard, căruia îi dă replica printr'o operă
de gingaşă nuanţare. Este foarte apropiat şi de Lautrec, acesta
fiind mai vârstnic doar cu câţiva ani, şi, după exemplul
lui, tinde spre un stil simplificat şi îndrăzneţ. Felul îndemânatec
în care îşi pune în pagină compoziţia şi diformările judicioase
îi înlesnesc să dea fiecărui element al lucrărilor sale o perfectă
plenitudine. In arta sa, cu totul desăvârşită, Vuillard redă densi­
tate şi greutate formelor pe care impresioniştii le prefăcuseră în
fum. El are cultul obiectului, sentimentul aromei, gustului,
căldurii şi colorii acestuia. Deci şi operele sale din epoca
aceea sunt uimitor de egale, de unitare, de susţinute. Totul se
află pe un acelaşi p l a n ; nu găseşti goluri sau umbre, lumini
crude sau contraste, ci o pânză bine acoperită cu coloare, unde
cele mai subtile nuanţe îşi află un plan anume al lor. Izbutirea unui
asemenea joc implică un astfel de echilibru coloristic, un asemenea
acord al valorilor, că este cazul să se vorbească aici despre tapi­
ţerie. Şi dacă printr'o aberaţie de necrezut, manufacturile Sta­
tului nu i-au comandat niciodată ceva lui Vuillard, cel puţin
vastele panouri decorative, executate pentru unii amatori, arată
cât de mare a fost talentul său.
 Vuillard nu progresează însă. Atunci când izbucnesc primele
acorduri violente ale fauvismului, arta lui rămâne înţepenită în
amănunt. Ba încă, se descompune. Vuillard ar fi putut încerca
să-şi depăşească succesul aprofundându-şi propria formulă.
Astfel, Vallatton va lăsa o operă sistematică, austeră, omo­
genă, neputând fi situată în timp, valabilă însă. Vuillard, dimpo- „
trivă, renunţă dintr'odată la unitatea viziunii sale în care lumea
apare câ o frumoasă suprafaţă acoperită de coloare; subiectul
se deosebeşte, se detaşează. Pictorul pune în slujba realismului
celui mai strâmt, extraordinarele mijloace ale meşteşugului său.
S'ar crede, spune biograful său Claude Roger Marx, că Vuillard
ar fi vrut să uite tot ce învăţase delà Gauguin, delà impresio-
nişti şi Degas. Renunţare inexplicabilă altfel decât printr'un
complex de timiditate şi neputinţă. F a p t este că, începând cu
primii ani ai acestui secol, opera lui Vuillard, cu toată preţuirea
de care se bucură, nu mai poate fi socotită ca făcând parte din
desfăşurarea de forţe a şcoalei delà Paris.
Gătre 1900, nabiss-ii îşi închipuiau că istoviseră învăţăturile
Iui Gauguin. Maurice Denis, sub influenţa, nici aceea prea bine. în­
ţeleasă, a lui Cézanne, vestea reîntoarcerea la clasicism. De fapt,nici
unii, nici ceilalţi nu înţeleseseră prea bine forţele explosive pe
care le mânuiau. Denis afirmă admiraţia sa pentru Cézanne în
pagini bizare şi pasionate, în care, pornind delà principiul că
maestrul delà A i x este un ratat genial, cercetează cauzele eşecului
-
său, pentru a nu-i semăna. Dintre ingeniosul Denis şi neîn-
demânatccul Cézanne, care va avea mai multă putere de con­
vingere asupra posterităţii?
Dar în vreme ce Sérusier şi Denis se rătăceau în interminabile
discuţii teoretice şi propuneri contradictorii, fără să-şi dea seama
că erau cu totul depăşiţi, o pleiadă de pictori noi se pregătea să
năvălească în arena artistică şi să împlinească în fapt, adică în
tablourile lor şi nu prin vorbe, revoluţia vestită de Gauguin şi Cé­
zanne. Plămădirea lor va fi fost lentă şi grea, pregătirile lor
tainice, pentru a-şi fi putut deruta predecesorii în aşa măsură.
Manifestarea lor va fi o adevărată explozie, ale cărei forţe fu­
seseră strânse cu încetul, aşa cum căpătase maturitate şi gân­
direa lor. De aici înainte, nimic n'avea să-i mai oprească.
 Pentru că această explozie de forţe instinctive şi sentimentale
nu este o manifestare spontană şi desordonată. La isvoarele
ei se află Matisse, marele spirit lucid, voluntar şi savant, care
ştie să ducă o mişcare până la capătul posibilităţilor ei.
începând cu anul 1896, nume noi apar în sălile expoziţiilor ;
Salonul Naţional şi Salonul Independenţilor. Prin 1903, ele se
grupau în noul Salon de Toamnă sau la Galeria Berthe Weil,
unde aveau loc primele lor expoziţii particulare. In 1904, Salonul de
toamnă pătrunde cu sila în Grand Palais, unde organizează o
retrospectivă Cézanne. In sfârşit în 1905, Salonul omagiază pe
Manet, în timp ce în boxa centrală expun laolaltă Matisse, Derain,
Vlaminck, Rouault, Marquet, Valtat. Noţiunea de fauvisme este
consacrată printr'un joc de cuvinte datorită criticului Vauxcelles.
Majoritatea acestor noi pictori se cunoscuseră între ei cu
zece ani mai de vreme, în atelierul pictorului Gustave Moreau,
ultimul maestru pe care 1-a avut şcoala de Belle Arte şi cel din
mâinile căruia a ieşit seria cea mai strălucită de elevi. Acest
idealist, pictor al himerelor şi al subiectelor fabuloase, a cărui
artă orgolioasă se complică prin simboluri esoterice, era un om
cu o conştiinţă admirabilă, devotat cu pasiune meşteşugului său
şi avea un temperament de apostol. Ştia să recunoască fru­
mosul sub toate aspectele sale, îi înţelegea pe Cézanne şi pe
Lautrec şi îşi îndemna elevii nu numai să frecventeze muzeele,
dar şi «să coboare în mijlocul străzii». De aceea învăţăturile
sale care aveau să înrâurească atât de profund pe unii ca Rouault,
de pildă, le-a servit altora doar drept mijloc pentru a-şi descoperi
propriul lor temperament. Apoi, datorită întâmplătoarelor întâlniri
de prin ateliere şi camaraderiei, primului nucleu i s'au alăturat:
Laprade, Derain, Vlaminck, Friesz şi Dufy. « Matisse, decan da-,
torită vârstei şi minţii sale», scrie Puy, era «elementul care
stârnea elanurile » ; părerile sale aveau precădere şi înrâurire asupra
tuturor, datorită ideilor sale şi operelor în care aceste idei îşi
găsiseră de mai înainte expresia.
Aventura lui Matisse poate servi de exemplu. Conştiinţa sa
îl face să refuze orice experienţă pe care nu a încercat-o. Lucrând,
sè desooaie pe sine însuşi. Istoveşte pe rând exemplele muzeelor
şi ale vieţii. Curiozitatea sa nu neglijează absolut nimic, stăruie
mai ales asupra artelor musulmane şi orientale. Cercetările sale
Matisse le-a situat sub semnul a două opere de artă contempo­
rană, cumpărate cu preţul unor grele sacrificii: Baigneuses de
Cézanne şi un ghips de Rodin. Donând, în 1936, această pânză
de Cézanne pentru Petit Palais, Matisse spunea: « D e treizeci
şi şapte de ani, de când posed acest tablou, a m ajuns să-1 cunosc
amănunţit; m'a susţinut moralmente în multe clipe critice ale
aventurii mele artistice. Din el a isvorît credinţa şi perseverenţa
mea ». Este de presupus că în acest tablou de Cézanne, Matisse
a descoperit, chiar mai înainte de călătoria sa cu Derain la Colli-
oure, călătorie care a precedat Salonul din 1908, t o t astfel, mai
înainte de a cunoaşte Marocul şi Coasta de Azur, unde avea să se
stabilească, acea lumină meridională a cărei puritate şi limpezime
sunt climatul ideal necesar pictorului, pentru a reda colorilor '
intensitatea lor originară.
Lenta, plina de răbdare şi îndelungata ucenicie, sub protec-
ţiunea tutelară a unui Cézanne din perioada cea mai tulbure,
este din partea lui Matisse, a întâiului dintre Fauves, o măr­
turie de credinţă. Deşi în ochii burghezilor şi a criticilor retro-'
grazi (atunci şi-a început Camille Mauclair calvarul) manifestarea,
atent pregătită din 1905, are un aer intolerabil de sfidare,
ea nu era decât urmarea logică şi sistematică a unui fel de a picta,
cunoscut de mai înainte, acel al lui Van Gogh, Cézanne sau
Gauguin. Matisse e mai mult un organizator decât un inventator.
Vlaminck însuşi, deşi îşi închipuie că zestrea sa artistică pro­
vine deadreptul din spiritul poporului, are un anumit peisaj
din anul 1910 unde reproduce întocmai caligrafia unui Cézanne
Atunci când Derain vorbeşte despre proba focului, am impresia
că este vorba mai curând de focul care face să se coacă o mân­
care bună sau un aluat savant decât de focul destructor al
autodafé-ului. Şi e mai bine că-i aşa.
Se cuvine să redai cuvintelor mari justa lor proporţie şi să
desbari anume atitudini de atributele date lor de către adversari şi
acceptate din sfidare sau amuzament. Aportul fauvismului nu-i
numai cel de-a fi modificat tradiţionalul costum al pictorului şi de-a
fi înlocuit lavaliera printr'o flanelă de sport, ci de-a fi stabilit
primatul coloarei ca instrument de expresie.
Există adevăruri primare pe care trebue câteodată să le
descoperim sub praful şi patina timpului. Pictura este înainte
 REVISTA KL'NDÀTllLOR REGALS

de orice folosirea colorii, care, după o expresie a lui Matisse,

« este destinată a produce asupra simţurilor noastre impresia
isbitoare ? unui spectacol ». A reda colorii curăţia sa delà început
şi fireasca sa putere de evocare nu însemnează a te întoarce în
trecut, către procedee barbare sau primitive, ci a-ţi revizui
instrumentele, redându-îe precizia şi eficacitatea. In manifestul pe
care 1-a publicat în 1906, cu ocazia deschiderii unei academii pe
rue de Sèvres, academie spre care vor năvăli pictori din lumea
întreagă şi care va fi adevăratul leagăn al şcoalei delà Paris,
Matisse scrie : « Ceea ce urmăresc, înainte de orice, este expresia.
Pentru mine, ea nu se află în pătimirea ce se vădeşte, pe o figură
sau se afirmă printr'o mişcare violentă, ci în alcătuirea tabloului
însuşi: locul pe care îl ocupă obiectele, spaţiile libere din jurul lor,
proporţiile, toate au un rost. Compoziţia este arta de a distribui
într'un fel decorativ elementele diverse de care dispune un pictor
pentru exprimarea simţămintelor sale. Fiecare parte a tabloului
trebue să fie evidentă şi să joace rolul care îi revine. Tot ce nu
foloseşte, s t r i c ă . . . ».
Potrivit acestor principii, Matisse înlocueşte, în compoziţiile
sale, ierarhia prin echilibru, iar în folosirea colorilor trece peste
vechiul principiu al armoniei dominante, pentru a lăsa fiecărui
element, devenit autonom, propria sa intensitate. Operele fauve-
ilor se vor înfăţişa, spune Friesz, ca orhestraţii colorate, unde
fiecare parte ajunge la maxima sa intensitate şi perfectă expresie,
cu condiţiunea ca pictorul, dirijorul, să ştie să echilibreze aceste
forţe şi când este necesar să evite ciocnirile, izolându-le una de
cealaltă, atunci. Dufy va duce până la extrem asemenea
juxtapunere de semne ce nu se leagă între ele, dându-le caracter
de adevărate abreviaţiuni simbolice şi depărtându-se în felul
acesta de acea puritate abstractă la care se gândea Matisse.
Pentru că diversele elemente ale unui tablou se sustrag unele
influenţei celorlalte, deci atmosferei şi, într'o oarecare măsură,
acestui complex care este însăşi viaţa, pictorul poate recurge
fără niciun ftl de inconvenient la colorile pure, aşa cum ies ele
din tub, la tonurile cele mai reci, cele mai curate şi mai tăioase,
neamestecate şi neted distribuite. Singură intensitatea importă
şi ea se acomodează cu o cât mai mare concisiune şi simplitatea cea
mai deplină pe care pictura a cunoscut-o vieodată. De aici ^e
poate vedea cum învăţătura lui Cézanne a găsit la Matisse o
primă interpretare ce anunţă cubismul. Avea dreptate Mau­
rice Denis atunci când, oarecum speriat, anunţa ivirea acestei
arte ca fiind o « pictură în afara oricăror contirgenţe, pictură
în sine, actul simplu de-a p i c t a . . . căutarea absolutului ». Prin
îndrăzneţul său punct de vedere, Matisse izbuteşte să ajungă
din urmă dintr'odată opera continuă şi egală a lui B o n -
nard. încă delà începutul acestui secol, arta franceză e mar­
toră înfruntării — cu arme egale — dintre avântul sufletului
şi cel al minţii.
Unii folosesc ambele elanuri, dar nu este drept ca tovarăşii
lui Matisse să fie consideraţi mai puţin revoluţionari pentru
că au rămas mai umani, mai sensibili în aplicarea aceloraşi princi­
pii. Marquet a împărtăşit vreme îndelungată viaţa lui Matisse,
a tras aceleaşi învăţăminte şi experienţe din priveliştea operelor
delà Luvru ale lui Chardin, sau aceea a ferestrei comune de pe
Quai Saint-Michel şi a creiat opere pline de emoţiune, dar rigu­
roase şi simplificate în acelaşi timp. La Marquet ştiinţa supremă
şi siguranţa în stil duc spre natură; şi nu la acea frumuseţe ideală,
rece, descoperită de Matisse înapoia aparenţelor, ci la aceea care,
reală şi vie, se întrupează în viziunea artistului. Marquet ştie
să umanizeze cele mai îndrăzneţe colori folosite de fauvism, fără
să renunţe la intensitatea lor ; Aceasta este o problemă de acorduri
totdeauna bine întocmite. Armoniile sale de cenuşiu sunt t o t
atât de preţioase ca şi alte multe descoperiri abstracte. Pictorul
P u y este şi el credincios aparenţei concrete a modelului, dar paleta
sa este mai încărcată. Valtat reprezintă printre fauves ceea ce
a însemnat experienţa lui K. X . Roussel faţă de Bonnard şi
de Vuillard. El are ambiţiunea de-a creia un fel de univers
pantheist (modern de astă dată şi nu antic) care să nu-i aparţină de­
cât lui, folosind o îmbucătăţire a materialului, instinctivă şi ameţi­
toare,ce nu mai are nimic ştiinţific dar convine destul de bine acestei
reprezentări a cosmosului. Găsim aici armonii de ma ave ce pot fi
demne de Bonnard. De altfel trebue să notăm că Vlaminck
însuşi a folosit în epoca sa fauve acele tuşe alungite care amintesc
atât de bine pointillismul lui Signac şi al lui Cross. Alţii, cum ar
fi Manguin, de pildă, obţin expresia printr'o conturare ce evocă
pe Gauguin, iar Suzanne Valadon va şti, la rândul ei, să tragă
uu admirabil folos din această metodă. Dar colorile lui Manguin
sunt din nefericire destul de vulgare. Dimpotrivă, cele ale Suzannei
Valadon cuprind o forţă ascunsă şi o căldură susţinută, ce
trădează exemplul Ini Odile Redon. In general, nu prea ştii
unde s'o situezi pe această mare artistă, nici cum să carac­
terizezi talentul său. Surprinzătoarea ivire a darului de crea*
ţie la această femeie umilă, model pentru pictori, ce a trăit
vreme îndelungată în atmosfera capodoperelor contemporanei­
tăţii, înainte de-a produce ea însăşi o capodoperă, nu însemnează
nicidecum că ne aflăm în faţa unei arte instinctive sau populare.
Valadon, sfătuită de cei mai mari artişti, a lucrat cu o inteli­
genţă şi o voinţă care au dus la creaţia conştientă şi judi­
cioasă a unui univers de coloare asemănător cu acela al fauve-
ilor celor mai renumiţi (ea face parte din aceeaşi generaţie
cu ei).
Exemplul Suzanei Valadon vine tocmai la t i m p , pentru a
stabili rolul important pe care îl are desenul în concepţia despre
pictură a fauve-ilor. Ei au reabilitat coloarea şi au căutat să ob­
ţină expresia din felul de-a întocmi raporturile, fără a încerca
să sdruncine cumva temelia desenului. «Nu se poate separa desenul
de coloare », a spus Matisse, care este el însuşi un minunat dese­
nator . . . « Desenul exprimă stăpânirea asupra obiectului i». Este
deci, într'o măsură, instrumentul conştiinţei artistului, iar coloarea,
acel al voinţei sale.
In ce priveşte voinţa, trebue ţinut seama ca ea să nu
silească pe pictor a-şi depăşi temperamentul. Chiar un spirit
raţional cum este Matisse aminteşte fără încetare de cerinţa
interioară care singură trebue să-1 conducă şi se raliază astfel pre­
ţiosului sfat dat de Bonnard : « Să ştii aştepta ivirea emoţiei. »
(Poţi cel mult să-ţi creiezi .o stare sufletească de aşteptare prin
amintire s a u . . . extaz). Coloarea, mai mult încă decât desenul, însă
fără a-1 exclude, constituie pentru artist un mijloc de-a îmbogăţi
procedeele de expresie cunoscute, de-a inventa altele noi, ea este
deci, prin excelenţă, instrumentul eliberării.
Aceste idei le-a proclamat în mod strălucit un grup întreg
de alţi fauves, care ameninţau să răstoarne totul şi au sfârşit
prin cea mai potolită cuminţire. Prin scrierile sale (Tournants dan­
gereux), prin personajul pe care 1-a întruchipat, Maurice Vlaminck
 SCOALĂ DELA PARIS 23

riscă să fi fixat faţă de public, pentru vreme îndelungată, imaginea

pictorului fauve.
Este de prevăzut, totuşi, că viitorul va şti să deosebească
partea de pitoresc a omului, de contribuţia reală a artistului.
Vlaminck a proclamat cu toată puterea că trebuiesc uitate « capi-
talul-pictură », şi « capitalul-muzeu », pentru a putea picta cu
inima şi cu măruntaiele. Noi ştim,şi am spus-o şi altădată cu privire
la operele sale cele mai valoroase, cât îi datorează, nu numai lui
Van Gogh, singurul maestru pe care şi-1 recunoaşte, dar şi lui
Cézanne şi neo-impresioniştilor. El spune că. «transcrie din
instinct, fără vr:o metodă, un adevăr care mi este artistic, ci
uman, că recreiază o nouă lume, o lume pe care o văd ochii săi,
o lume numai a sa ». Ambiţiunea aceasta nu este ceva menit să
işte mirare, este ambiţiunea tuturor marilor artişti. Problema
constă în şti a dacă lumea pe care o văd este cu adevărat nouă.
Aceea « furie » care îl cuprinde şi pe care o descrie Vlaminck nu
ascunde totuşi o emoţionantă nelinişte? « î n t ă r e a m toate tonu­
r i l e . . . sdrobeam şi iroseam outremerul, v e r m i l l o n u l . . . sufe­
ream că nu putem apăsa încă şi mai tare, sufeream de-a fi
atins maximum de intensitate ». Curând însă, şi pe măsură ce
se liberează de orişice influenţă, (pentru a fi credincios progra­
mului său, stabilit cu atâta ambiţiune) Vlaminck ajunge la
opere sumbre, tragice şi uniforme, ale căror îngrădiri pare a nu
mai fi în stare să le dărâme .şi ale căror obsesii nu le mai poate
depăşi. Cred a nu trăda propria interpretare a lui Vlaminck,
atunci dând desluşesc în acest univers al desperării, nu o trans­
criere anecdotică oarecare a grozăviilor lumii "moderne (pictorul
fiind, dimpotrivă, sensibil la toate bucuriile vieţii), dar mai curând
rezultanta dramei interioare a unui temperament bogat, dar
insuficient înarmat.

Cazul lui Van Dongen este încă şi mai trist. Artistul acesta
atât de înzestrat, ale cărui prime peisajii arată raporturi de
tonuri dintre cele mai neobişnuite şi mai inedite, s'a irosit nu
în orgolioasă singurătate, ci în goale facilităţi dictate de mulţime.
Lautrec ar fi găsit în aceste modele prilejul de-a crea o admira­
bilă galerie de tipuri umane. Van Dongen nu pictează decât gigan­
tice păpuşi, din nepăsare, poate, ori din scepticism.
Intre timp, primul camarad al lui Vlaminck, André Derain,
acela care fondase în chip solemn, împreună cu el, şcoala delà
 Chatou, avea să urmeze o evoluţie cu totul deosebită. Derain
ocupă un loc esenţial în arta contemporană; datorită lui, ten­
dinţele principale se Întâlnesc şi comunică între ele. E ca un
sistem de rotaţie. Ceea ce arta lui pierde în omogenitate, arta
mai tuturor contemporanilor săi câştigă în bogăţie şi orizont.
In cursul unei convorbiri pe care Tavernier a avut-o, mult
înainte de moartea Gertrudei Stein, cu bătrâna poetesă ame­
ricană, aceasta i-a împărtăşit unele foarte juste reflexii:
« Trebue să se ţină seamă de Derain. Este un adevărat pictor
sau, mai bine zis, el a ajutat pe alţii să devină pictori. Derain este
un inventator, un descoperitor, unul dintre acele spirite neîncetat
mânate de curiositate, care nu ştiu să tragă foloase de pe urma
propriilor invenţiuni; descoperitor prin vocaţie, dacă îndrăz­
nesc a spune aşa, prin temperament şi nu în mod conştient.
Derain nu ştie, nu poate să exploateze cele ce născoceşte, este un
aventurier al artei, Christofor Columbul artei moderne ; dar de
aceste noi continente, profită alţii ».
Derain este acela prin care toţi pictorii cunoscuţi ai fauvis-
mului fac joncţiunea cu această mişcare. El se află împreună cu
Matisse la Collioure, în ajunul Salonului din 1905. La Ciotat
împreună cu Friesz, el descoperă permanenţa formelor sub cerul
mediteranian, învăţătură pe care o primise de Ia Cézanne.
« Dacă generaţia noastră a putut aduce servicii, declară Friesz, a
făcut-o continuând opera lui Cézanne şi căutând să găsească,
în ciuda variaţiilor luminii, acel ceva statornic şi etern, pe care
1-a întrevăzut Nicolas Poussin ». Şi mai departe : « Creatori ai
fauvismului, noi a m fost aceia care l-am jerfit cei dintâi. Co­
loarea n'a mai fost atotstăpânitoare ; de sub volum şi lumină
se ivea desenul, iar coloarea devenea un savuros accesoriu ».
Astfel, în momentul când Matisse şi alţii vedeau în coloare
resursa cea mai rodnică, Derain şi Friesz renunţau la virtuţile
ei primordiale. Dar restabilind ierarhia desen-coloare, Derain
întrevede, într'adevăr, posibilitatea unor noi soluţii; el lasă
coloarea pe al doilea plan, pentrucă a descoperit din nou depen­
denţa de formele geometrice. Demult recunoscuseră pictorii,
sub aparenţe, cilindrul şi volumul. U n nou curent al artei con­
temporane va sistematiza această operaţiune. Lui Derain îi revine
o parte importantă din începuturile acestei sistematizări. De
 SCOALĂ DELA PARIS 25

pe acum arta sa, solid construită şi simplificată, îl influenţează

pe Picasso. Tot el, de altfel, îi va iniţia pe cubişti în tainele artei
negre, considerată nu ca o artă barbară, dar ca o gamă de
forme stilizate şi pline de simboluri.
Totuşi, Derain nu va participa la deplina înflorire a noii
scoale. El nu simte consecinţele extreme spre care merg propriile
sale idei ; revine la formele tradiţionale şi clasice, copiind fiinţele
şi natura cu un realism şi o exactitate pe care doar dragostea
şi sensualitatea le transfigurează. Va merge până acolo, încât
va împrumuta delà maeştrii trecutului (pe care îi cunoaşte cu
prisosinţă şi pe care n'a încetat de a-i cerceta pe vremea ami­
ciţiei sale cu Vlaminck), cele mai evidente reţete. Numai pasta
sa savuroasă şi fireasca stăpânire a subiectului l-au ferit de a
cădea în imitaţie. Friesz, mai aspru ^i mai harnic, rămâne şi
cel mai coherent. El păstrează formelor umane toată plenitudinea
lor, folosind o paletă în care galbenul şi verdele este tot mai
mult subliniat de ocru.
îndrumarea fauvismului către realităţile pământului şi ale
fiinţei omeneşti arată că descendenţa sa trebue căutată nu numai
printre pictorii care rămân credincioşi legilor sale asupra coloarei,
dar şi printre cei care îmbină aceste posibilităţi cu o concepţie
mai realistă asupra universului. Este soarta celor mai înseninate
mişcări ideologice de a se desvolta până la concluziuni care par
contrarii premiselor lor şi care, în realitate, nu dovedesc altceva
decât puterea de adaptare a principiilor la cele mai variate
împrejurări. Fauvismul va continua să dăinuiască, într'o oarecare
măsură, în acea măestrie care va pune, din nou, la loc de cinste de-,
senul şi amestecul colorilor.
Cubismul însuşi, ivit ca o reacţie împotriva exuberanţelor
de coloare, va fi împrospătat printr'un chromatis'm necunoscut
încă până atunci.
Astfel pictorii, pe care manualele existente îi grupează sub
desemnarea de « întoarcerea la realitate », par a se afla în mod
logic pe urmele fauvismului, sau cel puţin pe cele ale lui Derain
şi Friesz şi pot fi, fără vreo eroare, studiaţi laolaltă cu aceştia.
Legături evidente sunt destul de numeroase. Laprade, a cărui
paletă s'a asemănat multă vreme cu aceea a lui Friesz, pentru
a transcrie viziuni mai poetice, porneşte pe un drum de tran-
ziţie împreună cu prietenul său Bouche, face legătura, cu fauve-ii
deşi pasta lui Bouche este densă, sgrunţuroasă, nu cuprinde negrul
şi caută intensitatea încărcând tonurile deschise. Bouche este unul
dintre cei mai importanţi pictori ai naturii în c ipa de faţă ; el
se situează în apropierea lui Segonzac. Pe de altă parte, Bous-
singault şi Dufresne, întâiul cu strălucitoarele sale colori, cel
de al doilea cu armoniile sale decorative, compoziţia densă şi
strânsă, sunt de asemenea în cea mai perfectă tradiţie a fau-
vismului.
Cazul cel mai complex este desigur acela âl lui Segonzac,
temperament puternic, ispitit o clipă de cubism, ca şi Derain,
dar care n'a avut nevoie să recurgă la ceea ce nu era decât un
procedeu de reconstrucţie, fiind deajuns de puternic pentru a-şi
găsi îh sine însuşi stilul de expresie. Peisajiile şi nudurile sale
sunt interpretate într'un stil deformant, care, pentru a rămâne
în domeniul realismului, este t o t atât de semnificativ ca orişicare
cilindru sau cub.
Desenator neasemuit, Segonzac ştie să modeleze pasta într'un
fel care nu are nimic comun cu ilustrarea desenului şi nici cu
jocul colorii pure, dar care reaminteşte de Daumier şi Courbet.
Paleta sa, de bună voie limitată, datorită unui spirit riguros
ca al primilor cubişti, la câteva tonuri închise, se poate îmbo­
găţi ulterior cu tonuri deschise. El recunoaşte de altfel întâie­
tatea picturii, rezervând desenului şi gravurii temele de actuali­
tate. (Boxul, music-hall-ul) al căror domeniu 1-a cercetat cu interes,
ca şi prietenul său Luc Albert Moreau, şi păstrează folosinţa
pensulei pentru subiectele grave, înobilate de dragostea sa de
fiinţe şi de natură.
In descendenţa sa, se cuvine a i se rezerva un loc şi lui
Amédée de la Patellière, a cărui moarte a fost pretimpurie. La
Patellière, căruia răsboiul i-a măcinat tinereţea, ştia că nu-i mai
rămâneau decât câţiva ani pentru a creia o operă definitivă.
Intre formaţia prea rapidă şi realizarea sa, s'a intercalat acel
prelungit noviciat în domeniul acţiunii, când omul s'a mulţumit
să mediteze fără a putea picta. Parvine deci la creaţia rodnică
dintr'odată, cu maturitatea experienţei şi a gândirii şi neavând
încă rutina artei sale. F a p t ce explică unitatea sa precoce, ca
şi limitele sale. La Patellière îşi învăluie modelul într'o lumină
potolită, care îi dă o intensă gravitate. Fiinţele vii, ca şi ani­
malele ce populează peisajiile sale, capătă virtuţi de vis.
Astfel, chiar înlăuntrul eforturilor de a se supune cu umilinţă
naturii, pictorii asupra cărora fauvismul şi-a lăsat întipărirea
îşi păstrează propriile idei creatoare preconcepute.
JACQUES LASSAIGNE
 DRAGOSTE
(Trei scene dintr'un roman)

P E VAPOR
— Ce faci diseară? o întrebase Dinu Haralamb.
—• Eu ? Nimic deosebit.
—• A m descoperit un colţ delicios, unde luna luminează altfel
decât pe p u n t e ; vrei să ne ducem ca să vedem dacă ne aşteaptă
acolo vreun zeu sau vreo zeiţă?
— D a . . . dece nu ? . . . dar să nu dăm tot peste o a m e n i . . .
— Nu, n u . . . , râsese Dinu, de asta sunt sigur.
îşi dăduse întâlnire, după cină, la nouă, lângă colţul sălii
de lectură, care dădea pe un fel de platformă, deasupra unei
scări laterale. De obicei, pe acolo nu era lume şi globurile electrice
nu se aprindeau decât rar, când întorcea cineva butonul înadins.
Locul era bine ales, iar Olga, pe drum, îşi pusese în gând să se
ascundă, aşa încât să nu o vadă nimeni din bandă.
Avea intuiţia clară că profesorul Haralamb nu o lua în serios
şi ea voia să se distreze.
Se pregătise să-i răspundă la fel, mulţumită că se simţea
uşoară, cu sentimentul că, în aer liber, dorinţele deveneau mai
limpezi, întocmai ca organele, care, ajutate de oxigen, funcţionau
mai uşor. Faptul că, trupeşte, era femee îl socotea ca o întâmplare,
care nu o îngloba în legi sociale. In seara aceea, voia să fie inde­
pendentă, ca orice bărbat. Cu riscurile pe care i le-ar fi adus o
totală renunţare la ce socotise până atunci că ar fi fost demnitate
sau pudoare.
Dinu Haralamb trecuse înainte, ca să-i arate drumul. Coborîse
până la puntea inferioară, unde şirul de bucătării şi cămări
dădeau pe o trecere atât de strâmtă, încât cu greu puteau merge
două persoane deodată. Zărise şi câteva dormitoare comune, nu
departe de sufrageria personalului, de unde năpădise un miros
cald de mâncare şi băutură.
— Pe aici, îi spunea mereu profesorul, pe a i c i . . . uită-te
în j o s . . . ia s e a m a . . .
In amestecul de sgomot al apei care vâjâia înfundat şi al
marinarilor pe jumătate goi, obicinuiţi să vorbească tare şi să
comande când nu aveau nimic de spus, Olgăi i se părea că s'ar
fi pierdut, dacă ar fi rămas singură. Tovărăşia profesorului, care
o luase înainte, sărind peste butoiaşe şi saci plini, devenea din
ce în ce mai necesară. II strigă în întunerec, parcă l-ar fi pierdut,
iar el, râzând, se oprise, întinzându-i mâna, ca să nu alunece
pe scăriţa melc, ce ducea mai jos de magazii, într'un fel de buzu­
nar deschis al vaporului. La lumina slabă a unei lămpi de mână,
Olga zărise unghiul cel mai depărtat, conturat de neguri, cu un
şir de scânduri unele peste altele, formând un fel de divan cu
trepte, peste care păreau să plutească o barcă acoperită cu o
pânză şi mari covrigi de funii groase.
La capătul bărcii, se bălăbănea un felinar care mărea întu­
nericul dimprejur, cu umbre ce se tolăneau pe ape.
— A m ajuns, spusese profesorul. E mai puţin elegant ca în
fumoar, dar mai intim.
Şi râsese iarăşi, dându-şi drumul pe scânduri, cu spatel
lipit de pântecul bărcii.
— Cum ţi se pare?
Olga începu să se potrivească, vrând să-şi găsească un loc
pentru mai multă vreme. Luase la ea o pungă cu bomboane,
împreună cu nişte ţigări bune. El îşi găsise locul de la început.
Era preocupat de un singur gând: să-i fie bine. Şi pe când aştepta
să o vadă cuibărită, ca să nu mai forfotească atât, un vânt mai
tare ridicase, Ia un colţ, pânza de pe barcă, în timp ce flacăra
mică dinăuntrul felinarului clipi de câteva ori.
— Să ştii că dacă ţi-o fi rece, a m aici o pătură bună.
Cum Olga nu înţelegea, îi lămuri că era pe vapor un marinar
pe care îl cunoştea şi care îi descoperise locul acela preţios. El
aprindea şi lanterna din barcă şi t o t el îi pusese acolo câteva
perne nu prea moi, dar o pătură atât de călduroasă, încât ar fi
 putut să rămână toată noaptea, fără teamă că ar fi răcit.
— O întreagă gospodărie, spusese Olga.
Dar el o întrerupse:
— S . . . s . . . s . . . t . . . ascultă...
De acolo, vuietul mării se auzea şi mai în adânc, lovind mereu
coastele vaporului care parcă nu înainta. Când nu vorbeau,
ajungea până la ei un svon de vorbe, venit de sus, dinspre siluetele
celor plecaţi peste balustradă, ca să privească în noapte. Luna
nu se ridicase încă, în schimb stelele păreau mai luminoase şi
mai fixe ca de obicei.
— Ţi-e frig? o întrebase iarăşi.
— N u . . . adică p u ţ i n . . . , la p i c i o a r e . . .
Se ridicase repede:
— Să vezi acum, la ce o să folosească gospodăria mea.
Şi, desfăcând pătura cu grijă, i-o întinse peste picioare, băgând
înăuntru marginile, ca să nu pătrundă răcoarea.-
— Dar dumitale n'o să-ţi fie frig?
— Când mi-o fi, o să mă acopăr şi eu, dacă îmi vei da voie.
Erau atât de aproape unul de altul, încât o lovea de câte
ori făcea un gest ca să-şi scoată ţigara din tabacheră, să o aprindă
sau să o arunce. Şi ea, în loc să se depărteze, se apropiase mai
mult. Sigură că o credea uşuratecă şi prinsă de poftă să se arate
altfel decât era în realitate, voia să-1 convingă că nu se înşelase.
Cu riscul să o creadă vulgară, trebuia să-şi schimbe firea
în noaptea aceea, aşa cum ar fi schimbat o rochie. Noutatea pe
care o aşteptau amândoi îi atrăgea la fel, dar, după cum el nu
ştia cum va reacţiona femeia pe care o invitase, nici ea nu ştia
până la ce margini putea să împrumute un rol care nu era al ei.
Pregătiţi să nu se dea niciunul, cu adevărat, intenţia fiecăruia
nu mai avea nimic misterios. Acceptau împreună un ceas sau
două de intimitate. Până să găsească drumul acela ascuns, pe
care se întâlnesc două dorinţe, fără alte pretenţii decât o satis­
facţie egoistă cu care să se .poată mulţumi fiecare, Olga se pregăti
să aştepte. Dar atât de mult o prinsese pofta de a plăti bărbatului
greşala că se înşelase, încât, silindu-se să pară moralmente alta,
începu să-şi simtă fiinţa fizică schimbată. Degetele de la mâini,
pe pătura neagră, erau diferite de cum le ştia: nervoase, cu
gesturi afectate.Ochii, pe care îi ţinea deobicei deschişi, îi închisese
 ca să privească languroşi printre gene, întovărăşind alintările de
femee fatală cu un ton pe care nu şi-1 cunoştea.
— Ia, ascultă un moment, fără să vorbeşti.
Era ceva periculos. Tăcerea putea să scormonească adevărul
şi ea nu voia să se'dea de gol. încercă totuşi să tacă.
Valurile se izbeau grăbite şi, după ce se spărgeau, se auzeau
risipindu-se, apoi din nou veneau, parcă de departe, şi iar se
loveau şi iar se risipeau.
— Ai ascultat, vreodată, marea, mai îndelung?
— Nu
— Dece?
— Nu mă interesează.
Minţea. Voia să mintă. Se întinsese lângă el, cu ochii pe cer,
cu Eratele sub cap, lungită pieziş, ca să aibe loc pe scânduri,
ca pe un divan.
In momentul acela, priveliştea din afară nu mai exista.
Totul se petrecea înăuntru. Fiindcă era hotărîtă să iasă înaintea
dorinţei lui, cu o luciditate care să-1 vindece să mai aibe vreo
iluzie asupra ei.
— La ce te gândeşti?
— La mine.
— îmi place sinceritatea dumitale.
—• Eşti drăguţ că mi-o s p u i . . .
— D a r la bărbatul care te aşteaptă, te gândeşti vreodată?
— Nu mă aşteaptă n i m e n i . . .
— Nici s o ţ u l ? . . .
— Aş vrea să alegem alt subiect.
Surprins, rămăsese un timp fără să vorbească, apoi o între­
base :
— Care?
— D e e x e m p l u : . . . îţi place să săruţi o femeie?
Jenat, se pornise pe râs, apoi se aplecase, îi trecuse braţul
pe după gât şi îşi apropiase buzele de ale ei, fără să le atingă.
Ea închisese ochii, pentrucă, în lumina felinarului care se legăna,
i se păruse că avea un nas caraghios. Şi se gândise la nasul lui
dinainte care nu semăna cu acel pe care îi vedea, modulat în
umbre diforme. Curând, umbrele se topiseră în ceva misterios
de negură mişcătoare, care îi sufla pe deasupra feţei o boare
 REVISTA F U N D A T U L o a SËGÂLË

caldă şi fină cu imperceptibile adieri de primăvară. îşi simţise

buzele mângâiate de mii de guri mici, avide, scăpate dintr'o
lume fără carne, fără oase, făcută doar din mişcare şi întune­
cimi.
— Auzi marea, îi 'şopti.
In loc, să-i răspundă, ea se întorsese pe o parte, din pricina
scândurilor prea tari şi el putuse să-i treacă braţul uşor pe sub
mijloc, aşa cum trec mamele faşa, pe sub copilul de curând
născut şi care începe să cunoască.
N u numai că auzea marea, dar legănarea ei ameţitoare pe
muchiile de valuri pe care le simţea lunecând deasupra altor
valuri, i se răspândise în toată fiinţa, de care se lepădase, parcă
ar fi fost în ajun să moară. Pe nesimţite, devenise o altă sub­
stanţă, aşa încât tresărirea bărbatului pe care dorise să o prindă
cu simţul ei lucid, se pierduse într'o scnsaţie care nu îi aparţinea,
fiindcă trecuse de marginile conştiinţei, în largul fără contur
dimprejur. Se credea cuprinsă în braţe de ape, crescute peste
dânsa, luându-i forma, ca să o mângâie, cu gesturi moi care nu
lăsaseră urmă decât în dorinţa de revenire, pe aceleaşi cărări
de nervi topiţi, într'un ritm halucinant care nu mai era al dra­
gostei sau al mării, ci al universului întreg.
Fusese sigură că nu mai era pe deasupra mării, ci în inima
ei, iar omul care o invitase acolo, un geniu al apelor, se arătase
în adevărata lui esenţă, lipsită de orice artificiu.
Târziu, simţise răceala, strânsese din umeri şi privise împrejur
grămezile de scânduri, cu covrigii de funii groase, cele câteva
scripete, pe care până atunci nu le observase, şi lanterna care se
bălăbănea la capătul bărcii. Când realitatea începuse să ia fiinţă,
primul gest fusese să se acopere. Ii era ruşine. I se părea că o
mătură făcută din aer şi vânt începuse să o strângă pe un făraş
ca pe un gunoi aruncat în colţul cel mai depărtat al vaporului.
In acelaşi t i m p , observă că, alături de ea, bărbatul îşi netezea
părul pe tâmple, privind în sus. Deasupra unei scări întortochiate,
care împungea ca un burghiu prima punte, alte rânduri de punţi,
din ce în ce mai retrase, îşi desfăşurau întinderile svelte, suspen­
date în caturi, gata să se coboare sub ape, sau să se înalţe în aer,
cu garduri de zăbrele subţiri printre care se desena, cilindric şi
alb, coşul cel mare delà mijloc.
 Lumea revenise în imaginile obicinuite. Cerul se acoperise
de nori. Nici lună, nici stele. Auzi glasul lui Dinu, care o întreba
dacă nu îi era frig, îşi aduse aminte că pasagerii îi spuneau:
« domnule profesor », îşi mai aduse aminte că se hotărîse să
împrumute, pentru câtva timp, un aspect care nu era al ei şi că,
într'o pungă de hârtie, luase nişte, dulciuri, pe care voise delà
început să le ofere.
Şi, cu un glas care o miră, atât era de natural, îl întrebă
simplu :
—'Vrei să iei o bomboană?

LA P A R I S .
într'o zi, tocmai când Olga se întorcea delà restaurant, îngri­
jitoarea hotelului îi ieşi înainte, spunându-i că un domn tele­
fonase în lipsa ei, rugând să transmită doamnei că va telefona
în cursul săptămânii, la aceeaşi oră.
In restaurantul în care se ducea Olga, nu se servea decât
până la două. Proprietarul, ursuz şi bâlbâit, era aşa de convins
că numai la el se mânca bine, încât îşi îngăduia reguli şi restricţii
care trebuiau observate de clienţi. Ceva mai departe, pe lângă
Domul Invalizilor, se găsea alt restaurant, mult mai scump,
în care se putea intra până târziu. Olga se gândise la început
să se ducă acolo, după trei, câ să poată aştepta telefonul, dar
peste o zi, Dinu Haralamb telefonase tocmai pe la trei jumătate,
scuzându-se că abia putuse avea câteva minute libere. Dacă,
din întâmplare, ar fi isprăvit lucrul mai curând, s'ar fi repezit
să o v a d ă . . . poate într'o dimineaţă, sau chiar seara.
Aşa cum îi vorbise, Olga înţelesese că trebuia să rămână
toată ziua acasă. Odaia ei, la «tajul al patrulea, cu o singură
fereastră de unde se vedea vârful turnului Eiffel, devenise un
fel de colivie, din care nu trebuia să iasă, chiar dacă cineva i-ar
fi deschis uşa.
Aşteptase zece zile în şir, mâncând sardele şi brânză cu pâine,
pe care un servitor le aducea pe ascuns. îşi făcea câte un ceai,
ca să ia ceva cald şi odată,când nu putuse să scape de două prietene
care dăduseră buzna, tot timpul cât stătuse cu ele de vorbă,
se gândise că ar fi putut să-şi fiarbă nişte ouă şi să le dea lor
cojile, ca să le arunce. Dar cine i le-ar fi cumpărat? Şi unde
le-ar fi ascuns? Servitorul începuse să o ocolească, de teamă
să nu fie bănuit şi dat afară, iar îngrijitoarea care avea chei
duble, îi atrăsese atenţia că era strict interzis, din pricina cură­
ţeniei, să se ţină în dulapuri altceva decât rufe sau îmbrăcă­
minte. Prietenele stăruiseră să meargă cu ele la un concert,
unde avea să întâlnească toatf. colonia română din Paris. Era un
eveniment la care nu trebuia să lipsească, dar Olga se împotri­
vise, spunând că va pleca pentru câteva zile din oraş.
—'Cu cine? întrebase una din ele.
Avusese un ton aşa de vulgar, încât O'ga dădu dreptate
lui Dinu Haralamb, care o sfătuise să nu le mai primească şi, cu
toate că amândouă se arătau pline de prietenie, cu mustrări
pentrucă lipsise atâta vreme din cercul lor, se simţi fără niciun
punct comun cu ele. Tot ce avea în suflet trebuia bine păzit
de ochii şi de comentariile lor. Ii veni în minte să plătească pe
portar sau să roage pe îngrijitoare bă nu le mai primească în
hotei. Pentru întâia oară observă ce şolduri mari avea una, cum
le legăna când umbla şi ce degete scurte şi boante avea alta, ale
cărei mănuşi stăteau umflate, pe masă, parcă ar mai fi fost
ceva înăuntru.
Privindu-şi prietenele mai de aproape, Olga devenea din ce
în ce mai sigură că Dinu Haralamb, cu iipsa lui de indulgenţă,
vedea totuşi drept: ce ar fi putut avea comun cu ele? Tine­
reţea? Gustul de flecăreală, sau poate aceeaşi dorinţă de a se
fixa pe un drum, care. pentru oameni, să însemne norocul unei
fete?
— Ştii că Gabi se mărită? întrebase una din ele.
— N u ştiu, n'am mai văzut-o.
— Nu e lozul cel mare, dar ea îl adoră.
Prietenele săriseră amândouă deodată: o femeie trebue sa
ştie ce vrea, o femeie nu trebue să facă jocul unui bărbat şi nici,
dintr'o simplă aventură, să ajungă s c l a v ă . . . în curând se va
mărita şi Daria cu cineva- foarte bine, extraordinar, un englez
multimilionar care nu-i cerea decât un lucru : să nu aibă mai,
muît de douăzeci şi cinci de ani, aşa că Daria se ocupă acum
cu u n certificat de n a ş t e r e . . . în realitate nu trecuse de treizeci
şi cinci, aşa că zece ani trebuiau să dispară.
— O să a v e m două n u n ţ i . . .
 Olga era ameţită. Voise să se ridice şi trebuise să rămână
câteva clipe cu ochii în jos.
— Nu ţi-e bine? le auzise pe amândouă.
Nu putea să le spună; n'am nimic, dar mi-e foame.
De patru zile nu mâncase aproape nimic şi nu se mai putea
ţine pe picioare.
— Lozul cel mare, auzi din nou.
— Trebuie să ai noroc, întărise cealaltă.
Lozul mare ar fi fost, pentru dânsa, dacă nu o mâncare
caldă, cel puţin nişte şuncă rece, pe care servitorul refuzase să
i-o aducă, pretextând că pierde prea mult timp până să o cumpere
şi că îşi murdărea buzunarul în care ascundea pachetul, de teama
îngrijitoarei.
Până la opt seara, Olga se învârtise prin odaie, neputând
citi sau lucra din pricina foamei. Diretica, aşeza, ca să fie frumos
şi se uita mereu în oglindă şi pe fereastră. Dincolo de aşteptare,
nu o interesa nimic. Când privea prin geam, vedea oameni, pe
care nu îi cunoştea. Trecând grăbiţi, sau încet, îngânduraţi sau
sprinteni, fiecare cu obrazul, cu trupul, cu hainele, cu paşii,
cu drumul l u i . . . Şi toţi, nişte s t r ă i n i . . . Nimic nu o lega de ei,
nici măcar gândul că erau oameni, ca şi dânsa. Numai vârful
turnului Eiffel îi aducea aminte că era în Paris. încolo, acope­
rişurile, cu zăpada ce se topea pe jumătate, nu-i spuneau nimic,
îşi aminti liniile pline de graţie albă ale statuilor din parcuri.
— Nu cunoşti Parisul, îi spusese Dinu Haralamb.
Pe la nouă, se gândise să se ducă într'o cafenea, unde să ia
ceva la repezeală şi să se întoarcă, să aştepte mai d e p a r t e . . .
Era aproape gata să iasă, când « cineva » bătuse în uşă. Nu-i
venea să creadă. Spusese: Dinule, cu respiraţia tăiată şi se ghe-
muise în braţele lui. El a intrat, a învârtit cheia de două ori.
Apoi cu dreapta a făcut vânt paltonului şi pălăriei de pe pat,
iar cu stânga s'a întins până Ia butonul electric.
In colivie s'a făcut întuneric beznă şi privighetoarea înfo­
metată şi oarbă a început să cânte.

LA B U C U R E Ş T I .
Câteva zile în şir, Olga se rugase de Dinu Haralamb sa-i
găsească un câine.
 — Ce am ajuns !
— Ce?
— Să-ţi caut un căţel, ca să te d i s t r e z i . . .
— Nu merit?
Fără să-i facă vreo aluzie la situaţia ei şi cu toate că găsea
normal să trăiască în marginea societăţii, nu putea uita cu totul
că în lume există o rânduială ce are un rost. Dinu Haralamb,
sever cu alţii şi mai ales aplecând urechea la svonurile pe care
i le aducea secretarul sau prietenii, părea să aibă altă măsură
cu propria lui persoană. Odată, când Olga îi atrăsese atenţia în
glumă să nu judece prea aspru pe ceilalţi, îi răspunsese că era
mai neînduplecat cu el. Şi o privise lung, în ochi.
Gluma se schimbase în ceva serios. Ca o străfulgerare, Olga
avusese intuiţia că legăftira lor stătea mai ales în ceea ce nu
mărturisea niciunul.
O taină, în înţelesul mistic. Fără vorbe, fără făgădueli, fără
planuri, sfidând toate semnele exterioare. Mai târziu, când
începuse să mijească primăvara, Olga îl văzu într'o lumină
nouă, de om chinuit şi gelos, cu toată aparenţa superiorităţii
ce sfida micile slăbiciuni omeneşti. Prietenul i se păru şi mai
preţios, pentrucă nu depăşea fondul sufletesc al unui om oarecare.
Avea o adevărată admiraţie pentru el. Ar fi dorit să nu îl contra­
zică şi să nu-i iasă din cuvânt, dar nu putea, pentrucă nu reuşea
să despartă dragostea de tot ce iubea pe lume: aer, soare, cer
şi flori. De câteva zile, avea şi un câine mic, alb, pufos, moale
şi bun la pipăit. 1-1 adusese domnişoara Robănescu, într'o zi
când venise doar pentru câteva ceasuri în Bucureşti. Olga spusese
lui Dinu Haralamb că îl găsise pe stradă, în faţa porţii şi îi fusese
milă să-1 lase să moară de foame.
Minţise de mai multe ori, cu lucruri mici, neînsemnate, care
lui i se păreau îngrozitoare, atunci când o prindea. Şi o prindea
mai totdeauna, fiindcă ştia să-i pună, în toate felurile, aceeaşi
întrebare. Bănuise că la Olga venea cineva, dar nu voia să afle
prin alţii. într'o zi, când dăduse de căţel în bucătărie, se supărase
atât de tare, încât îi spusese că se putea considera liberă, în m o ­
mentul când ar fi voit să facă altceva decât credea el că trebuia
să facă. Gândul că mângâia căţelul fără să îi dea voie îl supăra,
ca o prevestire rea. Până şi liniştea ei îl enerva câteodată. Surâsul
acela care plutea pe un lucru de nimic, când, deschizând uşa
sobei, vedea jarul nedesfăcut încă în bucăţi, când descoperea
boboci noi la o floare pe care o primise cu o lună înainte, sau
când îşi aşeza în raft, câteva cărţi preferate, ţineau prea mult
loc în suflet. O întrebase odată, în glumă:
— Mai ai loc şi pentru dragoste ? . . .
Când văzuse într'o seară pe Olga, cu căţelul în braţe, o pri­
vise cu oarecare compătimire.
— Cum îl cheamă?
— R o b , . . . mă cheamă Rob, domnule profesor şi sunt prie­
tenul Olgăi.
Deodată el se făcuse palid:
— Dă-1 jos.
— Dece?
— Dă-1 j o s . . .
— Dece Dinule ? . . .
— Dă-1 jos, îţi s p u n . . .
Ţipase aşa de tare, că vorbele din urmă ieşise răguşite, privirea
se încrucişase, părea că tremură, îşi scosese batista şi o dusese
la gură, parcă n'ar mai fi vrut să respire aerul infectat dimprejur.
Olga ridicase mai sus căţelul, privind atentă, ca să-1 convingă
că nu făcuse murdărie. Dinu Haralamb îi întoarse spatele:
— Sunteţi nişte inconştiente.
Numele de « Rob » îi sugerase gândul că Olga comunica cu
domnişoara Robănescu. Văzuse, într'o clipă, o întreagă urzeală
de minciuni şi, incapabil să-i ceară lămuriri, fiindcă i se părea
că ar fi trebuit să se coboare, simţea că o dispreţuia. Pentru el,
domnişoara Robănescu, pe care o cunoştea mai ales din spusele
secretarului, reprezenta o părticică din oraşul în care Olga avusese
prieteni. Nu bănuia că ar fi fost în stare să se mai întâlnească
pe ascuns cu ei, dar nevoia de a nu uita, de a tăinui amintiri
era t o t o înşelăciune.
Olga rămăsese lipită de uşă, neîndrăsriind să înainteze. El
căuta printre hârtii, pe măsuţa de lângă divan.
— Unde ai fost de dimineaţă ?
— Nicăieri.
— Atunci de unde ai cartea asta, pe care n'o aveai ieri?
— A m ieşit până la l i b r ă r i e . . . aici a p r o a p e . . . pe Calea
Griviţei...
 — Cu domnişoara Robănescu ? . . .
Rămăsese la început înmărmurită, apoi îşi spusese: «bine că
ştie ». Nu avea dece să fie încurcată şi era gata să spună t o t
adevărul.
— Nu, m u l ţ u m e s c . . . nu-mi trebuesc lămuriri.
Dacă ar fi putut, ar fi bătut-o. Se desprindea din ea o sigu­
ranţă, nici măcar obraznică. Dacă i-ar fi explicat, poate că ar
fi priceput ceva, dar la ce bun, fiindcă a doua zi va face tot ce
făcuse ieri! Nu putea, nu ştia să iubească. Răspândită, incon­
ştientă, periculoasă, gata să dispară şi apărând, ca un anotimp,
pe nesimţite.
El se uită la palton, cu gândul să se îmbrace şi să plece. Ea
privea liniştită, ca înainte. Pusese cartea la loc şi se dusese să
închidă uşiţa de jos a sobei, ca să nu iasă, pe coş, căldura. Avea
o linie frumoasă de şold, parcă mai slăbise încă, şi, pe dedesubtul
ochilor, o umbră adâncită care îi dădea un aer obosit.
Intre sprâncene, se încrustase o dungă uşoară. Cu toate astea,
sura dea. Vag nevinovat, parcă ar fi vrut să spună:
— Bine, d r a g ă . . . b i n e . . .
In faţa lui, un cuţit mic de tăiat foile. îşi întorsese ochii delà
el, apoi se apropiase, îl luase în mâini, ca să-1 pipăie şi să-şi spună
singur, că nu se gândise la nimic.
In odaia de alături, se auzi un lătrat ascuţit. Olga avusese o
tresărire, în timp ce el se ridicase iar, cu ochii la palton. Dar se
oprise în mijlocul odăii. Rob nu mai lătra. Mâria prelung, sfârşind
eu răbufniri, parcă s'ar fi certat cu cineva.
— Aşa face prin somn, explică O l g a . . . şi mişcă din bot,
ca un copil care suge.
Apoi stătuse atent ca să asculte, dacă se mai auzea ceva.
El nu avusese putere să mai ajungă până la cuier. Se aruncase
pe divan, frânt de oboseală, în timp ce ea râdea atentă la sgo-
motul de alături.
Ceasornicul de pe măsuţa cu cartea nouă sunase înfundat,
u n s p r e z e c e . . . Era ora la care renunţa să se mai ducă acasă.
închise ochii şi aşteptă. Prin odaie, auzi paşii Olgăi şi un sgomot
de sertar tras, în partea unde ţinea cearceafurile şi feţele de pernă.
Voia, desigur, să facă patul. Cu toată limpezimea minţii,
care îl impresionase când o cunoscuse, avea lipsuri de femeie
 DRAOOSTE 59

proastă. Nu înţelegea nimic din ce se petrecea în sufletul lui,

nimic.
In vreme ce ea dereteca, el deschisese doar un ochiu, ca să o
urmărească. Nu se desluşea nimic pe faţă. O încăpăţânată care
nu voia să renunţe la legăturile de până atunci. Poate că se mai
gândea la cei doi bărbaţi pe care îi c u n o s c u s e . . . poate că domni­
şoara Robănescu îi aducea veşti de la e i . . .
Ceasul sunase din nou. Sub globul lămpii de pe masă, mâinile
Olgăi mişcau încet nişte undrele lungi. Ghemul de lână, rostogolit
Ia picioare, punea o pată mică de sânge într'una mare de lumină.
— La ce te gândeşti?, îl auzi d e o d a t ă , . . . spune drept, la
ce te g â n d e ş t i ? . . .
Vocea sunase clară, mustrătoare, cu o nuanţă de poruncă.
Olga lăsase undrelele din mâini. începuse să lucreze, ca să
ocolească o explicaţie, în seara aceea, fiindcă îl vedea în dispoziţii
din ce în ce mai rele. Dar cu cât ea fugea, cu atât el strângea
mai mult necaz.
— La nimic, spuse.
Cu un ton simplu şi blând care să şteargă din impresia unui
început de ceartă.
•— La n i m i c ? . . .
Izbucnise într'un râs plin de batjocură.
— Bine că nu te gândeşti la n i m i c . . . poate că ascultai să
te convingi dacă mai mârâie, în somn, căţelul de a l ă t u r i ? . . .
Dintr'o săritură, Olga fusese la picioarele lui. îşi lipise obrazul
de mâna pe care i-o luase între mâini şi începuse să vorbească
încet, cu ochii spre el, cu un accent sincer de spovedanie, nelă-
sându-1 să o întrerupă :
— La ce vrei să mă gândesc, când eşti aici? Tu, înainte de
toate, eşti pentru mine o prezenţă care mă împiedecă să mă
gândesc în altă p a r t e . . . Când pleci de lângă mine, atunci lucrurile
se s c h i m b ă . . . î n ţ e l e g i ? . . . dar, când eşti aici, nu mai sunt nici
Olga, nici iubita t a . . . sunt o mică bucurie în lume, fără inteli­
genţă şi fără perfidie uite, acum, în momentul ăsta, când te
uiţi a ş a . . . la ce vrei să mă g â n d e s c . . . vreau să simt că respirăm
împreună, că îmi pot pune obrazul pe stofa hainelor t a l e . . . să
ştii că e cam aspră dar nu face n i m i c . . . te chinueşti cu o mulţime
de complicaţii şi nu vezi ce e a d e v ă r a t . . .
 — Mă crezi gelos?
— N u . . . n u . . . nu g e l o s . . .
Minţea. II credea aşa cum era.
— Ascultă, D i n u l e . . .
— Spune...
— Aş fi vrut să fiu pentru tine frumoasă, încântătoare, aş
fi vrut să a m cincisprezece ani, să ştiu să cânt, să te d e s m i e r d . . .
— M'aş mulţumi să nu minţi.
— Nu pot asta.
— Ce-ai spus?
— Minciunile mele nu sunt vinovate.
— Ba sunt vinovate, dragă, fiindcă sunt m i n c i u n i . . . Cine
ţi-a adus căţelul?
— Domnişoara Robănescu.
— Ce caută aici maimuţa aceea ?
— N u e maimuţă, e femeie.
— Să nu ne jucăm cu vorbele
O apucase de braţe şi o strângea.
— Iţi interzic să mai vină aici.
— Bine...
— Şi să mai vorbeşti cu ea.
— Bine...
— Nu vreau să o mai v e z i . . . î n ţ e l e g i ? . . . nu v r e a u . . .
— Bine...
Spunea « bine » din ce în ce mai încet. Cu ochii mari, deschişi.
O durea carnea braţelor. II privea şi aştepta să-i dea drumul
sau să o ridice lângă el.
Aşa se întâmplase: o trăsese în sus, îi apucase umerii şi îşi
înfundase gura, în gura ei. Olga închisese ochii. In minte îi vâjia
c e v a . . . ca nişte valuri care veneau de departe, cu ritm de râu
care curgea între maluri, pe deasupra pietrişului şi a bolovanilor.
Sub pleoape, se strecurase o lumină de lună, după furtună, şi nişte
bucăţi de nori plimbăreţi, peste stele care mijeau şi se întune­
cau . . . era pe Valea Prahovei, în maşina lui Ion Dragomir,
după ce căzuse trăznetul pe copacul din p ă d u r e . . . peste pieptul
ei strălucit, pieptul de piatră udă al lui I o n . . . răsuflarea lui grea,
braţul de fier care-i ridicase mijlocul, şi toată starea de ameţeală
şi plutire în care se desprindea de propria ei formă omenească.
 Dinu îşi lipise buzele de urechea stângă, iar în cea dreaptă
Ion poruncea ş o f e r u l u i : — « î n d ă r ă t , idiotule, vrei să ne răstur­
nă m în apă? ».
Şi mai departe, în dreptul perdelelor, care se mişcaseră cu
toate că nu bătea vântul în odaie, silueta înaltă şi subţire a lui
Minai Drăgescu străjuia incoherenţa divagărilor cu cinismul lui
romantic.
— « Dece nu mă lăsaţi în pace şi mă îndemnaţi să mint ? »,
voise Olga să-i întrebe, dar ca un svon pe şira spinării, dorinţa
începuse să se topească în fiori mici şi deşi, chemând-o din ce
în ce mai tare, peste toate vânturile amintirilor.
Treptat, totul dispărea în conştiinţa unui tremur care se
apropia şi, de-a-îungul căruia, în razele fierbinţi care întunecase
odaia, ca un soare negru, Olga aştepta să vadă, în esenţa Lui
şi în dimensiuni învălmăşite de negurile nebuniei iluminate, pe
însuşi D u m n e z e u . . . un Dumnezeu după care fugise de acasă şi
pe care nu putuse încă să-1 z ă r e a s c ă . . .
TICU ARCHIP
 V O R B E S C DOI VAGABONZI

Doi vagabonzi stau de vorbă,

Doi vagabonzi.
Unul : pentru ce ne-au deschis porţile
Tihnitelor temniţi ?
Mucegăite, negre sunt bolţile
De peste holde şi velniţi.
Pomii şi-au ridicat s u l i ţ l e ,
Mările glasuri r i d i c ă . . .
Ne gonesc uliţile.
Cine pârtiile noastre le strică ?
In porţi ne'ntâmpină ura,
Schimbăm închisorile,
Ne mână furtuna d e - a d u r a , . .
Ne chiamă surorile :
Maidanele, canalele.
Nopţile ne vor da mantalele,
Preoţii ne vor anunţa excomunicarea
Din azilul Sfinţilor Părinţi,
Apoi ne v o m înfrăţi cu zarea,
Călători tăcuţi şi cuminţi
Pe drumul s o b o l i l o r . . .
Izvoarele ne vor întâmpina :
Bine-aţi venit, solilor 1
La poatra cimitirului se vor îngrămădi,
Ca o turmă de struţi în deşert,
Acei pe care pământul nu-i poate suferi
Şi vor aştepta împărţirea grâului f i e r t . . .
Altul : bunii noştri mântuitori
Ne vor spune povestea minunatelor pâni
Şi ne vor cere să fim tăinuitori
Faraonilor îmbălsămaţi în a u r . . .
Se va deschide drum ne'nfricoşărilor,
Rugina va mânca cheile încuietorilor,
Lumea va râde, va râde,
De timpul cu barda de g â d e . . .

Doi vagabonzi stau de vorbă,

Doi vagabonzi.
Feţele lor vinete, reci
Sunt adormite pe v e c i . . .
. D U M I T R U CORBBA
 SILOGISMUL JUDICIAR
Definiţia actului jurisdictional a rezultat, pentru autorii de
drept public, din căutarea actleia a actului administrativ. Pro-
ceduriştii au ţinut seamă de această diagnosticare diferenţială.
Dar nici cei dintâi şi nici chiar aceştia din urmă n'au ajuns astfel
la o analiză a actului jurisdictional din punctul de vedere al logicii
judiciare. Căci Metodologia Juridică este o disciplină deabia
în constituire, iar preocupările de logică judiciară sunt şi ele
1
destul de recente ) .
In vechile tratate de procedură, chestiunea nici nu este
abordată. Acolo unde ea se găseşte, de curând, studiată (în astfel
de tratate mai noui şi în unele studii restrânse, de specialitate)
se reproduce — în general — părerea, care, în ultima vreme, a
făcut şcoală, că operaţiunea, cu ajutorul căreia judecătorul
descopere adevărul judiciar (adică soluţia pricinei), este un raţio­
nament deductiv, de forma unui silogism, denumit, ca atare,
silogismul judiciar. Judecătorul ar fi un soi de «automat logic»,
care « aplică » o dispoziţie legală (abstractă, generală, obiectivă
şi impersonală) faptelor procesului, adică unui caz individual
(concret, particular, subiectiv şi personal) ; cu alte cuvinte, jude­
cătorul deduce o soluţie de speţă dintr'o normă generală, iar
această deducţie ia forma silogismului de tipul:
A este B
B este C
deci: A este C
sau, mai exact, ia forma unui silogism judiciar de tipul:

1
) Aşa după cum am a r ă t a t într'o cronică publicată în această revistă
(Nr. 10, Octomvrie 1944, p . 201 şi urm.).
 Cazul individual A constitue infracţiunea B
Infracţiunea B trebue să atragă penalitatea C
deci : Cazul individual A trebue să atragă penalitatea C

Se spune aşa dar că judecătorul descopere adevărul judiciar

(şi găseşte soluţia unui proces) cu ajutorul unui silogism judi­
ciar, în care (după cum se vede din formula de mai sus) premisa
minoră este constatarea de fapt (quaestio facti), iar premisa
majoră este dispoziţia legală (quaestio juris).
Imaginea judecătorului ca « automat logic » se întregeşte
prin ideia că premisa minoră este produsul riguros al probelor,
ale căror rezultate se impun judecătorului ca date obiective, iar
premisa majoră este însăşi dispoziţia legii şi, ca atare, îi este de
asemenea dată în mod obiectiv. Aşa s'ar realiza ideea supe­
rioară a securităţii juridice, scumpă juriştilor care aparţin gândirii
dominante din veacul trecut şi delà începutul acestuia.
Amendamentele, pe care unii procedurişti au căutat să le
aducă acestei teorii, se reduc la atenuările nesistematice produse
de către două desbateri înverşunate:
1) Actul jurisdictional exprimă, în oarecare măsură, şi voinţa
proprie a judecătorului, sau acesta nu este decât viva vox legis?
judecătorul este în adevăr un simplu automat logic?
2) Dar oare silogismul — în general, şi cel judiciar, în
particular — este apt întradevăr să ne facă să descoperim,
numai cu ajutorul lui, ceva nou, ce nu era dinainte ştiut şi implicat
în cele două premise?

însuşi Descartes îşi exprima astfel provenţiunea faţă de

virtuţile silogismului :
« J e pris garde que, pour la logique, ses syllogismes et la plupart de ses
autres instructions servent plutôt à expliquer à autrui les choses qu'on sait,
ou même, comme l'art de Lulle, à parler sans jugement de celles qu'on ignore,
1
qu'à les apprendre » ) .
H. Poincaré se îndoia, în aceste vorbe, de caracterul deductiv
al ştiinţei matematice:
« La possibilité même de la science m a t h é m a t i q u e semble une contra-
diction insoluble. Si cette science n'est deductive qu'en apparence, d'où

1
) Discours de la Méthode, II-ème partie.
 REVISTA ï t J à ' M ï i i L O K ÎUJOALi

Ini vient cette parfaite rigueur que personne ne songe à mettre en doute ï
Si, au contraire, toutes les propositions qu'elle énonce peuvent se tirer les
unes des autres par les règles de la logique formelle, comment la m a t h é ­
matique ne se réduit-elle p a s ' à une immense tautologie? Le syllogisme n e
p e u t rien nous apprendre d'essentiellement nouveau et, si t o u t devait sortir
du principe d'identité, t o u t devrait aussi pouvoir s'y ramener. Admettra-t-on
donc que les énoncés de tous ces théorèmes qui remplissent t a n t de volumes
ne soient pas des manières détournées de dire que A est A? » *).

Problema este discutată, îji general, în logică, în epistemolo­

gie, în metodologie. Juriştii au aflat şi ei, la un moment dat, că
silogismul, stând sub un blestem tautologic, ar putea fi considerat
steril metodologiceşte •). Alarma a fost dată. Teoria silogismului
judiciar n'ar mai putea explica descoperirea adevărului judiciar.
S'au făcut, prin urmare, şi anume foarte de curând, diferite
Încercări de a se menţine valoarea metodologică a silogismului
judiciar, împrumutându-se, din intuiţionism şi vitalism, justi­
ficarea făuririi premiselor lui. Astfel, unii autori s'au însărcinat
să observe că este foarte greu de realizat « uniunea » dintre prin­
cipiul imobil al textului de lege, care «rămâne», şi mobilitatea
faptului litigios, care « devine ». Alţii ne-au reamintit, după
Bergson, că < vitalul » este în continuă transformare şi —• ca
atare — el nu poate fi lesne redus, în mod logic, la concepte fixe.
Soluţiile propuse, în consecinţă, au fost acelea care încearcă să
considere actul jurisdictional ca pe un produs al intuiţiei. In
acest mod, s'ar realiza cogniţia judiciară. Quaestio facti nu ar mai
depinde riguros de o logică strictă a probelor; quaestio juris
nu s'ar mai rezolva în mod strict cu datele precise ale logicii
interpretării. Dimpotrivă, aflarea premisei minore a silogismului
judiciar, ba — după unii — chiar şi stabilirea celei majore, ar fi
opera intuiţiei judecătorului. El ar exercita astfel întotdeauna o
putere de apreciere, iar nu numai în cazul « standardurilor juri­
dice », expresie consacrată pentru denumirea acelor noţiuni legale
elastice, pe care legiuitorul dinadins nu le-a fixat în definiţii
rigide. In felul acesta, s'a întregit teoria actelor jurisdicţionale
discreţionare, după ce, la unii, înseşi aceste acte fuseseră punctul
de plecare pentru explicarea, prin intuiţie, a descoperirii adevă-

*) La Science et l'Hypothèse, Paris, Flammarion, 50-ème mille, p. 9—10.

*) Nu mă ocup aici de argumentele mai noi, în sens c o n t r a r , — şi de
eonsecinţele lor în teoria silogismului judiciar.
 SILOGISMUL JUDICIAR 47

rului judiciar. Silogismul judiciar rămâne, pentru aceşti autori,

mijlocul cu care adevărul poate fi aflat, dar numai cu condiţia
ca premisele să fie date de intuiţie.
S'ar putea spune, deci, că imaginea judecătorului văzut ca
« automat logic », prinsă în rama securităţii juridice, a fost înlo­
cuită cu icoana judecătorului-derviş, divinator, cu contururi de
halo vitalist şi intuiţionist, icoană care nu suportă cadrul logic
şi căreia, pentru a se obţine inspiraţia, prin care se ghiceşte
adevărul judiciar, judecătorul îi sacrifică dogma ortodoxă a
securităţii juridice, provocând o nouă alarmă.

Mai multe împotriviri pot să întâmpine aceste concepţii.

In primul rând, însăşi această alarmă. Se va spune că ceea ea
interesează în realizarea Dreptului, sociologic vorbind, este rezul­
tanta lui socială, care nu poate fi înţeleasă, pe deasupra diversi­
tăţilor individuale, decât dacă e asigurată în unitatea e i ; adică'
până Ia urmă, securitatea juridică nu poate fi sacrificată decât
compromiţând Dreptul însuşi, care stă în antinomie esenţială cu
orice arbitrar, deci şi cu arbitrarul intuiţiei judecătorilor; mai
ales că, realist vorbind, aceştia nu sunt desemnaţi pentru o atare
funcţie socială după criteriul posibilităţii lor de a avea cele mai
juste intuiţii, dar după criteriul ştiinţei lor — care oferă adevăruri
preexistente şi general valabile — şi al aptitudinilor lor tehnice
de a exercita, un artizanat care —• prin definiţie — se supune
unor reguli de asemenea preexistente şi uniforme. Egalitatea
împricinaţilor în faţa justiţiei nu se poate adică realiza decât
prin depersonalizarea judecătorilor etc.
In al doilea rând, aceste teorii, plecând delà contestarea
valorii metodologice a silogismului judiciar, îi păstrează totuşi
rolul de a descoperi adevărul, căci, cu toate că premisele sunt
produsul intuiţiei, schema logică a căutării acestui adevăr rămâne
silogismul operat de judecător.
In al treilea rând, asemenea concepţii se preocupă în mod
greşit numai de termenul major şi de termenul minor, atunci
când termenul mediu este decisiv; operaţiunea determinării
acestuia rămânând neexplicată (ba chiar nestudiată), orice
asemenea teoretizare se resimte esenţial de această lacună, căci
natura operaţiilor intelectuale, prin mijlocirea cărora se construie-
 şte silogismul judiciar, nu poate fi independentă de natura aceleia
care duce la stabilirea termenului mediu, adică a nodului de
legătură dintre cele două premise, sau —• cum se spune —dintre
« f a p t » şi «drept», sau fie şi dintre: vital, mobil şi concret, pe
de o parte, şi legal, fix şi abstract, pe de altă parte. Dacă şi termenul
mediu ar fi produsul unei intuiţii arbitrare, atunci în adevăr
actul de cogniţie judiciară este u n act global de « ghicirea » solu­
ţiei, care nici nu mai are rost să fie motivată şi deci nu mai poate
fi controlată. Este de observat că unii autori au mers ei înşişi
nu numai până la consecinţa făuririi unei teorii a puterii discre­
ţionare a judecătorului, pe asemenea baze, dar şi până la aceea a
justificării unei dispense de motivare ; adică s'au însărcinat să de­
monstreze, prin reducere la absurd, falsitatea propriei lorconcepţii.
In sfârşit, toate aceste teorii fac abstracţie de condiţiile
dialectice în care se produce aflarea adevărului judiciar ; el rezultă
din ciocnirea dialectică, în desbateri contradictorii, a celor două
pretenţii ale părţilor litigante. B a mai mult, preocupate să con­
sacre, din punct de vedere metafizic, o concepţie vitalistă a
Dreptului şi să justifice, din punct de vedere epistemologic,
rolul indispensabil al intuiţiei, aceste teorii nu adâncesc, logic
şi metodologic, analiza actului jurisdictional, despre care, până
la urmă, aflăm doar atât :că el descoperă adevărul printr'un silogism
judiciar, ale cărei premise, majoră şi minoră, sunt date de intuiţie.
*
1
A m propus o aîtă s o l u ţ i e ) . Voi expune mai jos tezele ei
*) E a se încadrează într'o nouă concepţie de metodologie juridică, siste­
matizată în 1940—1941, sub titlul: «Ştiinţa Dreptului şi Artele Juridice.
Machetă teoretică a unei noui concepţii de logică juridică şi judiciară » (în
curs de publicare). Tezele ei fundamentale le-am făcut publice în comuni­
carea intitulată: « Teme pentru o metodologie juridică privită ca disciplină
autonomă», (în curs de publicare), ţ i n u t ă la 28 Iunie 1943, în secţia
juridică a Institutului de Ştiinţe Sociale al României, p r e z e n t a t ă — cu
s c h e m e — în Dreptul, L X X , vol. I I , partea 1-a, p . 585 şi urm. (şi în e x t r a s :
însemnări, seria I-a).
'Despre silogismul judiciar, în sensul studiului de faţă, a m vorbit în dife-
*- rite prelegeri şi conferinţe, ţinute — în 1945 — la Universitatea Liberă De­
mocratică şi — în 1945 şi 1946 — la Baroul Ilfov (în cadrul cursurilor de
pregătire profesională), precum şi în comunicarea prezentată Institutului
Românesc de Filosof ie Juridică, la 2 Decemvrie 1945, s u b t i t l u l : « Contri­
buţii la teoria silogismului judiciar ».
fundamentale, limitate — deocamdată — la problema silogismu­
lui judiciar, acceptând provizoriu noţiunea globală şi nediferen­
ţiată de silogism, aşa cum este ea întrebuinţată în explicarea
actului jurisdictional, deci fără a mă ocupa acum de calificarea
logică a naturii acestui silogism, care operează şi cu judecăţi de
valoare şi cu imperative, iar nu numai cu judecăţi de existenţă
şi cu afirmaţii constatatoare.

In procedura formulară romană, litigiul era cercetat în două

faze distincte: procedura in jure, al cărei scop era acordarea
de către magistrat a unei formule, şi procedura in judicio, care
avea loc înaintea judecătorului, pe baza formulei şi în limitele ei.
Formula pe care o acorda magistratul putea avea mai multe
părţi:
1. demonstraţie- (care indica, după unii autori, cauza dreptului
pretins de către reclamant);
2. adjudicatio (care dădea judecătorului puterea de a trans­
fera proprietatea); dar în deosebi:
3. intentio (prin care se exprima pretenţia reclamantului); şi
4. condemnatio (prin care se dădea judecătorului puterea de
a condamna sau de a absolvi pe pârît, după cum se verifica sau
nu pretenţia exprimată prin intentio).
Dacă reţinem cele două părţi importante delà urmă, o formulă
putea avea — după manualele curente — înfăţişarea aceasta
( i n t e n t i o ) : «si paretN. Negidium A. Agerio sestertium decern
milia dare opportere », ( c o n d e m n a t i o ) ; « judex conăemnato, si
non paret, absolvito ».
Judecătorul îşi făcea convingerea în mod liber şi după aceea
era ţinut, în mod riguros, să tragă din această convingere conse­
cinţele pe care i le indica formula, trebuind să facă exclusiv
ceea ce formula îi prescria *).
(Mai amintesc şi schema, oarecum asemănătoare, a organi­
zării litigiului la Curţile cu Juraţi).
Această împărţire a instanţei în două faze: in jure şi in judicio,
o găsesc caracteristică pentru ideea distincţiunii dintre quaestio
juris şi quaestio facti, în teoria modernă a silogismului judiciar.
l
) Girard, Manuel élémentaire de droit romain, V l l - è m e éd.. Paris, 1924,
Roussean, p. 1062 sq., 1075 sq., 1100.
 Dar arătam că această teorie tiebue mai întâi, în orice caz,
completată cu cercetarea condiţiilor de stabilirea termenului
mediu, a termenulu de legătură.
In sistemul pe care îl înfăţişez, termenul mediu este — după
părerea mea — ceea ce a m numit : diagnosticul juridic.
Operaţiunea stabilirii diagnosticului juridic este cea mai
l
importantă şi analiza ei a m făcut-o cu alt p r i l e j ) . Este o opera­
ţiune complexă, făcând parte din activitatea clinică a juriscon­
sultului şi a judecătorului ; ea se bazează pe definiţii şi elemente
constitutive raportate la simptome de speţă.
A v e m aşa' dar nu două operaţiuni, ci trei: stabilirea premisei
majore, a premisei minore şi a diagnosticului. Adică: quaestio
juris, quaestio facti şi diagnosticul juridic.
Căutând analogii în vechea artă, le-am găsit în acea divi­
ziune a « stărilor », după retorica antică :
1. Status conjecturalis, adică răspunsul la întrebarea: sitnel
De exemplu: dacă s'a întins sau nu o cursă (Pro Milone). Adică
chestiunea de fapt, sau quaestio facti, corespunzătoare deci cu
stabilirea premisei minore.
2. Status definitivus, adică răspunsul la întrebarea: quidsitl
De exemplu : a fost sau nu fraudă? (Pro Tullio). Adică chestiunea
de definiţie, sau corespunzătoare cu stabilirea diagnosticului
juridic etc.

Examinam mai sus obiecţiunea care s'a adus teoriei silo­

gismului judiciar, pe baza caracterului tautologic al silogismului
în genere, şi împrejurarea că — în această teorie — judecătorul
este considerat un fel de automat logic.
Aceasta ne aminteşte (după chiar referinţa sugestivă pe care
o face Descartes în pasajul reprodus mai sus) de acea « maşină
logică » a lui Raymond Lulle, în a sa Ars Magna, o încercare de
a stabili în mod mecanic conducerea riguroasă şi oarecum auto­
mată a raţionamentului, prin mişcarea dată unor cercuri concen­
trice pe care sunt notate subiecte, atribute, etc. Raymond Lulle

*) De e x . : Mircea I. Manolescu, Elemente de clinică juridică, Respon­

sabilitatea civilă în cazuri de accidente, cu o Introducere despre clinica juri­
dică in general şi diagnosticul juridic în special, Bucureşti, 1939.
în modul acesta a dus la consecinţe mecanice, concrete, caracterul
sec şi de atâtea ori dovedit ca steril al silogismului practicat de
scolastici; şi se consideră că Ars Lulliana, ca metodă silogistică
de mecanică stearpă a gândirii, a înrâurit trei secole următoare.
Soluţiile propuse mai sus pentru a se evita automatismul
logic al judecătorului, adică pentru a nu se ajunge la un soiu de
Ars Lulliana Juridica sau Judiciaria, a m văzut că înconjură
dificultatea şi că nu sunt satisfăcătoare nici din alte puncte de
vedere.
Soluţia directă pe care o propun este aceea de a nu mai consi­
dera silogismul judiciar ca fi nd « metoda » pentru a descoperi
adevărul judiciar, ci numai mijlocul de a verifica acest adevăr,
punând pe portativ logic demonstrarea lui, prin motivarea hotărîrii,
şi permiţând astfel exercitarea a ceea ce a m numit: controlul
metodologic al unei hotărîri judecătoreşti.
In felul acesta, silogismul judiciar este restituit rolului său
propriu şi incontestabil.

Dar atunci, cum se descoperă adevărul judiciar?

Răspunsul vine din considerarea reproşului pe care îl făceam
teoriilor existente şi anume că ele nu ţin seama că adevărul
judiciar este produsul dialectic al ciocnirii dintre două susţineri
contradictorii ale părţilor.
Ştiinţa mai veche, în orgoliul său de cercetare exactă şi adevă­
rată, respingea ideia întrebuinţării ipotezei, considerată dinainte
ca antiştiinţifică. De mai multă vreme, rolul ipotezei a fost
recunoscut. Totuşi un autor spunea, încă în veacul trecut, că
logica ipotezei de abia trebuie să fie făurită. Până astăzi, însă, meto­
dologia generală nu a dat destulă atenţie ipotezei, deşi ştiinţele
particulare îi recunosc adesea un rol hotărîtor în aflarea adevă­
rului.
In domeniul dreptului, rolul metodologic al ipotezei nu a
fost încă cercetat, ba nici măcar întrevăzut.
Consider că metoda pentru descoperirea adevărului judiciar
este ipoteza judiciară.
Socotesc că ipoteza judiciară este de două tipuri:
a) ipoteza judiciară^jp^«a^re o formulează fiecare dintre
 b) soluţia ipotetică, la care ajunge judecătorul, confruntând
cele două ipoteze judiciare ale părţilor îitigante, soluţie ipotetică
pe care judecătorul o verifică apoi cu ajutorul silogismului judi­
ciar, înainte de a pronunţa dispozitivul hotărîrii.
Chiar şi numai din această formulare prealabilă şi sumară,
se poate vedea că teoria silogismului judiciar este refăcută în
întregime pe cu totul alte baze, decât aşa cum este cunoscută ea
pană în prezent, şi însăşi logica judiciară sc poate creia pe aceste
noi temelii.
In modul acesta, se pot înlătura erorile soluţiilor exami­
nate şi se pot explica şi acele aparenţe de adevăr, pe care le
conţineau ele prin faptul că ajunseseră (mulţumită poate numai
unor coincidenţe), la oarecare constatări aproximativ Valabile,
dar care nu se puteau nici justifica, nici sistematiza, mai ales că
ele contraziceau însuşi punctul de plecare.
Aşa, de exemplu, ideea că actul de cogniţie s'ar analiza într'o
intuiţie este o eroare care conţine o aparenţă de adevăr, acum
explicabilă, deoarece este ş t i u t — d i n logica i p o t e z e i — c ă , în
creiarca unei ipoteze, intervine acea inventivitate sau imaginaţie
creatoare care stă la baza acestui produs al spiritului. Şi acum
se înţelege dece se putea reproşa teoriilor intuiţioniste că ele
duc la arbitrarul judecătorului, câtă vreme se credea că judecă­
torul este creatorul ideii pe care şi-o face singur şi direct despre
litigiu, pe când în realitate această reprezentare a lui rezultă
— după anume reguli — din confruntarea, făcută cu obiectivitate,
adică iarăşi după anumite reguli, a celor două ipoteze judiciare
formulate respectiv de fiecare parte litigantă şi care sunt chemate
a se opune în mod dialectic în desbaterea judiciară.
Să reluăm deci firul expunerii.
Procesul modern nu este de conceput fără formularea unei
pretenţii, aşa după cum de altfel şi procesul în procedura formu­
lară romană avea ca element esenţial t o t pe acesta, exprimat în
acea parte indispensabilă a formulei, numită inleniio.
Pretenţiei unei părţi, adică a reclamantului, i se opune pre­
tenţia celeilalte părţi, adică a pârîtului. Fiecare dintre aceste părţi
îşi exprimă pretenţia sub forma a ceea ce numesc: o ipoteză
judiciară. Vom avea deci: I. ipoteza judiciară «Ador»; şi II.
ipoteza judiciară « Reus ».
 Fiecare dintre aceste ipoteze judiciare are — după părerea
mea — t r e i elemente: 1) un conţinut; 2) o structură; 3) o semni­
ficaţie.
1. Conţinutul ipotezei judiciare se analizează în:
a) conţinutul empiric, adică: faptele de viaţă, faptele con­
crete care sunt deduse în judecată ;
b) conţinutul juridic, adică : formularea unei pretenţii juridice,
sau tendinţa către o consecinţă juridică ;
c) diagnosticul juridic prin care, calificându-se faptele brute,
empirice, ele devin fapte ştiinţifice şi atrag consecinţele arătate
în conţinutul juridic al ipotezei judiciare.
2. Structura formală a ipotezei judiciare este:
a) de ordin logic, pentru că acest conţinut se formulează
cu mijloacele logice ale gândirii, cu ajutorul cărora se stabilesc
raporturile dintre fapte între ele, raporturile dintre elementele
juridice între ele, precum şi — cu ajutorul diagnosticului juridic —
raporturile logice dintre fapte şi consecinţele lor juridice;
b) de ordin procedural, fiindcă formularea ipotezei judiciare,
cu conţinutul arătat mai sus şi cu structura ei logică, se reali­
zează şi se desbate în cadrul unor reguli procedurale, şi numai
în măsura în care se poate încadra în acestea.
3. Dar ipoteza judiciară a fiecăreia dintre părţile iitigante mai
are şi o semnificaţie totală, de ansamblu (de categorie şi de
speţă).
Ideia că actul jurisdictional este o aşa zisă « aplicare » a
legii la fapte, ca şi ideia automatismului logic al acestei «apli­
cări » se vădesc a nu fi exacte, fiindcă în darea hotărîrii nu
funcţionează numai această mecanică sau aritmetică a gândirii,
după cum nici Dreptul nu este o simplă matematică a regulilor
juridice.
Rolul abstracţiunilor legii fiind de à reglementa faptele con­
crete — în această pendulare dintre abstract şi concret, ca şi
în aceea dintre formulare şi interpretare, cum a m aratăt cu alte
prilejuri *) —, Dreptul nu poate rămâne doar o ştiinţă logică a
conceptelor abstracte matematizate, ci este o ştiinţă a noţiunilor

*) Mircea I. Manolescu, Sociologia Transformărilor Dreptului (in curg

«ie publicare la F u n d a ţ i a Regală pentru L i t e r a t u r ă şi Artă).
 despre conţinuturi concrete, reale, substanţiale, adică o ştiinţă
a realităţii juridice ; iar apropierea de substanţă, de realitate,
se face stabilindu-se semnificaţia concretă a normelor abstracte
şi semnificaţia abstractă a faptelor concrete. In acest sens, ştiinţe
juridică poate fi considerată ca o ştiinţă a semnificaţiilor, iar
îndrumarea ştiinţei Dreptului către o axiologie juridică (ştiinţa
a valorilor juridice) se impune din considerarea că această ştiinţă
lucrează cu adevăruri care sunt în realitate valori. »
Aspectul semnificativ şi axiologic al pretenţiei formulate de
către fiecare dintre părţile litigante îl numesc « semnificaţia
totală a ipotezei judiciare»; fără ea nu se poate înţelege nici
teoretic şi sistematic, nici concret şi practic, actul jurisdictional,
ca produs al dialecticii judiciare.
Se vede aşa dar că toate celelalte teorii nu numai că reduc
întreg litigiul la numai două elemente: quaestio facti şi quaestio
juris, în loc de trei, adică şi diagnosticul juridic, — dar cerce­
tează, în mod neştiinţific, numai conţinutul propriu zis a ceea ce
numesc « ipoteza judiciară », nu şi structura ei formală (logică şi
procedurală) şi mai puţin încă semnificaţia ei totală.
Această semnificaţie este de ordin etico-juridic şi social-politic.

Crearea ipotezei judiciare a fiecăreia dintre părţi, cu ele­

mentele arătate mai sus este opera muncii intelectuale a juris­
consultului, adică a avocatului pledant, şi anume este, prin
urmare, rezultatul artei jurisconsultului (în concepţia mea meto­
dologică intitulată : « ştiinţa Dreptului şi artele juridice »).
Ipoteza judiciară astfel constituită şi formulată de către
reclamant se ciocneşte în mod dialectic cu ipoteza judiciară,
având elemente de acelaşi ordin, formulată de către pârît.
Acesta este conţinutul dialectic al desbaterilor judiciare.
Ipoteza judiciară, ca metodă de aflarea adevărului, este o
ipoteză de natură specială şi de aceea găsirea adevărului se face
prin confruntarea dialectică, în desbaterile judiciare, a celor două
ipoteze : « Actor » şi « Reus ».
Se ştie că ipoteza duce în ştiinţă la aflarea adevărului, prin
verificarea ei.
Verificarea ipotezei judiciare se face mai întâi în mod dia­
lectic, prin desbaterea judiciară contradictorie a celor două ipoteze.
 Adevărul judiciar se află deci mai întâi prin lucrarea artei
jurisconsultului de a crea ipotezele judiciare şi de a le desbate
judiciarmente în mod contradictoriu.
Adevărul judiciar rezultă însă din cooperarea dintre arta
jurisconsultului şi arta judecătorului. A m arătat altădată că
însăşi jurisprudenţa nu este altceva decât un produs al coope­
rării acestor arte, între ele, cât şi cu arta legiuitorului
Intre empirie şi hotărîrea judecătorească, se interpun cele
două arte: a jurisconsultului pledant şi a judecătorului.
Jurisconsultul pledant esté un tehnician. Rolul artei lui este
un rol tehnic esenţial. Pentru ca judecătorul să ajungă la cogniţia
judiciară, elementele brute, empirice, de fapt, trebuesc convertite
în valori juridice şi acestea specificate în valori judiciare. A m ară­
tat altădată că rolul tehnicei este tocmai acesta, al convertirii
2
de valori ) . Faptele brute, empirice, sunt ca atare nesemnificative
juridiceşte şi judiciarmente. Ele trebue valorizate, adică trebue
convertite în mod tehnic în semnificaţii juridice şi judiciare,
în valori juridice şi judiciare. Obiectivitatea şi imparţialitatea
judecătorului nu se pot realiza decât dacă această operaţiune se
încredinţează unui alt artisan al dreptului şi anume jurisconsul­
tului pledant. De aici, rolul esenţial şi etern al avocaturei.
Pe de altă parte, mijloacele artei judecătorului nu pot prinde
faptele brute empirice decât dacă ele sunt transfigurate juridic
şi judiciarmente de către altcineva.
Conflictul empiric dintre părţi este brutal şi nu are altă
semnificaţie decât aceea a violenţei unui fapt concret de ciocnire
empirică a unor interese eteronome. Avocaţii, reprezentând
părţile, aduc înaintea justiţiei altceva decât aceste stări şi conflicte
brute şi brutale, de fapt. Obiectivitatea justiţiei se realizează
numai în felul acesta, ba chiar însăşi realizabilitatea justiţiei
nu poate fi concepută decât în mod tehnic, adică prin convertirea
tehnică a unui conflict empiric, într'un conflict juridic şi apoi
într'unul judiciar. Este rolul artei avocatului, fără de care, pe

*) V., între altele, conferinţa: Jurisprudenţa inovatoare, ţ i n u t ă la 7 Iunie

1946 la F u n d a ţ i a Carol I, în ciclul: Justiţia în faţa lumii noi, organizat d e
Sindicatul Magistraţilor Ilfov.
*) Mircea I. Manolescu, Idei noi în problema tehnicii juridice, Bucureşti.
1944.
de o parte, mijloacele judecătorului n'ar putea sezisa conflictul,
iar pe de altă parte (cum spunea de curând un mare avocat) în
faţa instanţelor s'ar da naştere, în locul unor dcsbateri obiective
şi tehnice, din care să poată ieşi adevărul, -—la un adevărat
spectacol degradant ai junglei luptelor empirice şi brutale dintre
interesele oamenilor.
Arta jurisconsultului este deci ca un transformator care
aduce tensiunea electrică ridicată a conflictelor empirice, la acea
tensiune scăzută, singura care poate face să funcţioneze aparatul
delicat al actului jurisdictional.
Din acestea mai rezultă că logica judiciară nu se poate înţe­
lege decât în funcţie de artele juridice. Se dă în felul acesta e
semnificaţie şi ideii globale că hotărîrea judecătorească este
« dreptul aplicat la practică ».
S'a verificat şi mai sus, în exemplele luate, strânsa legătură
dintre condiţiile logicei judiciare şi regulile artei retorice de a
pleda. O nouă verificare: arta de a pleda presupune neapărat
stabilirea punctelor litigioase. Acestea sunt tocmai punctele în
care, în dialectica judiciară, se combat în mod contradictor
diferitele elemente constitutive ale celor două ipoteze judiciare.
Aceste puncte de întâlnire dialectică sunt tocmai punctele
de plecare ale artei judecătorului.
De aici începe misiunea acestuia.

Judecătorul confruntă conţinutul celor două ipoteze, compară

semnificaţiile lor totale respective şi structurează litigiul prin
opunerea dintre cele două structuri formale ale ipotezelor respec­
tive. Acestea sunt procedeele aşa zicând «analitice « ( f ) ale arte
judecătorului: confruntare, comparare, structurare.
Prin aceste procedee, judecătorul atinge rezultate parţiale:
prin confruntarea conţinuturilor ipotezelor judiciare, el ajunge
la o preferinţă specială; prin compararea semnificaţiilor totale,
ajunge la o preferinţă generală ; iar prin structurare, el obţine
rezultatul conformării la regulele logice şi procedurale după care
judecă.
Pentru a trece acum de la rezultatele parţiale, la actul de
cogniţie judiciară, judecătorul, printr'un procedeu intelectual de
sinteză, ia cunoştinţă de litigiu în ansamblul şi unicitatea lui.
 Dacă fosă analizăm actul decogniţie judiciară, găsim că «liti­
giul », adică ceea ce este litigios între părţi, se poate descompune
iarăşi în mai multe puncte litigioase, în care s'au manifestat
conformarea şi preferinţele judecătorului.
In adevăr, vom găsi:
a) litigiul minor, care este conjectura de fapt;
b) litigiul major, care este ipoteza de drept, pe baza căreia
1
se crează Norma, după cum a m arătat cu alte prilejuri ).
c) Termenul de legătură, care este diagnosticul ipotetic;
d) Structura logică a litigiului;
e) încadrarea procedurală a litigiului.
Cu aceste elemente, în care se analizează actul de cunoaştere
judiciară, judecătorul însuşi constitue ipoteza lui judiciară, ipo­
teză de un alt tip decât acela care, după cum a m spus, era repre­
zentat de către cele două ipoteze judiciare ale părţilor litiganle.
Ipoteza judiciară la care ajunge judecătorul înseamnă p i o -
babilitatea judiciară şi este reprezentarea ur>ei soluţii ipotetice
a litigiului.
Pentru ca, delà ipoteză şi probabilitate, judecătorul să poată
ajunge la adevărul judiciar, este necesar, şi aici ca în orice pro­
cedare de descoperirea metodică a adevărului, să intervină o veri­
ficare a soluţiei ipotetice, care înfăţişează numai o probabilitate.
"Verificarea se face prin motivarea hotărîrii. De aceea, moti­
varea trebue să preceadă pronunţarea hotărîrii, regulă care,
impunându-se astfel în mod teoretic şi metodologic, este de
altminteri confirmată, în valoarea ei practică, după cum o atestă
experienţa practicienilor.
Aşa după cum a m arătat delà început, intervine acum silo­
gismul judiciar ca procedeu de verificarea ipotezei judiciare şi
anume motivarea hotărîrii este aşezată pe portativul logic al
silogismului judiciar, în care, ca procedeu de verificarea ipotezei
judiciare cu ajutorul căreia se descopere adevărul, vom găsi,
în mod corespunzător cu elementele în care se analizează, ca
mai sus, actul de cogniţie judiciară : premisa minoră (faptul),
termenul mediu (diagnosticul), premisa majoră (norma), t â t şi
consideraţiile de logică şi procedură.

*) V. notele. 4 şi 7.
 Dacă soluţia ipotetică nu se verifică prin motivare, în arti­
culaţiile corecte ale silogismului judiciar, judecătorul va reface
operaţiunile anterioare, prin care a ajuns la constituirea ipotezei
judiciare, şi va crea o altă soluţie ipotetică pe care o va supune
din nou verificării prin motivare silogistică.
Dacă soluţia ipotetică se verifică, judecătorul o transformă
în dispozitivul hotărîrii judecătoreşti, presupusă a exprima
adevărul judiciar.
A m arătat că nu se poate construi un sistem de logică judi­
ciară fără a se adăuga în continuare şi compartimentul recursului
în casare, care este esenţial oricărei justiţii, întrucât îl consider
ca pe un control metodologic al hotărîrii judecătoreşti, şi că
figura recursului în casare îşi găseşte numai astfel o explicare
ştiinţifică şi o înfăţişare sistematizată. Recursul în casare, această
cenzurare a hotărîrii judecătoreşti, înseamnă, după părerea mea,
controlul din punct de vedere metodologic al operaţiilor care s'au
efectuat în dialectica judiciară şi în stabilirea adevărului judiciar
prin dispozitivul hotărîrii judecătoreşti. Acest punct de vedere
este singurul apt de a explica regulele recursului în casare, care
până astăzi nu au primit o sistematizare.
Tipologia legală a motivelor de recurs, cu diferitele denumiri,
este o continuare firească a acestui sistem de logică judiciară.
Aşa, de exemplu : abuzul de putere de tipul I, eroarea grosieră
de fapt şi denaturarea sunt motive de recurs care se referă la opera­
ţiunile în jurul conţinutului empiric al ipotezelor judiciare ale
părţilor litigante şi au de obiect critica metodologică à modului
în care judecătorul a construit soluţia ipotetică în cunoaşterea
judiciară a conjuncturii de fapt, etc. etc.
*
* *
Adevărul judiciar este aşa dar căutat şi descoperit cu aju­
torul celor două ipoteze judiciare formulate de jurisconsulţii
pledanţi şi desbătute de aceştia în mod dialectic; apoi, cu aju­
torul ipotezei judiciare pe care o construeşte judecătorul, sub
formi* unei soluţii ipotetice care reprezintă probabilitatea judi­
ciară, soluţie ipotetică pe care judecătorul n'o transformă în
dispozitiv, menit să reprezinte adevărul judiciar, decât după ce
o verifică prin motivare pe portativul silogismului judiciar.
 Silogismul judiciar este aşa dar un procedeu de verificare.
Se înţelege că el nu este practicat numai de judecător; dar
se găseşte anticipat prin silogismele judiciare pe care le propun
cei doi pledanţi, atunci când fiecare dintre ei, susţinându-şi în mod
contradictor şi dialectic ipoteza judiciară respectivă, oferă jude­
cătorului câte o soluţie ipotetică şi îi demonstrează că ea poate
fi verificată printr'un silogism judiciar, rămânând ca judecătorul
să aleagă, prin operaţiile care s'au analizat mai sus.
(Se înţelege, de asemenea, că —dealungul desfăşurării tu­
turor acestor operaţiuni — şi pledanţii şi judecătorul folosesc
felurite alte silogismi).
La aspectul teoretic al acestei concepţii de logică judiciară,
se adaogă rezultatul ei practic de a putea orienta, pe baze siste­
matice, prin îngemănarea dintre teorie şi practică, dintre ştiinţă
şi artă, dintre metodologie şi tehnică, învăţământul artei juris­
consultului şi al artei judecătorului, ca arte juridice care coope-.
rează în elaborarea adevărului judiciar (presupus a fi conţinut
în dispozitivul hotărîrilor judecătoreşti) şi — de altminteri — şi
în elaborarea a ceea ce se numeşte « jurisprudenţă ».
M I R C E A J. MANOLESCU
 PĂDUREA DE IOD

Ascultaţi : noaptea trece'n fereastră pădurea de alge

inundaţia iodului negru ca părul amantelor ;
odaia pare un continent fără climă şi hartă,
se-aude inima şi seva în sufletul plantelor.

Iodul oraşului ne iustrueşte adesea pantofii,

trasând şiruri de vagonete cu destinaţia somn.
Seara când cerul aprinde mangal pe la tâmple,
Oamenii devin bruni ca flacoanele cu iodoform.

Pădurea de alge îşi tremură iodul andante

Ca'ntr'un concert simfonic cu zăngănit de ceainic,
luna aprinde ogrăzi şi strada pavată eu bitum
şi arde insignă steaua polară, singurul crainic.

Atunci oamenii au prestanţă şi maniere de pluş,

cucerind ca'n filme iubiri de prinţese,
înţelepciunea prieşte şi deatâteori noaptea,
pădurea de alge întunericul aspru îl ţese.

Ascultaţi : trec briofite şi ierburi înalte cât casa

şi inima brom vaporos la odăi şi ferestre.
Cu somnul în pumni, gândul acesta maron
pare'n amurg cavalcadă de turme campestre.
 CÂNTEC P E N T R U U N MULAJ

In camera asta tăcută în sensuri,

vorbesc pereţii din geometria plană,
covoarele cresc dimensiuni de lunetă
şi au eleganţă solemnă de blană.

Patru sensuri opuse'n odaie:

pereţi albi cu suprafeţe grave.
Iubito, fii strună sau flaut de os,
exersând melodii fără t e x t şi octave.

Din odăi, afară regăsind culoarea,

vom sparge porţile inimii să ne'ncapă.
Lapidar v o m scrie pe geam dragostea,
presându-nc reciproc ca florile într'o mapă.

Vei schimba pe rând toaleta

cu ziua şi noaptea pe gene, dea valma
şi singuri v o m sparge geometric conturul,
în formele astea cu pumnul, cu palma.

Mâini vor luneca ştiutoare prin perne,

mângâind metafizic un contur decupat.
Iubito fără contur geometric,
îmi voi cocli buzele de trupul tău oxidat !
MIRCEA POPOVICI
 DARUL LUI PHILEB
(DIALOG FILOSOFIC)

PHILEB. Văd, Thyrsis, că darul pe care ţi l-am făcut ne-a

pricinuit mai multe discuţii decât mă aşteptam şi mai puţin
înţelegerea rodnică pe care o doream. Mă miră foarte mult faptul
că, din cartea pe care ţi-am dat-o, nu ai găsit nimic bun de a l e s . . .
THYRSIS. Cartea pe care mi-ai dăruit-o, Phileb, este poate
cel mai reuşit ciclu de comedii şi n'am crezut până acum că
Molière poate avea un rival atât de serios într'un istoric al filo-
sofiei. Desigur că trebue să aibă cineva raţiunea pervertită de
gustul abstracţiunilor, pentru ca să poată aprecia comicul silo­
gismelor înşirate într'un t o m a t â t de voluminos. Dar nu absurdi­
tatea «silogismelor» — care poate avea uneori nuanţe de humor,
dar nu poate fi comică — mă face să văd în tratatul tău de istoria
filosofici un ciclu de farse şi comedii, ci însăşi drama unui sistem,
al cărui principal erou este filosoful şi care are totdeauna un
desnodământ comic.
PHILEB. Aceasta a fost într'adevăr teza pe care ai susţinut-o,
Thyrsis, în discuţiile noastre de până acum. Cred însă că ar fi
mult mai folositor, dacă toate discuţiile noastre s'ar referi mai
mult la problemele filosofiei şi mai puţin la dramele filosofilor...
THYRSIS. Este un lucru pe care l-am putea face de-aici
înainte, Phileb.
PHILEB. Sunt într'adevăr, Thyrsis, o serie de probleme pe
care filosofii şi le-au pus încă delà începuturile filosofiei şi de
care astăzi savanţii şi ştiinţa fac foarte mult caz.
THYRSIS. Eu sunt înclinat să cred, Phileb, că sunt mult mai
numeroase cele care — în afara faptului că savanţii fac sau nu
 ©ARUL LUI FEULES 63

caz de e l e — î n g r e u n e a z ă foarte mult progresul fiîosofiei şi al

ştiinţei.
PHILEB. Bine, dar sunt atâtea probleme al căror caracter
de actualitate nu poate fi în niciun caz n e g a t . . .
THYRSIS. Tocmai despre acestea vorbeam şi eu, Phileb.
Fiindcă numai cele care se bucură de aşa zisa « actualitate » pot
dăuna progresului... Trebue să accepţi şi tu că p o b l e m e l e care
nu se mai pun astăzi nu pot fi în orice caz dăunătoare.
PHILEB. Trebue să te previn, Thyrsis, că aceasta e o cale
mult mai a n e v o i o a s ă . . . Problemele filosofice sunt mult mai
puţin criticabile decât sistemele filosofilor.
THYRSIS. Deosebirea pe care o faci între probleme şi sisteme
mi se pare a fi mai curând de natură dogmatică.
PHILEB. Şi totuşi sunt o serie de probleme care, odată formu­
late în cadrul unui sistem, au depăşit infinit de mult cadrul
acestuia, devenind adevărate scheme ale gândirii universale şi
ale ştiinţei, în care se pare că manifeşti o încredere nemărtu­
risită.
Iată, bunăoară, Thyrsis, problema apriorităţii cunoştinţei.
Ea nu mai poate fi socotită astăzi ca având un rost numai în
cadrul fiîosofiei lui Kant. Dimpotrivă, domeniul ei preferat pare
a fi tocmai ştiinţa. Iată aşa dar o strălucită dovadă a faptului
că problemele — rodul cel mai temeinic al fiîosofiei — nu sunt
deloc legate de erorile filosofilor. Kant a presupus în chip dog­
matic că singurul spaţiu posibil este cel euclidian. Dar tocmai
faptul care a dovedit eroarea fundamentală a acestei presupuneri
— apariţia spaţiilor non-euclidiene — a prilejuit reactualizarea
problemei apriorităţii.
THRSIS. Vrei să spui că descoperirea altor spaţii decât
cele euclidiene confirmă problematica aprioristă?
PHILEB. Ar însemna să anticipez. Dar e mult mai important
faptul că această descoperire a făcut ca apriorismul să devină
una dintre cele mai actuale şi mai generale probleme.
THYRSIS. Părerea mea este cu totul diferită, Phileb. Anume
că menţinerea acestei probleme face ca rezultatele fundamentale
ale teoriei relativităţii şi ale geometriilor non-euclidiene să
fie imposibil de interpretat şi deci foarte greu de aplicat în
filosofic
 PHILEB. Dar cum poţi vorbi de spaţiile non-euclidiene, fără
să te întrebi dacă ele sunt produsul gândirii spontane sau al
experienţei? Este clar c ă . . .
THYRSIS. Claritatea este un criteriu pe care însuşi Descartes
s'a străduit să-1 îngrădească. Toate p s e u d o - a x i o m e l e — a d i c ă
erorile fundamentale ale filosofilor — au fost posibile mai ales
datorită clarităţii lor. De aceea, Phileb, în discuţia noastră asupra
apriorităţii, sunt de părere să ne folosim de alte criterii. Clari­
tatea unei idei nu se poate judeca cu folos, decât după ce ea
a fost suficient de argumentată.
Care crezi că este cauza pentru care filosofii şi savanţii au
ajuns la concluzii atât de contradictorii cu privire la această
problemă ?
PHILEB. Este drept că o soluţie precisă şi satisfăcătoare nu
a putut fi dată acestei probleme. Dar mi se pare bizar să afirmi
că o problemă care n'a putut fi rezolvată nu se poate pune.
Dimpotrivă...
THYRSIS. Desigur. Numai că eu cred că o asemenea pro­
blemă propune într'adevăr filosofilor o alternativă iluzorie şi
mai ales eronată. Apriorismul şi empirismul constituesc cei doi
poli ai alternativei.
PHILEB. Dar un concept fundamental al- gândirii noastre
poate fi altfel decât aprioric sau empiric?
THYKSIS. Pentru a putea răspunde la o asemenea întrebare,
este cel puţin necesar să examinăm pe larg una din posibilităţi.
PHILEB. Şi anume care, Thyrsis?
THYRSIS. Cea pentru care cred că înclini, Phyleb, şi anume
ipoteza apriorităţii. Procedând astfel, poate că îmi înlătur şansele
de a-ţi dovedi afirmaţia mea, deoarece, voiu avea un adversar
mult mai puternic.
PHILEB. Pentru aceasta îţi voiu propune mai întâi discuţia
argumentelor lui Kant, care mi se par că dovedesc suficient
aprioritatea timpului şi-a spaţiului. Şi încep cu aceste argumente
fiindcă mi se pare foarte posibil să sfârşim cu ele. într'adevăr,
« aprioriştii » dinaintea lui Kant sau, ca să vorbim mai precis,
filosofii raţionalişti s'au străduit să dovedească faptul că ideile
aşa zise «înăscute » nu derivă din experienţă. Dar forma aceasta
negativă de argumentare s'a dovedit a nu fi şi cea mai ingenioasă.
Kant a avut dimpotrivă Ideea fericită de a demonstra că expe­
rienţa este cea care, în privinţa constituirii ei, derivă din formele
sensibilităţii şi categoriile intelectului, că ea este produsul
acestora. Este o argumentare pozitivă şi cu mult mai temeinică.
THYRSIS. Adică, mai precis, Spaţiul şi Timpul sunt condiţii
ale experienţei şi nu invers.
PHILEB. Exact. Poţi concepe altfel obiectele decât situate în
spaţiu ?
THYRSIS. Foarte greu, deoarece m'am obişnuit foarte mult
să le văd astfel. Dar ai putea să-mi explici cum se poate concepe
un spaţiu fără obiecte?
PHYLEB. NU poate fi conceput astfel, deoarece spaţiul nu e
un concept.
THYRSIS. Atunci poate poţi să-mi explici cum intueşte Kant
un spaţiu fără obiecte?
PHILEB. Spaţiul — ca formă a sensibilităţii — nu este nici
concept şi nici intuiţie. Este o « intuiţie pură », adică o intuiţie
golită de orice conţinut empiric.
THYRSIS. Obstrv, Phileb, că ai început să foloseşti un limbaj
bizar. Nu ţi se pare că termenul de «intuiţie pură» e absurd?
Intuiţia pură e o intuiţie fără obiect, deci golită de orice conţinut?
PHILEB. Fără un conţinut empiric, am spus.
THYRSIS. Dar dacă are un conţinut raţional, spaţiul e un
concept?
PHILEB. Vreau să te întreb, Thyrsis, dacă poţi avea intuiţia
conştiinţei? Ţi-o poţi reprezenta, asemenea unei percepţii?
THYRSIS. N u .
PHILEB. Ii poţi da o definiţie valabilă, pentru a pretinde
că ai conceptul acestei conştiinţe?
THYRSIS. Nu.
PHILEB. Atunci dece pretinzi spaţiului asemenea condiţio­
nări ?
THYRSIS. Ambiţia mea, dragă Phileb, presupunând că aş fi
filosof, ar fi să explic toate lucrurile, fără conştiinţă şi fără alţi
termeni care încurcă toate lucrurile, presupunând că ele sunt
mai dinainte explicate. Faptul că şi conştiinţa se comportă aidoma
formelor sale e firesc, dar lucrul acesta nu mă poate face să
înţeleg cum poate exista o «intuiţie pură». Să mergem însă
mai departe. Dacă spaţiul este unic, singura modalitate de a
fi sesizat ar fi intuiţia sensibilă, dar spaţiul nu poate fi o
percepţie ?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. De altfel se pare că se pot concepe spaţii multiple ^
cu 4, 5, « n » dimensiuni şi chiar spaţii abstracte.
PHILEB. Dar aceste spaţii pluri-dimensionale sunt forme
diferite ale spaţiului e u c l i d i a n . . .
THYRSIS. O clipă, Phileb. Care e spaţiul unic, fundamental?
Cel euclidian?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Dar spaţiul euclidian e susceptibil de generalizare?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Un spaţiu susceptibil de generalizare nu este unic.
PHILEB. Atunci spaţiul este totuşi un concept?
THYRSIS. Nu v ă d necesitatea. Dar dece nu poate fi spaţiul
un concept?
PHILEB. Fiindcă nu subsumează reprezentări sensibile.
THYRSIS. Dar sunt foarte multe concepte care nu subsumează
reprezentări sensibile.
PHILEB. Atunci pentru că spaţiul e infinit.
THYRSIS. Dar spaţiul e infinit, dacă este, numai în sensul
în care distanţa dintre două puncte poate fi divizată la infinit.
Infinitul, el însuşi, este un produs al generalizării. Afară de aceasta,
orice concept are un plus faţă de reprezentările sensibile pe care
le subsumează.
PHILEB. Care?
THYRSIS. Posibilitatea de a fi generalizat. Te întreb, Phileb,
dacă argumentele lui Kant nu se bazează decât pe supoziţia că
spaţiul este o « intuiţie pură »? Şi dacă tu nu crezi că un asemenea
termen este absurd? Şi mai ales, dacă afirmaţiei lui Kant, anume
că obiectele nu pot fi altfel concepute decât ca situate în spaţiu,
nu i se poate răspunde cu o altă întrebare: poate fi spaţiul con­
ceput sau intuit fără obiecte, altfel, decât ca o «intuiţie pură »?
PHILEB. Bine, Thyrsis, trebue să admit că argumentele lui
K a n t relativ la aprioritatea spaţiului şi-a timpului sunt criti­
cabile. Crezi însă că toată valoarea şi mai ales sensul concepţiei
aprioriste atârnă de valabilitatea acestor argumente?
 THYRSIS. O, Phileb, remarca ta e într'adevăr filosofică I
E într'adevăr conform spiritului filosofilor ca, atunci când argu­
mentele se dovedesc slabe, să combatem şi să micşorăm valoarea
lor în genere. Dar dacă crezi că acestea sunt simple erori fără
semnificaţie, atunci trebue să admiţi că I. K a n t era un mediocru
logician.
PHILEB. Despre ce semnificaţie vorbeşti?
THYRSIS. Despre semnificaţia acelei faimoase intuiţii pure.
PHILEB. Bine, Thyrsis, dar spuneai că o astfel de noţiune e
absurda ?
THYRSIS. Absurdităţile filosofilor sunt întotdeauna pline de
semnificaţie. In realitate spaţiul nu este nici intuiţie şi nici concept.
Vezi dar, Philtb, că intuiţia pură are un rol precis?
PHILEB. De a găsi un nume, pentru a ascunde o lacună de
explicat e ?
THYRSIS. Mai mult decât atât. Să presupunem că Immanuel
Kant n'ar fi inventat termenul de intuiţie pură. Deci, spaţiul
neputând fi nici intuiţie şi nici c o n c e p t . . .
PHILEB. Ei bine, Thyrsis, a m spus: acoperă o lacună. Dacă
n'ar fi fost intuiţia pură, n'am fi putut spune nimic despre spaţiu
şi t i m p . . .
THYRSIS. Vezi, Phileb, filosofia Magului delà Kônisberg
trebue interpretată mai profund. Crezi oare că, dacă spaţiul nu
este nici intuiţie şi nici concept, rezultă de aici că trebue să
cădem în următoarea alternativă: sau nu ştim nimic despre
spaţiu, sau inventăm un termen o a r e c a r e . . .
PHILEB. Alternativa pare plauzibilă, Thyrsis.
THYRSIS. Deloc. Nu există oare posibilitatea ca, spaţiul
neputând să fie nici concept şi nici intuiţie, să fie o relaţie?
PHILEB. într'adevăr. Totuşi relaţiile spaţiale sunt intuitive?
THYRSIS. In spaţiul euclidian, desigur, ceea ce nu înseamnă
deloc că relaţiile sunt intuiţii.
PHILEB. Vezi, Thyrsis, critica ta e foarte rodnică ! Dacă a m
înlocui intuiţia pură cu relaţiile, n'am scăpa de o dificultate în
problema apriorismului?
THYRSIS. Nu numai că nu a m evita o dificultate, dar a m
dărâma întreg edificiul. Dacă spaţiul şi timpul ar fi relaţii, atunci
ar trebui ca astfel de relaţii să fie ideale!
 PHILEB, Da.
THYRSIS. Să considerăm o relaţie, Phileb. « A = B ». Ce
înseamnă idealitatea acestei r e i a ţ i i ?
P H I L E B . Relaţia « A = B » este ideală fiindcă nu p u t e m
şti nici ce este A în sine, nici ce este B în sine. Ceea cc înseamnă
că relaţia « = » se referă nu la obiectele în sine, ci la fenomenul
« A » şi « B ».
T H Y R S I S . D a r relaţia « = », e ideală ea însăşi?
P H I L E B . Cum?
T H Y R S I S . Sa poate foarte bine concepe, cel p u ţ i n la început,
idealitatea lui « A » ca fenomen şi a lui << B »: ele s u n t r e p r e z e n t ă ­
1 1
rile conştiinţei mele cu privire la obiectele în sine, « A » şi « B ».
D a r idealitatea lui « = » ce sens are ? « = » în lumea fenomenală
devine altceva în lumea n u m e n a l ă ? P o a t e fi g â n d i t ă o asemenea
aserţiune ?
P H I L E B . Se p a r e că n u , Thyrsis.
T H Y R S I S . D a r a s t a nu înseamnă că idealitatea relaţiilor este
lipsită de sens?
P H I L E B . Deloc, Thyrsis. P o t foarte bine să p r e s u p u n că în
lumea n u m e n a l ă nu există relaţii şi că ele s u n t în mod exclusiv
produsul intelectului.
T H Y R S I S . Nu ştiu cu ce d r e p t crezi că în lumea n u m e n a l ă
nu exista relaţii, dar m ă î n t r e b a t u n c i ce înţelegi prin idealitate.
Fiindcă ştiu că în niciun caz nu a d m i ţ i o idealitate a b s o l u t a ?
P H I L E B . însuşi K a n t a d e n u m i t - o d r e p t u n a d e v ă r a t scandal
filosofic.
T H Y R S I S . Ceea ce nu 1-a împiedecat să provoace u n a l t scandai,
p o a t e mai m a r e . Idealitatea la K a n t nu e absolută, în sensul
că există o lume e x t e r i o a r a ? Ş i chiar un lucru în s i n t ?
PHILEB. Da.
T H Y R S I S . D a r această r e a l i t a t e se c o m p o r t ă ca şi c u m n ' a r
exista, fiindcă fenomenul e u n p r o d u s al conştiinţei?
P H I L E B . Nu fenomenul, ci forma eiionn nului.
T H Y R S I S . D a r bine, P h . i e b , c o n ţ i n u t u l ce origine a r e ? însuşi
obiectul în sine?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Atunci însă acest c o n ţ i n u t nu păstrează nim c din
obiect?
 DARUL LUI PH1LLB 69

PHILEB. Nu înţeleg.
THYRSIS. D sigur. Dar să p r e s u p u n e m ambele ipoteze. Să
p r e s u p u n e m î n t â i că acest c o n ţ i n u t p ă s t r e a z ă ceva din însuşirile
obiectului. î n s e a m n ă a t u n c i că lucrul în sine, cel p u ţ i n î n t r ' o
a n u m i t ă m ă s u r ă , e susceptibil de a fi c u n o s c u t ?
PHILEB. Ceea ce u n idealist n u p o a t e a d m i t e .
THYRSIS. Atunci să p r e s u p u n e m că acest c o n ţ i n u t n u p ă s ­
trează absolut nimic din proprietăţile obiectului. D a r acest lucru
î n s . a m n ă că obiectul este re-creat în întregime şi că între obiect
şi i m a g i n a lui r e - c r e a t ă , nu există niciun r a p o r t . . .
PHILEB. B i da, delà cauză la e f e c t . . .
T H Y R S I S . Nici acest lucru n u se p o a t e a d m i t e , deoarece în
a x s t caz în 'urnea n u m e n a l ă a r exista relaţii, şi dacă a r fi astfel,
ele a r t r e b u i să fie ceh v a l e n ţ e cu cele de pe planul fenomenal.
Idealitatea ar p r i m i astfel o teribilă l o v i t u r ă . Afară de aceasta,
ce sens arc să spui că u n obiect are o cauză a b s o l u t incogno­
scibila ? E x p e r i e n ţ a n u ne p o a t e s p u n e . . .
P H I L E B . E x p e r i e n ţ a n u , dar principiile l o g i c e . . .
T H Y R S I S . D a r dacă aplicăm r a ţ i u n e a î n - l u m e a lucrului în
sine s ă v â r ş i m o foarte gravă eroare, d u p ă K a n t . Sau, dacă-l
p ă r ă s i m pe K a n t , şi o aplicăm t o t u ş i , t r e b u e să conchidem că
în l u m e a n u m e n a l ă există relaţii.
Aşa dar, prietene P h i l e b , a l t e r n a t i v a r ă m â n e v a l a b i l ă : sau se
t r a n s m i t fenomenului a n u m i t e p r o p r i e t ă ţ i ale obiectului în sine,
ceea ce î n s e a m n ă că idealitatea e n u m a i u n c u v â n t , sau obiectul
este în întregime re-creat, cet a ce r e p r e z i n t ă u n şi .mai m a r e
scandal filosofic: lucrul în sine există, conştiinţa însă îi re-crează
în î n t r e g i m e , şi t o t u ş i nu conştiinţa este cauza unică a obiectului
ft noms nai.
P H I L E B . D a r bine, T h y r s i s , este oare aşa de a b s u r d să p r e ­
supui că simţurile r e c e p t â n d u n obiect, îi t r a n s f o r m ă sau îl
re-creecză c o m p l e t ?
THYRSIS. Dvsigur.
P H I L E B . P o ţ i să-mi explici dece?
T H Y R S I S . In p r i m u l r â n d , Phileb, impresiile p r i m i t e del.,
obiecte s u n t în relaţii spaţiale şi t e m p o r a l e ?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Aceste relaţii s u n t însă produsul conştiinţei?
7o REVISTA FUNCŢIILOR REGALE

PHILEB. Da.
THYRSIS. Atunci întinderea este o proprietate a conştiinţei?
PHILEB. Cum?
THYRSIS. Obiectele le percepi ca întinse?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Dar dacă obiectele nu pot fi cunoscute în sine sau,
ceea ce este acelaşi lucru, nu există, nu înseamnă oare că întinderea
este o proprietate a conştiinţei?
PHILEB. NU văd încă ce vrei să s p u i . . .
THYRSIS. Iată Phileb: când spui despre un lucru că este
greu, cine este greu, obiectul în el însuşi?
PHILEB. NU.
THYRSIS. Poate percepţia obiectului este grea?
PHILEB. NU.
THYRSIS. Atunci nu mai râmăne altă posibilitate decât să
consideri greu capul filosofului care-a emis o asemenea aserţiune...
PHILEB. Ce concluzie tragi t u de aici, Thyrsis?
THYRSIS. Că idealismul e o concepţie contradictorie.
PHILEB. D e c e ?
THYRSIS. Fiindcă ţine neapărat ca intelectul şi conşti nţa să
creeze lucruri şi proprietăţi, ce contrazic atributele conştiinţei.
Mai pe larg: toate proprietăţile obiectelor: întindere, greutate,
soliditate, etc. devin proprietăţile faptelor de conşti nţă ?
PHILEB. NU e neapărat necesar. P u t e m considera aceste
proprietăţi ca simple aparenţe şi dçci nu e nevoie să aparţină
nici conştiinţei şi nici obiectelor.
THYRSIS. Atunci corpurile nu sunt grele.
PHILEB. Par a fi astfel.
THYRSIS. Şi nici conştiinţa?
:
PHILEB. Des gur.
THYRSIS. Cum se face atunci că a m impresia că e corp
greu şi nu uşor? Reacţia aceasta e absolut iluzorie?
PHILEB. Se poate admite.
THYRSIS. Poţi dar admite că percepţia greutăţii nu poate fi
în niciun ch p explicată ?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Atunci dece au filosofii idealişti pretenţia de a explica
atât de multe lucruri? Pentru a constata că nu pot explica nimic?
 Să ne imaginăm puţin, Phileb, conştiinţa, conform concepţiei
aprioriste. Ea percepe întinderea, fără ca să perceapă ceva care
este întins. Sesizează relaţii cauzale, fără ca între obiecte să fie
relaţii cauzale, percepe obiecte, fără s ă . . .
PHILEB. O clipă, Thyrsis. Conştiinţa nu percepe obiectele,
percepe fenomene.
THYRSIS. Desigur. Dar simţurile reacţionează faţă de obiecte?
PHILEB. Da. In sensul în care senzaţiile vin delà obiecte.
THYRSIS. Dar atunci reacţionează într'un mod foarte straniu.
PHILEB. D e c e ?
THYRSIS. Poţi reacţ'ona faţă de un obiect cu care nu eşti
în niciun fel de relaţie?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Aşa dar, totuşi anumite însuşiri ale obiectelor sunt
transmisibile simţurilor?
PHILEB. Nu, fiindcă aceste însuşiri sunt complet recreate de
simţuri.
THYRSIS. Nu ţi se pare atunci, Phileb, că într'adevăr o ase­
menea reacţie e foarte stranie? Conştiinţa devine^în acest caz
foarte capricioasă şi chiar paradoxală. Ai văzut până acum o
oglindă care să reflecte un corp fără ca ele să existe?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Dar o oglindă care să reflecte un corp roşu şi ima­
ginea acestuia să devină albastră? Acest lucru ţi se pare exclus?.
PHILEB. Desigur. Dar conştiinţa nu este o oglindă. Conştiinţa
este spontană.
THYRSIS. Este adică o oglindă în care un corp roşu se reflectă
devenind albastru. Sau este o oglindă care, de dragul creaţiei,
are un obiect înainte şi în loc să-1 reflecte, il re-creează, atribuindu-i
însuşiri pe care nu le are?
PHILEB. Thyrsis, a m impresia că săvârşeşti totdeauna aceeaşi
eroare. Conştiinţa nu are contact cu lucrul în sine. Ci numai cu
obiectul re-creat: fenomenul. Faţă de obiectul fenomenal, con­
ştiinţa este o oglindă foarte fidelă.
THYRSIS. O clipă, Phileb. Observ că lucrurile iau o întorsă­
tură într'adevăr comică. Cu alte cuvinte, fenomenul nu este
rezultatul unei percepţii, fie chiar o percepţie care nu oglindeşte,
ci re-creează?
 PHILEB. Nu. înainte de a fi perceput, obiectul trebue să se
constitue ca fenomen.
THYRSIS. Şi cine face ca obiectul în sine să devină feno­
menal?
PHILEB. Formele sensibilităţii. Senzaţiile, adică impresiile
simţurilor noastre despre obiecte, sunt haotice şi din această
cauză ele nu spun nimic cu privire la lucrul în sine. Astfel de
senzaţii sunt organizate de formele sensibilităţii şi categoriile
intelectuale. Aşa încât fenomenul nu mai are nici o legătură
cu obiectul.
THYRSIS. Ceea ce înseamnă că noi percepem fenomenele şi
nu obiectele.
PHILEB. Desigur. Ţi se mai pare acum totul aşa de absurd?
THYRSIS. Nu, desigur. O întrebare însă: cum se face că
aceste senzaţii venite din lumea lucrului în sine pot fi turnate
în formele sensibilităţii?
PHILEB. Din moment ce ele sunt reacţiile simţurilor noastre
faţă de obiecte şi nu înseşi obiectele, lucrul mi se pare foarte firesc.
THYRSIS. Dar aceste senzaţii păstrează ceva din proprie­
tăţile obiectelor?
PHILEB. Dece trebue neapărat ca simţurile să înregistreze
proprk tăţiie obie ctului ?
THYRSIS. P.ntru a reacţiona faţă de ele.
PHILEB. Bine, pot admite acest lucru, Thyrsis.
THYRSIS. Atunci s nzaţiile nu sunt ideale şi nici nu sunt
produsul spontaneităţii spiritului.
PHILEB. D.spre senzaţii, atâta vreme cât nu au fost coordo­
nate de .ormele sensibilităţii şi ale intelectului, nu se poate spune
nimic.
THYRSIS. Perfect. Dar să revenim Ia procesul pe care. l-ai
descris. S. nzaţiile haotice, turnate în tiparele sensibilităţii, dau
fenomenul?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Ft-nomenul pe care conştiinţa îl reflectă absolut
pasiv de astă dată?
PHILEB. Ce vrei să spui, Thyrsis?
THYRSIS. Observ că într'adevăr conştiinţa se comportă,
spontan şi activ faţă de lucrul în sine şi pasiv faţă de fenomen.
 PHILEB. Dar dece separi? Nu e vorba doar de două procese.
Formele sensibilităţii creează obiectul fenomen în conştiinţă.
Dece nevoia de a-î mai oglindi, după ce 1-a creeat?
THYRSIS. Bine, Phileb, dar un pom pe care îl văd, este un
obiect fenomenal, nu?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Dar dacă închid ochii, nu-l v ă d ?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Când am închis ochii, pomul ca obiect fenomenal
dispare ?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Şi ce rămâne acolo, tot pomul ca obiect fenomenal?
PHILEB. Nu, pomul ca obiect.
THYRSIS. Ce motive am eu să cred că nu rămâne acolo tot
pomul ca obiect fenomenal?
PHILEB. F ptul că trebue să-1 vezi pentru a fi fenomen!
THYRSIS. Dacă nu-î văd, nu mai e fenomen?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Se pare însă, Phileb, că lumea fenomenală la Kant
avea alt sens.
PHILEB. Care?
THYRSIS. Ea nu era creaţia conştiinţei individuale, ci a
conştiinţ i în genere.
PHILEB. D l .
THYRSIS. Ş'ii însă, Phileb, dece nu era creaţia conştiinţ i
individual. ?
PHILEB. P ntru a i se asigura obiectivitatea.
THYRSIS. P . r f c t . Cu alte cuvinte obiectul fcnome-nai este
creat de conştiinţa în genere şi oglindit foarte fidel de conştiinţa
în genere.
PHILEB. Da.
THYRSIS. Dar conştiinţa în genere are un substrat ontologic?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Dar ce era ea?
PHILEB. O generalizare a funcţiunilor formale ale conştiinţelor
individuale.
THYRSIS. Atunci nu rezultă de aici că conştiinţa este în
acelaşi timp spontană şi pasiva?
 PHILEB. Dece separi obiectul fenomenal de percepţie,
Thyrsis?
THYRSIS. Nu separ obiectul fenomenal de percepţie, ci altceva:
apariţia percepţiei în conştiinţă, de formarea ei.
PHILEB. Dece?
THYRSIS. Văd eu cum senzaţiile se organizează şi devin
percepţii?
PHILEB. NU.
THYRSIS. CU alte cuvinte : formarea percepţiei se petrece în
subconştient.
PHILEB. Da.
THYRSIS. Percepţia, astfel formată, apare în conştiinţă?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Acum, să mergem mai departe. Să presupun că,
după ce am închis ochii şi îi deschid iar, văd tot un pom.
PHILEB. Bine.
THYRSIS. Pomul pe care îl văd este un obiect fenomenal?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Ceea ce rămâne când închid ochii este obiectul în sine ?
PHILEB. Da.
THYRSIS. O primă constatare: deşi nu pot constata nicio
legătură între pomul în sine şi pomul fenomen, constat că dacă
ar dispare pomul în sine, n'ar mai apare când deschid ochii pomul
fenomenal.
PHILEB. Desigur.
THYRSIS. Ceea ce înseamnă că există între pomul ca obiect
în sine şi pomul fenomenal o relaţie foarte misterioasă?
PHILEB. Dece misterioasă?
THYRSIS. Fiindcă avem de-aface cu o relaţie cauzală în care
efectul e cunoscut iar cauza este incognoscibilă.
PHILEB. Da.
THYRSIS. Dar atunci ce motive am să cred că datele simţu­
rilor se transformă în subconştient şi că percepţia nu transpune
în conştiinţă chiar pomul în sine?
PHILEB. Datele simţurilor sunt haotice.
THYRSIS. De unde ştim acest lucru?
PHILEB. Dar senzaţiile nu trebuesc coordonate pentru a
alcătui percepţiile?
 THYRSIS. Dar dece să cred că există mai întâi senzaţiile
şi că percepţia nu apare dintr'odată în conştiinţă?
PHILEB. Bine, Thyrsis, să presupunem că văd un p o m .
Privindu-1 a doua oară, nu pot observa că n'am văzut o cracă?
THYRSIS. Da.
PHILEB. Atunci percepţia nu se formează dintr'odată.
THYRSIS. Ba da. Pot avea însă mai multe percepţii despre
un pom.
PHILEB. Nu e oare o contradicţie?
THYRSIS. Deloc. Atâta vreme cât aceste percepţii nu se
contrazic ci se completează. Vreau să te întreb dacă, în afară
de faptul că altfel idealitatea s'ar exclude, mai ai un motiv să
crezi că acea coordonare a senzaţiilor se produce în inconştient.
PHILEB. Ce vrei să spui, Thyrsis?
THYRSIS. Că idealitatea şi apriorismul nu se pot susţine
fără două ipoteze inverificabile şi gratuite.
PHILEB. Care sunt cele două ipoteze?
THYRSIS. Prima : între obiectul fenomenal şi obiectul în sine,
există o relaţie cauzală misterioasă şi inexplicabilă.
A doua: ipoteza inconştientului ca sediu misterios al nu mai
puţin misterioasei conştiinţe îa genere.
PHILEB. Dece ţi se par astfel de ipoteze inverificabile?
THYRSIS. Ele sunt astfel prin definiţie.
PHILEB. Cum?
THYRSIS. Din moment ce lucrul în sine nu poate fi cunoscut,
relaţia dintre lucru în sine şi obiectul fenomenal e incognos­
cibilă, iar afirmarea ei inverificabilă. La fel şi cu ipoteza incon­
ştientului ce derivă cu necesitate din prima ipoteză.
PHILEB. Să admitem că sunt inverificabile. Dar dece s^iat
inutile ?
THYRSIS. Să presupunem că n'ar exista inconştientul.
PHILEB. Bine.
THYRSIS. Nici un lucru în sine inaccesibil.
PHILEB. Perfect.
THYRSIS. Atunci obiectele percepute ar fi echivalente cu
obiectele reale, dar accesibile cunoaşterii. Atunci pomul ca
obiect ar corespunde pomului fenomenal, adică transpunerii
lui în conştiinţă?
 PHILEB. D a .
T H Y R S I S . Aşa dar să r e z u m ă m p u ţ i n discuţia n o a s t r ă . Aprio­
rismul nu se poate baza pe o idealitate radicală, el va recurge
la s p o n t a n e i t a t e . D a r , în realitate s p o n t a n e i t a t e a aceasta episte­
mologică nu se poate susţine fără ajutorul ur.or ipoteze inveri-
ficabile şi inutile. Iarăşi, a m p u t u t vedea o serie întreagă de
contradicţii pe care le include concepţia aprioristă, şi care nu
p o t fi a t e n u a t e decât p r i n t r ' o altă scrie de ipoteze la fel de p u ţ i n
valabile.
P H I L E B . Eşti oare înclinat să crezi, Thyrsis, că n u m s i expe­
rienţa poate constitui formele fundamentale ale cunoaşterii?
T H Y R S I S . Ce numeşti t u , Phileb, e m p i r i s m ?
P H I L E B . D e m o n s t r a ţ i a ta de până a c u m a s t ă r u i t în eviden­
ţierea u n u i fapt f u n d a m e n t a i şi care p o a t e fi considerat drept
cea mai caracteristică definiţie a empirismului. Sunt relaţiile
spaţiale (ca şi orice alt g : n de relaţii) impuse de s t r u c t u r a spi­
ritului nostru, adică apriorice, sau s u n t t i e d e t e r m i n a t e de s t r u c ­
t u r a obiectului? Argumentele tale de p â n ă a c u m a u î n l ă t u r a t
p r i m a ipoteză. Vreau să ştiu clacă t u o a d o p ţ i pe cea de-a
doua.
THYRSIS. Da.
P H I L E B . Dar a t u n c i înseamnă că a d o p ţ i o poziţie empiristă.
THYRSIS. D ci?
P H I L E B . Fiindcă aceste relaţii nu p o t fi percepute decât prin
simţuri.
T H Y R S I S . Alt. r n a t i v a car., după câte v ă d , ţi se pare nece­
sară, e n u m a i iluzorie.
PHILEB. Dece?
THYRSIS. Dacă s t r u c t u r a obiectului e transponibilă, nu rezultă
de aici că ea nu este de n a t u r ă i n t u i t i v ă ?
P H I L E B . D i m p o t r i v ă , ea t r e b u e să fie i n t u i t i v ă , fiindcă altfel
simţurile nu a r p u t e a să o înregistreze şi deci n ' a r fi t r a n s p o ­
nibilă.
T H Y R S I S . Simţurile noastre p o t înregistra altceva decât
aspectul individual al obiectului?
P H I L E B . Ce vrei să s p u i ?
T H Y R S I S . N i m i c altceva decât că generalul nu poate fi nicio­
d a t ă perceput, adică v ă z u t , auzit. Noi nu v e d e m niciodată
noţiunea de pom, ci numai reprezentarea individuală şi deci
sensibilă a noţiunii de pom.
PHILEB. Perfect.
THYRSIS. Dar structura unui obiect poate fi de natură
individuală şi transponibilă în acelaşi timp?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Dacă structura unui obiect nu e de natură indivi­
duală, poate fi ea transponibilă intuitiv, adică prin simţuri?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Vezi dar, Phileb, că simţurile noastre nu înregi­
strează decât aspectul individual al obiectelor şi nu structura lor.
Dacă am admite că aspectul individual al lumii e singura realitate,
atunci orice noţiune ar fi imposibilă şi ne justificată. Aşa dar,
poate fi considerată realitatea de natură individuală?
PHILEB. N'am susţinut niciodată acest lucru.
THYRSIS. Atunci alternativa care ţi se părea mai înainte
fatală se dovedeşte a fi acum iluzorie.
PHILEB. într'adevăr.
THYRSIS. Şi cele două aspecte ale ei sunt apriorismul şi
empirismul.
PHILEB. Şi totuşi, Thyrsis, unul din aspectele ei pare a se
impune cu necesitate.
THYRSIS. Care, Phileb?
PHILEB. A m admis că structura obiectelor nu e natură indi­
viduala ?
THYRSIS. Da.
PHILEB. Şi că simţurile nu pot înregistra decât aspectul
individual al obiectelor?
THYRSIS. Da.
PHILEB. Atunci structura obiectelor rămâne intrasmisibilă şi
deci incognoscibilă.
THYRSIS. Trebue să recunosc că remarca ta e, îotr'adevăr,
bine venită, Phil b. Numai că structura obiectelor, dacă argu­
mentele tale ar fi valabile, n'ar fi incognoscibilă decât în teorie.
PHILEB. D^ce?
THYRSIS, Fiindcă practic, adică în ştiinţă, ea a putut fi
transpusă. Spaţiul non-euclidian este intuitiv?
PHILEB. Nu.
 THYRSIS. Şi totuşi el a fost aplicat în fizică?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Ceea ce însemnează că imposibilitatea transpunerii
non-intuitive este numai aparentă. Mai mult decât atât o astfel
de afirmaţie apare drept absurdă.
Fiindcă un lucru nu mai poate fi imposibil din punct de vedere
teoretic, odată ce el a fost posibil în fapt.
PHILEB. Atunci, Thyrsis, va trebui să arăţi că o asemenea
transpunere poate fi explicată principial.
THYRSIS. Vreau să te întreb, P h i k b , dacă tu crezi că între
aspectul individual al obiectului şi structura lui generală există
vreo relaţie oarecare?
PHILEB. Relaţia delà individual la general.
THYRSIS. Generalul se găseşte el exprimat în individual?
. PHILEB. Ce vrei să spui, Thyrsis?
THYRSIS. Structura unui obiect, adică acel ansamblu de
relaţii ce alcătueşte generalitatea lui, există separat de aspectul
lui individual?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Ceea ce înseamnă că opoziţia între individual şi
general nu este decât aparentă. Aparenţa această nu poate avea
însă altă cauză decât faptul că simţurile noastre nu pot înregistra
structurile în aspectul lor general, ci numai în aspectul lor indivi­
dual. Deosebirea între individual şi general nu poate avea aşa
dar un temei ontologic, ci numai unul de natură psihologică.
De aici şi toată problematica atât de obscură pe care a provocat-o
ipoteza unui lucru în sine inaccesibil. Din faptul că aspectul
individual al obiectelor este singurul ce poate fi înregistrat de
simţuri, filosofii au tras concluzia ca obiectele în sine, adică, mai
precis, structura lor generală, este inaccesibilă cunoaşterii. Şi tot
din această cauză ei au considerat intelectul şi raţiunea ca nepu­
tând să exprime decât organizarea conceptuală pe care ei o con­
sideră ca fiind rezultatul unei activităţi creatoare a spiritului nostru.
PHILEB. Dar dacă simţurile noastre nu pot înregistra obiectele
decât sub aspectul lor individual, intelectul nu se poate raporta
el însuşi decât la acest aspect.
THYRSIS. Ceea ce nu înseamnă altceva decât o condiţionare a
intelectului şi-a raţiunii faţă de intuiţia sensibilă. Faimoasa
maximă a lui Kant, după care conceptele fără intuiţia sensibilă
sunt oarbe, pare a fi din ce în ce mai puţin actuală. Dimpotrivă,
conceptele ştiinţei actuale tind să depăşească din ce în ce mai
mult limitele impuse de sensibilitatea noastră.
PHILEB. Dar se pot aplica conceptele raţiunii noastre obiecte­
lor altfel decât prin intermediul sensibilităţii. Raţiunea nu percepe,
nu prinde direct obiectele, ea nu face altceva decât să le organi­
zeze.
THYRSIS. Cred că din acest punct de vedere concepţiile
noastre se deosebesc foarte mult.
PHILEB. Tu admiţi că dacă n'ar exista simţurile, raţiunea
noastră ar mai putea alcătui noţiuni?
THYRSIS. Nu.
PHILEB. Atunci cum poţi spune că formele fundamentale ale
raţiunii nu depind de sensibilitatea noastră?
THYRSIS. A m stabilit mai înainte că între aspectul indivi­
dual al obiectelor şi structura lor generală există o relaţie foarte
strânsă şi că de fapt, generalul se găseşte exprimat în indi­
vidual.
PHILEB. Sub ce formă poate exprima concretul, generalul?
THYRSIS. Atunci când asculţi o melodie, poţi, dacă eşti
muzician, să scrii frazele muzicale ce-o alcătuesc?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Dar t u nu auzi decât sunete?
PHILEB. Da.
THYRSIS. Şi totuşi frazele muzicale se găsesc exprimate în
sunete?
PHILEB. Desigur.
THYRSIS. Frazele melodiei s'ar fi putut transpune pe hârtie,
dacă nu ai fi auzit sunetele?
PHILEB. Nu.
THYRSIS. Vezi dar, Phileb, că intelectul poate desprinde, din
datele simţurilor, relaţii ce depăşesc sfera intuiţiei sensibile.
Fizicianul el însuşi nu face altceva atunci când înregistrează la
spectroscop structura unui element oarecare. Eroarea filosofilor
constă în faptul că au crezut că aceste relaţii reprezintă activi­
tatea « spontană » a spiritului şi nu însăşi structura obiectelor.
io REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

Eroarea pe care ei au căutat să o micşoreze printr'o serie întreagă

ele ipoteze invi-riîicabile şi contradictorii.
Mii poate fi considerată o asemenea poziţie drept empiristă
sau aprioristă?
PHILEB. Ai putea să mă lămureşti mai precis şi să-mi spui
dece nu poate fi ea considerată drept empiristă? Fandcă în orice
caz, din moment ce se înlătură spontaneitatea, ea n u mai poate
fi aprioristă.
THYRSIS. Nu poate fi numită empiristă o concepţie care tinde
să depăşească sfera intuiţiei sensibile. Criteriul fundamental al
filosofilor empirişti a fost tocmai acesta: limitarea cunoştinţelor
noastre la datele intuiţiei sensibile. De altfel, în afară de doctrina
spontaneităţii, acesta era şi punctul de vedere al filosofilor care
au promovat concepţia aprioristă. De altfel, ori dc câte ori două
concepţii filosofice se contrazic şi se exclud, ele au t o t d e a u n a ceva
comun: eroarea f u n d a m t n t a i ă . . .
PHILEB. Văd foarte bine, Thyrsis, concluzia la care ai v r u t
sa ajungi. Şi trebue să mărturisesc că argumentele tale sunt de
natură să-mi slăbească încrederea în valabilitatea problemei
apriorismului. D a r nu e mai puţin adevărat că nu pot crede că
toate problem.le pe care şi le pune astăzi filosofia pot suferi
aceeaşi soartă. Şi totuşi sunt unele ipoteze pe care nu le-ai analizat
suficient în discuţia noastră de până acum şi care mă fac să
bănui că ai adoptat o atitudine asemănătoare şi faţă de celelalte
probleme ale fdosofiei.
THYRSIS. într'adevăr, Philc-b, părerea mea este că filosofia
actuală nu se poate salva din impasul în care sc găseşte, până
ce problematica ei nu va fi fundamental revizuită. O asemenea
problematică pune filosofici alternative iluzorii şi primejdioase şi
poate că nu risc prea mult dacă afirm că epoca noastră se va
situa în evoluţia filosofi.:! ch\pt umil din momentele ei cruciale.
Mtilţi savanţi şi chiar foarte mulţi dintre filosofi vorbesc astăzi
de ;.fa:şi';ul filosofici: peri:~erea sistemelor filosofice, dispariţia
ior a c c e n t u a t ă îi fac să creadă că mentalităţii filosofice de a
gândi t n b u e să i se substitue o alta: cea ş t i i n ţ i f i c ă . . .
PHILEB. Şi tu ere.zi într'o asemenea eventualitate, Thyrsis?
THYRSIS. Mitul pasării Phoenix s'a adeverit de mult a fi
însuşi m i t u l progresului FJosofiei: epocile de criză ale filosofic;
 ÛARUl. LOI PHILEB 8 l

s'au dovedit a fi epocile ei de glorie. Sistemele ei se distrug pentru

a-şi înălţa mai mult culmile, iar problemele filosofici ard în flă­
cările contradicţiilor pentru ca, în lava fierbinte a frământă­
rilor, să se poată cristaliza cândva marile adevăruri ale uma­
nităţii.
De aceea, Phileb, v o m putea continua d'scuţia noastră, fără
dezolarea acelora care contemplă ruini ce nu se vor mai putea
reclădi niciodată.
F L O R I A N NICOLAU
 LEGENDA LUI LUCHIAN
Luchian este astăzi un nume de largă circulaţie, un nume
în jurul căruia s'au înfiripat legendele.
Dar legenda amplifică şi deformează, învăluie adevărul în
faldurile poeziei, nesocoteşte deseori datele pozitive şi prezintă
o imagine unilaterală, şi de aceea inexactă, a realităţii.
Luchian nu are nevoie de miragiul legendei, pentrucă opera
sa este destul de vie, de puternică şi strălucitoare, ca să suporte
adevărul şi să-şi transmită mesagiul propriu de artă de-a-lungul
vremurilor.
Dimpotrivă, legenda strică în cazul lui Luchian, pentrucă
semnificaţia operei sale este mult mai importantă şi mai valo­
roasă decât povestea care ni-1 prezintă emoţionant ca pe un mare
neînţeles sau un mare nedreptăţit.
Luchian este primul pictor român modern şi ca atare el este
o apariţie firească, logică, necesară în evoluţia picturii româneşti.
E o etapă în procesul de creştere şi desvoltare al acestei arte.
E un moment care închide un ciclu şi inaugurează un altul.
Astfel privită, opera lui Luchian îşi capătă adevărata însemnă­
tate şi locul de frunte pe care-1 ocupă în istoria plasticei noastre.
Pentru a lămuri acest punct de vedere, se cuvine să facem o
mică digresiune. Problema care se pune dintru început e urmă­
toarea: dece pictura laică nu a apărut în Principatele Române
decât spre sfârşitul primei jumătăţi a secolului trecut, adică cu
aproape 400 ani mai târziu decât în Occident? Dece pictura
religioasă şi-a menţinut predominarea, la noi, până în pragul
veacului trecut, în timp ce în ţările din Apusul Europei ea şi-a
pierdut locul de frunte cu câteva secole mai înainte?
 Răspunsul la aceste întrebări îl aflăm în corespondenţa care
există între fenomenul artistic şi structura socială, politică şi
economică a grupului respectiv. Arta e un mijloc de manifestare
a voinţei estetice a unei colectivităţi, într'o anumită epocă şi
această voinţă estetică exprimă concepţia despre lume şi despre
viaţă a oamenilor încadraţi în acea colectivitate.
De aceea, pictura religioasă a corespuns pretutindeni regi­
mului feudal şi economiei domeniale, iar pictura laică nu a apărut
decât odată cu ridicarea burgheziei şi ivirea economiei de schimb,
împreună cu capitalul comercial-speculativ.
Justificarea acestei corespondenţe dintre regimul feudal şi
economia domenială pe de o parte şi pictura religioasă pe de
altă parte e foarte simplă.
Structura socială feudală presupunea un grup închis, în
care individul este legat de pământ şi de suzeran, neexistând
aproape niciun mijloc de schimb sau comunicare între grupuri.
Structura feudală e verticală, fixând raporturi de sus în jos,
în cadrul unui grup şi eliminând raporturile orizontale, dintre
grupuri.
Economia domenială prezintă şi ea un circuit închis în cadrul
domeniului sau al feudului. Consumul e aproape în întregime
acoperit de producţia domenială. Lipsa de circulaţie a bunurilor
atrage după sine inexistenţa capitalului, ca şi inexistenţa schim­
burilor şi a raporturilor comerciale interdomeniale.
In această lume alcătuită din grupuri închise, singurul factor
universal e Biserica. Şi arta, prin esenţa ei, înseamnă tendinţă
spre universalitate, astfel că în mod necesar ea trebue să se pună
în slujba Bisericii, pentru a exista.
Corelaţia dintre forma socială şi aceea a expresiei artistice
o regăsim mereu de-a-lungul istoriei artelor.
Pictura laică a apărut, în Europa, odată cu trecerea delă
structura feudală la cea burgheză, odată cu transformarea eco­
nomiei domeniale într'o economie de schimb.
Puntea de trecere între pictura religioasă şi cea laică o for­
mează portretul. Intr'adevăr, portretul existase şi în pictura
religioasă, dar nu ca un gen autonom, ci ca un accesoriu, prin
care, alături de chipurile Sfinţilor, figurau şi cele ale donatorilor.
Treptat, odată cu schimbările sociale intervenite, se schimbă şi
 poziţia morală a acestor donatori. Intenţia pioasă e înlocuită
de o intenţie vanitoasă. Un sentiment egocentric se substitue
sentimentului thcocentric şi astfel se naşte portretul ca gen
autonom şi, apoi, ca un corelat, pictura laică de interior (vz.
Marcel Brion).
Dezagregarea structurii feudale, ridicarea burgheziei şi a
oraşelor, transformarea economiei domeniale în una de schimb
şi apariţia capitalului comercial-speculativ nu exercită o influ­
enţă numai asupra modului de expresie artistică, ci şi asupra
felului de viaţă al oamenilor şi asupra concepţiei lor spirituale.
Evul M-diu, cu atitudinea sa strict religioasă, de desconsi­
derare a celor lumeşti, cu ascetismul său, cu rigorismul său
fanatic, apune şi o altă concepţie de viaţă răsare: aceea a R . n a ­
şterii individualiste şi humaniste.
Natura fusese considerată în Evul Mediu ca o ispită, ca un
instrument de amăgire demoniacă şi credincioşii tnbuiscră .să
închidă ochii în faţa farmecelor ei, necum să-i înfăţişeze mira-
giul în colori.
Renaşterea aduce, dimpotrivă, un cult al naturii şi astfel
peisegiul poate deveni o preocupare artistică.
In sfârşit, de unde în pictura religioasă, primitivii foloseau
o perspectivă afectivă, reprezentând personegiile unui tablou
după importanţa lor, Renaşterea descoperă o perspectivă natu­
rală, în care motivul e situat după legile geometriei, după poziţia
sa în spaţiul tabloului.
Schimbările sociale, economice, politice şi spirituale determină
şi o schimbare a cadrului în care locueşte omul. Castelul f t udai
nu mai este centrul vieţii colective. Oraşul îi ia locul, atât din
punct de vedere economic, cât şi din punct de vedere politic.
Viaţa în oraş diferă de aceea a castelului: locuinţa nu mai este
o cetate întărită, care să despartă pe oameni, ci un cadru în care
oamenii se pot întâlni şi apropia. Astfel, de unde în castelul
feudal, accentul principal cădea pe exteriorul arhitectonic, în
palatul din oraşe interiorul deveni mai important şi din nevoia
de podoabă, se deschide picturii laice un larg câmp de activitate.
La noi, pictura religioasă s'a menţinut până în pragul seco­
lului trecut, pentrucă până atunci au dăinuit şi structura feudală
şi economia domenială. Renaşterea politică, socială şi economică
s'a produs în Muntenia şi Moldova abia în secolul ai XIX-îea
şi, de aceea, numai atunci s'au realizat condiţiile necesare apa­
riţiei unei picturi laice.
Pacea delà Adrianopole din 1829 deschide produselor româ­
neşti pieţele internaţionale, prin renunţarea' Imperiului Otoman
la monopolul pe care-1 exercitase asupra comerţului nostru de
grâne şi cherestea. Faptul acesta a avut consecinţe considera­
bile, pentrucă a determinat schimbarea fundamentală a econo­
miei româneşti.
Moşia nu s'a mai limitat la funcţiunea de acoperire a nevoilor
locale de consum, ci a devenit un centru de producţie într'o
economie nouă, bazată pe schimb. Abundenţa de capital, rezul­
tată din exporturile de grâne, i-a determinat pe moşieri să se
mute în oraşe, să întreprindă călătorii peste hotare, să facă
învistiţii somptuare pentru împodobirea nouilor locuinţe, schim-
bându-le complet felul de viaţă. Părăsind moşia, boerul şi-a
pierdut contactul cu ţăranii săi, iar intermediarii arendaşi, prin
pofta lor nesăţioasă de îmbogăţire rapidă, au accentuat şi mai
mult procesul de destrămare a vechilor raporturi cu caracter
feudal dintre boeri şi ţărani.
Oiaşele au început să ia un avânt considerabil, în urma
ac. stor transformări economice, şi astfel s'a ridicat o nouă clasă
socială, anume burgh zia românească.
Ca şi în Italia, Franţa, Germania şi Ţările de Jos, şi la noi,
odată cu această ascensiune a burgheziei, s'a ivit şi pictura
laică, sub prima sa formă de manifestare, anume portretul.
In pictura noastră religioasă, portretul existase în frescele
în care erau zugrăvite chipurile ctitorilor de biserici şi ale fami­
liilor lor. Acum, portretul apare ca un gen autonom, corespun­
zând intenţiei vanitoase a celor bogaţi de a-şi împodobi casele
cu propriile lor chipuri.
In lipsa unor pictori autohtoni, Domnitorii, boierii şi negu­
storii bogaţi se adresează unor portretişti străini, în genere austria ci
italieni sau cehi, aduşi delà Viena, deoarece Franţa părea încă
prea depărtată, pe vremea aceea şi contactul cu civilizaţia fran­
ceză nu fusese deplin stabilit.
S„b îndrumarea a c e s t o r a — d i n t r e care unii au rămas chiar
în ţară, ca profesori — se formează primii pictori români care se
afirmă ca portretişti. Ion Negulici, Barbu Iscovescu, Constantin
Daniel Rosental, prietenul revoluţionarilor delà 1848 şi martir
al acestei revoluţii, Livaditi, Nastasianu, Panaiteanu, etc. sunt
portretişti şi ei alcătuesc prima etapă din evoluţia picturii laice
româneşti. E faza de debut, în care domină nesiguranţa, varie­
tatea influenţelor străine, caracterul eclectic al producţiei picturale.
Odată cu Unirea Principatelor, societatea românească intră
într'o nouă fază: aceea a organizării. Pe plan politic, pe plan
economic, pe plan social.
Pictura urmează şi ea aceeaşi evoluţie şi astfel, pe la 1864,
apare organizatorul vieţii noastre plastice, Theodor Aman, acela
care întemeiază prima Şcoală de Bele Arte din Bucureşti, cele
dintâi Saloane oficiale, adevărate expoziţii colective, acela care
formează cadrul necesar desvoltării unei arte româneşti. Lui
Aman îi corespunde, în Moldova, Gheorghe Asachi, fără însă ca
opera sa artistică sau cea educativă să aibă aceeaşi amploare.
Aman e un spirit eclectic, un entuziast, având însă perse­
verenţa, voinţa şi disciplina fermă a organizatorului. Ca artist,
Aman nu isbuteşte să se elibereze de conformismul academic,
deşi are uneori accente romantice. Alături de Gh. Tătărescu,
format la şcoala italiană, el domină etapa de organizare a picturii
româneşti.
Evoluţia acestei arte va urma un drum paralel cu aceea a
societăţii româneşti.
După Războiul Independenţei, manifestare victorioasă a
spiritului naţional, apare ca firesc momentul Grigorescu, pictorul
unei tematici naţionale, poetul care cântă idilic farmecul vieţii
rurale, vraja doinelor, a păstorilor şi a ţărăncuţelor idealizate,
în mijlocul peisagiului românesc.
N . Grigorescu reprezintă a treia etapă în istoria picturii
noastre, după cea de debut şi cea de organizare. E etapa de
afirmare a unui climat local, a unui specific naţional în formele
sale exterioare. E o pictură care corespunde perfect nevoii de
afirmare a societăţii româneşti ca un organism independent, cu
elementele sale distinctive, specifice, având o fiinţă naţională
proprie.
Indiferent de valoarea plastică a operei sale, Nicolae Grigo­
rescu corespunde unei nevoi sociale şi politice a unei anumite
epoci şi astfel reprezintă în mod incontestabil voinţa estetică a
acelei epoci.
După momentul Grigorescu, pictura românească trebuia să
păşească mai departe. Situaţia politică, deplin consolidată după
proclamarea Regatului, ca şi situaţia burgheziei înavuţite prin
desvoltarea economiei capitaliste şi trecerea ei delà forma spe-
culativ-comercială la cea industrială, prin investiţiile făcute în
exploatarea primelor întreprinderi petrolifere, în sfârşit ridicarea
României pe plan internaţional, prin participarea ei la diferite
alianţe şi invitarea ei la cele mai de seamă expoziţii internaţio­
nale, toate aceste elemente au deschis noui perspective evo­
luţiei plastice. Societatea românească simţea, la sfârşitul veacului
trecut, nevoia să-şi afirme prezenţa în contemporaneitate, să se
manifeste pe un plan egal de evoluat cu celelalte naţiuni occi­
dentale.
Etapele de formare, de organizare, de creştere, de manife­
stare a caracterelor specific şi naţional distinctive fuseseră depă­
şite. România voia, în toate domeniile, să participe la viaţa
europeană, într'un spirit european, ca o ţară evoluată, pe un
plan de egalitate spirituală.
De aceea, în pragul veacului nostru, a v e m prima expoziţie
internaţională de pictură, organizată de grupul Ileana, la Bucu­
reşti, cu tablouri de Delacroix, Puvis de Chavannes, Henner,
Bocklin, Hodler, etc., avem o serie de conferinţe ale persona­
lităţilor artistice europene, la Ateneu, şi înregistrăm cea dintâi
expoziţie internaţională în România, în anul 1906, cu prilejul
împlinirii a 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I.
Astfel, toate condiţiunile erau împlinite pentrucă pictura
română, corespunzând evoluţiei sociale, politice şi economice,
să păşească într'o fază nouă, tinzând să corespundă cerinţelor
artei moderne, unei prezenţe în contemporaneitatea artistică
europeană.
Acela care inaugurează această nouă etapă în evoluţia plasticei
noastre este Ştefan Luchian, primul pictor român modern.
Luchian ridică problema artistică depe planul naţional pe
un plan estetic. Tablourile sale nu mai încântă prin vraja moti­
vului, prin exploatarea sentimentului naţional, prin înfăţişarea
unei imagini idealizate a pământului şi ţăranului român, ci ele
reprezintă o confesiune intimă, o mărturie tie viaţă, un sbucium
lăuntric, sufletesc, închis în jocul strălucitor al colorilor.
.Când Luchian declară : « noi, pictorii, privim cu ochiul, dar
lucrăm cu sufletul », el exprimă o atitudine, o concepţie nouă,
care defineşte arta modernă în opoziţie cu cea academică, tra­
diţional conformistă.
Opera lui Luchian nu tinde spre o desăvârşire formală, exte­
rioară, ci spre o expresie personală, intensă, dramatică, determi­
nată de propria sa trăire pasionată.
Arta modernă poate fi definită tocmai în funcţie de acest
caracter intim, de pătrundere a sbuciumului lăuntric al omului,
de subiectivism exaltat.
Până la Marea Revoluţie Franceză, pictorul lucrase în genere
după comandă, desvoltând o anumită temă dată, după cerinţele
unui anumit amator. El nu lucra singur, după voia inspiraţiei
sale şi nu-şi adresa opera unui public necunoscut, căci pe vremea
aceea nu existau expoziţii de pictură, ci, de cele mai multe ori, exe­
cuta o comandă primită, cu indicaţiuni precise şi o temă stabilită.
Artistul, ca individ, era încadrat într'un grup bine determinat,
breaslă sau atelier.
Revoluţia franceză desfiinţează aceste cadre, îl liberează pe
individ, deci şi pe pictor, dar în acelaşi timp îi distruge şi spri­
jinul aflat în încadrarea socială. Şi astfel omul se vede dintr'odată
singur. Singur în faţa vieţii, singur în lupta pentru existenţă,
singur în această confruntare directă, tragică, dintre om şi natură,
dintre om Şi viaţă.
Din această confruntare a omului cu sine însuşi, din această
dramă a libertăţii care i-a fost dăruită, dar de care nu se putea
folosi, neavând mijloacele unei existenţe materiale independente,
din această întâlnire nemijlocită a omului singur cu viaţa, cu
natura, cu tainele ei, iese o nouă viziune şi o nouă concepţie
artistică, anume cea modernă.
Cât timp pictorul lucrase după comandă, străduinţa sa fusese
să ajungă la o cât mai mare virtuozitate, la o măestrie formală
care să înfăţiş; ze cât mai elocvent subiectul dat, la o desăvârşire
tehnică, e x t r i o a r ă , de n< întrecut.
Lucrând singur, fără o determinare din afarăta temei, fără
a cunoaşte pe eventualul amator care-i va cumpăra tabloul,
artistul a început să se povestească pe sine în opera sa, care
şi-a pierdut amploarea formală şi caracterul de obiect de compe-
tiţiune, dar a devenit mai intimă, mai sensibilă, mai analitică,
mai interiorizată, mai adâncă, înfăţişând o mărturie de viaţă
în încercarea omului de a deslega singur tainele firii şi de a-şi
rezolva problematica lăuntrică.
Pictorul a încetat de a mai celebra victoriile altora, de a mai
povesti legendele omenirii, şi a început să descifreze tainele
sufletului, năzuinţele, frământările şi sbuciumul artistului.
Caracterul acesta subiectiv, de adâncire a problematicei
lăuntrice, de interiorizare, de descifrare a omului şi a sufletului
său, nu se mărgineşte numai la pictura modernă, ci defineşte
întreaga concepţie estetică a veacului trecut, atât în literatură
cât şi în muzică şi în celelalte domenii de manifestare artistică.
Delà Confesiunile lui Jean Jacques Rousseau până la cele ale
lui Amiel, delà romantismul hugolian până la trăirismul lui
André Gide e aceeaşi evoluţie, pe aceeaşi linie, de interiorizare
a expresiei artistice, de subiectivism, de încercare a omului de
a se descoperi pe sine, de a descifra taina vieţii, de a se mărturisi
pe sine.
Aceasta e caracteristica esenţială a artei moderne, determi­
nată de schimbarea poziţiei sociale a artistului şi de modificarea
formei de producţie.
Şi în ace st sens, Luchian este primul pictor român modern
pentrucă e cel dintâi care î c ţ i l . g c că întreaga taină a lumii
se poate cuprinde în fiecare frunza, în fiecare floare; pentrucă
el nu caută o desăvârşire formală, ci o . xpresic pasionată, intensă,
tragică, a propriului său sbucium sufletesc.
Problema dominantă a secolului al X I X - l e a a fost aceea a
liberté ţii. Oamenii s'au străduit să afle cum e cu putinţă să
folosească darul entuziast al Revoluţiei Franceze, cum să-1
adaptez^ cerinţelor şi condiţiilor vieţii, cum să coboare pe pământ,
un ideal.
Libertatea pe plan artistic, n'au isbutit s'o realizeze decât
prin lepădarea de orice conformism.
Din cauza predominării a c e s t a probleme a libertăţii, veacul
trecut a fost — şi în domeniul a r t i s t i c — u n veac al revoluţiilor.
Nevoia de libertate se manifesta, în primul rând, prin răsturnarea
valorilor în circulaţie, prin contestarea celor tradiţionale. înce­
pând cu Delacroix şi sfârşind cu Manet, Cézanne, Van Gogh
sau Gauguin, acest spirit revoluţionar, derivând din nevoia de
libertate, caracterizează întreaga pictură modernă a secolului
trecut.
Şi Luchian a fost un revoluţionar, în felul său, pentrucă şi
el a fost stăpânit de nevoia de libertate, şi el a luptat împotriva
conformismului tradiţional, împotriva acelora care propovăduiau
de pe catedre o artă rece şi impersonală, academică şi oficială.
Fără a repudia pe predecesorul său, Nicolae Grigorescu,
rămas la formula impresionistă, Luchian a depăşit impresio­
nismul şi a inaugurat cu totul un alt drum în pictura românească :
acela al expresiei libere, nelegate de vreo imitaţie a naturii,
înfăţişând nu atât aspectul conform sau cel efemer al motivului,
ci un sentiment prin care acest motiv era transfigurat şi transpus
pe planul artei.
Această poziţie însemna ridicarea picturii româneşti la un
nivel de maturitate, care o situa alături de cele mai înaintate
concepţii europene.
Pentru Luchian, arta nu putea fi o copie a naturii, ci o sinteză
care exprima, în strălucirea de smalţ a colorilor, în intensitatea
lor pasionată, tendinţele fundamentale ale unui suflet însetat de
veşnicie.
Prin accentul pe care-1 pune pe elementul subiectiv, pe latura
sufletească, pe aspectul interpretativ, prin nevoia de libertate
artistică, prin mărturia de viaţă pe care o aduce în opera sa,
Luchian corespunde definiţiei artei moderne şi de aceea el repre­
zintă o nouă etapă în istoria picturii româneşti, inaugurând
capitolul afirmării în contemporaneitate, faza de maturitate a
plasticei noastre.
După etapa de formare, după aceea de organizare, după
aceea de fixare a unui specific naţional bazat pe motivul local,
pictura română trece în mod firesc, logic, necesar, mai departe,
deschizându-şi perspectivele unei manifestări de nivel european,
prin opera lui Luchian.
D J aceea, legenda unui Luchian neînţeles şi nedreptăţit,
victimă a relei orânduiri sociale, nu ne înfăţişează o imagine
adevărată a acestui artist, a cărui operă domină întreaga pictură
română modernă, prin sinteza de lumină şi coloare pe care a
realizat-o, prin drumul libertăţii artistice pe care 1-a inaugurat,
desprinzându-se de conformismul tradiţionalist şi prin intensi­
tatea accentului personal, care transfigurează motivul.
Ca orice înnoitor, Luchian a trebuit să învingă adversitatea
acelora care practicau o artă opusă, menită uitării. Dar încă în
viaţă fiind, el a întrunit în jurul său adeziunea şi admiraţia
entuziastă a celor tineri, a celor care înţelegeau mesagiul său
de artă. Fără a avea discipoli direcţi, Luchian a isbutit să formeze
un climat prielnic desvoltării unei arte moderne libere, îndrăzneţe,
cu largi perspective de creaţie.
După cum observa atât de just F. Şirato (Luchian Inoitorul,
Lumină şi Coloare, anul I, Nr. 1) influenţa lui Luchian «a fost
ca un incitant la actul de îndrăzneală în creaţie, la independenţa
faţă de formule ce nu pot deveni tradiţie. Coloristica română
din ultimii 15 ani numai în acest fel se poate explica ».
Luchian a fost însă preţuit şi de contemporanii săi. Acum
30 de ani, Tonitza scria:
<t Pentru marele public, obişnuit să măsoare valoarea picturii
cu metrul pătrat şi să stabilească estetica unei pânze după «naţio­
nalismul » pe care acesta îl etalează, Luchian apare astăzi, alături
de Grigorescu, un pitic. Cu toate acestea, Luchian este cea mai
puternică şi — curios pentru unii — cea mai naţională perso­
nalitate artistică a noastră. Naţionalismul lui Luchian stă în
interpretare ; al lui Grigorescu, în motiv. Arta lui Luchian este
oglindirea nealterată a unui suflet adânc original; aceea a lui
Grigorescu, o manieră (Cronici fanteziste neliterare, pag. 42).
In discursul său de recepţie la Academia Română, pictorul
Gh. Petraşcu spunea despre Luchian:
« Bun, blând, sentimental, adeseori în glumă muşcător şi
mucalit, Luchian a fost printre pictorii noştri un colorist excepţio­
nal. Când îşi aducea tablourile la « Tinerimea Artistică », al cărei
fondator a fost, simţeam o vie emoţie la coloritul lor bogat şi
cald, care câştiga sufragiile tuturor, făcând lucrările sale cele
mai remarcabile între ale celorlalţi ».
Iser, într'un interview, declara:
« Luchian era singurul om liber, către care se puteau îndrepta
nădejdiile celor tineri, singurul artist adevărat care putea să
înoiască, să deschidă larg ferestrele picturii române ».
 Pe lângă aceste câteva mărturii ale celor mai de seamă pictori
care l-au cunoscut şi apropiat pe Luchian, se cuvine să cităm
şi câteva aprecieri autorizate ale criticilor contemporani, pentru
a dovedi că Luchian nu numai că n'a fost un neînţeles, ci a
întrunit încă delà început preţuirea celor competenţi.
Bogdan P i t e ş t i — s u b pseudonimul loan D u i c a n — s c r i a în
revista Ileana, încă în Septemvrie 1900:
« Ş t . Lukian este printre tinerii noştri artişti, unul din cei
care dau mai multe speranţe. Suflet duios, inimă de poet, el este
cam rebel technicei savante după un anume calapod. Dar în
operile sale, este o mare intensitate de viaţă şi în el ca o trebuinţă
flotantă şi indefinită de tandreţe. Cunoaşte viaţa reală cu toate
amărăciunile sale, dar veşnic caută să arunce asupra ei vălul
alb al poeziei sau mai bine zis vălul magic al colorilor pe care
le are în ochi, în créer, în inimă, în el tot. Căci Lukian e un admi­
rabil colorist. La Lvkian niciodată un tablou nu e o minuţioasă
descripţie a naturii. Unii pretind că aceasta se datore şte lipsei
de technică sau lipsei de străduinţă în a pătrunde natura. Aceştia
nu-1 cunosc pe Lukian. Pentru el arta nu e o simplă reproducere
a vieţii. E caută să pună în ceea ce face ceva din el, din sufletul
lui, din ceea ce simte, fie o ideie, fie o sensaţie. Are o viziune
încântătoare a naturii, dar totdeauna adaugă la aceasta şi nota
Iui personală, simţirea sa. Pentru el, orice formă organică ce
vedem în jurul nostru este expresia unei gândiri sau a unui senti­
ment ce inspiră artistului în acel moment şi de aceea el veşnic
prelung, şte realitatea prin vis şi măreşte sensaţia naturii prin
ritmul proprie i sale se nsaţii ».
In 1910, in «Calendarul Minerve i », Virgil Cioflec publica
frânturi dintr'o convorbire cu Luchian, însoţite de comentarii
pătrunse de o admire ţie entuziastă. In 1912, N . D . Cocea semna,
în « R a m p a » , în interview cu Luchian, arătându-i o pn ţuire
deosebită, iar în 1916, la o lună după moartea lui Luchian, Tudor
Argh zi îi consacra un număr într< g al re viste i sale « Cronica »,
în care articole de F. Ş rato, de A?gh zi, de Adrian Maniu, D^m.
Th o d o n s c u şi Ale rm-It şi subliniau însemnătatea operii acestui
mare şi nefericit artist.
Desigur, ltg.nda artistului martir, victimă a ne îiiţt. k ge rii
contemporanilor săi, răpus de boală şi sărăcie e emoţionantă
şi cucereşte marele public. Dar ea e neîntemeiată, pentrucă
Luchian, după 1908, adică în ultimii opt ani ai vieţii sale, a
cunoscut şi favoarea publicului, a izbutit să-şi vândă foarte bine
tablourile şi să-şi cumpere chiar o casă din banii strânşi din
aceste vânzări. Amatorii de artă îl vizitau acasă şi îi cumpărau
tablouri, plătindu-i între 1200 şi 1500 lei o pânză, ceea ce repre­
zintă 60 până la 75 napoleoni, adică între 30.000.000 şi 45.000.000
lei la valuta actuală, ceea ce înseamnă, desigur, un preţ foarte
bun.
In sfârşit, pentru a combate legenda inexactă a unui Luchian
neînţ Ies, v o m reda următoarele două scene:
La expoziţia pe care Luchian a deschis-o în anul 1905 la
Ateneu, Nicolae Grigorescu i-a reţinut un tabiou şi l-.i îmbrăţişat,
spunându-i: « I n sfârşit, am un urmaş!».
Câţiva ani mai târziu, Luchian a primit emoţionantul omagiu
al unui alt mare artist, pe care atât de frumos îl relatează Tu dor
Argh zi în numărul omagial din «Cronica» din Iulie 1916:
« . . . C â n d pictorul încetase să mai zugrăvească şi aproape
învins de suferinţa lui, contempla din patul pe care nu-1 mai
părăsise de mulţi ani, umbra unei zile micşorate către seară,
cintva se înfăţişă în odaia lui, în singurătatea lui din strada
Primăverti, purtâr.d sub manta o vioară.
«Era un domn tânăr, îmbrăcat în negru şi vizita neaşteptată
nu-i păru curioasă artistului, sleit de ultima criză. Casa lui Luchian
era la orice oră deschisă, ca o catedrală. Tânărul îşi desfăcu
vioara, şi-o duse sub bărbie, începu să c â n t e . . . Era o scenă pe
care un pictor istoric va căuta cândva s'o zugrăvească stranie
şi de o simplicitate măreaţă. Vioristul cântă două ore, în mijlocul
o t l ă i i . . . Pictorul.ascultă mut, două o r e . . . Când muzicantul îşi
ridică arcuşul de pe coarde, Luchian avea ochii înecaţi de
lacrimi şi de o mare l u m i n ă . . . Ei nu se. cunoşteau.
« — C i n e eşti Dumneata? întrebă bolnavul.
«Şi celait, cu sfială, răspunse:
— « Sunt Gheorghe E n e s c u . . .
Iată dece nu putem recunoaşte ca întemeiată legenda care
ni-1 prezintă pe Luchian ca pe un mare neînţeles.
IONEL JIANU
 PUNCTE DE VEDERE

L O N D R A 1946
De cum ne desprindem de ţărm, descopăr, în zare, coasta
engleză. Distanţa dintre cele două ţări e străbătută de vapor într'o
oră şi cincisprezece minute. Avionul parcurge distanţa delà Paris
la Londra în acelaşi răstimp.
Prilej de lungi consideraţii asupra planurilor lui Hitler de
invaziune şi a neputinţei sale. Prada i se ivea la o distanţă mică;
şi totuşi, în spaţiul dintre cele două ţări s'a prăbuşit imperialismul
german. încercarea nu va fi, probabil, ultima. Dar ea este socotită
drept una dintre cele mai mari înfrângeri din istorie.
*
* *
In larg, vântul încearcă să ne smulgă de pe punte. Valuri
uriaşe, înălţate până deasupra noastră, ne plesnesc, în prăbuşiri
diluviale. Uzi până la piele, ne refugiem care unde apucăm,
aşteptând, resemnaţi, sosirea în port.
* *
Trenul alunecă prin câmpii înverzite. Verde monoton de clasa
întâi. Formula nu se poate exporta decât odată cu clima : ploi
zilnice şi scurte, pauze cu soare.
* *
Gara Victoria se află în plin oraş. Circulaţia vehiculelor e
imensă şi neîntreruptă. In comparaţie, Parisul este un oraş de
provincie. Parcurile uriaşe, cu peluzele utilizate de pietoni, sunt
croite pe măsura oraşului. Ele fac originalitatea Londrei. Gentle-
mani aşezaţi singurateci în fotolii comode, pe întinsele poiene,
citesc jurnalele zilei. Alături, pe străzile înţesate de vehicule, uruitul
roţilor nu are sfârşit.
 Londra s a u oraşul secret. Totul se petrece în şoapte, la mari
adâncimi. Faţadele triste sau plictisite acopăr taine negrăite. Tu­
ristul trebue să se mulţumească cu vagi aluzii sau miresme furişate
prin uşi întredeschise. Cei iniţiaţi rămân însă ataşaţi pentru tot­
deauna de Londra. Existenţe ilustre s'au perindat în aceste decoruri
măreţe, dar lipsite de viaţă. Coloana lui Nelson, din Trafalgar
Square, este nemăsurat de lungă. Clădirea Parlamentului, magni­
fică, sperie prin proporţiile uriaşe. Şi Catedrala Westminster,
alăturată, e prea mare. Ochiul turistului, obişnuit cu proporţiile
umane ale peizajului parizian, măsoară speriat aceste monumente
gigantice.
Totul, aci, e construit în acest stil de proporţii « mondiale ».
Imperiul se impune prin clădiri adecvate. Măreţia oraşului cores­
punde imensei dominaţii croite de aceşti stăpâni ai mărilor, reci
şi calculaţi. Curajul, perseverenţa şi spiritul lor de iniţiativă au
dus la crearea acestui imperiu, cu durată unică în lume.
*
* *
Am vizitat docurile. De aci, de pe podul celebru de peste Tamisa,
călătorul măsoară puterea comercială a Angliei. Gândul i se pierde
în calculul averilor fabuloase acumulate de-a-lungul râului, până
la mare.
Talent de organizare, politeţe rece, feţe nepătrunse. Streinul
admiră, dar nu poate stăpâni un fior de nelinişte, în faţa imensului
potenţial de forţe oarbe acumulate în această insulă.
AL. ROSETTI
 COMENTARII CRITICE

«ALEXANDRINUL» ROMANESC
Versul lung românesc este de 12—18 silabe. El se constituie
printr'o mică luptă a limbii cu spiritul de imitaţie italo-frano. ză.
împotriva măsurilor fin şti de 14 silfbc, la care f jurist st ră fără
preconcepţii prozodice Câilova şi A k X E n d r e s e u , H Hade încearcă,
să transplanteze endecasilabul italian. Artificial cu totul, acest
y rs apare în traducerea fragmentară Orlandu Furiosul, în psalmul
Preziua şi altele. Psalmului numit, exc(ptând scrupulul sikbic,
îi lipsi şte orice alt element prozodic. Este chiar de mirare cum
un italienist ca H lia de nu observa nepotrivirea dintre armonia
modelului şi sunetul de lemn uscat al imitaţiei:
T u 'n pietate vei ardioa braţul
Şi ' n pietate pe român salva-vei;
Căci ora salutei, ora venit-a,
E d ' a j u n s ; plâng servii t ă i , plânge lumina,
Gem altarele, plâng d'a lor ruină,
Sunat-a ora, ş'acum se vor teme.

După zadarnica încercare, asupra căreia H lia de însuşi nu

stăruie, Boîintineanu îşi propune, cu mai multă îndărătnicie,
ceva similar. Urmărind fixarea alt xandrinului ca tradiţie prozodică
1
româneasca ) , el se obligă mai cu scamă în ciclul baladelor
istorice, să nu depăşească 12 silabe; şi pentru împământenirea
noului tipar metric, tl observa nu numai măsura, dar însăşi cezura
mediană cea mai exigentă ca şi alternanţa rimelor masculine-
feminine, în sens francez. Limba română şi cea franceză erau
presupuse ca având probabil aceeaşi natură sau li se desconsidera,
ca fără consecinţe, particularităţile. In primul volum de opere
complete, exceptând Mihai la Pădurarul, un fragment din
Rossandra, Sorin, Robie şi Singurătate, versul lung este pretu­
tindeni imitarea searbădă a patronului străin. In Apa Bârsei,

*) Anterior lui Boîintineanu, măsura alexandrinului francez fusese adop­

t a t ă incidental de C. A. Rosetti, î n A cui e vina? (Astfel ţi-este sexul, n u
e vina t a ) şi Piama (« Tu t e plângi, Eleno, ne 'ncetat de mine »).
 prima strofă şi oricare alta din aceeaşi sau alte balade sună de
aceea scheletic:

Ca u n fluviu d'aur, splendida lumină

Peste p a t r u taberi, varsă luna plină.
Turcii şi Tătarii somnului se d a u ;
Ungurii la mese, gurile 'nşelau ; . /
Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare,
Lopătarii varsă t â n ă r a cântare.

Niciodată poeţii noştri, chiar cei mai netalentaţi, nu atinse­

seră şi nu vor atinge acest efect mecanic, atâta goală metronomie.
Şi poate n'ar fi nimic, dacă ar fi vorba numai de schele tism,
imputabil în primul rând nedotării poetului. Dar limba însăşi
sufere mai cu fiecare vers. Cât de silnicită e în tonicitatea ci,
se poate vedea din orice grup de asemenea versuri. Ca să rămânem
la acelaşi exemplu, cuvinte ca « aur», « dau », şi « înşelau », în
pronunţia obişnuită, au un singur accent tonic: «àur», « d à u »
«înşelau»; lovit de nevoia susţinerii câte unui nefiresc alexan­
drin, ele se deformează, se întind peste puteri ca să poarte două
accente de egală intensitate : « aur », « dau », înşelau ». Strâmbă­
tura tonică, o putem observa dtasemtni în «lumină », «taberi »,
« plină », « Tătarii », « mese », « furtună », « mare », « varsă » şi
«cântare »; dar a m semnalat-o în celelalte trei, fiindcă ele conţin
şl vioLnţa supkmentară a forţării diftongului prin diereză, făcând
să reiasă mai evident improprietatea limbii la mttrificarea în
alexandrini.
De altfel, ca o dovadă a vanităţii acestei încercări, nici
un alt poet n'a reluat-o cu stăruinţă. Abia dacă o regăsim
întâmplător la Alecsandri (La o mamă; « Sânt ore de jale fără
mărginire », sau Groza; «Galben ca făclia de galbenă ceară »),
la Al. Sihleanu (Sonetul III ; « D u h a'ntunecimii, ţie mă închin »
şi Logodnicii Morţii ; « Insă călătorul ce pe-acolo vine »), la Emi-
nescu (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Bucovina ; « N'oiu
uita vreodată dulce Bucovina», Mortua Est; «Făclie de veghe
pe umezi morminte», Dorinţă; «Când aud adesea un rotund
egumen », Speranţa, La Moartea lui Aron Pumnul, La Heliade,
Junii Corupţi, ş. a.), la Macedonski, (Tu ce eşti a naşte; «Şi e
dulce viaţa chiar când e grozavă») şi Noaptea de Decembrie;
(«Bagdadul, Bagdadul şi el e e m i r u l . . . »). E de observat că
singura formă ritmică mai convenabilă inconvenabilului dodeca-
silab românesc, ar fi fost forma amfibrachică, intuită de poeţii
noştri cei mai înzestraţi (Eminescu: Mortua est şi Macedonski:
Noaptea de Decemvrie). Chiar Eminescu, al cărui talent, dacă
totul depinde numai de înzestrarea poetului, ar fi putut eluda
impresia metronomică, e în situaţia totuşi de a forţa tonicitatea
limbii. Versul citat din La Bucovina cuprinde cuvintele «Vreo-
 d a t ă », « Bucovină », care a u t r e b u i t deasemenea să se încarce cu
u n accent suplimentar ca să împlinească e x a c t emistihurile
alexandrinului. Aceasta însemnează că în discuţie nu e n u m a i
chestiunea t a l e n t u l u i sau netalentului, ci însuşi geniul limbii,
care a făcut pe poeţii ulteriori să abandoneze ca improprie m ă s u r a
dodecasilabică.
Destinul acestei m ă s u r i în poezia r o m â n ă , deşi destul de
clar prin s c u r t i m e a istoriei, de abia câteva decenii peste
u n secol, în cadrul căreia îi p u t e m u r m ă r i , se află pe scară
r e d u s ă , cu aceeaşi semnificaţie, în poezia lui E m i n e s c u . Marele
p o e t practieă i m i t a ţ i a franceză, nefirescul dodecasilab, ca discipol
al lui Bolintineanu, în p r i m a tinereţe, când nu era un m a r e p o e t ;
a j u n g â n d însă la deplina conştiinţă de el însuşi, în care i n t r a
ca e l e m e n t şi specificitatea limbii, o părăseşte definitiv în favoa­
rea versului lung de 14 şi 16 silabe. Ca m a t u r i t a t e a Iui Eminescu,
î n t o c m a i , m a t u r i t a t e a poeziei r o m â n e respinge decalcul, r i t m â n d
lungimi metrice m a i proprii, care nu s u n t altele decât acelea
la care se opreşte E m i n e s c u . De a l t m i n t e r i , t o t a t â t de p u ţ i n
a t r ă i t i m i t a ţ i a alexandrinului în limbile italiană (« martelliano »),
engleză (« fourtheener ») şi g e r m a n ă , limbi ca şi a noastră, de
u n accentualism p r o n u n ţ a t şi nedislocabii, în t i m p ce franceza,
cu a c c e n t u a r e a uniformă a ultimei silabe şi cu ştearsă ei t o n i -
c i t a t e , 1-a crescut din sine şi continua să-1 alimenteze ca o pla­
c e n t ă . E x i s t e n ţ a lui în alte literaturi este de aceea a d o p ţ i u n e
c u r a t ă , când nu e ca la noi, i m i t a ţ i e t r e c ă t o a r e .
î n c e r c â n d să dea poeziei noastre u n vers lung c u r e n t d u p ă
modelul endecasilabului italian şi alexandrinului francez, H t l i a d e
şi Bolintineanu a t i n g r e z u l t a t e n u m a i e x p e r i m e n t a l e . A r b i t r a r a
lor h o t ă r î r e , ca încă un semn de împotrivire faţă de metrificarea
firească a limbii, vine d u p ă ce Câriova şi A l t x a n d r e s c u realiza­
seră u n vers lung s p o n t a n . Aceştia desprinseseră din insăşi m a t c a
r i t m i c ă a limbii masurile de 14 şi 16 silabe, pe care Aiecsandri
şi Eminescu le consolidează ca t r a d i ţ i e r o m â n e a s c ă de vers lung,
iar Macedonski le m ă r e ş t e cuprinderea p â n ă la 18 silabe. E
a s p e c t u l cel m a i general şi m a i nesilit al metricei noastre largi.
Perfect identificabil de la Alexandrescu (măsuri de 14 silabe:
Anul 1840, Trecutul la M-rea Dealul, Satira Spiritului meu,
Epistolă d-lui Maior Voinescu II, Epistolă către Voltaire, Cometei
Anonsate, e t c . ; 16 silabe: Umbra lui Mircea, Răsăritul lunei, Epi­
stola Marelui Logofăt I. Văcărescu, Epistola d-lui I. Câmpineanu,
etc.) acest aspect prozodic d o m i n a n t se t u r b u r ă , fără sà se î n t u ­
nece, prin deliberările şi imitaţiile lui Heliade şi Bolintineanu
(nici ei nu p o t rezista p â n ă la sfârşit în a r b i t r a r ; r a p o r t u l dintre
măsurile de 12 şi 14 silabe din p r i m u l v o l u m al operelor complete
âlc Iui Bolintineanu se r ă s t o a r n ă , la al doilea, în favoarea celor
 ALEXANDRINUL » ROMÂNESC 99

de 14), dar e ajutat puternic să-şi recapete stăpânirea de Alec-

sandri (măsuri de 14: Pe Malul Mării, Bosforul, Strofe, Steluţa,
Veneţia, Despărţirea, O seară la Lido, Pasteluri, e t c . ; 16 silabe:
Pasteluri, Răzbunarea lui Statu-Palmă, Odă Ostaşilor Români,
etc.) şi de Eminescu (măsuri de 14: Din străinătate, împărat şi
Proletar, Melancolie, Strigoii, Rugăciunea unui Dac, Despărţire,
etc. ; 16 silabe La Moartea Principelui Ştirbey, Venere şi Madonă,
Epigonii, Cugetările Sărmanului Dionis, Egipetul, Călin, Scriso­
rile, etc.), fiind primit ca tradiţie şi desvoltată până la capaci­
tatea maximă a ritmicităţii limbii, de Macedonski (măsuri de
14: Castelul, Noaptea de Decemvrie, In Atelier, Neron, Avatar,
an aerea
etc,; 16 silabe: M 9 Desmoştenirii, Stepa, Prietenie Apusă,
Vaporul Morţii, Noaptea de Februarie, Noaptea de Ianuarie^
Ospăţul lui Pentaur, In arcane de Pădure, etc. ; dar şi de 18 silabe :
Apolog, Noaptea de Mai, Noaptea de Marte, Bucolica Undă,
Homo Sum, Bătrâna Stâncă, etc.).
Macedonski nu autoriză întâmplător sau după vreun model
lărgirea metricei tradiţionale. însumând rezultatele de până la
el, poetul Nopţii de Mai preia în adevăr inspiraţia formală a
x
înaintaşilor de tradiţie franceză ) , dar duce totodată mai d e ­
parte, până la noui combinaţii, gustul secolului pentru expe­
rienţele metrice. Chiar versul său lung, destul de caracterizat
a
prin măsurile de 18 silabe ca să-i certifice identitatea ) apare
câteodată obţinut printr'o experienţă strict personală. Poeţii
folosiseră înainte de el, ca vers lung, măsuri numai de 14 şi
16 silabe, alternate cu formele catalectice corespunzătoare, de
13 şi 15. El însă experimentează diferite n i m i A I ţ i u n i
catalectice, ca în Faunul, a cărui schemă algebrică, trecând peste
rimele interioare, e următoarea:
16—17—15—17—15 (ababa)
17—15—17—15—17 ( » )
15—17—15—17—15 ( » )

In concret, efectul ritmic e nou şi chiar singular, fiind şi ne mai

întâlnit şi neurmat:
In ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează
Visează strajnica plăcere ce poţi s'o smulgi unui viol,
Hipnotizări ce pervertesc rânjind împrăştiază
l
) Cf. Vladimir Streinu. Istoria Literaturii Bomâne Modeme, I , cap.
Estetismul, 1944.
•) Şerban Cioculescu (Dimitrie Anghel, 1945) referindu-se la versul de
18 silabe, pe care îl descopere mai târziu, afirmă totuşi şi îl numeşte «ale­
xandrinul care poartă în lirica noastră pecetea formală a lui D . Anghel ».
Istoriceşte însă şi chiar oricum, « pecetea » e a Iui Macedonski, căruia i-o
asigură n u n u m a i anteritatea, d a r şi numărul i m p o r t a n t de poezii în
care întrebuinţează acest vers şi printre care câteva sunt celebre sau în
orice caz antologice. Denumirea lui ca « alexandrin » este doar abuzivă.
 Şi 'n fund de gingaşe potire ţâjneşte 'n silă vitriol:
1
I n ochii mei adânci, pe brânci un faun priveghează ) .

Versul de 12—18 silabe dă aşa dar metricei noastre din secolui

X I X unul din aspectele ei principale, după cum aspectul metricei
franceze tradiţionale este asigurat prin alexandrini. Paralelismul
se curmă însă mai repede decât ne-am aşteptat. Căci nu putem
zice, oricât de analogic, «alexandrin românesc » tuturor formelor
de vers lung. Inmlădierea la cerinţele gt nurilor, funcţia şi frec­
venţa justifică singure denumirea de «alexandrin», înlăuntrul
generalităţii de « v t r s lung». Astfel privind lucrurile, alexan­
drinul românesc este versul de 14 silabe ; el s'a impus primilor
noştri adevăraţi poeţi ca expresie ritmică firească, spontană şi
felurit armonioasă, a rezistat încercărilor arbitrare de dtslocuire,
pe care până la urmă le-a înăbuşit, a intrat în compunerea celor
mai numtroase şi mai cunoscute opere versificate, chiar dacă în
aceasta s'ar cumpăni până la un punct cu versul de 16 silabe,
a fost primit cu familiaritate de mai toţi poeţii români şi poate
fi urmărit ca tradiţie de vers lung în gtnurile cele mai deosebite.
Deşi, aritmeticeşte, comparabil mai curând cu fourtheener-ul
englez, funcţional şi statistic versul nostru de 14 sik.be diţine
rolul alexandrinului, revenit decasilabului — the five iambics în
poezia engleză şi endecasilabului sciolto în cea italiană.

V L A D I M I R STREINTJ
*>

*) P e n t r u complexul tehnic macedonfkian, vd. : Tudor Vianu, Introdu­

cere la Opere, I , Poezii, ediţie critică, 1939.
 O TRAGEDIE HAMLETIANĂ
CU MATERIAL DIN TIMPUL NOSTRU :
« WINTERSET » DE MAXWELL ANDERSON

O t i n d tragedia lui Maxwell Anderson Winterset, ne-a izbit

cât de apropiată este ea de stilul artei shakespeariene şi
cât de înrudit cu Hamlet este eroul ei. Şi, totuşi, întâmplările
şi acţiunea piesei sunt din vremea noastră, eroii nu sunt din fa­
milie regească, ci dimpotrivă, oameni din cartierele mizere ale
N<w Yoikului, cu o situaţie civilă mai apropiată de aceea a per­
sons] lor din Azilul de noapte al lui Goiki, printre ei mişunând
şi gangsteri cunoscuţi din filmele şi romanele poliţiste. Aşa dar,
cu un material, contemporan, cu problerre psihologice şi sociale
foarte caracteristice timpului nostru, dramaturgul american
reuş şte, totuşi, să ne ducă cu gândul la S h t k speare şi să ne
facă să asemuim personajele principale cu Hamlet, Ofelia şi cu
alţi eroi din tragediile dramaturgului englez.
A spune că Maxwell Anderson a întrtprins o reactualizare
a dramei s h t k speariene este prea puţin. De fapt, el nu se lasă
tiranizat de modelul elizabetan, deoarece — după cum v o m v e ­
dea îndată — acţiunea şi personajele sale se bucură de-o des-
voltare proprie, de coloarea şi nuanţele contemporane, trăind
în s i t u a ţ i specifice condiţiilor din N e w Yoikul a n u h i 1930 şi
m a n i i stând fapte, atitudini, idei foarte deosebite de acelea din
Hamlet. Totuşi, anumite situaţii fundamentale, anumite pro­
cedee şi reacţiuni, anumite sensuri esenţiale se desfăşură în sensul
stilului sbxk_spearian, al formelor artistice pe care le-a realizat
în mod exemplar autorul lui Hamlet.
ştie că situaţiile dramatice se pot reduce la câteva relaţii
şi acţiuni tipice sau că soluţiile de viaţă ale oamenilor iarăşi nu
sunt infinite. In măsura în care adâncim aceste acţiuni, soluţii
şi sensuri, noi, cei de azi, ne întâlnim cu anumite adevăruri şi cu
anumite forme expresive ale marilor creaţii artistice. Dar nu
este mai puţin interesant, de urmărit cum, tocmai în vremea
 noastră, eroii din lumea mizeră a New Yorkului se întâlnesc,
în marile lor atitudini şi gânduri, cu eroii lui Shakespeare sau
cum eroii lui O'Neill din burgheza Americă din timpul lui Lincoln
s2 întâlnesc cu eroii lui Eschyle. Pusă altfel, problema s'ar putea
formula : dece tocmai în epoca noastră, dramaturgii cei mai
îns mnaţi ajung la formele şi modelele monumentale create
de Eschyle şi Shakespeare, pe când acum un secol sau chiar
acum câteva decenii nu se căutau şi nu se ajungea, voit sau
nevoit, la astfel de forme ?
Explicaţia porneşte — credem — delà faptul că epoca noastră
îşi are conştiinţa măreţiei ei şi caută nu numai să trăiască această
măreţie, dar şi să o exprime artistic. The time for greatness (Trăim
într'o epocă m ă r e a ţ ă ) : iată expresia conştientă a atâtor poli­
ticieni şi artişti, care vor să fie la înălţimea marilor experienţe
şi marilor prefaceri, ce dau întregii omeniri o altă înfăţişare.
Mai ales în Uniunea Sovietică şi în Statele Unite, politicianul şi
artistul ştiu că trebue să răspundă şi să corespundă unei creati­
vităţi monumentale, în care este implicată soarta poporului
întreg şi a omenirii însăşi. într'o epocă de cruciale prefaceri,
arta se preface şi ea, urmărind sensurile mari ale vieţii sociale
şi constituindu-şi sau alegându-şi formele capabile de a cuprinde
cât mai semnificativ sau expresiv materialul oferit de viaţă.
Dacă este vădit că viaţa socială contemporană şi-a îmbogăţit
şi monumentalizat manifestările — în artă încă nu s'au stator­
nicit forme şi nu s'a închegat un stil adecvat vieţii actuale. De
aici, utilizarea marilor forme şi modele artistice : în teatru, uti­
lizarea trilogiei eschyliene şi a dramei shakespeariene ; în pic­
tură, revenirea la compoziţie (dorinţa Iui Cézanne de a face o
pictură ca aceea a lui Poussin, dar mai viu legată de lumina şi
coloarea din aerul liber; în muzică, gustul pentru polifonie ;
în sculptură, revenirea la monumental, după intimismul lui Ro­
din.
Experienţa dramaturgilor americani dovedeşte deplina lor
conştiinţă că trebue să exprime măreţ viaţa de astăzi, pentru ca_
arta lor să participe din plin la aceste timpuri măreţe, la acest
time for greatness. De aici, străduinţa lor de a adânci sensurile
vieţii, de a sesiza destinul, de a vitaiiza arta şi gândirea, de a
cuprinde dimensiunile existenţii. Eugene O'Neill, Thornton
Wilder, Robert E m e t t Sherwood au încercat tot felul de teh­
nici şi de stiluri pentru a exprima cât mai măreţ şi mai viu
materialul.pe care ri-1 oferă viaţa şi timpul lor. Dar dacă, filoso-
ficeşte, Wilder a ajuns la fundamentale adevăruri, pe cât de
patetice, pe atât de banale, fiind valabile pentru fiecare dintre
noi — ne referim la piesa Oraşul Nostru — iar Sherwood, mai
ales în Pădurea împietrită, a reuşit să explice criza individualis-
 mului, niciurml dintre aceştia şi dintre alţi d r a m a t u r g i ca Philip
B a r r y , Clifford Odets, E l m e r Rice n ' a reuşit să creeze d r a m e
mai m ă r e ţ e şi t o t o d a t ă m a i semnificative decât O'Neill şi Max­
well Anderson.
Nu este o simplă î n t â m p l a r e că t r ă i n d din plin în vremea lor,
ei au e x p r i m a t materialul viu în forme şi d u p ă modelele cele
m a i înalte ale t e a t r u l u i de t o t d e a u n a , aşa c u m le-au statornicit, cu
geniul lor, Eschyle şi Shakespeare. P o a t e să fie u n a d e v ă r că
a r t a , spre deosebire de v i a ţ ă , nu evoluiază necontenit, ci se m a n i ­
festă în cicluri şi stiluri, care a t i n g perfecţia şi că, deci, în m o d
inevitabil, artiştii t r e b u e să recurgă la aceste forme perfecte,
preferând pe unele sau altele d u p ă nevoile lor interioare, ca şi
d u p ă caracteristicile vremii lor. Epoca burgheză nu a a v u t ne-
voe de m o n u m e n t a l i t a t e — Ibsen şi R i c h a r d W a g n e r fiind
excepţii, iar la Ibsen r ă m â n â n d discutabil dacă există m o n u ­
m e n t a l i t a t e a artistică sau n u m a i o m ă r e ţ i e etică, e x p r i m a t ă în
forme artistice r e l a t i v simple şi familiare — pe când epoca noas­
t r ă — în care s'au p e t r e c u t a t â t e a prefaceri fundamentale şi s'au
săvârşit revoluţia comunistă, Noua Orânduire rooseveltiană
şi a fost înfrântă o lume de u r ă şi egoism ca cea hitleristă şi în
care t o a t e relaţiile s u n t v ă z u t e pe plan mondial, iar p ă m â n t u l
însuşi apare ca o singură lume morală, această epocă are nevoe
de m o n u m e n t a l i t a t e în t o a t e expresiiie-i majore.

II
Tragedia lui Maxwell Anderson, Winterset se petrece la N e w
York, în preajma podului Brooklyn, în cartierul acela pestriţ şi
mizer, u n d e îocuesc laolaltă Americani de obârşie irlandeză,
s e m i t ă , italiană, oameni muncitori şi a n i m a ţ i de m a r i idealuri,
ca şi alţii disperaţi de mizerie şi g r e u t ă ţ i sau gangsteri prime j -
dioşi. Personajele piesei s u n t rabinul E s d r a s , fiul şi fiica acestuia,
G a r t h şi Miriamne, gangsterii T . o c k şi Shadow, j u d e c ă t o r u l
G a u n t , Mio, fiul u n u i om e x e c u t a t pe scaunul electric, p r e c u m
şi o seamă de vagabonzi, golani şi oameni necăjiţi, p r i n t r e care
a p a r Comisarul, Sergentul de s t r a d ă şi E x t r e m i s t u l . Acţiunea
se petrece fie sub uriaşa a r c a d ă a podului Brooklyn, clădirile
m e r g â n d p â n ă în zidurile malului, lângă care s'au ridicat şi
nişte şoproane, în care se a d ă p o s t e s c cei fără c ă p ă t â i , fie în s u b ­
solul clădirii de lângă pod, încăperea a v â n d u - ş i plafonul f o r m a t
din ţ e v i e n o r m e , aici locuind rabinul şi copiii săi.
Acţiunea p o a t e părea aceea a unei d r a m e judiciare sau
poliţiste. Fiul rabinului, G a r t h , a fost, m a i de m u l t , m a r t o r u l
unei crime săvârşite de gangsterul Trock şi p e n t r u care a fost
c o n d a m n a t la m o a r t e u n om n e v i n o v a t , italianul R o m a g n a .
R e v e n i t d u p ă e x e c u t a r e a unei scurte pedepse p e n t r u altă vină,
gangsterul Trock vrea să se asigure de tăcerea lui Garth, mai ales
că un profesor iubitor de dreptate agita din nou opinia publică,
susţinând că Romagna a fost nevinovat şi cerând reluarea cer­
cetărilor. Trock este ftizie şi-şi ştie zilele numărate, dar ţine la
viaţă, ca şi Garth. In preajma locuinţei rabinului se vor întâlni
eroii greşdii judiciare de odinioară : Mio, fiul condamnatului,
care vrea să descopere pe criminalul adevărat ; judecătorul
Gaunt, care a instruit şi a condus procesul, acum rătăcind cu­
prins de îndoială şi remuşcare ; gangsterii vinovaţi de crimă şi -
tâlhărie, precum şi personajele cu care destinul îi aduce laolaltă,
rabinul şi fiica acestuia, de care se va îndrăgosti Mio ; Carr,
prietenul lui Mio, precum şi ceilalţi membri ai acestei lumi mi­
zere şi interlope.
Dar acest material de melodramă sau dramă judiciară, de
care teatrul a avut parte timp de decenii, poate sub înrâurirea
marelui Hugo şi bunului Dickens, ajungându-se la producţii
carr şi acum emoţionează marile mulţimi, 'a rrulodromele Une
ténébreuse Affaire (O crimă celebri ) Procesul Mary Dugan, sau Ne­
cunoscuta (ciedem că pe franţuzeşte titlul i-a fost La Femme X),
ce ţin mereu afişul la noi, alături de Doi Sergenţi, Două Orfeline,
Procurorul Hallers şi altele — a fost tratat de Anderson cu alte
sensuri şi în altă formă artistică. Desigur, şi autorii francezi de
romane şi melodrame cu greşeli judiciare şi cu criminali iscusiţi
pledau pentru dreptate şi adevăr, melodramele lor emoţionând
şi făcând pe spectatori mai buni, mai solidari cu cei buni şi nă­
păstuiţi, dar, în genere, ei urmau naiv şi plat problemele umane
şi etice, fără a adânci semnificaţiile şi a ajunge la o măreţie ne­
uitată. Romancierul Theodor Dreiser, în romanul O tragedie
Americană va ridica problema unei crime la explicaţii şi înţele­
suri cu sens social şi răspundere colectivă, implicând nu numai
pe criminal, dar şi mediul său social în vinovăţia crimei. Iar
Upton Sinclair, în romanul Boston, va învinovăţi o întreagă
mentalitate a păturii de sus, făcând-o răspunzătoare, aşa cum
Zola acuzase odinioară în cazul Dreyfus, pe acei care se slu­
jesc de justiţie pentru a-şi apăra prejudecăţile şi urile lor
sociale.
Winterset nu este o dramă judiciară obişnuită şi nu are des-
voltare şi sfârşit de melodramă. Social, piesa este o interpretare
a cazului Sacco-Vanzetti, care în 1927 a tulburat adânc opinia
publică americană şi mondială, aşa cum cu câtva timp înainte o
tulburase cazul D n y f u s . Sacco şi Vanzetti au fost condamnaţi
la moarte nu pentru că s'ar fi dovedit participarea lor la crima
de care au fost acuzaţi, ci pentru că erau extremişti şi proveneau
din mizera lume a imigranţilor italieni, rău văzuţi în genere de
puritanii anglo-saxoni din Noua Anglie. Filosoful John D e w e y
 O TRAGEDIE HAMLETIANĂ

a arătat că judecătorii lui Sacco şi Vanzetti nu puteau fi obiectivi,

date fiind mentalitatea şi poziţia lor. Cei doi acuzaţi au fost
într'adevăr judecaţi şi răsjudecaţi de către cărturari de seamă,
dar aparţinând unei lumi protivnice situaţiei şi crezului lor.
In ediţia din 1929 a Encyclopediei Britanice se spun urmă­
toarele cu privire la cazul Sacco şi Vanzetti : ca şi în cazul Ferrer,
de acum douăzeci de ani, opinia publică mondială a simţit că
execuţia lor a a v u t loc mai puţin pe bază de evidenţe, decât
pentru crima că ei nutreau credinţe extremiste. Şi cum scriam
noi în America văzută de un tânăr de azi (1934), lui Sacco şi Van­
zetti nu li s'a iertat, într'o cetate puritană ca Boston, de a fi
avut alte idei decât cele puritane.
Maxwell Anderson, încă din 1928, dramatizase împreună
cu Harold Hick rson cazul Sacco-Vanzetti, în piesa Gods of
the Lightning (Zeii luminii) dar într'o formă prea directă. Sub titlul
Povest a ur.ei crime, pit sa s'a jucf.t în 1930 la Moscova, Ia
TÀatrul Rovoluţiei. El va relua în Wiiderset, scrisă în anii urmă­
tori şi jucată în 1935, acest caz, prtlucrându-1 în sensul marei
arte, dar păstrând îndeajuns ceea ce este semnificativ tragic,
în nedreapta lor condamnare. Mio Romagna, fiul celui con­
damnat şi executat pe nedrept, va'lupta pentru adevăr, simţind
că tatăl său a fost victima prejudecăţii şi nu a judecăţii. Judele
Gaunt, în momentele-i de spovedanie aproape dostokwskyană,
va explica ce-a fost în mintea lui, vădit asemănătoare cu
aceea a judecătorilor lui Sacco şi Vânz tti. Nicăeri nu se pomeneşte
d^ cei doi italieni executaţi, dar problematica piesei este inspirată
şi capătă răsunet mai adânc tocmai din pricina atmosferii şi
unor situaţii similare cu acelea care au dus la condamnarea
extremiştilor nevinovaţi de crima atribuită lor. Iată, aşa dar,
cum dintr'o dramă aparent judiciară, cu oannni aparent fără
căpătâi şi cu oropsiţi ai societăţii, Anderson realizează o tragedie
cu adânc tâlc social, plină de sensuri şi consecinţe.
Dar nu numai în această privinţă, lucrarea lui p o s e d ă m merit
deosebit, ci mai ales datorită faptului că el va trata acest mate­
rial de care sunt pline reportajele ziarelor, deci un material
obişnuit şi oarecum trivial, în stilul marii tragedii shakespea­
riene. El va conferi măreţie etică, adâncime umană, nespusă
viziune estetică acestui material comun şi acestei probleme
sociale, dându-le maximum de relevanţă artistică. Ziarul infor­
mează, sociologia şi dreptul explică şi luptă pentru dreptate,
etica dă norme, dar arta trebue să dea altceva, fără de care
materialul, conţinutul, viaţa nu au răsunet. Trebue să dea e x ­
presia măreaţă şi profundă a omeniţi în forme cât mai emoţio­
nante, mai puternice, mai vitale, apelând la poésie, imaginaţie,
mişcare,
 III

Cum a realizat Maxwell Anderson această expresie măreaţă ?

Mai întâi, scriind piesa în versuri, dar nu în versuri uniforme şi
strânse în reguli de metrică riguroasă, ca în teatrul clasic sau
cel romantic. Cunoscând variatele posibilităţi ale versificaţiei
engleze şi ţinând seama de realismul poetic şi stilizat al vremii
noastre, el utilizează versul liber, variind accentele şi ritmul
după caracterul şi emoţia personajelor care vorbesc, relativizând
astfel poesia în funcţie de situaţie psihologică, de moment extern
şi de. condiţia internă a personajului. Iată, aşa dar, că nu numai
zeii, regii şi căpeteniile se exprimă în versuri, ci şi oamenii umili,
gangsterii şi poliţiştii, arta teatrală cerând o poetizare, chiar
dacă mulată pe realitate, tocmai pentruca materialul viu să ca­
pete un răsunet efectiv şi o înfăţişare impunătoare.
Operaţia aceasta a poetizării celei mai banale, vulgare, obiş­
nuite realităţi este o îndeletnicire în care poeţii americani s'au
specializat deia Whitman încoace, descoperind omenia mulţimilor,
frumuseţea existenţelor modeste, valoarea oricărui suflet — şi
înglobând elanul liric, pătrunderea psihologică, reportajul gaze­
tăresc, dinamica vremii, energia tonului, ironia şi humorul me­
ditaţiei laolaltă,' aşa cum au făcut Edgar Lee Masters, Vachel
Lindsay, Carl Sandburg, Dar, în fond, maestrul acestei poesii
realiste sau a realităţii poetizate este Shakespeare, care străbate
veacurile tocmai prin unica vitalitate a prozei şi versurilor sale
nu libere şi totuşi permiţându-şi atâtea libertăţi şi ingeniozităţi.
Dacă Shakespeare sguduie, fascinează şi uimeşte se datoreşte
faptului că, spre deosebire de Racine, el umple totul cu viaţă,
lucrând mereu prin puternice contraste între vital şi abstract,
între urîţenie şi frumuseţe, între instinct şi raţiune, între bruta­
litate şi nobleţe, între orbire pasională şi înţelepciune luminoasă.
Toată arta shakespeariană este un continuu amestec de forţă
şi poésie, de viaţă şi idee, de instinct şi imaginaţie şi numai
dramaturgii care utilizează aceaste procedee ajung să creeze
opere trainice, aşa cum fac O'Neill şi Anderson. Cât de intelec-
tualizat şi deci lipsit de vitalitate pare teatrul francez al unui
Claudel, Giraudoux, Cocteau faţă de teatrul american contem­
poran, tocmai pentru că aceştia abstractizează în loc să lege
ideea şi poesia de viaţă ! Dar diferenţa este valabilă nu numai
între Claudel şi O'Neill, ci şi între Racine şi Shakespeare.
Maxwell Anderson a ţinut să creeze un teatru măreţ şi mai
ales în Winterset — cea mai semnificativă piesă a sa — a reuşit
din plin. Dar nu numai prin faptul că a scris tragedia sa în ver­
suri. Poetizarea vieţii mizere şi interlope din marginea podului
Brooklyn o întreprinde el şi prin alte procedee shakespeariene,
 care sunt utilizabile şi de teatrul în proză, dar nu prozaic ; de
teatrul adânc realist, dar nu naturalist. Unele personaje vorbesc,
uneori, cam în stil Oxford, aşa cum vorbeşte nefericitul Mio cu
prietenul său Carr, de parcă ar vorbi Hamlet cu prietenul său
Horatio, proaspăt întorşi delà înalte studii. Aceasta constitue o
concesie a realităţii în folosul relevanţei poetice. Dar şi contrarul
este prezent. Poezia străbate sufletele, instinctele, subconştientul
personaje'or, pentru a arăta ascunzişurile, răutatea, urîţenia
lor, scoţând cât mai mult realitatea internă, intimă, ireduc­
tibilă. Aforisme, ironii, destăinuiri pe ton de proverb popular
sau trivialităţi de periferie, dar rostite cu amară semnificaţie —
toate ridică nivelul materialului, potenţează vieţile eroilor,
conferind dimensiuni de tragică şi adâncă omenie.

IV
Vom analiza acum din punct de vedere estetic acţiunea şi
caracterele personajelor, după ce am pomenit, voit mărunt,
aparenta intrigă de dramă judiciară, menţionând, paralel, fondul
social al piesei şi expresia estetică inspirată de Shakespeare.
Pe măsura desfăşurării analizei, sperăm că vor reieşi în evidenţă
atât actualitatea socială şi estetică a acţiunii cât şi procedeele
poetice shakespeariene, observând cât de mult are din Hamlet,
Mio, fiul condamnatului pe nedrept Romagna, în care se întru­
pează situaţia lui Sacco şi Vanzetti, fiul trăind, ca şi autorul,
ca şi milioanele de oameni conştienţi, suferinţa şi *-evolta împo­
triva unui destin nedrept, ce trebue răscumpărat. Traducerea
în versuri, atât de fidele şi de relevante, a d-nei Profira Sado-
veanu, care a dat titlului, el însuşi shakespearian al tragediei,
Winterset, echivalentul de Pogoară Iarna, ne va ajuta în demon­
straţia ce vrem s'o întreprindem. Titlul Winterset ar mai putea
fi tradus şi cu Suflul Iernii, Pogoară iarna'n suflete, Se aşează
iarna peste tot, el fiind de aceaşi factură simbolică şi, totodată,
aparent obişnuită ca Visul unei nopţi de vară sau mai ales ca
Povestea Iernii (The Winter's Tale), dar care, în context, capătă
simbol ca şi urgia naturii din Regele Lear, unde natura se deslăn-
ţue ca şi patimile oamenilor, cuprinzând şi răvăşind totul. Aici,
iarna aspră, neînduplecată şi totuşi pură, cu albeaţa ei simboli­
zează parcă destinul chinuitului şi purului fiu, peste care apasă
datoria de a dovedi nevinovăţia tatălui său, frământându-se el
însuşi să cunoască adevărul, având îndoelile şi verificările lui
şi jerfindu-şi până la urmă dragostea şi viaţa.
Tabloul I din actul I aduce pe Trock Estrella şi pe Shadow,
după revenirea delà închisoare a celui dintâi, care-a ispăşit o
pedeapsă pentru un delict neînsemnat. Gangsterul Trock se
arată ameninţător şi faţă de fostu-i tovarăş şi faţă de Garth
Esdras, fiul rabinului, care tăinueşte crima lui Troek pentru că e
laş şi ţine la viaţă. Dar Garth suferă chinurile remuşcării şi în t a ­
bloul al II-lea mărturiseşte tatălui său, rabinul Esdras, şi surorii
sale Miriamne, chinurile conştiinţei lui. E interesant modul în care
înţeleptul bătrân, care ţine la copilul lui şi care la urmă va proceda
altfel, caută să-1 liniştească, relativizându-i vina şi căutând să-i
dea un ajutor. Cităm :
GARTH
E r a m c'o bandă î n t r ' o vreme, care
fura pe cei cu plăţi la drumul mare.
S'a 'nfăptuit o crimă şi-am fost m a r t o r ;
şi cel care-a făcut-o e Estrella.
De s'ar afla, m ă duc şi eu la scaun
Şi el la fel.
Romagna a murit pentru o crimă
Şi eu mă canonesc aicea singur —
da, a murit în locul lui Estrella
şi eu ştiam şi-aşi fi p u t u t să-1 apăr.—
da, d a r a m s t a t aicea şi l-am lăsat
' să moară 'n locul meu. Ca să trăiesc, d a !
. . . Dac' aş muri, un pic de mârşăvie
cu mine-aşi duce 'n groapă ; ar fi bine.
ESDRAS
Băete, eşti n e b u n ? Dacă te-aude cineva?
GARTH
L a s ' să m ă audă ! Am t r ă i t prea mult
cu stafiile, la ' n t u n e r e c . . .
Blestem şi u i l u . . . ticălos ce s u n t . . .
mi-e dragă viaţa şi n u vreau să m o r !
ESDRAS
Credeam, băiete,
că te cunosc. Credeam că eşti mai tare,
mai dur şi t u eşti un copil ce ' n v â r t e
pumnalul ' n rană ce se cere vindecată !
Toţi oamenii au săvârşit păcate,
şi mulţi dintr'înşii ţin ascunsă crima
şi multe-s grele — cum îţi pare ţie !
Şi rătăcesc pe uliţi, după tieburi,
dar p a t a roşie se 'ntinde, creşte,
p ă t r u n d e cele mai subţiri vestminte
ajunge p â n ' la piele, arde carnea.
Nu, n u eşti singurul, băiete.

GARTH
Ba da,
s â n t singur î n t r ' a s t a .
ESDRAS
Da, de judeci
aşa cum judecă o lume ' n t r e a g ă :
c ă numai cei ce mor năprasnic
 au drept să fie răzbunaţi. Dar eei mai mulţi
a căror suflete, clipă cu clipă,
s'au cangrenat încetul cu încetul
din clipa naşterii şi p â n ' la moarte,
de-atâta chin — aceste morţi
n ' a u drept să fie răzbunate, acum
şi 'n veci. Vezi, cât eşti t â n ă r , n u crezi decât
ce pipăi, dar la bătrâneţe
ajungi să ştii că ceea ce se vede
e palid ca văzduhul şi 'nşeîător ca a p a . . .
Mai bine lasă vântul şi cu focul
să iee clipa, s'o prefacă în cenuşă,
să n ' o mai ştie vremea şi nici gândul !
Iar ceea ce noi oamenii numim dreptate,
acel balaur orb ce fără milă
ne prăbuşeşte mânios în întunerec,
să nu-1 atingi cu mâna, treci înainte
şi dă-1 uitării, fiule, u i t ă r i i !
GARTH
Ah ! Laş a m fost întotdeauna
Să n u vă fie frică. Am să t a c ,
ca să trăiesc ; chiar dac' ar fi
să mă târăsc în t i n ă .
MIRIAMNE
Spune-mi, t a t ă ,
mai bine e să minţi şi să trăieşti?
ESDRAS
Mai bine e, fetiţa mea.
MIRIAMNE
Cred o'aşi muri.
ESDRAS
Eşti t â n ă r ă , de asta, fata mea.
MIRIAMNE
Numai de asta, t a t ă .
ESDRAS
N u m a i de asta. Da.
A m redat fragmentar acest dialog, care începe p k t , cu
mărturisirea lui Garth, pentru a trece la chinurile remuşcării, la
sinceritatea dregostii de viaţă a celui păcătos şi a sfârşi cu
ciudata motivare a tatălui, care, iubindu-şi fiul, relativizează
răul, susţinând-că uneori viaţa îndurată în chinuri e mai groaznică
decât o moarte năpraznică. Dar viaţa îndelung chinuită n'o
răzbună nimeni 1 Se leegă, apoi, între tată şi fiică, discuţia asu­
pra vieţii în minciună şi a morţii pentru adevăr, în care bătrânul
Esdras pare să spună că numai tinereţea iubeşte adevărul, pe
când bătrâneţea, aflând cât de ascunse sunt căile vieţii, ţine
la viaţă, oricât de păcătoasă şi mincinoasă ar fi ea, cerându-ne
 tts UftVlSTA r U N D AT l ! LOR REGALE

să nu ne atingem de orbul balaur al dreptăţii, ce ne goneşte

şi mai cumplit în întuneric. E ceva de oracol antic în spusele
bătrânului Esdras, care apără viaţa pentru a-şi apăra fiul.
Poetic, s'a putut observa, chiar din ctle citate, amestecul de
platitudine şi măreţie, îmbinarea de înfiorătoare imagini de
sânge, carne, răni, tină şi de ademenitoare concepte ca viaţă,
moarte, adevăr, minciună care mişcă întreg dialogul acesta între
un păcătos laş, un înţelept relativist şi o fată pură. Amestecul
de concret şi abstract, de trivialitate şi măreţie e tipic shakes­
pearian.
In tabloul al III-lea apar Mio Romagna, noul Hamlet, şi prie­
tenul său Carr, un alt Horatio, amândoi haimanale culte,
care se exprimă când în proză, când în versuri, intervenind în
discuţii cu Mirianme, cu vagabonzii, cu judecătorul Gaunt şi
cu mulţimea adunată în preajma podului Brooklyn. Mio po­
vesteşte lui Carr cum a ajuns în locurile acelea, cum, scos din
rândurile oamenilor din pricina crimei atribuită tatălui său,
şi-a regăsit îndemnul la viaţă în urma acţiunii profesorului, care
a readus în lumină cazul Romagna, cerând redeschiderea proce­
sului şi dând la iveală probe noi de nevinovăţia tatălui său. Mio
se exprimă ironic, faţă de lume şi de Dumnezeu, ca un o m lovit
pe nedrept, dar îl caută pe Garth, martorul care nu a fost audiat
in process.
Mio îi spune lui Carr :
T u ai un nume, loc pe lumea asta,
eu n ' a m nimic decât povaza t a t i i
şi tânguirea ce se 'nalţă
din groapa 'n care a ars amestecat cu var.
Ştii, scaunul electric nu ucide
întotdeauna. Ii spintecă c'o lovitură de cuţit,
în sala de disecţie.
Le scoate măruntaele pe masă
şi sângele împroaşcă 'n jur
şi omu-i încă viu.
Apoi, aşa tăiaţi, i-aruncă 'n groapa
eu var, din ei să nu rămâie nicio urmă.
O scurtă rugăciune, două vorbe,
şi-apoi disociere chimică.
Aşa s'a ' n t â m p l a t cu t a t a . . .
Pe urmă m a m a . . . S t a t u 'nmormântează
grăbit şi i e f t i n . . . să nu cheltuiască!
Afară 'n d r u m şi sub p ă m â n t cu tine,
căţea a celui mort ! Dar, stai mai este
un pui, vlăstar al lai Romagna.

îmbinare de grotesc, scabros, de cruzime cu detalii înfioră­

toare, pentruca după această umflare barocă a revoltei lui Mio
şi de eroism social, hotărît să lupte pentru adevăr — să urmeze
discuţii amare cu oamenii fără căpătâi, cu Extremistul şi cu
 O TRAG! DIE HAMLf.TiÂNÂ HI

Sergentul de stradă, Mi o ironizând aproape metafizic pe sergent,

în stilul evocării lui Yorick :

MIO
. . . O scumpi prieteni,
• capul ăsta chipeş pe umeri de atlet
ce stă aşa posac în faţa noastră,
când m ă gândesc ce vor găsi într'însul
atunci când îi vor ţine căpăţina
în mână, la cea din urmă cercetare !
Mi-e teamă că din el nu va rămâne
decât un pumn de pulbere, a t â t a ,
în joaca vântului, să se întoarcă
ia glie, m a m a noastră glia.
Atât, un pumn de pulbere, un fum,
cenuşă 'n patru vânturi va rămâne
din t o t ce-a fost odată minte t r e a z ă !

După această ironizare a vieţii în relaţie cu moartea, Mio

întâlneşte pe frageda şi neştiutoarea Miriamne, fiica rabinului
şi sora aceluia care i-ar fi putut salva tatălui său viaţa. Scena
de dragoste cu această nouă Ofelia sau mai curând Julieta,
căci ea va muri pentru el la urmă, este de-o gingăşie şi candoare
contrastând cu brutalitatea barocă a atmosferii ce se încheagă
într'un Decembrie friguros şi dezolant. înrăitul Mio cunoaşte
interludiul dragostii, renunţând la luciditatea şi ironia-i obiş­
nuită. După ce Mio şi Miriamne îşi apropie, apioape involuntar,
sufletele, Mio reflectează :

Cum te-am văzut, nu-i nicio j u m ă t a t e

de ceas de-atunci, mi-am zis că-mi eşti ursită
şi de-aşi avea un vis sau o părere
de vis l-aşi împărţi cu tine.
Dar n u a m nici un vis. Pământu-acesta
rostogolit din haos, foc şi piatră,
a scos puzderie de larve oarbe
ce mişună şi luptă 'n întunerec.
Aceşti viermi orbi m ' a u despărţit de t a t a ,
mi l-au ucis şi m ' a u crestat pe frunte
cu semnul viperii. A fost o d a t ă
un om cum numai sfinţii de-ar coborî
ar putea fi. Dar l-au ucis, mişeii,
aşa cum a u răpus de când e lumea
pe cei ca el şi încă vor răpune,
pân' soarele nu-şi va găsi odihna,
cât omu-şi ţese pânza p â n ' la stele,
înfăptuind orice măcar cu gândul,
stăpâni a-tot-puternici, nemuritori,
de ' n v â r t şi astrele ca roţi de moară
pe placul lor— c â t sunt şi-or fi să fie
gângănii oarbe. Dragoste eternă !
O, viermi stăpânitori, ce glumă b u n ă !
Şi-acuma sângele în val fierbinte
a prins să-mi cânte, căci eşti lângă mine.
 In raza ta, ca 'n jurul unui soare
mă învârtesc. O fi iubire poate,
cum îi spuneau bunicii altădată,
pân' Freud cu-ai lui nu ne 'nvăţase încă
s'o coborîm la glande. I n t r ă 'n casă,
că 'n jurul meu răsuflă duhul negru,
să n u iai boala morţii delà mine.

Luciditatea şi ironia metafizică a lui Hamlet priesc unor

minţi cuprinse de îndoială şi revoltă ca aceea a lui Mio, iar măre­
ţia acestei mărturisiri, deopotrivă patetică şi lucidă, pe care
Mio o face Miriamnei, legând totul de moarte şi viaţă, de răs­
punderea faţă de tatăl căruia trebue să-i facă dreptate, de vier­
mii ce minează dreptatea lumii; în fine, ironizarea dragostii cum
era concepută odinioară de către bunici şi redusă la glande as­
tăzi — dovedesc din plin cât de mult Ândersoii s'a slujit de
modelul shakespearian, dar şi cât de mult a turnat în acest tipar
perfect din materialul, condiţiile şi mentalitatea contemporană.
Efectul scenei de dragoste din Winterset stărue tocmai din pri­
cina acestei fericite potriviri între forma tragică şi materialul
autentic.
Ironia soartei face ca Mio să se îndrăgostească tocmai de
sora aceluia pe care îl urmărea, spre a desk ga misterul condam­
nării tatălui. Spre a izbuti, Mio trebue acum să treacă peste
sentimentele aceleia pe care o iubeşte, primejduindu-i fratele,
complice cu asasinul Trock. In subsolul unde locueşte familia
Eidras, el va întâlni şi pe judecătorul Gaunt, tip cu m o m nte
dostokwskyene, uneori strigându-şi tare remuşcarile şi î . d o e -
lile, alteori convingându-se pe sine că a procedai drept, con­
damnând pe Romt-gna. întâlnirea dintre Mio şi judele Gaunt
constitue una din scenele puternice ale actului al II-lea. Aici,
apare situaţia procesului Sacco-Vanzctti, când Mio spune :
. . .Când un tribunal se lasă
influenţat de toanele mulţimii
şi cei din juriu s'au vorbit să piardă
pe-un anarhist şi pe-un străin,
o fi proces legal, dar eu îţi spun
că-i crimă.

Figura judelui Gaunt este impresionant construită. El ex­

primă îndoiala şi fragilitatea oricărei judecăţi, chiar când jude­
cătorul este de bună credinţă. Ca analiză de filosofie şi psiho­
logie, teoria relativităţii adevărului, dependenţa adevărului de
atâtea circumstanţe şi hazarduri, greutatea de a distinge între
realitate şi aparenţă, de a ieşi din propriile tale perspective, din
formaţia ta socială — sânt exprimate exemplar de către judele
Gaunt, monologul şi apoi dialogurile cu el având caracter de
sentinţe filosofice, sub care însă simţi chinurile şi îndoelile unei
 O TRAGEDIE H A M L E T I A N A <«3

conştiinţe autentice. Gaunt e un o m cinstit şi de bună credinţă,

dar uneori tocmai astfel de oameni săvârşesc răul mai lesne
decât cei răi. Ne-amintim că acest lucru se spunea şi despre
judecătorii lui Sacco şi Vanzetti, printre care au fost oameni de
mare prestigiu ca Lowell, preşedintele Universităţii Harvard şi
Robert Grant, un om integru, guvernatorul statului puritan şi
conservatist Massasuchets. In cartea noastră despre America,
notam următoarea observaţie : « Dar oamenii aceştia au o men­
talitate specială şi chiar admiţându-le buna credinţă încă poţi
să le suspectezi obiectivitatea lor ştiinţifică. Ei nu puteau fi obiec­
tivi. Aceasta au spus-o atâţia Americani, printre care şi filosoful
John D e w e y ». Este cert că toată îndoiala şi lupta cu sine însuşi
a judelui Gaunt simbolizează situaţia reală a unora dintre cei
care au judecat sau cercetat pe cei doi extremişti italieni. Max­
well Anderson reflectează nespus de semnificativ, ridicând cazul
până la o problemă de cunoaştere filosofică şi de vie cunoştinţă
lăuntrică, situaţia care a tulburat adânc opinia publică în 1927.
Regretăm că pasajele cu Gaunt sunt prea lungi şi ar pierde
prin citare. Ele impresionează t o t atât de mult cât şi chinurile
Ladyei Macbeth, în scena când ca o lunatecă îşi strigă remuş-
cările. Dar Gaunt e mai aproape de noi, având afinităţi cu per­
sonajele din Azilul de noapte al lui Gorki sau cu eroii lui Tolstoi
şi Dostoiewsky. Dealtfel, judecătorul se umileşte, copleşit de
bănuiala interioară că ar fi săvârşit o groaznică nedreptate, ajun­
gând, în rătăcirea şi decăderea lui, să primească o coajă de
pâine delà vagabondul oploşit în încăperea rabinului, unde
personajele principale se întâlnesc şi se confruntă, acţiunea
crescând în senzaţional prin apariţia tovarăşului de crimă al
lui Trock, Estrella — a c e l Shadow (Umbră, pe englezeşte). Trock
îi ceruse lui Shadow să ucidă pe judecătorul Gaunt, dar fostul
complice nu mai vroise să se încarce cu o nouă crimă. Shadow
a fost împuşcat la finele actului I, prăvălindu-se în râu, dar acum
apare plin de sânge, jumătate mort, jumătate viu, spre uimirea
celor de faţă şi mai ales a lui Trock, care-1 crede strigoi.
Scena e halucinantă, ca o vedenie de El Greco sau ca acea perin­
dare a morţilor din Macbeth. Dar Shadow nu mai are puterea
de a se răzbuna pe Trock şi, muribund, este dus în camera de
alături. Judecătorul Gaunt îşi continuă, pe jumătate nebun,
filosofările şi bâiguelile, făcând o teorie, pe care o susţinuse şi
fiului său, rabinul :

GAUNT
Se zice c ă n u m a i cei b ă t r â n i sunt buni judecători, c'ar
fi stăpâni pe sine, pătrunzători şi fără de pasiune.
Dar nu-i adevărat. Numai cel t â n ă r iubeşte adevărul şi
d r e p t a t e a . B ă t r â n i i s u n t s ă l b a t e c i , vicleni, c r u z i , violenţi,
 p u r t a ţ i de patimi, fără credinţă în iubire şi frăţie, g a t a
oricând să cadă în păcat şi s t r i c ă c i u n e . . . Cunosc bine
bătrânii. Sunt cinici, căci nu mai au nimica de pierdut. . .
Când vine moartea, e ca o binecuvântare ce spală
toate. P ă c a t că vine prea tâiziu, dar bine că soseşte
să ia pe cei bătrâni şi'n locul lor să puie pe cei tineri.

D u p ă această teorie discutabilă, proecţie subiectivă şi rela­

t i v ă , G a u n t începe să cânte t o t felul de prostii, m ă r i n d tensiunea
acţiunii şi contrastele-i stranii, grave, s u m b r e . Trock simte că
morţii s u n t mai vii decât viii. R o m a g n a şi Shadow îi sfredelesc
minţile. Iar Mio, h a m l c t i a n , îi spune : «Morţii nu vor să stea
sub p ă m â n t ! E t i m p u l să se s c o a l e . . . Sunt t o ţ i aceia pe care
i-ai ucis ! ». G a u n t bâigue şi r s s p i r g e de unul singur încă o d a t ă
apelul în cazul RomEgna. Vagabondul din c a m e r ă se crede la
cinematograf. Afară fuigeră c a ' n Regele Lear. Conflictul e la
culme, căci Mio are în faţă pe asasinul t a t ă l u i şi pe j u d e c ă t o r u l
care 1-a c o n d a m n a t p e n e d n p t . E o scenă dantescă, fiindcă a c u m
Mio îi j u d e c ă . Gangsterul Trock dă vina omorului pe Shadow.
J u d e c ă t o r u l din nou se explică :

GAUNT
J u s t i ţ i a odată p r o n u n ţ a t ă
în cazul unui evident acces de violenţă
al unui oarecare lucrător
care-a mărturisit că- e şi anarhist,
odată ce verdictul a căzut
şi instrumentul fără greş al legii a găsit
că este vinovat — gândeşte-te
ce vot de blam .'ar da ocârmuirii
când Tribunalul ar veni să spuie
că s'a 'n elat şi t o a t e trebuiesc schimbate?
Orice judecător are să-ţi spuie
că e cu mult mai bine 'n cazul ăsta
să faci o mică nedreptate,
lăsând pe om să fie condamnat,
salvând un bun c o m u n . . .
şi nu e rău, la u r m a urmei,
să scapi de-un a n a r h i s t . . .

Mio R o m a g n a e g a t a să-şi realizeze misiunea, când Comi­

sarul şi Sergentul a p a r în atmosfera acea d a n t e s c ă . D a r afirma­
ţiile lui nu s u n t luate în serios. Cadavrul lui Shadow nu mai este
găsit în camera a l ă t u r a t ă , astfel că t o t ce spune el nu mai este
l u a t în serios. Poliţia se m u l ţ u m e ş t e să ridice doar pe judele
G a u n t , spre a-1 duce înapoi în oraşul de unde a fugit, refăcându-i
astfel prestigiul a p a r t n t .
Slăbiciune, dar poate încă o dovadă de măreţie tragică este
finalul piesei. Mio nu reuş şte să pedepsească pe Trock, care
scapă de poliţia care nu m a i crede în revenirile cazului R o m a g n a .
P o l i ţ i a ţine cu situaţia a c r e d i t a t ă oficial, iar Mio nu o poate
 convinge. Shadow nu a putut fi arătat comisarului, căci murind
se prăbuşise pe sală, iar familia Esdras, temându-se pentru
Garth, nu-i dă încă niciun sprijin lui Mio. Miriamne, de şi-1
iubi şte, nu uită că e sora lui Garth, martorul şi tăinuitorul lui
Trock. Ironia soartei bate în plin. Mio e sigur acum de nevino­
văţia tatălui, a aflat adevărul, dar nu are putinţa de a face drep­
tate, răzbunându-i moartea. Ca şi în Hamlet, triumful cunoaşterii
adevărului, după îndelungi chinuri, dar şi joaca unui destin orb.
Pe malul râului, îr actul al III-îea, Mio şi Miriamne se ştiu
pândiţi de Trock şi de cei doi tineri în albastru, care au tras şi
în Shadow. E încă noapte şi Mio îşi ştie măsurate clipele. Cada­
vrul lui Shadow este scos din casa Esdras. Purtat de Garth şi
de vagabond este dus spre râu şi aruncat în apă. Mio îi ţine un
panegiric, salutându-i moartea şi implorând peştii să nu-i sfâr­
tece carnea. îşi permite apoi să facă nişte reflecţii critice asupra
rimelor perechi şi a versificaţiei franceze, ironizându-şi situaţia
tragică, asemeni lui Hamlet, când trimite pe Ofelia la mânăstire.
Mio ştie că nu poate denunţa pe Trock, fără să facă rău fa­
miliei Miriamnei. Garth Esdras e motivul resemnării finale a
lui Mio. Bătrânul rabin însă încearcă să cheme poliţia spre a veni
în ajutorul lui Mio. A renunţat la relativismul iniţial, pentru că
simte că Mio e mai bun decât Garth, fiul său, că tinereţea lui
crede în adevăr şi dreptate. Dar gangsterii îi aţin rabinului
calea, rănindu-1.
Intre Mio şi Miriamne, pregătiţi de moarte, dar încercând să
stăbată totuşi prin încercuirea gangsterilor, se încheagă marele
legământ al dragostii absolute. Apoi, Mio caută să-şi facă drum,
dar revine împuşcat de oamenii lui Trock. Miriamne ar fi putut
să facă lumină, în numele lui Mio, ar fi putut fi Fortinbrasul
Hamletului din Brooklyn. Dar şi ea este ucisă de gangsteri, când
le strigă adevărul, vestind pe Trock că-1 va denunţa. Tragedia
se închee cu explicaţiile rabinului, care, în faţa lui Garth şi a
altora, rosteşte următoarele despre Mio şi Miriamne :

Nu, ei au fost mai înţelepţi ea noi.

Să mori cât eşti încă neîntinat şi t â n ă r
n u are preţ p e n t r ' un avar de ani,
dar diavolii, strânşi laolaltă, stau ia sfat
şi t r e m u r ă înfricoşaţi, când oamenii
îşi joacă vieţile pentru iubire —
şi nu-i pot birui. Şi doi copii ca ei
vor trage 'n cumpănă cât un oraş întreg
din cei bătrâni, la judecata de apoi.
Miriamne şi Mio — fiul meu —
voi ştiţi, voi care odihniţi,
că asta-i biruinţa noastră, cei de pe p ă m â n t ,
să n u te pleci, să fii ne 'nduplecat,
să lupţi cu 'nverşunare, înfruntând orice,
 să mori cu fruntea sus.
Şi eu am v r u t să mor aşa,
pe vremuri. Toţi visăm cât suntem tineri
o moarte ca a lor. Că scurt şi chinuit
este popasul nostru pe acest p ă m â n t .
Nimic nu ştim, ce rost au stofele din jur,
ori dacă este un sens care conduce t o t .
Orbecăim în besnă orbi şi ne jelim:
în tot vârtejul ăsta de lumini
nu se vădeşte niciun sens, nimic,
decât o noapte-adâncă fără de s t ă p â n .

Ethosui fina] pare a privi deci cu scepticism sensul vieţii,

preamărind însă pe aceia care, în ciuda lipsei de sens a existenţii,
luptă şi-şi dau viaţa pentru dreptate şi adevăr, fără a reuşi să
schimbe haosul şi absurdul lumii. E aici ceva din scepticismul
modern, pe care îl găsim şi în Hamlet, care moare rostind : restul
de tăcere, chiar dacă Fortinbras pare a aduce mesajul unei lumi
mai luminoase şi mai bune. Dar în ethosui exprimat de rabinul
Esdras se pare că mai de plâns sunt cei care trăesc şi sufăr, decât
cei care mor năprasnic ca Romagna-tatăl şi eroic, pentru drago­
ste şi adevăr, ca Romagna-fiul. Viaţa este o suferinţă, dar şi celor
care trăesc le rămâne, ca lui însuşi, rabinului, misiunea de a stri­
ga către cer, astfel că până la urmă ethosui capătă ceva de oracol
şi de resemnare stoică, nu lipsită de speranţă, Esdras adăugând :

Şi totuşi, mintea, sufletul din mine,

e-un singur strigăt către cerul orb
ce mă sdrobeşte din înaltul lui,
lăsându-mă î m p ă r a t măcar cu gândul
peste 'ntunerecul cel fără de sfârşit.

Specia tragediei se desvoltă din viaţă şi moarte, din crimă şi

nobleţe sufletească, din urîţenie şi frumuseţe, proectând totul
pe un plan de măreţie, în care omul se măsoară şi luptă cu forţe
uriaşe, necunoscute, oarbe, iar lupta aceasta el o duce ca ueîa
egal la egal. Ca şi O'Neill în trilogia Electrei, Maxwell Anderson
a reluat forma tragediei, cu care ultimele decenii nu mai avusese
aface, ele restrângându-se la drama burgheză psihologică şi la o
etică individualistă.
O'Neill a mers la antici, însuşindu-şi ethosui acela care sus­
ţine că toţi suntem de plâns, şi cei buni, şi cei răi, admirând însă
pe aceia care înfruntă destinul, trăind şi murind măreţ. Ander­
son merge pe căile shakespeariene, în care problema cunoaşterii,
a adevărului, a ştiinţei este mai accentuată, iar justiţia umană
mai analizată în mecanismele-i concrete. Mio vorbeşte de diso­
ciere chimică, de glande şi freudism ; Gaunt face teorii despre
tinereţe şi bătrâneţe, ca şi Esdras, sau discută realitatea şi apa­
renţele justiţiei. Extremistul denunţă racilele societăţii burgheze,
în care Trock domneşte ca în junglă, deşi se ştie condamnat de
ftizia ce-1 va lăsa să mai trăiască atât de puţin.
Atmosfera din Winterset este deci mai aproape de preocu­
pările vremii noastre, iar materialul sună şi răsună ca faptele
ce le citim în ziare sau le vedem cu ochii noştri. Finalul, însă,
este prea sceptic tocmai faţă de vremea noastră, care crede în
putinţa societăţii de a schimba lumea, intronând dreptatea,
adevărul, binele. Poate că dacă Extremistul din piesă ar fi
rostit consideraţiile etice finale, el ar fi vestit o altă lume, fără a
strica structura tragică a lucrării, dând un final mai luminos,
mai constructiv, mai apropiat de catarsis-ul pe care vremea
noastră îl vede altfel şi decât Eschyle şi decât Shakespeare.
Piesa a fost jucată însă în 1935 având în Burgess Mtrtdith un
interpret ideal pentru Mio, dar a fost concepută mai înainte
şi ea reflectă încă atmosfera de scepticism, pricinuită de cazul
Sacco-Vanzetti şi de criza pe care N e w Deal-ul rooseveltian o
privea astfel, reducând încrederea în om, în inteligenţa voitoare
de bine general, în reconstrucţia lumii.

V
Maxwell Anderson are meritul de a fi corelat un material viu
şi plin de semnificaţii cu tiparul perfect al creaţiei shakespeariene,
dându-ne o vie şi măreaţă tragedie, în care poesia se îmbină cu
forţa. Chiar dacă ethosul final nu mai corespunde, astăzi, senti­
mentului optimist al opiniei publice mondiale, problemele pe care
le-a inclus el în tragedia Winterset ne stau în inimă şi stăruesc
ca o mustrare prin însuşi faptul că au existat, şi ca un îndemn
să nu se mai repete.
Este interesant de cunoscut biografia şi formaţia lui Maxwell
Anderson. Născut în 1888 în oraşul Atlantic, din Pennsylvania,
el a urmat la universitatea din North Dakota, a fost profesor timp
de şapte ani, predând limba şi literatura engleză, a trecut apoi
în ziaristică, scriind la publicaţii progresiste ca revista New
Republic şi la ziarul New York World. In 1925, şi-a publicat v o ­
lumul de versuri You who have dreams (Tu care ai visuri). începe,
ca şi O'Neill, cu piese într'un act, consacrându-se definitiv
teatrului. Prima piesă realizată este White Desert (Deşertul alb),
tragedie în versuri (1923), cu o sumbră atmosferă din ţinuturile
înzăpezite ale Dakotei. In 1924, i se joacă cu un extraordinar
succes, ce continuă ani de-a-rândul, piesa What Price Glory,
(Cu ce preţ gloria ! ) scrisă împreună cu Căpitanul Laurence
Stallings, care şi-a pierdut un picior în primul război mondial.
Drama războiului este scrisă aici în aspectu-i realist, fără nimic
romantic, arătându-se zădărnicia şi inutilitatea războiului. In
1925, scrie First Flight (Primul sbor) şi The Buccaneer, având
 acelaşi colaborator. Primul Sbor se petrece în Carolina de N o r d ,
în secolul al X V I I I - l e a , a v â n d atmosfera r o m a n t i c ă şi a t i t u d i n i
constructive din istoria a m e r i c a n ă . De-o măreţie poetică £ jur gând
p â n ă la m i t este d r a m a cu pasaje în versuri Sea Wife (Soţia Mării),
inspirată de o t e m ă a lui M a t t h . w Arnold.
P â n ă la Winterset (1935) capodoperele lui Anderson s u n t
Elizabeth, the Queen (1930), scrisă în versuri, şi în care î n t â l n i m
conflictul dintre dragostea Reginei Elisabeta a Angliei p e n t r u
E s s e x şi hotărîrea ei ele a conduce singură s t a t u l şi Mary of
Scotland (1934), splendidă ca poésie, plină de vigoare ca acţiune
şi caracterizaie psihologică. In Night over Taos (Noaptea peste
Taos), 1932, se descriu momentele r o m a n t i c e din Noul Mexic al
anului 1847, când idealurile imperialiste ale Spaniei s u n t în d e ­
clin. I n Both your Houses (Amândouă Cameriie voastre), este
a t a c a t ă corupţia unor p a r l a m e n t a r i . Satira aceasta a p r i m i t
p r e m i u l Pulitzer, p e când Winterset (1935) cel dintâi p r e m i u al
Criticilor D r a m a t i c i d i n Ne w Y o r k .
In 1936 i se joacă The Wingless Victory (Victoria fără aripi),
în care evocă lumea i n t o l e r a n t ă din Salemul Noii Anglii, la 1800.
High Tor îmbină fantezia cu realitatea, ca şi Soţia Mării. I n
The Masque of Kings este vorba de dragostea dintre Arhiducele
Rudolf şi Maria Vecera, d a r şi de l u p t a p e n t r u l i b e r t a t e , pe care
cei doi îndrăgostiţi o d a u î m p o t r i v a lui F r a n z J o s e p h . In Valley
Forge (1934) adusese figura lui George W a s h i n g t o n , i n t e r p r e t â n d - o
corect, deşi după c u m se e x p r i m ă istoricul A r t h u r Hobson Qiiinn,
W a s h i n g t o n n u constitue u n prielnic personaj p e n t r u scenă,
figura lui fiind t r e c u t ă în legendă.
Din această simplă înşiruire, se vede v a r i e t a t e a posibilită­
ţilor de d r a m a t u r g ale lui Maxwell Anderson, care a scris piese
istorice, ca şi de p u r ă fantesie, d r a m e sociale ca şi satire politice,
uneori r o m a n t i z â n d istoria, alteori desgoîind-o realist, l u â n d şi
a d u c â n d delà el a t â t e a i n t e r p r e t ă r i şi viziuni, p e n l r i a creea o
l i t e r a t u r ă d r a m a t i c ă m ă r e a ţ ă şi semnificativă.
P E T R U COMARNESCU
 CRONICI

E U S E B I U CAMILAR: « T U R M E L E »

Primul roman original tipărit de E d i t u r a de Stat şi al treilea, în ordine

cronologică, din cariera literară a d-lui Eusebiu Camilar, reafirmă un scriitor
şi ridică problema, mai largă, a întrebărilor de care e traversată la această
oră literatura noastră nouă.
P e n t r u obişnuiţii prozei d-lai Eusebiu Camilar, cartea de acum nu face
decât să contureze convingerile anterioare despre virtualităţile scriitorului,
îngăduind încă odată nedumeririle şi aşteptările fertile cu care s'au î n t r e ţ i n u t
şi s'au alarmat încă din ziua debutului său. Desigur, la inexperienţa sau
şovăielile cuprinse în primele două cărţi (« Cordun » şi « P r ă p ă d u l Solobodei »),
se adaugă acum o rutină, provenită din exerciţiu îndelung (autorul nostru
şi-a încercat între t i m p talentul în două piese de t e a t r u , o culegere de nuvele,
s'a întrebuinţat în munca zilnică de redacţie a unui cotidian, ba a realizat
chiar o traducere din ruseşte, care poate s t a oricând alături de cele mai
bune traduceri) şi se adaugă experienţele sale de viaţă.
Pare-se că atenţiile literare ale d-lui Eusebiu Camilar au fost solicitate
pentru t o t d e a u n a de lumea rurală, în mijlocul căreia autorul îşi află însăşi
provenienţa sa. Oamenii pe care i-am întâlnit mai puţin în « Cordun », unde
accentul r e v e n e a — c o n f e s i o n a l — c u insistenţă la tonul autobiografic şi
mai mult în « P r ă p ă d u l Solobodei», care se d o r e a — d e a l t f e l — s c r i s ă la
persoana a I l I - a , oamenii aceia îi vom întâlni din nou. După cum din nou
vom întâlni păduri, ape, tradiţii, secetă, superstiţii, o panică fantastică
dominând conştiinţele, o îndărătnicie acerbă îndemnând paşii, o suită de
conflicte locale sau localizate, unde rezolvările intervin brusc, definitiv. Şi
tot din nou vom întâlni acea interioară explozie de libertate semeaţă, primi­
t i v ă dar compactă, care i-a determinat pe Solobodeni să plece în America^
pentru a-şi munci acolo, în p ă m â n t u r i proaspete, cu unelte moderne, s u b
ceruri protectoare, lângă înţelegeri profunde, ogoarele viitoare şi care-i de­
termină pe păstorii turmelor din ultimul roman să emigreze cu a t â t e a din
avuţiile lor, câte şi-au p u t u t încărca sau călăuzi printre stiâmtorile munţilor.
F ă r ă înţelegerea acestui spirit de libertate colectivă, în care s'au ames­
tecat —• după legi curioase — t o t felul de ciudăţenii, de rituri, de praeticj
păgâne, de moşteniri aspre (unde p a n t a nu cunoaşte înclinări dulci şi t a n ­
dreţea n u i n t r ă niciodată, iar nuanţele se rătăcesc rar), fără adâncirea acestui
spirit de libertate — n u se exclud tentaţiile de trimitere semănătoristă.
Disociaţia însă se cuvine făcută.
« Turmele » e numai introducerea î n t r ' u n roman de proporţii, a cărui
continuare se cădea a n u n ţ a t ă pe ultima pagină, pentru a feri critica literară
de apoziţii grăbite, înlesnind simultan gustul aşteptării cetitorului.
Spre deosebire de mulţimile desorganizate, cu care luam contact p â n ă
acum în romanele şi nuvelele d-lui Eusebiu Camilar, « Turmele » ne oferă
aspectul omogen al satelor întocmite pe obştii, a v â n d un sfat în măsură
să ia hotărîri cu caracter juridic şi executiv ; a v â n d un vornic învestit cu
semnul conducerii şi al întocmirii de pravili, deci cu puteri legislative ; având
u n caligraf, adică u n ştiutor adânc din cărţi, ţ i n â n d uneori locul preotului
şi contând ca un cronicar al obştii.
« Ca şi moşii noştri cei vechi, coborîm şi ne ducem. . . , notează scriitorul.
I n u r m a noastră cresc alţii şi au să pornească şi e i . . . ».
î n t r ' a d e v ă r , parcă asistăm la o plecare de sensuri cosmice, la o depla­
sare t r ă i t ă o d a t ă cu elementele, simultan cu geologia. Hăituiţi de stăpânire,
ciobanii unor sate maramureşene îşi părăsesc pământurile natale, îşi pără­
sesc luncile şi târlele lor, numai pentru ca avutul, legea şi Dumnezeul părin­
ţilor să n u le fie călcate în picioare de trimişii stăpânirii, de solii grofilor,
veniţi să-i înveţe creştinismul celălalt, al Romei, creştinismul care s'a făcut
vrednic de o inchiziţie şi de mai multe războaie religioase. Sculaţi delà ve­
trele lor, mânându-şi turmele prin cărări de m u n ţ i către luncile de verdeaţă
ale Bucovinei, unde-şi cumpăraseră — cu aur greu — păşuni foste boiereşti,
ei refuzaseră robia adusă de vânturi neprielnice şi vestită prin goarnele
străjilor, prin sunetele clopotelor. Căci, sub stăpânirea cea n o u ă :
« Din oameni liberi — ciobanii Maramureşului deveniră într'o noapte
robi. Trebuiau să dea domnilor t o a t ă grăsimea turmelor şi a pământului.
« Când venea vremea oeritului, bacii trebuiau să se înfiinţeze întâiu, cu
capetele descoperite, la pragul domnilor, pentru a cere îngăduinţă.
« Domni pântecoşi, domnişori spâni îi stupeau în obraz şi-i plezneau
cu Biciul.
« U r a ascunsă mocnea, g a t a să se prefacă în blestem.
« I n sus, pe valea Vişăului, pe valea Izei p â n ă 'n Marmaţia, v i a ţ a pă­
mântenilor era şi mai crâncenă. Acolo legile vechi căzuseră cu totul, de m u l t .
R â n d pe rând, bacii vechi, crescuţi în rânduiala obştiilor, îşi plecau gruma-
zurile în faţa pajurilor.
« Dar cu cât i n t r a i în sălbăticie, oamenii îşi p ă s t r a u legea.
« Delà P i a t r a Arsă Ia Toroiaga, delà Vârful Pietrosului până sus la Re-
pega şi mai la Apus către Mihailec, m u n ţ i i stăteau ca u n zid, a p ă r â n d viaţa
cu orânduiri vechi.
« Oşti cu platoşe urcaseră văile Ruscovei ; străbătuseră valea Socolovului
alte oşti, iar altele pătrunseseră până 'n potecile Boţitului şi ale Noviciorului.
Din sute şi mii de oşteni, abia dacă se întorceau câţiva, abia nimerind d r u ­
murile de scăpare.
« Astfel, încă mult după stricarea legilor, ciobanii din partea asta a săl­
băticiei vieţuiau în uriaşa cetate a munţilor, sfinţind legea veche ».
 Preocupările c u caracter social şi naţional continuă să însemne, p e n t r u
autorul nostru, o mare sursă de inspiraţie, pe care însă o pândeşte clişeul,
monotonia. Revoltele sale, ca să se ferească de repetiţii (desavantajoase
structurii unui talent viguros), trebue să-şi caute moduri noui de expresie
şi apariţie. Iar lucrul e posibil, în aceeaşi proporţie în care d-l Camiîar a
ştiut să-şi transforme stilul telegrafic al cărţii de debut într'unul calm, însă
ferm, plastic, savuros. I n « Cordun », Eusebiu Camilar scria sacadat, parcă
mereu l-ar fi î n t r e r u p t cineva. Deşi, c u fiecare subiect şi predicat, povestirea
n c e p u t ă se amplifica. Găseai foarte rar fraze. I n schimb, propoziţiunea
simplă avea aproape t o t d e a u n a suveranitate, chiar dacă subiectul care
solicitase stiloul scriitorului prezenta terenuri dintre cele mai accidentate.
« Turmele » au pierdut din acea nervozitate precipitată, îmbogăţindu-se cu
o respiraţie ceva mai amplă. E a prevede şi explică drumurile de viitor ale
prozatorului angajat în opere de dimensiuni.
« Turmele » deschide seria cărţilor isvorîte din necesităţile de colabo­
rare cu realitatea socială românească. E romanul unde nu mai există feciori
de boieri, întorşi din s t r ă i n ă t ă ţ i cu averea ruinată şi asistând, incapabili de
replică, la ridicarea vechililor, aceşti parveniţi, trecuţi din viaţa rurală în aceea
politică şi de aici în literatură, unde au introdus josnicia, compromisul,
laşitatea. « Turmele » n u e romanul unui singur erou. Eroul este colectivi­
t a t e a . E a gândeşte, decide, suferă, acţionează ; ei i se întâmplă. Intensitatea
cu care romancierul adânceşte unele episoade atinge momente de un dra­
matism necucerit de proza noastră actuală. I n v i t ă m pe lectorii cărţii la
memorarea acelui amurg sumbru, când — ciumat — ibovnicul Meliximei,
Misail, reîntâlneşte cetele de emigranţi, cărora le a n u n ţ ă că în sate bântuie
molima şi că au de ocolit câmpia. T o a t ă obştea, scindată în două, îl împre­
soară cu topoarele, să-1 omoare sau să-1 facă fugit. Singură Melixima, în­
vârtind securea, îl apără urlând. Şi singură ea, urcându-1 în car, va pleca
să moară alături de el, în bungetul codrilor.
I n nuvelele sale, cuprinse în volumul « Avizuha », d-l Eusebiu Camilar
a descris cândva, în linii sfâşietoare, ravagiile unei secete. I n « Turmele »,
ciuma vine să se adauge, în colori de apocalips, secetei. Vom transcrie u n a
dintre cele mai crude scene din această carte.
Trei iscoade : Caligraful Şperlă, Irodion Grămadă şi Misail au fost trimişi
înainte. Ajunşi în câmpie, n u m a i caligraful scapă de muşcătura muştei
spurcate, sosind la porţile boierului Ion Sturza. Misail, a m văzut, se întoarce
să moară în codri, iar Irodion Grămadă (în t r a n s ă , istovit de sete), nimereşte
la o mănăstire. Reproducem:
« Acolo, între lumânări şi icoane, u n călugăr b ă t r â n , cu barba şi pletele
p â n ă la brâu, tresări de-odată, când auzi i n t r â n d în mănăstire paşi de om.
« Văzu ca o arătare neagră la faţă, cu ochii arzându-i în fundul capului,
păşind rar, ciocănind piatra c u vârful băţului de drum, apropiindu-se ca
vrăjit de para lumânărilor.
<t Iar afară clopotele c â n t a u t o t mai puternic, din trâmbiţe adânci.
« Omul se apropie de călugăr, gata să se repeadă, eu mâinile lungi, întinse.
 — « Anticrist ?. . . , întrebă călugărul, înfiorat ; cine eşti ?
— « Mi-i s e t e . . . bolborosi ciumatul, prăbuşindu-se în faţa altarului.
«Şi, cu umerii zguduiţi de plâns, c o n t i n u ă :
—• « M â n t u e ş t e - m ă . . . D o a m n e . . .
— « Cine eşti ? întrebă încă odată călugărul.
•— «Cioban din M a r a m u r e ş . . . Merg către p ă m â n t u l S o l o b o d e i . . .
— « Ţi-i sete ? . . . întrebă călugărul, cu glas uscat, văzând pe m â n a
străinului o bolfă neagră ; în numele lui Dumnezeu, vino ! . . .
— « A p ă . . . A p ă . . . rosti ciobanul abia şoptit, ridicându-se, pornind în
u r m a călugărului care-1 t o t pândea, întorcându-şi un ochiu v â n ă t , stufos,
peste umăr.
« Treceau printre arbori uriaşi, cu braţe schimonosite, către pârâul
Cocainei.
— « La Soloboda p ă m â n t u - i v e r d e . . . spunea ciobanul; din u r m ă , vine
obştia... turmele...
« A u z i . . . spuse el de-odată, oprindu-se cu dreapta ridicată la ceruri;
ia 'n a u z i . . . Par'că s'apropie t r â m b i ţ a . . .
— « Hai mai r e p e d e . . . îi răspunse călugărul ; trebue să-ţi stângi setea. . .
« Şi-1 t o t pândea cu un ochiu v â n ă t peste umăr.
•— « Mă arde în fundul c a p u l u i . . . bolborosea ciobanul.
— « L a s ă . . . răspunse mânios călugărul, oprindu-se la ghizdurile fân­
tânii şi ridicând capacul greu.
« Din fund răzbi afară o duhoare de hoituri, dar Irodion Grămadă nu
simţi nimic, ci sprijinindu-şi pieptul uscat de bârna ghizdurilor, se plecă
repede asupra ciuturii, apucând-o cu a m â n d o u ă mâinile.
« Un glas dinlăuntru! lui strigă :
— « Ia seama...
« Vru să-şi ridice capul, să se uite la călugăr, dar acesta îl apucă de pi­
cioare şi-1 îmbrânci cu toate puterile în adânc, izbind capacul şi depărtându-se
repede ».
E lesne de înţeles că, lucrând cu material de duritatea acestuia, oamenii
din romanul d-lui Eusebiu Camilar nu-şi pun de două ori o problemă şi nici
n u rezolvă problemele puse, n u m a i pe j u m ă t a t e .
Primitiv şi uneori nelămurit, ca orizonturile pământurilor despre care
vorbeşte şi unde parcă vrea să se întoarcă, Eusebiu Camilar convinge şi in­
teresează în proporţia aceea în care însăşi temele sale izbutesc să convingă.
ION CARA10N

UN ROMANTIC A L PĂLMAŞILOR
Nicu Bălcescu a cunoscut martiriul maiilor romantici cu simplitatea
cu care se produc obişnuit lucrurile extraordinare. întâmplările supreme
şi uimitoare care i-au populat zilele puţine le înţeleg acum sub marile cla­
r i t ă ţ i ale lucrurilor văzute pe un plan de minune,
 Fulgerată de certitudini, de o biografie fără p u t i n ţ a romanţării, viaţa
lui a fost oamenilor o prietenie patetică, o mare dragoste.
î n t r ' o vreme de strălucire domnească, de « curte » la porţile Răsăritului,
Nicu Bălcescu întreprinse, întâiul, o istorie a ţăranilor, a « muncitorilor
plugari », c u m le spune, căci « dacă a m numi clasele sociale după felul muncii,
clasa boierilor ar fi exclusă ». Crescut la bună şcoală istorică, Bălcescu do­
vedeşte, întemeiat pe nepreţuite isvoare naţionale, « că drepturile marilor
proprietari sunt o usurpaţie şi că p ă m â n t u l se cuvine acelor care îl mun­
cesc ». Faimoasa Question économique des principautés danubiennes, citată
de Michelet, este desvoltarea articolului despre starea socială a muncito­
rilor plugari, publicat în « Magazinul Istoric p e n t r u Dacia ».
Conştient de m i n u n a t u l sclipăt al cuvântului, omul firav, al visului,
găseşte o energie de oţel în apărarea clăcaşului.
Nicu Bălcescu demască în faţa istoriei « foamea câinească după supra-
1
muncă a ciocoiului danubian sau m o l d a v » ) ; ascunsă î n cele 12 zile de
clacă legală, care începeau în Mai şi sfârşeau î n . . . Octomvrie, desvăluind-o
ca ademenirea cea mai din urmă a unui sistem de exploatare devenit apa­
najul «aristocraţiei de b a n i » şi cauză de seamă a robiei.
La ivirea proletariatului agricol, găseşte Bălcescu « interesul, nevoia şi
sila conlucrând deopotrivă ». Procesul de pauperizare al muncitorilor agri­
coli pe care « mărimea cea nemărginită a dăjdiilor » şi « asuprirea Grecilor
şi a boierilor pământeni » n u i-a î n d e m n a t pe căile codrilor sau ale beje­
niei, a evoluat cu repeziciune: munca plugarului care lucrase slobod ogorul
comun al obştei se prefăcu în clacă pentru cei ce hrăpiseră acest p ă m â n t ,
apoi, ca o urmare logică, trecu în raporturile de servaj consfinţite de sanc­
ţiunea legală a Regulamentului Organic şi, mai târziu, a Legii tocmelilor
agricole.
Şi aici, întremându-se deodată, ca în paginile cele m a i de preţ, glasul
lui Bălcescu se poleieşte de nobila scârbă a răzvrătitului romantic căruia
mintea organizată a istoricului social îi oferă darul realităţilor:
« . . .proprietarii cei mari dobândind dreptul de scutire de dăjdii p e n t r u
satele lor, t o a t ă greutatea Statului r ă m â n â n d n u m a i pe moşneni, mulţi
dintre aceştia, spre a scăpa de tirania guvernului şi spre a se bucura de folo-
surile ce le da scutirea dăjdiilor şi protecţia unui s t ă p â n puternic, preferară
a se vinde ei cu moşiile lor cu un preţ prea uşure ». Trecând la pricina cea
mai îndurerată, t o t d e a u n a valabilă pe ţarinile pământului, nevoia, Băl­
cescu face rechizitoriul războaielor susţinute cu preţul pierzaniei umilului
om, nevoiaşului de starea a treia, leatului:
« . . . dar în vreme ce P a t r i a îşi p ă s t r a libertatea, ei şi-o pierdeau pe a
l o r . . . B ă t r â n u l soldat întoreându-se la casa sa este silit a-şi vinde ţarina
şi peste puţin, n e p u t â n d altfel a-şi plăti birul, a se vinde pe sine-şi. Acesta

l
) E x p l o a t a r e a n a ţ i o n a l ă , a clăeii, e s t e c i t a t ă î n t r e d o c u m e n t e istorice
similare d e Karl Marx în Le Capital, p. 102 (în n o t ă c i t . E. R e g n a u l t , Histoire
politique et sociale des principautés danubiennes).
este pentru Ţ a r a Românească rezultatul a 3 3 ani de războiu al lui Mircea
I. I n t r ' a d e v ă r , din zilele principilor războinici sau curând după dânşii, se gă­
sesc cele mai multe acte prin care moşnenii îşi v â n d moşiile au le sânt răpite
de către stâpânitori şi boieri. Studiul hrisoavelor ne-au făcut a le cunoaşte ».
In sprijinul afirmaţiei acesteia, Băleescu reproduce unul din actele ce
constituesc voluminosul său material d o c u m e n t a r :
« . . . d e l à Constantin B a s a r a b Vodă, din 10 Iunie 1654: Aceste sate au
fost cnezi adică slobozi şi cu moşiile lor de obşte de mai înainte vreme. Apoi
când au fost în zilele răposatului Mihail Vodă leatul 7102, ei văzând a t â t a
nevoie şi greutate pentru biruri şi n ' a u a v u t cu ce să plătească de greu­
tăţile lor, ci au venit la j u p a n R a d u l Cluceriul Buzescul fiind atunci vel-
spătar, ei de a lor b u n ă voie şi s'au v â n d u t vecini, ei cu t o ţ i fiii lor şi t o a t e
părţile lor de moşie pe bani gata ».
Deposedarea moşnenilor a fost un fenomen feudal foarte generalizat,
întemeiat pretutindeni pe dreptul celui mai tare. Băleescu ajunge astfel
la cea din urmă dintre pricinile pe care le socoteşte la temelia marei proprie­
t ă ţ i , aşa cum mărturisesc cronicile: constrângerea, sila: « . . .că acum făcuse
boierii obecei nou de zicea: cine au şăzut în sat boieresc 12 ani, să rămâie
vecini, iar Constandin Duca-Vodă nu se uita acolo şi încă zicea: Cu păcat
este să-1 robeşti pe frate-tău, căci păgânii îşi cumpără robi pe bani şi în
al şaptelea an îi iartă, iar alţii şi mai curând, iară t u eşti creştin şi neluându-1
pe bani şi fiind creştin ca şi tine şi t u vrei în veci să-1 vecineşti ».
Mărturiile hrisoavelor se succed în faţa trudei căutătorului de adevăr.
Istoricul social nu cedează, decât la răstimpuri, locul, omului de acţiune
şi de vis. Stările eroice, care ne-au îmbuibat de orgoliu p a t r i o t a r d la îm­
prejurări naţionale, se a r a t ă mai puţin strălucite în straiul de categorii
fixe, de cifre statistice, de acte reale. Străbunii cu buzdugane şi pafta făceau
galbeni buni din răboaje smintite pe care nepoţii le înscriu la plus-va-
loare...
Cantemir asemenea mărturiseşte : « că o parte din clăcaşi sunt din răzaşii
care p e n t r u sărăcie şi-au v â n d u t moşiile lor cele părinteşti şi i - a j silit cu
strămbătate să primească jugul supunerii ».
Hrisovul Clococenilor asemenea a r a t ă : « Că adesele tulburări ale locu­
rilor şi marea îmbelşugare a unora au făcut pe cei mai mulţi din Românii
Transilvaniei iobagi sau robi, precum în Valahia sânt rumânii şi în Moldova
vecinii ».
Răzmeriţele locale, izolate, n ' a u făcut decât să înăsprească nişte măsuri
ce pentru birnici însemnau sarcini, iar pentru seniori, noi câştiguri.
« Acestea fură, după socotinţa noastră, pricinile care stinseră egalitatea
s t r ă b u n ă de drepturi şi de stare în ţările noastre şi formară acea m o n s t r u o ­
zitate socială ca o ţ a r ă întreagă să robească la câţiva particulari. O aristo­
craţie de bani sau de stare, singurul fel de aristocraţie ce a fost totdeauna
în ţara noastră, se întocmi atunci. Puternică prin avuţiile sale, ea se organiză
mai bine din zi în zi şi se întemeie pe robia gloatelor ».
Acuzator, arătătorul istoricului se îndreaptă, greşind n u m a i în p a r t e ,
asupra eroului de pe Câmpia-Turzii. Eroarea, singură, că Mihai-Bravul a
f o s t d i n t r e a s u p r i t o r i , dar n u , c r o n o l o g i e , cel d i n t â i . R o b i a fu r ă s p l a t a s t ă ­
pânirii p e n t r u c l a s e l e care a u h r ă n i t - o î n t i m p d e l i n i ş t e şi a u s e r v i t - o c u
c r e d i n ţ ă la b ă t ă l i e :
« M i h a i V i t e a z u l fu c e l d i n t â i d o m n care l e g i u i p r i n t r ' u n aşezământ al
s ă u c a fiecare ţ ă r a n p e a c u i m o ş i e s e v a afla a t u n c i s ă r ă m â i e rumân veşnic.
A c e s t a c t b a r b a r , B ă l c e s c u îl e x p l i c ă , la « U n p r i n ţ c e a l u p t a t p e n t r u liber­
t a t e » prin p r e s i u n e a a r i s t o c r a ţ i e i , f o a r t e p u t e r n i c ă atunci.
U r m e a z ă c t i t o r i i d e a ş e z ă m i n t e b i s e r i c e ş t i : V a s i l e L u p u şi Matei B a s a r a b ,
care î n t ă r e s c a c e s t obiceiu devenit al pământului.
« D e a t u n c i , a d a o g ă B ă l c e s c u , p o p o r u l s e f ă c u n e s i m ţ i t o r la g l a s u l d o m ­
n u l u i şi al boierilor, n u m a i v r u a s e jertfi p e n t r u 0 P a t r i e u n d e n u i s ' a u
l ă s a t d r e p t u r i şi p e n t r u o l i b e r t a t e d e care el n u se p o a t e b u c u r a . . . ».
D i v a n u l s t r â n s î n O b ş t e a s c a A d u n a r e d i n 7 A u g u s t 1746, din multele
g â n d u r i c r e ş t i n e p o r n i t ă , a d u s e m ă s u r i a n u l a t e d e i n e x p e r i e n ţ a şi i n t e r e s e l e
n e z d r u n c i n a t e ale clasei marilor m o ş i e r i . N i c i prin « c o n s t i t u ţ i a » lui M a v r o -
c o r d a t s t a r e a n o u ă d e « c l ă c a ş i » n u i - a r i d i c a t d i n serbie ; l i p s i ţ i d e c a p i t a l ,
m u n c i t o r i i p l u g a r i s'au n e v o i t a r e c u r g e l a boier (de d a t a a s t a l i b e r a t d e
î n d a t o r i r e a u n e l t e l o r şi a h r a n e i o a m e n i l o r ) , p e d e a s u p r a p a c o s t e a d e t o t ­
d e a u n a a birurilor d e care, î n afara p r o t e c ţ i e i s c u t e l n i c i l o r , ţ ă r a n u l d e s -
robit n u mai putea scăpa. Lipsit de unelte de muncă, de vite, de siguranţa
r e c o l t e i , d e p o s i b i l i t a t e a s c h i m b u l u i , fără o l e g e fiscală o m e n o a s ă , lipsit
d e orice a s i s t e n ţ ă , p r o l e t a r u l agricol e s t e u n d é s a r m â t , u n a p a t i c , u n f a t a ­
l i s t . I n s p a ţ i u l m i o r i t i c , u n filosof al s p a i m e l o r şi al l e n e i s o c i a l e .
H r i s o v u l prin care la a n - n o u 1766 Grigore G h i c a - V o d ă s c ă d e a n u m ă r u l
silelor d e m u n c ă o b l i g a t o r i e la 12, îl c o s t ă c a p u l .
Cincizeci d e a n i m a i t â r z i u , r ă z m e r i ţ e l e ce a u c u l m i n a t c u D o m n u l T u d o r ,
p e n t r u o d r e p t a t e , a u f a v o r i z a t c a t o t d e a u n a c l a s e l e ce a u ş t i u t s ă folo­
s e a s c ă s t a r e a n o u ă . Cei m u l ţ i , c a r e n ' a u c ă z u t s u b i a t a g a n e , s'au sloboiit
la v e t r e l e p u s t i i , m a i săraci d e c â t î n a i n t e , a m i n t i n d u - ş i d e v i r t u ţ i l e V l ă s i e i :
« c o d r u - i frate c u R o m â n u l » şi s u b d o m n p ă m â n t e a n . . .
I n p r a g u l j u m ă t ă ţ i i s u t e i a n o u ă s p r e z e c e a , aerul e s t e a d i a t de înfiorarea
g e n e r a l ă a m a n i f e s t e l o r l u p t e i de clasă. B ă l c e s c u p r e c i z e a z ă : «Revoluţia
g e n e r a l ă fu o c a z i a , iar n u c a u z a r e v o l u ţ i e i r o m â n e . C a u z a ei se pierde î n
zilele v e a c u r i l o r ; o p t s p r e z e c e v e a c u r i d e t r u d ă s u n t u n e l t i t o r i i ei, p e n t r u
d r e p t a t e şi frăţie ». Iar î m p o t r i v a oricărei falsificări istorice, mai autorizat
d e c â t oricare d i n t r e « c a p i », patruzecişoptistul adaogă că n u a fost un
m o m e n t v o r b a d e o € m i ş c a r e n a ţ i o n a l i s t ă », « r e v o l u ţ i a d e l à 1848 c ă u t ă a
r e î n t r e g i p e R o m â n n u m a i î n d r e p t u r i l e sale d e o m şi c e t ă ţ e a n , fără a c ă u t a
a-1 r e î n t r e g i î n d r e p t u r i l e sale d e n a ţ i e ». Cu s i m ţ u l p r o p r i u contempora­
n u l u i e u r o p e a n , B ă l c e s c u îşi d ă s e a m a c ă s o c i a l u l p r i m e a z ă p o l i t i c u l , a ş a
c u m dreptul primează forţa.
F e n o m e n u l d e c ă d e r i i m o r a l e a clasei ţ ă r ă n e ş t i e s t e e f e c t u l reciproc al
d e g r a d ă r i i prin a v u ţ i e , c o r u p ţ i e şi d e s p o t i s m a clasei b o i e r e ş t i . Izolată,
d e ş i p r o d u s al o b ş t e i o r i g i n a r e , c a s t a a c e a s t a o r g a n i z a t ă s t a t î n s t a t , p e t e ­
m e i u l i n t e r e s e l o r c o m u n e î n legiferarea e x p l o a t ă r i i braţelor d e m u n c ă , j u -
 REVISTA FUNDATULOR REGALE

decă, apasă, robeşte. Şirul întreg de funcţii domneşti, « sfinţii », cum le

spune pălmaşul, îşi păstrează pe seamă drepturile câştigate pentru cei mulţi.
O clasă nouă, monstruoasă, înveninează mai r ă u decât întregul eşafodaj
de tiranii suprapuse. Cu privilegiul fără greş al banului furat, ciocoii rurali
şi burghezii fanarioţi iau locul pierduţilor boieri plecaţi să pribegească la
cele două suzerane porţi.
Pomenind iarăşi reforma lui Mavrocordat, Bălcescu scrie: « Intr'aceeaşi
vreme servagiul se sdruncină şi el şi ţ ă r a n u l se declară liber de drept, deşi
nu încă în faptă, căci n u i se asigură libertatea prin împroprietărire şi r ă ­
mâne în stare de proletar ».
Paralel, dincolo de m u n ţ i , « î n v ă ţ a ţ i i » ardeleni pregătesc insurecţia,
« acel drept legitim al popoarelor chinuite ». Aceasta este starea de fapt
a principatelor dunărene la venirea la cârmă a contelui cocardier Voltairian
Kiseleff. I n t e n ţ i a franceză a guvernatorului apusean îşi pleacă genunchiul
în faţa perfidiei cazacului imperial.
Regulamentul Organic delà 1831 înfiinţează Statul biurocrat ciocoiesc
sub forma graţioasă a separaţiei puterilor şi a regimului parlamentar.
Cu o p t ani înainte de mişcarea generală, tineretul intelectual încearcă
o opoziţie violentă, d a r « t i m p u l n u sosise şi ea n u izbuteşte alt, fără n u m a i
a înscri vreo câteva nume mai mult în şirul martirilor libertăţii române ».
Istoricii noştri au prezintat la, vreme fazele pregătirii propagandistice
ilegale ale anului 1848, sub forma societăţilor patriotice sau de cultură.
Starea socială a muncitorului plugar rămânea, şi sub « reglement », dintre
cele mai iele. Citez din lorga *): « Cât despre ţ ă r a n , el n u avea măcar dreptul
să-şi administreze comuna şi nu-i era admis să voteze pentru Adunarea
n u m i t ă ca în derâdere « naţională ». Dacă legalmente n u mai era robul dina­
inte, el rămăsese de fapt, căci zilele de clacă proporţional puţine în a p a r e n ţ ă ,
2
conţineau în realitate t o t pe a t â t e a s ă p t ă m â n i ) .
Răscoalele ardelene, fuseseră şi continuau a fi pricinuite de sistemul
3
h r ă p ă r e ţ al clăcii pentru senior ), aşa încât revoluţiile d i n istoria n o a s t r ă
apar, în ultimă instanţă, ca t o t a t â t e a izbucniri ale luptei de eliberare a plu­
garului din Munţii Abrudului, ori delà Dunăre.
Bălcescu, exeget al stindardului generaţiei lui, explică apoi chipul în
care a înţeles aspectul istoric al răscoalei sub perspectiva general europeană
a întregirii proletariatului în drepturile ce i-au fost răpite prin forţă : « Sdro-
bind Regulamentul care monopolizase Statul, proprietatea p ă m â n t u l u i şi
capitalul în mâinile ciocoiului, era n e a p ă r a t a proclama: democratizarea
Statului prin egalitatea drepturilor, a pământului prin împroprietărirea

*) Histoire des Roumains et de leur civilisation, Cultura Naţ., B u c , 1922,

p. 276.
!
) O interpretare economică, mai recentă, a Regulamentului Organic
în I . Gherea, Studii critice, Vol. V, prima ediţie, p . 209—212.
3
) Cf. Miron Constantinescu, Cauzele Răscoalei lui Horia, I n d . Econo­
mică, Bucureşti, 1940.
 MISTICISMUL • LUÏ ALDOUS HUXLEV

ţăranilor şi a capitalului prin instituţiile de credit organizate de Stat. De

aci nevoia de a opera o revoluţie democratică *) şi socială. Astfel fu pro­
gramul revoluţiei delà 1848 ».
Cu gândul mereu la acea Constituantă a viitorului, care să netezească
neînţelegerile şi privilegiile de clasă, Nicu Bălcescu aşteaptă « ceasul ridi­
cării generale », cu o încredere de vizionar şi convins de experienţa desiluziei
că, oricât ar apela la caritate, «domnii şi boierii p ă m â n t u l u i n u d a u fără
n u m a i aceia ce smulg popoarele », cu glasul profetic pe care ni l-au î n v ă ţ a t
istoriile literare, lansează chemarea spre o lume nouă, unită, « ci toate
popoarele vor alerga în ajutorul vostru şi vor s t a împreună cu voi, căci
t o a t e au simţit că a u unul şi acelaşi duşman şi că împreună unite t r e b u e
să lupte în contra l u i . . . ».
De o înaltă calitate morală, lupta lui Bălcescu este un precedent şi o
icoană. Privind la prăbuşirea operei lui, are curajul socratic, nesdruncinat,
al eroului t o t a l : « N a disperaţi de suferinţă, căci suferinţa ştiţi că este con­
diţia esenţială a desvoltării morale ».
Urmărit până la dispariţie de panica stăpânirii, s u b ameninţări continue,
Bălcescu mergea să moară, săpat de boală şi foame, către sud, în surghiun,
ridicând, lângă marea lui obidă, un gând luminos spre această desvoltare
morală, pe care o va produce sacrificiul cert al lui.
M I H N E A G H E O F v G H I T J

« MISTICISMUL » LUI A L D O U S HUXLEY

Din scriitorii contcmpoiam de circulaţie universală, Aldous Huxley
este, poate, unul din cei mai caraeiei istici p e n t r u perioade, dintre cile două
războaie mondiale.
Nuvelist de talent şi romancier prolific, dramaturg, memorialist şi esseist
dotat, el a utilizat mai toate genurile literare p e n t r u a da expresie viziunii
sale de viaţă, pentru a defini şi a î n d r u m a complexa sensibilitate modernă,
a t â t de difuză şi contradictorie. Convins că omul îşi iroseşte t i m p u l dacă se
strădueşte să se cunoască pe cale introspectivă şi că « principalul său ali­
ment trebue să fie experienţa directă, fizică, a diversităţii vieţii », A. Huxley
se situase, de fapt, de t i m p îndelungat pe o poziţie destul de asemănătoare
aceleia ce o ocupă astăzi, în F r a n ţ a , J e a n Paul Sartre, sau a t â ţ i a din scriitorii
« existenţialişti » americani, găsind .totodată, în André Gide corespondentul
pe un plan mai intelectualizat, mai estetizant.
I n concepţia scriitorului anglo-saxon, « pentru a trăi, trebue ca sufletul
să fie în contact i n t i m cu lumea ; trebue ca sufletul să asimileze prin t o a t e
canalurile simţurilor şi ale dorinţei, ale gândirii şi ale sentimentului, pe
care n a t u r a le-a prevăzut în acel scop. T o t ce înfundă aceste canaluri răneşte
sufletul », sau, după cum afirmă, în altă p a r t e : « omul perfect este omul eom-

1
) Termenul capătă la Băîceseu sensul etimologic: « Domnirea popo­
rului prin popor ».
 plet, omul la care toate elementele naturii umane au fost'desvoltate în cel
mai înalt grad, compatibil cu creaţia şi menţinerea unei armonii psihologice
la individ şi cu o armonie socială exterioară între individ şi semenii săi ».
De aici critica pe care Huxley n u s'a sfiit s'o aducă unora din religiile con­
temporane, sau mai ales acelei morale curente burgheze, clădită pe cultul
molohului modern, cum îl intitulează el : «Zeiţa-câine : succesul». Şi t o t astfel
trebue explicată admiraţia scriitorului anglo-saxon pentru cultura elenă,
pentru felul de viaţă al grecilor antici, pentru oamenii Renaşterii şi pentru
t o t ceea ce potenţează poli-valenţele noastre sufleteşti. Este normal deci
şi modul în care înţelege Huxley să promoveze o nouă religie; pentru că
viaţa este diversă, va trebui ca această religie nouă să aibă zei numeroşi.
Numeroşi; însă fiindcă omul individual este o unitate în multiplicitatea sa,
de asemenea unică. «Ea va trebui să fie dionisiacă şi panică, la fel de bine ca
şi apollinică ; orphică t o t aşa ca şi raţională ; nu n u m a i creştină, însă de ase­
menea marţială şi veneriană; phalică la fel de bine ca minerviană sau jeho-
vistă. Va trebui să fie, î n t r ' u n cuvânt, t o t ceea ce este efectiv v i a ţ a u m a n ă
şi n u simpla expresie simbolică a unuia din aspectele sale ».
Din perspectiva acestor citate, extrase din volumul său de esseuri « D a
w h a t you -will », a p ă r u t puţin înainte de izbucnirea celui de al doilea războiu
mondial şi concludent pentru viziunea sa de viaţă, ştirile recente despre mi­
sticismul lui Huxley, astfel cum au fost interpretate, ne par paradoxale.
Nu pentrucă problema misticismului n u l-ar fi preocupat pe scriitorul
anglo-saxon. Dimpotrivă, analiza lui 1-a interesat îndeaproape. Dar practi­
carea obişnuită, adoptarea lui drept normă primordială de viaţă, leit-motiv
obsedant, a socotit-o totdeauna, fie ca expresia unei carenţe vitale, fie ca un
fel de laşitate, un refuz de a admite faptele variate, complicate şi dificile
ale vieţii, cumplita junglă a vieţii. « Ideile lui Platon, afirmă Huxley, Unicul
lui Plotin, Zeii, Infiniturile, Naturile t u t u r o r misticilor, t u t u r o r religiilor,
oricare ar fi, ale tuturor filosofilor transcendenţi, ale t u t u r o r panteiştilor, — ce
înseamnă altceva decât succedanee consolatoare ale confuziei experienţei
imediate, comodităţii fabricate pentru sine şi în consecinţă confortabile şi
familiare, î n t r ' u n univers unde t o t u l ne este străin » ?
P e n t r u ca î n t r ' u n studiu asupra lui Pascal, cu t o a t ă admiraţia ce o are
pentru inteligenţa strălucită a acestuia, să-1 critice, întru cât soluţiile filo­
sofului creştin n u rezolvă şi n u satisfac integral, după scriitorul englez,
problemele spiritualităţii contemporane. Ascetismul lui Pascal îi apare
morbid, determinat de o carenţă v i t a l ă ; de starea sa bolnăvicioasă, care-1
făcea permanent obsedat de gândul morţii ; toate scrierile pascaliene Huxley
le socoteşte inspirate de leit-motivuî morţii, de obsesia « raţionalizării vieţii
de dincolo ». Căci, ca om al contemporaneităţii, scriitorul anglo-saxon iubeşte
în primul r â n d viaţa, cu t o a t e dramele, dificultăţile şi suferinţele ei.
Dumnezeul lui este un Dumnezeu al vieţii şi nu al morţii. Căci Dumnezeu,
crede Huxley, îşi îndreaptă harul său asupra acelora care pot uita moartea,
tenebrele şi infiniturile; iar când îl îndreaptă spre acei obsedaţi de întu-
nerec, de viaţa de dincolo, o face n u cu mânie, n u ca pedeapsă, cum socotea
 i MISTICISMUL » LUI ALDOUS HUXLEY

Pascal, ci cu titlul de încurajare, de gest de ajutorare, « căci Dumnezeul

care interzice oamenilor de a visa fără încetare la tenebrele infinite este un
Dumnezeu al vieţii, n u al morţii ; un Dumnezeu al diversităţii, n u al unităţii
încremenite. Dar Dumnezeul vieţii, — continuă Huxley — cere ca oamenii
să trăiască ; şi pentru ca ei să trăiască, trebue să cunoască dorinţa ; şi p e n t r u
ca să cunoască dorinţa, trebue să trăiască într'o lume de lucruri dezirabile ».
Ceea ce n u înseamnă că scriitorul anglo-saxon promovează o viaţă i m o ­
rală sau deasupra oricărei norme etice. Dimpotrivă, cunoaşterea integrală
a vieţii, a d e v ă r a t a ei cunoaştere pe t o a t e planurile de existenţă, n u poate
duce decât la valorificarea umanităţii. Adorator al vieţii, în sensul cel mai
greu de u m a n pe care-1 poate avea cuvântul, opera lui Huxley s t ă mărturie
concludentă în această privinţă. Admirabilele volume de nuvele « Două
sau trei Graţii », sau « D u p ă focul de artificii » ; romanele « Contra P u n c t »,
« Pacea Profunzimilor », « Croazieră de I a r n ă », « Cerc viţios », « Marina di
Vezza » sau oricare din lucrările sale, s u n t expresia aceleiaşi iubiri a vieţii,
pe care a cântat-o cu toate strunele multiplului său talent. De aceea, călător
pasionat de-a-lungul lumii, curiozitate nepotolită de modern îngemănându-şi
armonios convingerile cu faptele, scrierile lui Huxley se petrec în regiunile
cele mai variate ale globului, preamărind puterea de a trăi a omului, forţele
lui vitale desvoltate în slujba umanităţii.
El propune un compromis care va permite cetăţeanului unui s t a t modern
industrializat să fie de asemenea u n om complet, o personalitate autentică,
cu dorinţi şi pasiuni, dar şi cu un spirit şi cu o voinţă con;tieniă ; c o m b ă t â n d
r u t i n a zilnică, el aspiră să dea vieţii plenitudinea ei, să remedieze « efectele
pernicioase ale unei exces de contemplaţie prin acelea ale unui exces de ac­
ţ i u n e ; ale unui exces de linişte p r i n t r ' u n exces de sociabilitate; ale unui
exces de bucurie p r i n t r ' u n exces de ascetism ». O doctrină de moderaţie,
care cere o bună educaţie cetăţenească, o serioasă pregătire intelectuală,
o înaltă etică, care tinde să accepte toate sintezele parţiale şi în a p a r e n ţ ă
contradictorii ale altor concepţii de viaţă. El profesează deci discontinue
credinţe diferite, pentrucă omul modern însuşi, cu vasta lui complexitate,
este un mare n u m ă r de personagii diverse.
Gândul morţii, care este unul din incidentele vieţii, una din notele variatei
claviaturi a vieţii, nu-i putea fi străin nici lui Huxley. Căci în acest înţeles
restrictiv, limitat, circumscris, socotim că trebue înţeles misticismul lui
Aldous Huxley, despre care s'a vorbit în ultima vreme. Nu ca o concluzie,
ci ca o etapă efemeră, cu t o t u l trecătoare, n u ca o dorinţă de cunoaştere
s u p r a u m a n ă ca în evul mediu ie pildă, ci ca o dorinţă de a realiza integral
o m u l ; n u ca o scufundare în lumea de dincolo, ci ca o înţelegere mai com­
pletă a vieţii, ca o coborîre în u m a n i t a t e , cum poate s'a mai întâlnit n u m a i
la marele t i t a n al spiritului, care a fost Tolstoi.
Aşa credem că trebue privit, în lumina scrierilor sale, din care a m citat
adeseori, recenta criză de misticism a lui Huxley, căruia presa străină de spe-
oialitate i-a d a t uneori în ultimul t i m p o interpretare î n d e p ă r t a t ă de adevăr.

A L E X A N D R U BACIU
 « R O M A N Ţ A » ÎN J U R N A L U L D E C Ă L Ă T O R I E
AL SPĂTARULUI MILESCU
Călător spre Răsăritul plin de mirajul nestematelor şi al legendelor,
Niculae Spătarul a s t r ă b ă t u t unele din ţinuturile colindate de vestitul
Venetian Marco Polo, cel dintâi european care a pus piciorul pe p ă m â n t u l
Chinei.
J o h n Masefield, u n cunoscător şi traducător al însemnărilor de călătorie
ale lui Marco Polo, scria foaite sugestiv că « Herodot, Gaspar, Melchior,
Balthazar şi Marco Polo sunt singurii cinci călători din istoria lumii care au
văzut minuni. Minunea lui Marco Polo este a c e a s t a : că a creat Asia pentru
mintea europeană ».
Dacă geograful lumii vechi a văzut « minuni », el fiind descoperitorul
atâtor lumi şi neamuri ale antichităţii, dacă cei trei magi, călătorind după
stea, a u văzut minunea delà Betleem şi naşterea lumii creştine, Marco Polo
a v ă z u t şi a revărsat în faţa ochilor contemporanilor săi strălucirea pietrelor
preţioase, legendele turburătoare, grădinile şi palatele cu mii de încântări
ale continentului asiatic şi comorile fără seamăn ale marelui Kublai Han.
Dar contemporanii au rămas sceptici, l-au poreclit « II milune » . . . Europa
veacului al XIII-lea, plin ev-mediu bogat în isprăvi fantastice şi legendare,
în călătorii şi descoperiri de t o t felul, a luat drept înşelătoare şi mincinoasă
cartea cu minuni a lui Polo. Cu a t â t mai mult, peste veacuri şi după ce
mulţi alţii au încercat iscodirea de drumuri noui, putea-va ciudatul boier
moldovean, mesager al Ţarului Rusiei, să mai desvălue alte minuni lumii
timpurilor sale, să descopere orizonturi şi ţ ă r m u r i noui, taine şi miracole?
Da, şi tocmai în aceasta constă marele s ă » merit: în plină epocă de scep­
ticism şi neîncredere, el a descoperit europenilor ţinuturile n e s t r ă b ă t u t e
din miezul Asiei, râuri şi lacuri noui, oraşe necunoscute; înfăţişarea lor
pitorească şi exotică, monumentele lor ciudate, întieega-le viaţă de răz­
boaie, tâlhăiii, credinţe şi ecouri, t o a t e se desvălue p e n t r u prima d a t ă şi s u n t
înscrise pe h a r t a globului, numai în u r m a călătoriei Spătarului şi a însem­
nărilor făcute de el.
*
* *
Nu vreau să mă opresc aci asupra contribuţiei deosebit de preţioase
la ştiinţa geografiei, pe care au adus-o însemnările lui Niculae Milescu ;
p e n t r u cetitorul zilelor noastre, mai puţin dornic de notaţii reci de n u m e
şi mai puţin curios să cunoască distanţele exacte dintre staţiunile de poştă,
cursul precis al râurilor sau aşezarea oraşelor, J u r n a l u l călătoriei în China
este plin de o nesfârşită p o e z i e . . . Este, în primul rând, aventura, cu t o t
romantismul ei, cu întâmplări neprevăzute, cu peripeţii pline de e m o ţ i i ;
este m i n u n a t ă călătoria acestui Niculae Milescu, zis Cârnul, boier din ţ a r a
Moldovei şi slujbaş al Ţarului Alb, care porneşte, în veacjl al XVI-lea, peste
pustiurile Asiei, pe cărările rătăcitoare ale pribegilor Calmuci şi Tătari,
ajungând pâiiă în împărăţia C h i t a e ţ i l o r . . .
 Iată-1 în Tobolsk, alegând pe cei mai mândri şi mai de seamă feciori de
boieri, meniţi să poarte mulţimea de şoimi albi, pe care Ţarul îi trimitea
în dar Marelui H a n al Chinei.
Apoi caravana se aşterne la d r u m : în frunte cai ageri ducând pe amba­
sador, pe preot, pe duci şi pe feciorii de boieri, p u r t ă t o r i ai şoimilor albi,
urmează dvorianinii, cămilele şi caii de povară cu samare grele de mărfuri
alese şi plocoane scumpe, apoi şirul lung al cazacilor, înfruntând vâltoarea
şi nisipul deşertului pe caii lor aprigi şi înspumaţi.
Şi caravana aceasta ne apare t o t t i m p u l ; o urmărim urcând pieptiş ţi
anevoie crestele înalte sau luând calea fluviilor. Atunci se îmbarcă în caicuri
şi discanicuri şi se duce cu valurile şi ca vânturile. Pe Baikal îi prinde furtuna
ţi lupta pe care o poartă cu apele înfuriate şi ridicate în creste uriaşe • d»
prisos: o corabie le este a r u n c a t ă la ţ ă r m , cealaltă e t â r î t ă de vâltoara cal»
de 3 verste de locul unde trebuia să ajungă.
Uneori caravana îşi profilează u m b r a pe culmea munţilor K a m e n , aprinşi
în focul amurgului, sau ridică valuri de praf pe nesfârşitele câmpuri asiatice,
răvăşite de copitele cailor. Pe alocuri, Cazacii t r a g focuri de armă, văzduhul
se umple de zarvă, fiarele se ascund, iar băştinaşii cu ochi oblici şi gânduri
ascunse se aştern drumului şi pribegesc aiurea. Şi drumurile sunt nesigure
şi cărările înşelătoare; caravana ocoleşte locurile primejduite, pe unde
hălăduesc cete fără Dumnezeu, care jefuesc pe călători de mărfurile scumpe
şi adesea îi ucid. Aşa, î n t r ' u n loc, pe K e t , NeyngLine, o căpetenie a Ostia-
~ cilor atacă pe Milesca, ambasadorul Ţarului, şi pe ai săi, împrăştie garda de
Cazaci, reuşind să pună m â n a pe tezaurul Ţarului, bogat în samuri şi alte
blănuri de preţ.
Abia peste u n an, Cazacii dau peste ascunzătoarea tâlharilor şi le iau
tezaurul.
Adesea, unii dintre aceşti oameni cu priviri piezişe, cu sufletul înşelător
ca P a t a Morgana, sunt descoperiţi de iscoadele cazace prin ascunzişuri şi
aduşi înaintea ambasadorului. Atunci ei se a r a t ă supuşi, politicoşi, jură
credinţă Majestăţii Sale Ţarului, făgăduiesc căruţe, cămile şi cai de schimb
pentru caravană, sau se oferă călăuze pe drumurile fără margine şi fără contur
ale deşertului. Dar jurămintele lor sunt mincinoase, făgăduinţele deşarte ;
a doua zi pribegii îşi m u t ă corturile în altă p a r t e şi îşi m â n ă animalele spre
cărări mai ascunse, ca să nu fie aflate de străini.
D u p ă ce trece de marele zid chinezesc, romanul minunatei călătorii a
Spătarului îşi schimbă înfăţişarea: în locul tonurilor sumbre sau mai umbrite,
ce au predominat p â n ă acum, năvălesc colorile aprinse şi strălucitoare.
Aurul pagodelor, al templelor, al broderiilor^ galbenul satinurilor veştmin­
telor împăratului chinez, al umbrelelor şi tuiurilor din alaiurile oficiale,
roşul cireşelor din podoabele curtenilor, pene pestriţe, draperii de catifea
Terde şi aar, fildeş şi nestimate cu sclipiri rare, rubine, smaralde şi topaze,
t o a t e se revarsă în paginele Milescului, redând strălucirea cetăţii Peking,
oraşal scaunului împărătesc şi al mandarinilor.
Nimeni din cei care au cetit însemnările de călătorie ale Spătarului n u
Ta uita descrierea audienţei la H a n u l Chinei,
 I a t ă mai întâi alaiul până la palatul împărătesc : ambasadorul şi membrii
mai de seamă ai misiunii ruseşti sunt p u r t a ţ i în scaune, ceilalţi urmează
călări. Alături merg chinezi, ducând lampioane colorate, ce poartă însemnat
rangul fiecăruia.
După ce trece trei rânduri de ziduri, convoiul ajunge la un loc îngrădit.
De o parte şi de alta, sunt aşezaţi elefanţi uriaşi, albi, p u r t â n d samare a a r i t e ,
în care stau soldaţi î n a r m a ţ i . Se mai află acolo slujitori îmbrăcaţi în roşu
şi împodobiţi cu pene galbene, apoi două care împărăteşti cu roţi aurite,
fiecare tras de şase cai albi, cu şei şi h a m u r i de aur, de asemenea un şir de
tobe galbene şi n e n u m ă r a t e t u n u r i , t o t g a l b e n e . . .
P r i n porţile din stânga, p ă t r u n d e ambasadorul şi suita sa, prin cele din
d r e a p t a , i n t r ă mandarinii chinezi în costume strălucitoare.
Şi adunarea păşeşte mai departe, spre sala tronului. Aci, oameni îmbră-
oaţi în vestminte de coloarea cireşelor, brodate cu fir de aur, poartă umbrele
mari galbene. Alţii, cu vestminte aurite, au lănci uriaşe, împodobite cu cozi
de leopard sau cu canaturi de păr de cal.
Şi ceremonia primirii ambasadei ruseşti de către Bogdihan începe şi
urmează cu o strălucire şi cu u n fast ulaitor. Spătarul r.u omite nimic din
protocolul curţii chineze, el descrie în a m ă n u n t succesiunea momentelor,
bogăţia veştmintelor şi t o a t ă podoaba şi muzicile care cânta şi tobele care
răsună, în vreme ce din pocal urile de ar gini în care ard plante necunoscute,
ge ridică miresme î m b ă t ă t o a r e . . .
E a t â t a poezie, a t â t a sclipire şi miraj în aceste pagine, încât ele au asupra
noastră efectul cărţilor de imaginaţie, încântarea basmelor pline de fantastic
şi de miraculos.
Amintesc că Yuri Arsenieff, pe când era foarte t â n ă r şi a cetit însemnările
de călătorie ale Milescului, a fost adânc t u i burat, mai ales de paginile în
care Spătarul vorbeşte de pietrele preţioase pe care i le aduceau spie vân­
zare Chinezii şi de cumpărarea frumosului rubin, ce a p a i ţ m u s e unui man­
darin bogat. Mulţi ani, Aisenieff n u s'a p u t u t scutura de fascinaţia acestor
pagini şi visul tinereţii sale a fost să vadă cu ochii bogăţiile şi giuvaeiurile
aduse de boier din China. Aşa a devenit el custodele tezaurului acestuia
şi cel dintâi î n v ă ţ a t care a studiat opera Spătarului.
I n cursul descrierii călătoriei sale în China, Milescu a mai prins, de ase­
menea, frumoase tablouri de n a t u r ă , l a t ă imaginea râului Obi, cu apele sale
î n s p u m a t e sau cataracta delà Laman, unde, pe o întindere de 6 verste, « albia
râului e s e m ă n a t ă cu stânci măreţe, peste care aleargă apa, zdrobindu-se
cu furie şi ridicându-se în valuri cât m u n ţ i i ».
Baikalul, iarna, ni se înfăţişează acoperit de ghiaţă groasă. Dar trecerea
cu săniile e o încercare primejdioasă « eăci marea respiră şi se frânge, formân-
du-se despicături l a t e . . . Totuşi apa n a se revarsă peste gheţuri, căci curând
«fărâmăturile se alătură iar, cu o d e t u n ă t u r ă puternică; şi pe alocuri se for­
mează parapete d e ghiaţă. I n adevăr, în t i m p u l iernii, pesta t o t deasupra
Baikalului, se aud, de sub ghiaţă, sgomote şi detunături, ca şi cum s'ar
aprind» fo«o&s« d« t u n u r i , u n lucru de groază p e n t r u omul neştiutor ».
 PRANZ KAFKA If*

Sunt zugrăvite de asemenea m o n u m e n t e ţi clădiri ciudate, pt «are 1*

întâlneşte pe p ă m â n t u l asiatic.
Iar în cadrul acesta pitoresc şi exotic,, se desprind câteva portrete deo­
sebit de bine c o n t u r a t e : un tungus din Kaigaciush, cu ochi m ă r u n ţ i şi ageri,
cu cuvinte meşteşugite şi înşelătoare, cu sufletul t r ă d ă t o r ; un cazac din
Lelenginsh, tâlmaciu şi mare t r ă g ă t o r de sfori; viteazul şi îndrăzneţul Gau-
trinus, p e n t r u care focul războiului va sâ aprindă întreg continentul, apoi
L a m a calmuc, Hanul însuşi, câţiva Kolai şi, în sfârşit, acel ţ a n ţ o ş , destoinic
şi viclean Ashaniama, pe numele său a d e v ă r a t : mandarinul Ma-La.
Pe alocuri, legende pline de poezie se împletesc cu crâmpee de viaţă,
n u mai p u ţ i n poetice şi fermecătoare.
I n legătură cu o stâncă ce înaintează în râul I r o r v a şi care p o a r t ă numele
de Capul Ambasadorului, ne povesteşte o tradiţie veche, care spune că aci
a fost sfâşiat de Buriaţi un fiu de boier, trimis ambasador la Hanul T ă t a ­
rilor. I n altă p a r t e , ne relatează legenda unei cetăţi cu t o ţ i locuitorii morţi,
iar din paginele următoare, cunoaştem v i a ţ a triburilor nomade, vânătorile
de samuri, sau pescuitul perlelor, la care însuşi Spătarul îşi încearcă norocul.
I n t o a t e aceste însemnări de drum, palpită viaţa, o viaţă plină de taine,
de aventuri, de primejdii ; Milescu aduce înaintea ochilor noştri traiul cetelor
de pribegi, care frământă sub copita lor ţ ă r â n a Asiei, luptele dintre diferi­
tele triburi de Mongoli, gusturile şi aşezările lor mişcătoare, caravanele
de tâlhării şi jaf. B a r o scriere a vremii, în care să se fi t u r n a t mai m a l t a
coloare locală şi mai mult element de feerie orientală.
D a r mai este ceva: Spătarul n u e u n scriitor rece, care să se rezume la
o notare strict obiectivă; el este un emotiv, care se bucură sau suferă, care
e aci triumfător, aci desamăgit, făcându-ne şi pe noi părtaşii sentimentelor
şi gândurilor sale. Un lirism cald învălue povestea călătoriei Milescului
delà prima la cea din u r m ă filă. Ii înţelegem tresărirea şi dorul ce-1 cuprinde,
când râul Yenissei îi aminteşte Dunărea, iar ţ i n u t u l înconjurător îi duc*
gândul spre peisajul Valal.iei,
Şi t o t astfel, e mişcător momentul în care întreaga ceată a ambasadorului
poposeşte în amurg pe u n ţ ă r m î n d e p ă r t a t din China şi, cu voci grave, no­
stalgice, cântă « Volga, V o l g a . . . »
SANDA D I A C O N E S C U

FRANZ KAFKA

Refuzăm să credem că Francezii descoperă astăzi în Kafka u n n o u profet.

Realitatea se încăpăţânează totuşi să ne convingă că aşa ar fi. Mai t o a t e
revistele tinere ale literaturii franceze vii se întrec In a publica studii şi
fragmente inedite din opera singuraticului din Praga. F a p t u l n ' a r părea
a t â t de curios, dacă n ' a m întâlni la « Fontaine » ca şi la « Terre des Hom­
mes », la « Cahiers d u Sud », ca şi la « L'Arbalète », sau « Leg Cahiers de litt»-
 rature », aceeaşi devoţiune şi admiraţie beată, î n t r e ţ i n u t ă delà început în
jurul bolnăvicioasei şi firavei lui staturi. Alături de cercetători şi pasionaţi,
1
apar discipoli şi se vorbeşte curent de Albert Camus şi de stilul kafkian ) .
P ă s t r ă m o fotografie a lui Franz Kafka din « Diehtung und Dichter
der Zeit », s u b care Brod scrisese : «Fotografia aceasta e u n a din cele mai
reuşite, fără să fie totuşi reuşită deloc. Dă cel p u ţ i n o t r ă s ă t u r ă carac­
teristică — abia una din o mie, pe de departe nu el însuşi, de nepă­
trunsul ».
î n t r ' a d e v ă r , faţa lui Kafka n u e o faţă comună. Gulerul alb, înalt, scrobit
poate ascunde un Privat-Gymnasium-Professor. Ochii sunt însă mici, ascunşi
sub frunte, mobili şi probabil cenuşii. Toate liniile obrazului, supte către
gură. 0 freză înaltă, neobişnuit de înaltă, cu cărare la mijloc. F r u n t e a în­
gustă. Aşa cum priveşte, pe poză, seamănă surprinzător de bine cu mai­
muţoiul de pe coperta volumului « 100 Bombons » al iui Mynona.
Şi cu t o a t e acestea, Francezii n u s'au oprit întâmplător la Kafka. A m
pomenit de Mynona. Dacă s'ar fi c ă u t a t n u m a i un necunoscut, un curios,
un fabricant de fantastic, p u t e a u să-1 aleagă pe el.
Personajul merita a t e n ţ i a : Salomo Friedlănder, gânditor şi eseist cunos­
cut, colaborator la revista Aktioi, autorul a două t r a t a t e , « Psychologie
und Logyk » şi « Schôpferische Indiferenz ». U n activist, un om de ştiinţă,
care se ruşina de cariera lui literară. îmbrăcase un alt n u m e şi abandona
în câmpul literaturii o sumedenie de copii naturali, o serie de romane fan­
tastice, de nuvele fumurii, de sonete grotesc humoristice. Cărţi, care pro­
movau un aspect inedit al prozei expresioniste şi al căror t i t l u suna straniu
ca: « P e n t r u câini şi alţi oameni », « Roza, frumoasa nevastă a gardistului », «
« T a t a şi Fecioara din Orléans », « A m voie să latru », e t c . . . . Toate iscălite
Mynona, inversul lui Anonym.
Kafka avea şi el reticenţe bizare. D u p ă câte mărturiseşte Brod, ceea ce
«."rămas delà el sunt, în cea m a i mare parte, fragmente, furate ca să nu
eadă pradă distrugerii. Pe p a t u l de moarte, Kafka 11- conjură să ardă t o t
ee bănuia că lipseşte şi că nu luase încă drumul focului.
Din fericire, poetul « Cărţii Dragostei » mimă un foarte duios şi publie
proces de conştiinţă şi t o t ce fusese salvat, împotriva voinţei autorului,
TăBU lumina tiparului.
Tipărită abia după moartea lui, chiar în Germania (murise în 1924 şi
până atunci apăruseră numai « Die Verwandlung » (Metamorfoza), 1915,
« Betrachtung » (Meditaţie), 1913 şi u n volum de nuvele « E i n L a n d a r t z t »
(Un medic de plasă), 1919, opera lui e astăzi aproape integral t r a d u s ă în
franceză şi mai n u m ă r ă :
• B o m a n e : « Der Prozess » (Procesul), « Das Schloss (Castelul), « Amerika».
Nuvele: « E i n hungerer Kunstler (Un campion al foamei), schiţe dis­
parate, strânse t o a t e î n t r ' u n volum de « povestiri », precum şi « J u r n a l u l
I n t i m », din care pomenitele reviste reproduc t e x t e inedite. Cu excepţia

l
) Vezi Poésie 46, Nr. 26—27, n o t a lui Forestier despre F . Kafka,
« Procesului », a nuvelelor şi a « Metamorfozei », t o a t e celelalte volume sunt
fragmente rămase neterminate.
Nu-i greu de găsit u n prim motiv, care îl aşează pe Kafka în braţele
tineretului francez şi în sumarul revistelor rezistenţei. Convieţuirea lui acolo
s'ar părea o imposibilitate; o examinare mai a t e n t ă va descoperi chiar o
simbioză.
Chiar cu obositoarea repeţire, fără prea multă înţelegere a cuvântului,
rezistenţa franceză înseamnă a t â t de mult pentru noi, tocmai pentrucă
răscumpără, măcar în parte, unul din cele mai grele păcate ale culturii noastre
europene. E h a z a r d a t să încercăm a o privi ca o renaştere spirituală. Cei
care, combătând alături, au ilustrat-o, îmbrăţişau ideologii foarte diferite şi
se gândeau foarte puţin la sudarea lor. Asistăm astăzi la redeschiderea
schizmei între clerci. Tineretul francez se îngrozeşte, când îşi dă seamă că
e silit să-1 urască iarăşi pe Massis şi n u vrea să-i ierte prea uşor lui Gide
disponibilitatea. Spuneam că ar fi greşit să credem că Francezii au găsit
şi îmbrăcat, în anii lor întunecaţi, o cămaşă a fericitului sau o nouă spiri­
tualitate. Au fost însă toţi un singur strigăt de protest şi o voinţă de necom-
plicitate la batjocorirea omenescului. Regăsirea aceasta, în ceasul al XII-lea,
plăteşte anii grei dintre 1933 şi 1939, când dreapta câştiga bătălia scrisului,
pentrucă scribii, căpitanii de oaste ai raţiunii, eleganţii ei căpitani, discutau
cu seriozitate coloarea banierelor şi eşarfelor, în t i m p ce inamicul campa
jur-împrejurul cetăţii şi proptea scările de ziduri.
Refuzul de a i n t r a în ceea ce, în glumă, destinul a hotărît să se cheme
« ordine nouă » s'a făcut (şi aceasta contează şi mai mult pentru noi), cu
tradiţionalul patetism, cu căldura, cu veşnica flexibilitate a gândirii fran­
ceze. Alături de un semn vestitor al victoriei, întrezăream zâmbitoarea
siguranţă a gesturilor curajosului Ulysse, în faţa orbecăirilor neputincioase
ale acestor Ciclopi orbiţi.
Dar avem o strofă a lui Aragon, care rezumă t o t ce-1 priveşte aici pe
Kafka:

Sortir n u dans la pluie et craindre le beau t e m p s

Si je suis le plus fort le plus faible paraître
Me tenir à côté de l'étrier du traître
E t feindre la folie ainsi que fit Tristan ».

Rezistenţa a însemnat în primul rând simulare. Trebuia creat un d o ­

meniu interzis, în care vremelnicii stăpânitori să se obişnuiască a n u se
a v e n t u r a . I a t ă şi o explicaţie a ridicării poeţilor (a nebunilor?) la rangul
de profeţi. E r a necesar un paravan, după care, însă, se încercau lucruri
foarte periculoase. Aşa că desenele şi coloarea trebuiau alese cu multă chib­
zuinţă. De aceea se recomanda d i n t r ' u n început să se recurgă la u n scriitor
de limbă germană. Asta gâdila vanitatea neroadă a Doktorilor delà cenzură.
Şi în al doilea rând, un obscur, un antiraţionalist, un ilogic, un nebun. Chiar
cel mai nehotărît dintre toţi, Hamlet, atunci când simulează, când încearcă
să convingă pe cei din j u r că n u mai e în toate minţile, s'a decis !n sfârşit.
Are un scop foarte precis, chiar dacă cel imediat u r m ă t o r r ă m â n e nebulo».
Kafka răspundea t u t u r o r calităţilor.
E r a un exemplar cu fişa î n c ă r c a t ă ; pentru grăbiţi, un modelist al a b ­
surdului, un fantast. După acest p a r a v a n foarte reuşit colorat, la « Fon­
taine », la « Les Cahiers du Sud », la « Arbalète », Eluard, Aragon, Desnos
desenau conştiincios, cu răbdare, V-urile victoriei.
Mai era, pe lângă toate acestea, şi o subţire ironie: Kafka era unul din
produsele cele mai perfecte ale expresionismului german. Opera lui e, poate,
expresia cea mai desăvârşită a spiritului care, rătăcind pe planuri foarte
pure şi abstracte, născuse prin caricatură capetele rasei aceleia monstruoase
de năvălitori.
I a t ă forma cea mai înaltă, archetipul, la care putea să t i n d ă mizeria şi
nemăsurata lor ambiţie cotidiană. Cel pe care s'ar fi cuvenit ca dânşii să-1
divinizeze. S'a ales astfel primul lor învăţător, din cărţile căruia era sigur
că dânşii n u vor pricepe absolut nimic. Cel pe care s'ar fi cuvenit să-1 po­
menească la fiecare pas, u n evreu mort la 41 de ani.
O V I D I U S. C R O H M Ă L N I C E A N U

STANCIU STOIAN;
P E D A G O G I A ŞI Ş C O A L A I N U . R. S. S.

Apariţia lucrării d-lui Stanciu Stoian pune în a d e v ă r a t a ei lumină şcoala

din U . R . S . S .
E s t e o carte desprinsă din realitatea socială a regimului bolşevic, alcă­
t u i t ă fiind după o bogată bibliografie cercetată de autor. Lucrarea, con­
cepută în 1933, cu adaosul formelor nouă ale şcoalei sovietice, din răstimpul
celor 12 ani care s'au scurs până astăzi, vede acum lumina tiparului în edi­
t u r a « Tip. Românesc ».
Studiul cuprinde 9 capitole: Rusia ţarilor şi şcoala ei. Rusia Sovietică
şi structura ei socială. Pedagogia burgheză şi pedagogia proletară. P e d a ­
gogia sovietică. Organizarea î n v ă ţ ă m â n t u l u i . Programe şi metode. Corpul
didactic. Copilul şi tineretul, grija şi s p e r a n ţ a regimului bolşevic. Cultura
poporului în U . R . S . S .
I. I n Rusia ţaristă, n u m a i profesorul universitar era pregătit la şcoli
înalte, spre a servi aristocraţia şi regimul, ori spre a se izola în speculaţiuni
ştiinţifice. Profesorul secundar, înfeudat şi el regimului, ducea o viaţă m a ­
terială relativ bună, dar scăzută moraliceşte, fără să aibă siguranţa s t a ­
bilităţii, în t i m p ce corpul didactic primar avea o m u l t mai slabă pregă­
tire şi o foarte rea situaţie morală, socială şi materială. Menirea acestuia
era doar să cultive tradiţia monarhică şi religioasă, încât, din p u n c t d e
vedere intelectual şi pe plan social, şcoala poporului din Rusia ţ a r i s t ă era
cea mai slabă din lume, m u l t mai slabă decât la noi chiar, căci statistica
din 1913—1915 dă următoarele cifre p e n t r u ambele ţ ă r i : în Rusia, 1 stu-
 8TANCIU STOIAN: PEDAGOGIA ŞI ŞCOALA IN U. K. 8. S, l|?

dent la 10.000 locuitori, 1 elev de şcoală secundară la 1.000 locuitori ţi 4 , 3 %

din populaţie, elevi de şcoală. In România, 8 studenţi la 10.000 locuitori,
3 elevi de şcoală secundară la 1.000 locuitori şi 8,8% din populaţia ţ ă r i
elevi de şcoală. Astfel, Rusia avea 6 8 , 1 % analfabeţi, iar România 6 0 % ;
toate aceste date fiind considerate, bine înţeles, cantitativ.
O preocupare pedagogică serioasă nu exista. Numai sub influenţa curen­
tului terorist narodnic s'a născut pedagogia tolstoiană. Tolstoi, întemietorul
«cestei pedagogii, pornea delà principiul individualist al lui Rousseau, fără
să reuşească a întemeia o pedagogie constructivă, ci cultivând mai curând
un nou individulism anarhic. Alte teorii pedagogice şi-au făcut loc cu
timpul, dar fără bune rezultate, căci răul n u sta în lipsa teoriilor, ci în
structura economică şi socială a ţării şi în concepţia îngustă şi sectară a
stăpânitorilor. Aceasta se poate vedea şi din faimoasa circulară a Mini­
sterului Instrucţiunii Publice din 1887, care spunea, între altele: «Trebue
să debarasăm liceele şi progimnaziile de fiii birjarilor, lucrătorilor, spălă­
toreselor şi micilor comercianţi ».
I I . Oglindind şcoala din Rusia Sovietică, autorul, după un succint istoric
al revoluţiilor populare din 1905 şi 1917—22, analizează cele trei etape
sau perioade ale istoriei popoarelor din Uniunea Sovietică: a) perioada
comunismului de războiu (1917—1921), care a dus la dictatura proletaria­
tului prin alianţa dintre muncitori şi ţ ă r a n i ; b) noua politică economică,
Nep (1922—27), care a dus la tehnica avansată a marii industrii mo­
d e r n e ; e) planurile cincinale (Piatiletka), prin care se lichidează toate cla­
sele exploatatoare: capitaliştii industriilor, chiaburii agriculturii şi specu­
lanţii mărfurilor.
L u p t a dusă pe t o a t e tărâmurile vieţii economice, sociale, politice şi cul­
turale a p u t u t scoate, dintr'o vastă experienţă, principiile constituţiei din
1937, după care s'a stabilit proprietatea socialistă cu respectarea muncii
individuale, real p r e s t a t e ; dreptul la odihnă cu asigurarea sănătăţii şi a
bătrâneţii ; dreptul la î n v ă ţ ă m â n t u l gratuit, într'o largă măsură, delà şcoala
primară până la şcoala cea mai înaltă ; drepturi egale pentru femei ; liber­
t a t e a cultelor religioase, dar şi a gândirii filosofice-religioase ;libertatea presei ;
dreptul de asociere în sindicate ; inviolabilitatea domiciliului şi a persoanelor,
precum şi organizarea partidului comunist cu adepţii cei mai activi şi mai
conştienţi ai clasei muncitoare. Acest partid s'a constituit delà început ca
d e t a ş a m e n t de avantgardă, a v â n d ca ţel suprem apărarea proprietăţii
obşteşti şi apărarea patriei. Nu este nevoie să împărtăşeşti n e a p ă r a t punctul
de vedere comunist, ca să ajungi la rezultatele indicate de constituţie, ci
să fie a d o p t a t punctul de vedere realist, plecând delà realităţile sociale ale
ţării şi ale popoarelor c a r e . o alcătuesc.
Lenin însuşi cerea să nu se sară etapele şi nici să se ignoreze realităţile,
iar interesul personal egoist să fie înlocuit cu satisfacţia morală a indivi­
dului, în munca lui pentru binele obştesc. Astfel, în 20 de ani, Rusia Sovie­
tică a ajuns, pe plan economic, cea dintâi ţ a r ă industrială din E u r o p a şi
a doua din lume, opoziţia dintre sat şi oraş a fost lichidată, forţa ei mili-
t a r ă şi spirituală, în plină creştere, a ajuns de neînvins, iar lupta de desvol-
tare, întărire şi consolidare în toate celelalte sectoare ale vieţii sociale se
află în vădit progres.
La toate aceste realizări, şcoala a contribuit într'o foarte largă măsură.
I I I . Privind comparativ pedagogia burgheză şi pedagogia proletară,
autorul a plecat întâi delà principiile pe care se bazează pedagogia ca ştiinţă
normativă şi luptătoare. Rezumă educaţia la popoarele primitive, educaţie
care a ridicat cel puţin pe om delà starea instinctului animalic la starea de
om — aşa cum, în forme empirice şi nesistematizate, se practică lucrul şi
în vieaţa satelor; trece apoi la educaţia popoarelor din antichitatea greco-
romană, când societatea era împărţită în oameni liberi şi sclavi ; la edu­
caţia din evul mediu, cu caracter eminamente militar şi religios, când se
cerea n u m a i ascultare şi credinţă oarbă şi, în sfârşit, la perioada modernă
a statelor burgheze şi monarhice, cu educaţie individualistă şi inteleetua-
listă, ceea ce a dus la formarea unei mentalităţi greşite: că n u m a i omul
care nu munceşte cu braţele este o fiinţă aleasă. Ca o concesie numai p e n t r u
masele populare şi din nevoia de a le avea ataşate de burghezie, s'au creat
în această perioadă şi şcoli pentru popor, dându-i-se acestuia o educaţie
simplă şi necompletă, căci î n v ă ţ ă m â n t u l se oprea în pragul pubertăţii,
adică tocmai în timpul când t â n ă r u l este chemat la procesul de producţie.
S'ar p u t e a obiecta că şi în noul regim comunist, alianţa dintre munci­
tori şi ţărani s'ar face n u m a i în interesul primei clase. Deosebirea este însă
fundamentală, căci, în s t a t u l comunist, o clasă nu poate fi aservită inte­
reselor stăpânitorilor, ci se urmăreşte socializarea claselor prin l u p t a con­
ştientă de dobândire a unei vieţi productive şi progresiste în interes ob­
ştesc.
I n perioada modernă, totuşi, se ivesc condiţiile unei pedagogii proletare
şi, din realităţile sociale, unii sociologi şi pedagogi ca Durkheim, Kerschen-
steiner, Decroly, J o h n Dewey ş. a., au început să scoată principii şi să înte­
meieze sisteme de educaţie, despre care s'a vorbit, s'a scris mult şi care chiar
e'au experimentat sporadic. Dar imaginea unor viitoare realizări educative
este legată de n u m e mai puţin cunoscute, ca Robert Owen, Albert Thierry
t. a. Robert Owen cerea crearea unor condiţii nouă materiale şi sociale de
vieaţă, p e n t r u formarea bunelor deprinderi şi a caracterului, practicând el
Însuşi metoda preconizată, prin întemeierea de şcoli pentru muncitorii din
New-Lanark, care se găseau într'o cumplită mizerie şi erau roşi de vicii.
Exilându-se în America, el a întemeiat acolo o societate fără clase, la New-
H a r m o n y din s t a t u l Indiana.
Albert Thierry, privind mai obiectiv trecutul, a r a t ă că şcoala aristo­
craţiei a cultivat curajul şi eroismul, iar şcoala burgheză a î n t r e ţ i n u t spi­
ritul inventiv, în vremurile ei de glorie. De aceea, şcoala proletariatului
va trebui să cultive şi ea spiritul eroic şi spiritul inventiv, la care va adăoga
credinţa în muncă şi ştiinţă, precum şi credinţa sindicalistă, principii ce
gravitează în jurul concepţiei marxiste, care găseşte şi mijloacele educa-
i ve pentru revoluţia proletară.
 STANCIU STOIAN: PEDAGOGIA Şl ŞCOALA IN U R. S. S. *39

Din dialectica materialistă, de altfel, s'au născut şi aceste mijloace!

educaţia publică gratuită, desfiinţarea muncii copilului şi combinarea edu­
caţiei cu producţia materială.
Am d a t astfel de rădăcinile pedagogiei sovietice.
IV. Pedagogia sovietică nu-i nici ea izvorîtă din p ă m â n t , ci s'a născut
ca şi cultura proletară definită de L e n i n : «Cultura proletară este produsul
desvoltării legale a acelei cantităţi de cunoştinţe însuşite de omenire s u b
domnia capitalistă, feudală şi funcţionărească ». De altfel, Lenin a şi cerut
ca din şcoala veche să se ia t o t ce-i mai bun.
Pedagogia sovietică nu porneşte delà « sufletul copilului », aşa cum
cereau Locke, Rousseau etc., ci delà mediul în care se naşte şi te desvoltă
acest suflet, deoarece sufletul copilului « nu-i ceva d a t şi format ». P e n t r u
aceasta, trebuesc create condiţiile favorabile materiale şi sociale de viaţă,
iar acest mediu şi acest suflet urmează a fi supraveghiate educativ şi po­
litic, căci şcoala nu poate fi în afară de politică, cum de fapt n ' a fost nicio­
d a t ă în afara ei. însăşi burghezia a făcut din şcoală u n instrument politic,
atunci când a înlesnit întemeierea de şcoli pentru popor, cu scopul de a-şi
recruta elemente noui pentru întărirea ei numai. Aşa se explică dece co­
pilul muncitorului, crescut la şcoala secundară burgheză, s'a desrădăcinat
şi a parvenit. In şcoala sovietică, dimpotrivă, copilul se formează pentru
construcţia societăţii socialiste unitare, societate care-i formată din trei
componente funcţionale: muncitorii industriali, ţăranii şi intelectualii, legaţi
t o ţ i indestructibil prin unitatea de conştiinţă.
Principiile de temeiu ale şcoalei şi pedagogiei sovietice pornesc din şti­
i n ţ a luptătoare a marxismului-leninist, care cere: a) formarea şi întărirea
conştiinţei de clasă a muncitorimii în marea şi larga accepţiune a cuvân­
tului, ne mai existând cu t i m p u l nici burghezie, nici proletariat distinct,
nici o ţărănime în înţelesul burghez sau o ţărănime desrobită ; muncitorii,
ţăranii şi intelectualii formând o clasă u n i t a r ă ; b) formarea muncitorului
ealificat, la înălţimea ştiinţei moderne (homo tehnicus), prin şcoala muncii
productive a t a ş a t ă de fabrici, ateliere şi colhozuri; c) formarea unui om
nou, descătuşat de superstiţii, prin mijlocirea şcoalei şi a bisericii popo­
r u l u i ; d) o educaţie patriotică în sensul ca exploatarea omului de către
om să dispară, pentru a stabili egalitatea de drepturi şi între naţiuni, iar
naţiunea, In concepţia sovietică, este o comunitate stabilă constituită isto­
riceşte, de limbă, de teritoriu, de viaţă economică şi de structură psihică,
care se manifestă în comunitatea culturii, după cum o defineşte mareşalul
Stalin în «Marxismul şi chestiunea naţională » ; e) o educaţie internaţio-
nalistă, care decurge din educaţia patriotică, căci « odată cu dispariţia duş­
măniei de clasă, înlăuntrul fiecărei naţiuni, dispare şi duşmănia dintre dife­
ritele naţiuni » (Marx), ducând astfel la unirea muncitorilor din t o a t ă lumea,
sub puterea conştiinţei umane.
P e n t r u crearea unui mediu social prielnic funcţiunilor sufleteşti superi­
oare, ca să facă posibilă aplicarea principiilor e n u n ţ a t e , se cere, în primul
rând, luptă în scopul de a se învinge dificultăţile moştenite ori acele car»
 »e ivesc întâmplător, ţi In vederea unei adaptări la lumea nouă. I n a c e a s t l
luptă, arma cea mai puternică este inteligenţa.
f Inteligenţa, ca instrument al noului organism social, nu poate să se
confunde cu intelectualismul lai Hegel, de pildă, ci se pune de acord cu
gândirea dialectică marxistă. Pe de altă parte, se naşte o morală, nouă,
superioară antagonismelor de clasă, deoarece în statul nou socialist n u
mai s u n t clase şi, deci, nu mai poate fi impusă o morală a clasei dominante,
ca în societatea burgheză.
L a o gândire nouă, trebue şi o morală nouă.
Principiile şcoalei sovietice nu-s absolut noi, căci de o şcoală a muncii
s'a vorbit şi înainte. Este drept că această şcoală nouă s'a născut în u m b r a
burgheziei, dar numai prin ideile care au s t r ă b ă t u t - o şi nu prin aplicări
reale. Munca a rămas un desiderat sau s fost un simplu exerciţiu educativ,
pe când aşa cum se practică în Soviete, avem realizată şcoala muncii pro­
ductive.
Pe asemenea principii, s'a trecut Ia organizarea î n v ă ţ ă m â n t u l u i .
V. Având ca terrwiu doctrina marxistă, au fost sondate t o a t e sectoarele
vieţii sociale, iar directivele mari sunt e n u n ţ a t e în a r t . 121 din constituţia
staliniană. Astfel se dă o mare însemnătate desvoltării culturale a clasei
muncitoare, a t â t în extensiune cât şi în adâncime, nu numai pentru a-i
forma deprinderea scrisului şi a cititului, d a r pentru a o forma şi sufleteşte,
a o î n v ă ţ a să cunoască administraţia şi să înţeleagă vieaţa politică. Folo­
sirea ştiinţei de carte pentru progresul tehnic şi cultural în genere, pentru
t o a t e categoriile sociale, este o preocupare de cel niai înalt ordin, căci, după
desfiinţarea robiei politice şi economice, urmează desfiinţarea robiei cul­
turale.
In Rusia Sovietică, î n v ă ţ ă m â n t u l este naţional prin forma l u i — t o a t e
naţiunile având şcoala în limba m a t e r n ă — şi socialist prin conţinut. î n v ă ­
ţ ă m â n t u l este unitar, nu face deosebire de sex, clasă socială, naţionalitate,
religie, mediu rural sau orăşenesc, iar studenţii şi elevii nu sunt numai apa­
r a t e receptive, ci elemente de asimilare şi producţie: muncitori în şcoala
muncii, care î n v a ţ ă delà muncitorii î n v ă ţ ă m â n t u l u i , mai marii lor. Tot cu
privire la organizarea î n v ă ţ ă m â n t u l u i , se observă că, din 1917 şi până astăzi,
programele şcolare s'au schimbat şi s'au a d a p t a t experienţelor câştigate,
iar din 1928, şcoala se integrează în planurile cincinale şi se pune în slujba
vieţii poporului, deslipindu-se la nevoie de Comisariatul Instrucţiunii, pentru
a se ataşa de întreprinderi sau de comisariatele de specialitate, p ă s t r â n d
aceeaşi unitate de spirit.
î n v ă ţ ă m â n t u l mai este şi cu plată şi plătit. Cu plată, n u m a i pentru
cei cu posibilităţi materiale evidente, iar plătit, pentru elevii şi studenţii
şcoalelor alăturate întreprinderilor.
In 1936, s'a ajuns la şcoala unică a muncii de zece ani (disetiletka), şcoală
î m p ă r ţ i t ă în trei cicluri: primar, mediu şi superior; la ţ a r ă , în localităţile
mici, funcţionând cursul inferior (primar şi mediu) de 7 ani (semiletka), iar
la oraşe şi în centrele mai mari rurale, peste tot, funcţionând şcoala da
1 0 ani.
 STANCÎU STOIAN : PEDAGOGIA $1 ŞCOALA ÎN V. R. S. S, 141

Cu privire la ataşarea de şcoli pe lângâ întreprinderi, ori pe lângă comi­

sariatele de specialitate, ideea n u e nouă, căci şi în altă parte, şi la noi, avem
şcoli profesionale pendinte de Ministerul Muncii, sau alte şcoli speciale p e
lângă unele întreprinderi, dar rezultatele nu-s t o t d e a u n a cele aşteptate,
căci absolvenţii sunt lipsiţi de orientarea profesională şi ţintesc t o t spre
funcţiuni publice. Prin înfiinţarea gimnaziilor unice.se urmăreşte şi la noi
înlăturarea acestei mentalităţi biurocratice.
Tot ca organizare, şcoala sovietică se găseşte sub conducerea u n u i di­
rector, răspunzător didactic şi politic, a v â n d la dispoziţie o întreagă a r m ă t u r ă
de i n s t i t u t e de cercetări, care servesc direct şi producţia, dar şi metodele
de formare pentru munca activă. Nu s u n t n u m a i anexe educative ori expe­
rimentale, aşa cum se observă la noi.
P e n t r u evitarea erorilor şi îndrumarea ei temeinică, şcoala se serveşte
şi de autocritică, care se difuzează şi î r presă, ceea ce a făcut pe unii ceroe-
tători să găsească scăderi mărturisite în sistemul de organizare al şcolii
sovietice. Rezultatele însă ne edifică asupra roiului pe caie i-a j u c a t şcoala
în Uniunea Sovietică, căci ea a reuşit să lichideze acolo analfabetismul
î n t r ' u n t i m p record, a intensificat î n v ă ţ ă m â n t u l muncitoresc, a reuşit să
extindă şi să adâncească cunoştinţele tehnice, economice şi politice, iar în
completul planului cincinal, s'au construit în r ă s t i m p de 6 ani numai (1933—
1939) peste 20.000 de şcoli, aşezate în meaiul lor real şi înzestrate cu t o t mo­
bilierul şi materialul didactic coiespunzător.
S'a conceput şi la noi, î n d a t ă după trecutul războiu mondial, o politică
a construcţiilor de şcoli, dar pianul n u a fost realizat în sensul dorit, multe
construcţii au rămas neisprăvite, adâncirea cunoştinţelor a fost insuficienta,
iar aplicarea practică a lor, la fel, neîndestulătoare.
Astăzi, comparativ şi proporţional.faţă cu România, Uniunea Sovietică
are de 12 ori mai mulţi elevi în şcoalele secundare şi de 17 ori mai mulţi
studenţi.
V I . Programele şcolare în Soviete indică normele de u r m a t pentru învă­
ţ ă m â n t u l practic, iar ca metodă, noţiunile se extrag din contactul cu vieaţa
concretă. Se aplică principiul localismului educativ, iar materia de î n v ă ţ ă ­
m â n t n u este î m p ă r ţ i t ă pe obiecte, ci este prezentată în bloc, pe complexe,
aşa cum de fapt este ea în realitate. Numai aşa s'a p u t u t ajunge la o şcoală
nouă a muncii productive, a d a p t a t ă mediului local, spre a cunoaşte n a t u r a
şi omul, a înfăptui munca şi a construi societatea nouă.
Ca metodă, educatorii pleacă delà convorbiri cu primii lor şcolari, cărora
le face cunoscută şcoala şi munca ei, în scop de a le apăra sănătatea, de a
le forma spiritul nou de luptă şi deprinderile în mediul local ; de a le face cu­
noscută lumea înconjurătoare, pentru a utiliza forţele şi bogăţiile e i ; iar
t o a t ă această sforţare comună s e oglindeşte trimestrial în expoziţii, serbări
fi dări de seamă.
I n şcoala sovietică, elevul n u memorează, ci intuieşte ; el gândeşte d u p ă
planul d a t (tema), cercetează şi î n v a ţ ă n a t u r a şi viaţa mediului său. De
 aceea şi învăţătorul n u predă, ci supraveghează munca elevului, care se
execută individual sau în grup. La această muncă participă elevi, profesori,
părinţii elevilor, autoritatea şcolară şi a sovietului local, precum şi delegaţi
ai partidului comunist.
Şcoala se reorganizează şi-şi formulează noui sisteme în perioada planu­
rilor cincinale, iar munca în şcoli este divizată de un responsabil, care este
directorul şcolii, a j u t a t de un subdirector. Muncitorii î n v ă ţ ă m â n t u l u i (învă­
ţătorii) sunt şi ei constituiţi în organisme, alcătuind sfatul pedagogic al
şcolii, reuniunile metodice pe clase şi comisiunile metodice după obiectele
de î n v ă ţ ă m â n t . I n acest chip, şcoala este o piesă indispensabilă mecanis­
mului general al piatiletcii, iar în chip specific, se conduce după planul
anual al muncii şcolare, care cuprinde organizarea, activitatea educativă
şi instructivă, activitatea metodologică, politică, culturală, activitatea bi­
bliotecii, activitatea sanitară, gospodărească şi financiară, precum şi legă­
t u r a cu părinţii şi populaţia locală.
I n ceea ce priveşte manualul didactic, acesta este monopolizat, dar se
recunoaşte dreptul de autor. Manualele sunt ilustrate ideologic şi comparativ
cu stările din t r e c u t ; cultivă gustul pentru ştiinţa aplicată (tehnica), spiritul
raţionalist pentru înlăturarea obscurantismului şi a superstiţiilor, patrio­
t i s m u l şi spiritul sovietic socialist, iar ca metodă, materia este prezentată
progresiv-linear.
V I I . I n ceea ce priveşte corpul didactic, acesta, din aderent la noua
v i a ţ ă socialistă, a devenit un îndrumător şi luptător convins şi conştient,
ştiind să folosească cu pricepere metoda de lucru, după norma d a t ă şi fixat*
în consensul colectivului didactic.
P e n t r u pregătirea corpului didactic al şcolii unice, sunt două feluri de
aşezăminte: tehnicum pedagogic şi institutul pedagogic.
In tehnicum se dă o pregătire generală pentru toate obiectele de învă­
ţ ă m â n t , iar în institute se d ă o pregătire specială divizată în următoarele
secţiuni: literatură, filologie, istorie, economie politică, biologie, chimie,
fizică şi matematici. Controlul cunoştinţelor se face prin examene date în
faţa unor comisiuni care sunt compuse din directorul respectiv, profesorii
de specialitate, un reprezentant al partidului comunist, un reprezentant
al autorităţii şcolare şi altul al uniunii muncitorilor î n v ă ţ ă m â n t u l u i . Dar
şi d u p ă intrarea în î n v ă ţ ă m â n t , t â n ă r u l muncitor în acest domeniu are la
dispoziţie u n întreg a p a r a t de perfecţionare: instrucţiuni oficiale, cursuri
de seară, biblioteci, expoziţii, excursii etc.
Cu privire Ia salarizare, situaţia corpului didactic este din cele mai bune.
De unde, în primii ani ai noului regim, învăţătorul primea 7 5 % din salariul
unui muncitor, s'a ajuns, ca după constituirea în sindicat, să intre în cate­
goriile cele mai înalte de salarizare. Profesorii cursului superior a u cea mai
mare retribuţie, fiind încadraţi în categoria 17, iar î n v ă ţ ă t o r u l începător,
în categoria 10. Directorii mai primesc şi o primă de muncă.
V I I I . Dar grija şi speranţa regimului bolşevic o formează copilul şi tine­
retul. In Eusia Sovietică se dă o deosebită atenţie mamei şi copilului. Chiar
înainte de naştere, comisiunea medicală se pronunţă asupra sănătăţii mamei
şi a viitorului copil.
Paternitatea este căutată şi se impun obligaţii precise de creştere a copi­
lului legitim ori natural. Femeia este protejată de s t a t în t i m p u l sarcinei r

având la îndemână maternităţi, iar copiii fără mijloace sunt şi ei ajutaţi

de stat şi toţi sunt educaţi în grădiniţe. O statistică din 1937, comparativă
cu anul 1 9 1 4 ţarist, în ceea ce priveşte asistenţa mamei şi a copilului, ne
dă cifre impresionante: delà 9 la 4 . 1 7 5 instituţii de consultaţii; d d a 6.842
la 8 1 . 3 4 2 paturi în m a t e r n i t ă ţ i ; delà 5 5 0 la 627.817 paturi în leagănele per­
m a n e n t e ; delà 0 — 1 . 5 0 9 bucătării dietetice; delà 7.000 la 4 . 2 7 1 . 0 0 0 copii
în grădiniţe.
Copiii părăsiţi şi vagabonzi sunt reeducaţi în marele i n s t i t u t delà « Bol-
şevo », iar fetele şi femeile căzute în mizeria prostituţiei sunt reeducata în
« Profilactoriu ».
De remarcat sunt, cu deosebire, organizaţiile libere ale copiilor şi
anume :
Octobreii între 7 — 9 ani, care au astfel prilejul să-şi manifeste spontan
şi liber veselia firească în reuniunile lor; apoi Pionierii între 9 — 1 6 ani, care
primesc în astfel de organizaţii deprinderi noui, precum şi mânuirea armei ;
şi, însfârşit, Komsomolii, care-s recrataţi din Octobrei şi Pionieri, formând
astfel elita t â n ă r ă comunistă, scopal acestei organizaţii fiind scopul însuşi
al revoluţiei sovietice. Komsomolii duc şi « bătăliile » cele mai îndrăzneţe
şi entuziaste pentru realizarea planurilor cincinale.
I X . In capitolul ultim al lucrării, autorul ne înfăţişează cultura poporului
în U. R. S. S. î n t e m e i a t ă pe concepţia materialistă dinamică a vieţii, cul­
t u r a — în ramificaţiile ei de ştiinţă, literatură şi a r t ă — este menită unui
rost practic de transformare a mediului. E s t e o cultură luptătoare a ma­
selor mari şi, întocmai ca î n v ă ţ ă m â n t u l , este o cultură socialistă după con­
ţ i n u t şi naţională după formă, fiind încurajată şi dirijată de s t a t .
I n sistemul nou socialist, orice muncitor are t i m p suficient să se cultive,
căci munca lui este limitată peste zi, iar ca mijloace de cultivare, în afară
de şcoală, de lecturi şi de conferinţe, mai stau la îndemâna oricui : spectacolele,
concertele, vizionările de filme, audiţiile la radio, cluburile, parcurile de cul­
t u r ă , muzeele, expoziţiile, serbările populare şi, o t o ilustrare permanentă,
avem jurnalul mural şi colţul roşu. In fiecare sat, apoi, abundă cărţile,
revistele şi ziarele, pentru care se înscriu mii de abonaţi. Comparativ cu
ultima vreme ţaristă, numărul cărţilor în Uniunea Sovietică este de 7 ori
mai mare, iar al ziarelor de 11 ori, cu un tiraj imens.
Nici filosofia nu-i ignorată şi gândirea filosofică în U. R. S. S. însoţeşte
viaţa socială « ca u m b r a pe om ».
Lucrarea d-lui Stanciu Stoian nu este un simplu studiu, ci opera unui
cercetător minuţios, scrisă cu simţ critic înaintat şi luminat. Este o lucrai»
sistematizată, fidelă şi sugestivă a unui intelectual consacrat şi a unui lup­
t ă t o r convins, cunoscut şi din multe alte scrieri de specialitate. Autorul
înfăţişează pedagogia şi şcoala din U. R. S. S. comparativ cu Tremurik)
trecute şi cu aspectele şcoalei burgheze, atingând t o t o d a t ă laturile sociale
şi politice ale unei lumi mari ignorate ori neînţelese mult timp.
Pe când în Rusia ţaristă, ca şi în societatea aiistocrată ori burgheză,
era o şcoală de clasă favorizată, fără să corespundă nevoilor reale şi structurii
psihice a mulţimii, în TJ. R. S. S. şcoala nouă a fost pusă delà început în
slujba edificării socialismului sovietic. In statele capitaliste, chiar când se
întemeiară şcoli pentru popor, acestea erau i. voiîte din dorinţa de a recruta
forţe proaspete pentru susţinerea buigheziei şi a capitalismului şi aceasta
în cazul cel mai bun, atunci când şcoala nu se pierdea în teorii ori în acumu-
are de cunoştinţe progiamate sau de diletantism ţărănesc. In locul acestora,
Sovietele au creat o şcoală de gândire politica unitară şi de aplicări practice
efective şi progresiste, iar această şcoală a devenit o piesă indispensabilă
în marele mecanism social al Sovietelor. Din lucrarea d-lui Stanciu Stoian
ne putem convinge că şcoala din U. R. S. S. este o construcţie uriaşe, care
s'a clădit prin munca activă şi voinţa fermă a maselor populare dornice
de libertate şi de progres. Această şcoală a ieşit din echivoc şi din compromis,
s ' a lepădat de vorbe goale şi de sofisme şi acolo unde s'a ridicat ea, a reuşit
s ă transforme complet mediul pentru a crea o lume cu totul nouă.

VICTOR Ţ Ă R A X U

D O U Ă VEACURI D E L A N A Ş T E R E A LUI LAMARCK

U n a din trăsăturile cele mai]evidente ale secolelor X V I I I şi X I X este

efortul mereu crescând şi viu înspre cunoaşterea adevărului, efort care a
câştigat cercuri din ce în ce, mai întinse de cărturari. Aceasta se explică
pe de o parte prin progresul ne mai pomenit al cunoaşterii reale a n a t u r i i
î n f ă p t u i t î n acest domeniu, miraculos între toate, al istoriei omenirii; pe de
altă parte, prin contradicţia manifestă, în care se află aceasta cunoaştere
a n a t u r i i în raport cu î n v ă ţ ă m â n t u l tradiţional şi în fine, prin nevoia mereu
mai generală şi mai presantă a raţiunii, care dorea să înţeleagă nenumăratele
fapte recent descoperite şi să cunoască clar cauzele.
L a progresele enorme ale cunoştinţelor empirice în acest secol al ştiin­
ţei, n u corespundeau deloc progresele înfăptuite în interpretarea teoretică
şi în acea cunoaştere supremă a înlănţuirii cauzale a t u t u r o r fenomenelor pe
care o n u m i m filosofie.
D i m p o t r i v ă — şi până azi î n c ă — ştiinţa abstractă şi în special meta­
fizica, predată de secole în Universităţi, sub numele de filosofie, este departe
de a primi în sânul ei tezaurele pe care i le-a adus ştiinţa experimentală şi
să-şi schimbe astfel a t â t forma cât şi conţinutul.
Şi, pe de altă parte, constatăm cu acelaşi regret că « reprezentanţii ştiinţei
e x a c t e » se mulţumesc cei mai mulţi să lucreze în s t r â m t u l domeniu al câm­
pului lor de observaţie, socotind inutilă cunoaşterea mai profundă ft înlăn­
ţuirii generale a fenomenelor observate.
 • o u ă VEACURI DELÀ NAŞTEREA LUI LAMARCK

In ultimele decenii, m a i ales, a fost cu p u t i n ţ ă , din astă pricină, s ă

asistăm la o năvală a tuturor empiriştilor, cu fel de fel de teorii suspecte,
împiedecaţi astfel să vadă pădurea din cauza copacilor care o compun.
Rlosofia naturii, înspre care converg, în mod natural, ambele căi de cer­
cetare a adevărului, metoda empirică şi cea speculativă, este şi azi încă res­
pinsă cu spaimă.
Această penibilă şi antinaturală opoziţie între ştiinţa naturii şi filosofie,
între cuceririle experienţei şi acelea ale gândirii, este fără îndoială resimţită
în toate mediile culturale, î n t r ' u n mod pe c â t de viu pe a t â t de du­
reros.
Şi este explicaţia şi justificarea extensiunii crescânde pe care a u d o ­
bândit-o teoriile suspecte asupra originii omului, a diversităţii genului
omenesc şi baza pseudo-ştiinţifică pe care rasismul a vrut să şi-o clădească.
Printre primii, primul care a p u s bazele unei filosofii ştiinţifice asupra
» evoluţiei speciilor şi care a zidit piatra unghiulară întru explicarea originii
omului este Cavalerul Jean-Baptiste-Pieri e-Antoine deMonettc—Lamarck,
cum s'a stabilit în ştiinţă — delà a cărui naştere sau împlinit dt u i veacuri.
S'a născut la Bazentin, în Picardia, în anul 1744 şi a murit în 1829 la
Paris.
Viaţa îşi are paradoxele ei.
Destinat la început ordinului eclesiastic, la moartea părintelui său L a ­
marck a îmbrăţişa* cariera armelor, pentru ca s'o părăsească în urma unui
accident şi să se dedice, d i n acest moment, cu întreaga iui fiinţă, studiului
ştiinţelor naturale.
Prima lucrare, apărută în 1778, a fost Flora Franţei, în caie L a m a r c k ,
utilizează cel dint âi cheile dichotomice şi care a a p ă r u t în numeroase ediţii,
ultimele în colaborare cu naturalistul Candolle. I n colaborare cu Poiret,
publică mai apoi Enciclopedia Botanică şi VIllustration des Genres (1782—
1817), care-i aduce notorietatea.
Deşi botanist, el fu chemat în 1792 la catedra de zoologie, pe care o
ocupă până la moarte.
Schimbarea aceasta în orientarea lui a fost extrem de fecundă pentru
ştiinţă.
Studiază cel dintâi, comparativ scoicile fosile şi cele actuale. I n două
lucrări esenţiale, Philosophie Zoologique şi L'Histoire des animaux sans
vertèbres (1815—-1822), el se afirmă ca fondatorul celor două teorii, reluate
d u p ă el, a generaţiei spontanee şi a transformismului (transformarea prin
adaptarea lentă la condiţiunile de mediu, a caracterelor hereditare).
I n 1795 este ales membru al Academiei de Ştiinţe.
Gânditor profund, observator ingenios, precursor p e n t r u epoca lui,
Lamarck a fost primul care a pătruns unul din cele mai i m p o r t a n t e secrete
ale n a t u r i i : al transmisiunii vieţii în decursul imensităţii timpului.
N ' a a v u t , totuşi, gloria lui Darvin, care-1 eclipsă.
Giniul lui biologic a fost necunoscut, nerăsplătit în t i m p u l vieţii sale
şi mai apoi, r ă s t i m p de aproape u n secol.
•
i 6
4
REVISTA FUNDAŢliLOR RÉGÂLË

I n t o a t ă d u r a t a lungei sale vieţi, dedicate cu răbdare migăloaselor cer­

cetări, el n ' a cunoscut decât sărăcia, pe care a suportat-o, dimpreună cu ne­
norocirile intime, cu admirabilă modestie şi nobleţe de suflet.
Văduv cu 8 copii, orb la sfârşitul vieţii, a trebuit să-şi vândă preţiosul
lui hsrbar pentru ca să moară în sărăcie, lăsându-şi copiii fără resurse,
să-şi vândă mobilele, lucrurile şi la sfârşit cărţile.
Dar, după zorile secolului al XX-lea, importanţa lui Lamarck şi a gân­
dirii lui a ajuns să fie din ce în ce mai recunoscută.
*
* *
Lamarck a fost primul care a precizat ideile relative la non-fixitatea
speciei şi la descendenţa fiinţelor organizate.
El a formulat, în Philosophie Zoologique (1809), următoarele legi:
1. L a orice animal, care n ' a depăşit stadiul complet al desvoltării sale,
utilizarea mai frecventă şi continuă a unui organ oarecare fortifică încetul
cu încetul acest organ, îl desvolta, îl măreşte şi îi acordă o putere propor­
ţională cu d u r a t a acestei funcţiuni ; în t i m p ce lipsa de întrebuinţare a
acestui organ îl slăbeşte pe nesimţite, îi diminuiază progresiv facultăţile şi-1
face să dispară. Este legea funcţionării şi a nonfuncţionării organelor.
2. A doua este legea beredităţii caracterelor dobândite, prin care se
afirmă că t o t ceea ce n a t u r a a îngăduit să cucerească, să dobândească sau
să piardă indivizii, prin influenţa împrejurărilor, se află de mult t i m p
cuprins în fiinţa lor şi că, prin urmare, prin influenţa utilizării predominante
a unui organ sau prin lipsa constantă de utilizare a lui, ele se conservă de-a-
lungul generaţiilor, la noii indivizi, cu condiţia ca transformările dobândite să
fie comune celor două sexe sau celor produşi de nouii indivizi.
Aceste două legi sunt la baza întregei teorii transformiste, plecând delà
ideia că împrejurările influenţează materia vie în mod exclusiv.
Din aceste două legi derivă legea asimilaţiei funcţionale a lui Félix Le
Dantec, care domină întreaga biologie, în t i m p ce teoria derwiniană este azi
dimpotrivă, gata să tragă din modificările interne ale materiei vii raţiunea
formării speciilor (Neo-darwinism).
Ne d ă m însă seama că aceste modificări interne n ' a r putea deriva decât
după acţiunea prealabilă a modificărilor externe.
*
Legea lui Lamarck n u reprezintă decât expresia generală a faptelor încă
insuficient studiate şi pe care cercetările contemporane le-au modificat
creind neo-lamarckismul, teoria transformistă care admite, pentru a explica
originea speciilor, influenţa preponderentă în efectele funcţiunii a acţi­
unilor mecanice. S'a insistat d e către Cope asupra rolului acestor acţiuni
în desvoltarea organelor.
*
* *
P â n ă la începutul secolului al XIX-lea, încercările de a explica apariţia
organismelor au eşuat în labirintul legendelor supra-naturale. Sforţările
celor mai eminente individualităţi au fost infructuoase, fiindcă miturile
 DOUA VEACURI DELA NAŞTEREA LUI LAMARCK 147

desvoltate din antichitate, păstrate în evul mediu de creştinism, care a îm­

p r u m u t a t din prima carte a lui Moise, istoria creaţiei, au continuat să stă­
pânească popoarele civilizate. Marele naturalist Linné şi-a apropiat în 1735
dogma teologică, în locul unei explicaţii naturale a apariţiei speciilor. Abia
la începutul secolului al X I X - l e a a d a t Cuvier prima descripţie şi inter­
pretare justă a fosilelor, a demonstrat perioadele istoriei P ă m â n t u l u i , d a r
a ajuns prin teoria cataclismelor la consecinţe absurde şi pur miracol.
In secolul al XVIII-lea, câteva spirite profunde a u fost preocupate să
afle o soluţie naturală marei probleme a creaţiei. Cel mai eminent dintre
poeţi şi gânditori, Goethe, în studii morfologice prelungite şi asidue, resu-
noscuse raportul intim al t u t u r o r formelor organice şi parvenise la ferma
convingere despre o origine naturală comună, în celebra Metamorfoza plan­
telor (1790) şi apoi în Teoria vertebrală a craniului, unde, prin studii de
osteologie comparată, dovedea u n i t a t e a organismului omului după tipul
celorlalte vertebrate, influenţat însă de ereditate şi adaptare. Goethe
poate.fi socotit precursorul cel mai important al lui Lamarck şi Darwin.
Prima încercare, totuşi viguroasă, de a stabili ştiinţific transformismul,
a fost făcută de Lamarck, adversarul lui Cuvier, în Considerations sur le»
corps vivants, unde expune noui idei asupra instabilităţii şi transformării
speciilor.
Lamarck n u admite decât procese mecanice, fizice şi chimice, adevăratele
cauze eficiente, şi stabileşte un sistem al naturii p u r monist, fondat pe teori»
evoluţiei, în Philosophie Zoologique.
Momentul cultural şi ştiinţific este însă greu.
Luptele din sânul Academiei Franceze în jurul teoriilor lui Lamarck şi
contra lui Cuvier s'au terminat eu triumful acestuia din urmă şi chiar după
apariţia lucrării marelui naturalist englez Ch. Lyell Principles of Geology
(1830) a fost respins principiul continuităţii al lui L a m a r c k ; pentru vechea
dogmă tradiţională a creaţiei. Teoria lui Lamarck şi principiile de ontogenie
a naturii ale lui Wolff (1759) a u fost uitate. Succesul nemaipomenit era
să fie rezervat lui Darwin (1859), graţie teoriei selecţi unii din Originea
speciilor.
Reformarea anatomiei şi fiziologiei comparate de către Mûller deschise în
biologie o epocă nouă şi fecundă. Teoria celulară a lui Schleiden şi Schwann,
reforma ontogeniei a lui Baer, legea substanţei a lui Mayer şi Helmholtz,
t o a t e au pregătit terenul pentru teoria lui Darwin asupra originei naturale
a speciilor, teorie care a rezolvat problema mitică a creaţiei şi, cu dânsa,
« problema problemelor » : n a t u r a şi originea omului. Astfel Darwin a star-
bilit prin inducţie principiul selecţiunii, cauza directă a transformismului,
neobservată de Lamarck, şi care, aplicată la organismele din n a t u r ă , prin
experienţe, a dus la descoperirea luptei pentru existenţă, principiul selecţiei
şi baza darwinismului.
Transformismul sau sistemul descendenţei, acest r a m puternic al istoriei
desvoltării fiinţelor, exprimat în 1809 de Lamarck, a ajuns, 50 de ani mai
târziu, prin Darwin, în plină splendoare. î n t r e a g a biologie este pătrunsă
 de valoarea şi semnificaţia fundamentală a acestei teorii, fără care n u este
posibilă rezolvarea niciunei probleme.
E r a lui Darwin are un triplu merit: a reformat complet teoria descen­
denţei, lamarckismul, dându-i o bază biologică ; a fondat teoria modernă a
selecţiei, darwinismui propriu-zis şi a stabilit antropogenia, concluzia doc­
trinei descendenţei.
*
* *
Buffon, primul, apoi Lamarck au întrevăzut mijloacele pe care n a t u r a
e utilizează ca să transforme speciile.
Marile descoperiri ale lui Darwin asupra luptei p e n t r u existenţă în n a t u r ă ,
despre victoria speciilor de plante şi animale care sunt mai bine a d a p t a t e con­
diţiilor mediiilui înconjurător, despre desvoltarea vieţuitoarelor, bazată pe
legea afinităţilor naturale, t o a t e acestea au fost aplicate de către ideologii
imperialismului fascist, în mod arbitrar, asupra societăţii umane. E i au
predicat legea junglei şi şi-au sărbătorit expediţiile de p r a d ă ca acţiuni
nobile, bazate pe o « morală » naturală de stăpânitori.
Kirchof, Chamberlain, Rosenberg au alimentat pseudo-ştiinţific imagi­
naţia sadică a pcgromiştilor şi au inspirat imperialismului german elabo­
rarea veninoasei teorii rasiste. Sub faldurile drapelului însângerat şi mur­
dărit al acestei teorii, şi-a condus Hitler bandele din nelegidire în nelegiuire,
din crimă în crimă. I n numele « superiorităţii rasiale », Germania a fost
transformată î n t r ' u n abator. Milioane de oameni lipsiţi de apărare, creştini
şi evrei, muncitori şi intelectuali, au fost t o r t u r a ţ i până la moarte cu rafi­
n a t ă cruzime şi cu o perversitate ridicată la rangul de regulament. Peste
trupurile copiilor, femeilor, bătrânilor, mărşăluiau batalioanele în cămăşi
cafenii. O ideologie m o a r t ă le-a umbrit existenţa. Teoreticienii reacţionari
s'au socotit triumfători: o ştiinţă rătăcită pe căi greşite le-a pus la îndemână
argumente pentru teoria lor. Din fericire ştiinţele naturale, cele cu a d e v ă i a t
dialectice au răsturnat şi acum aceste argumente.
Daiwlnistul creator, marele s a v a n t rus Miciurin şi marii iui elevi
Lisenko şi Ţiţin, biologi sovietici revoluţionari, au făcut dovada neîndo-
elnică a inexactităţii mendeleismului şi morganisnwlui. E i au c o m b ă t u t
tendir ţ a scolastică în b^olcgie.
Continuând linia lui Lamarck, Miciurin şi elevii lui, prin experienţe
îndrăsneţe şi pline de succes pe însăşi baza vieţii, au reuşit să producă noi
specii de plante, rase încă necunoscute, bazaţi pe convingerea dialec­
tică, că ereditatea nu este un fenomen izolat şi că t o t a l i t a t e a unui organism
se schimbă în permanenţă o d a t ă cu totalitatea condiţiilor sale de viaţă.

I n t r ' u n moment de radicală transformare a omenirii, pe care îl t r a v e r s ă m

astăzi, aniversarea lui Lamarck este simbolică, dacă îl situăm în complexul
epocii delà sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al X I X - l e a ,
tn clipa când marea revoluţie franceză delà 1789 venea să spargă vechile
 BOUĂ VEACURI DELA NAŞTEREA LOI LAMARCK 146

tipare ale gândirii şi să deschidă perspective noi în t o a t e departamentele

vieţii.
Munca lui cinstită şi conştiincioasă, cu t o a t e lacunele ei, a contribuit
la soluţia enigmelor Universului, creind în mijlocul a t â t o r conflicte de sisteme
un d r u m spre ştiinţa raţională, singurul d r u m care conduce spre adevăr.
Viaţa lui, plină de sacrificii, r ă m â n e un exemplu p e n t r u întreaga lume
ştiinţifică, încrezătoare în progres şi care afirmă raţiunea învingătoare
deapururi prin marea ei calitate explicatorie.
Şi marea noastră forţă este s'o preferăm misterelor.

Dr. S A N D U L I E B L I C H
 LUMEA DE AZI

CRONICA DRAMATICA
(FURTUNĂ ÎN OLIMP — STRIGOIT)

Studioul Teatrului Naţional şi-a deschis noua stagiune ou Furtună in

Olimp, piesa d-lui Tudor Şoimaru, un d e b u t a n t în t e a t r u , dar u n cunoscut
şi încercat publicist.
Titlul atrăgător a n u n ţ ă bietului spectatoi, copleşit de grijile m ă r u n t e
ale zilei, perspectiva ademenitoare a unei evaziuni pe culmile senine ale
fanteziei. O excursie în O l i m p — în nevremelnic — fie el chiar în furtună —
iată o făgăduinţă capabilă să scoată din toropeală pe cel mai blazat, pe cel
mai sceptic dintre noi. I a r când, la ridicarea cortinei, un graţios Ganymed
se trezeşte din somnul greu al pământeanului şi se a v â n t ă pe treptele largi
ale unei scări ce vrea să se urce spre culmile nemuritorilor, când s u b lumina
scânteetoare a zodiacului se înfiripă un dialog între curatul adolescent din
neamul muritor şi iscusitul, duhiiul comisionar divin Mercur, atunci audi­
torul, a t â t de însetat, bietul, de jocul liber al spiritului, îşi deschide larg por
ţile sufletului, aşteptând clipa încântătoare în care avântul poetic şi fantazia
suverană îi vor descătuşa, în fine, conştiinţa din perplexitatea în care o ţ i n -
tuiesc şi a t â t e a nevoi meschine şi a t â t e a probleme vitale. Dar aspiraţia
ascultătorului slăbeşte din scenă în scenă, pe măsură ce atmosfera poetică
se face t o t mai rară. Vina desamăgirii e poate numai a lui, a spectatorului,
care se aştepta la altceva decât îi oferă spectacolul ! Vina e poate a unei
generaţii care, crescută încă în cultul frumuseţii clasice, obişnuită cu liber­
t a t e a celei mai îndrăzneţe glume în stilul avistophanic, n u mai cunoaşte
totuşi parodia în stilul operetei lui Offenbach, decât din auzite, generaţie
care a mai a v u t şi norocul să fie răsfăţată de muza pe cât de sprinţară, pe
a t â t de inspirată a lui Giraudoux ! Dar autorul însuşi, d-l T. Şoimaru, pare
a fi din această generaţie. 0 dovedeşte i n t i m i t a t e a sa cu simbolurile culturii
clasice, o dovedeşte p â n ă şi intenţia d-sale de a învia din insondabila lor
adâncime, înţelesuri noui. Numai că jocul de-a Olimpul e grozav de pri­
mejdios. Dacă Giraudoux a izbutit să-1 joace, evitând parodia, apoi a d a t o -
rit-o faptului că era t o t a t â t de poet pe cât era de gânditor.
Fantezia sa, liberată de orice prejudecată formală şi chiar de orice
dogmă estetică, morală sau politică, fluturându-şi făpturile sale p u r poetice,
a semănat cu ele o seamă de adevăruri vii. Dacă cu chipurile legendei clasice
a recreat o lume nouă, actuală, apoi minunea e de n a t u r a poetică şi nicidecum
raţională.
F a p t u l că Furtuna în Olimp ezită între satiră, parodie şi poemul filozofic,
este simptomul sigur că autorul său n u s'a lăsat a n t r e n a t de muză până
la riscul inspiraţiei. Şovăirea se explică, de altfel: autorul n u putea conta,
pe un public întreg cultivat, care să-i urmărească cu încântare voltijele
glumei poetice. I a r pe celălalt, pe publicul ce trebue crescut, d-sa n u a a v u t
curajul să-1 crească, hrănindu-1 cu pură frumuseţe, în ceea ce socotim că
d-sa a greşit. Aşa se explică cum d-1 Şoimaru a o p t a t , până la sfârşit, p e n t r u
parodie, subliniind o temă politic-socială, care formează oarecum temelia
serioasă pentru eşafodajul de scene uşoare, clădite ţtin materialul străveziu
al glumei tendenţioase.
Războiul ce izbucneşte în Olimp între atotputernicii J u p i t e r şi J u n o n a ,
între stăpânii capricioşi şi imorali ai Universului, se soldează pentru bieţii
p ă m â n t e n i cu multă suferinţă, cu multă ruină şi cu multă n e d r e p t a t e . Tema
este veche cât lumea, s'a născut, desigur, cu prima minte lucidă, pentru a
fi preînoită, mai ales pentru a căpăta putere de convingere activă, ea se
cere mai mult decât formulată în termeni moderni sau în lozinci curente,
care au r ă s u n a t prea de curând în limbajul discursurilor politice, ea se cere
exprimată în limba simţirii adânci contemporane. Autorul, prea obsedat
de prezent, nu-şi îngăduie libertatea de a se ridica peste nivelul zilei, p â n ă
în netemporalul valorilor actuale. Aşa se face că reflexiunile sale filosofice
se pierd în aluziuni,, iar sugestiile asupra unor intenţiuni epocale se risipesc
în sloganuri. Fondul intelectual al comediei n u atinge decât suprafaţa con­
ştiinţei spectatorului, reuşeşte uneori să-1 amuze uşor, iar pe cel pe care se
vede că vrea cu t o t dinadinsul să-1 « crească », îl va p u t e a trezi poate la
nemulţumire, însă în niciun caz spre o convingere nouă, fiindcă aceasta
nu o izbuteşte în t e a t r u o idee teoretic propagată, ci numai u n a aevea t r ă i t ă
în făptura poetică.
F u r t u n a în Olimp e prea amabilă şi prea puţin îndrăzneaţă p e n t r u a
fi o satiră politică, iar pentru a fi un poem filosofic e prea s t ă p â n i t ă de p a r t i -
pris, astfel că ea rămâne mai aproape de parodia revuistică. Revista n u este
uşoară, fiindcă glumeşte cu lucruri serioase şi eterne, ci fiindcă glumeşte
eu întâmplări, cu idei şi cu simţiri^ prea trecătoare ; între parodia revuistică
modernă şi îndrăzneala politică a unui Aristophan, deosebirea n u constă
într'o diferenţă de ton, ci î n t r ' u n a de adâncime a registrelor. U n a atinge
formele aparente, cealaltă s u b s t a n ţ a însăşi a vieţii sociale şi politice.
I n fond, spectacolul delà Studio suferă de faptul că a fost greşit p l a s a t
pe o scenă delà care spectatorul aşteaptă altceva.
Şi totuşi Ganymede şi Hebe, cei doi tineri n e p ă t a ţ i , prin care se împacă
p ă m â n t u l cu cerul, sau mai bine zis, după i n t e n ţ i a autorului, oropsiţii cu
privilegiaţii, formează un duo într'adevăr frumos ; simţirea adâncă şi lirismul
sincer proectează aceste două siluete autentic poetice î n t r ' u n şir de glume
superficiale, aproape verbale, dând spectatorului măsura a ceea ce ar fi p u t u t
face autorul, dacă s'ar fi lăsat liberat de unele prejudecăţi.
 Este drept că şi regia a contribuit vădit la accentuarea parodiei, t u r b u ­
r â n d cu a t â t mai mult sentimentul spectatorului, cu cât a dedublat-o. Uneori
se adresa personajelor politice contemporane, camuflate prea subtil în per­
sonaje olimpice, iar alteori batjocorea însuşi stilul clasic.
Alunecarea de pe un plan pe altul nu poate decât încurca pe spectatorul
neprevenit, iar pe cel prevenit nu-1 poate mulţumi. Cedând povârnişului
primejdios din punct de vedere stilistic, regia a împins interpreţii din scenă
în scenă spre revistă. Este păcat. Căci lirismul de necontestat al scenelor
amintite, decenţa glumei, izbăvirea de orice vulgaritate erau garanţii se­
rioase p e n t r u un spectacol de calitate. Oare deficienţa nu se datoreşte fap­
tului că d-1 Şoimaru, neîndrăznind să se desrobească de unele prejudecăţi,
şi îndreaptă dragostea de oameni, izvorul inspiraţiei poetice, exclusiv spre
neştiutorul Ganymede, neizbutind astfel să transfigureze prin aceeaşi dra­
goste şi pe vinovaţii olimpieni ? D-1 Şoimaru n ' a ştiut să ne elibereze prin­
t r ' u n umor atot-iertător. Convingeri sociale şi politice au stat în calea puterii
creatoare poetice. I a r ironia este prea p u ţ i n tragică pentru a d ă r â m a şi nu
destul de liberă pentru a reclădi.

STRIGOII

La teatrul « Comedia », Strigoii de Ibsen s u n t reluaţi î n t r ' o minunată

interpretare. Un excelent ansamblu dă acestei drame, scrisă în 1881, o rea­
lizare în care dispare orice urmă de teză, de tematică vremelnică şi în care
apare substanţa ei etern omenească. Revoluţionarul Ibsen, critic fel condi­
ţiilor sociale şi morale din ţările scandinave, urmăreşte de d a t a aceasta
cauzele degenerescenţii psiho-fiziologice.
Tema apăruse episodic în « Nora », cu figura d-rului Rar;k. Cum i se în­
t â m p l ă adeseori lui Ibsen, t e m a secundară a ultimei sale lucrări este şi aci
reluată şi pusă în centrul dramei următoare. Dar « Strigoii » mai sunt t o t o d a t ă
şi un răspuns drastic dat opiniei publice, ce se revoltase în faţa finalului
din « Casa de Păpuşi ». Nora este soţia care îşi părăseşte căminul, fiindcă
soţul, învestit cu toate privilegiile, nu este în stare să-i fie nici stăpân, nici
educator. Emanciparea femeii este o consecinţă a liberalismului ibsenian,
dar şi o necesitate într'o lume în care a u t c i u l constată deficienţa bărbaţilor.
Elena Alving, eroina din « Strigoii », este, dimpotrivă, soţia care, după un gest
de revoltă, s'a întors lângă soţul ei nedemn, inconştient de orice datorie.
Cu o obiectivitate nemiloasă, aproape ştiinţifică, poetul nordic, care pe
nedrept a fost confundat cu naturaliştii occidentali, desfăşoară, în faţa
detractorilor Norei, filmul consecinţelor dezastruoase ale unei căsnicii înte­
meiate pe păcat.
Elena Aîving, în loc să urmeze imboldul inimii şi să se mărite cu naivul
şi purul pastor Manders, pe care inteligenţa ei vie şi spiritul ei critic l-ar
fi ajutat să-şi atingă m a t u r i t a t e a spirituală, ea a preferat să cedeze sfaturilor
familiei, măritându-se cu căpitanul Alvirg, o partidă strălucită, dar care
în fond nu era decât un jouisseur sleit de puterile sufletului şi trupului.
 După un an de chin şi de scârbă, t â n ă r a soţie a fugit de acasă, c ă u t â n d
ajutor şi adăpost la pastorul Manders. Dar acesta n ' a a v u t curajul să lupte
pentru a d e v ă r a t a moralitate a ei, î n h ă m a t într'o ordine religioasă şi socială,
statornicită de vremuri şi acceptată de consimţământul leneş al t u t u r o r ,
el a silit, în numele principiilor morale cele mai sfinte, pe t â n ă r a femee să
se întoarcă lângă un soţ depravat. Nici jertfa eroică a soţiei, nici, mai târziu,
naşterea unui fiu n ' a u p u t u t schimba pe Alving. Decăderea lui culminează
peste câţiva ani, în fapta de a seduce, în propriul său cămin, pe subreta soţiei
sale.
î n t r ' o lume plină de compromisuri, această dezordine este uşor acoperită.
Femeea este m ă r i t a t ă cu un lucrător beţiv şi imoral, care primeşte t â r g u l
pentru o sumă de bani, iar rodul păcatului, fetiţa bastardă, este crescută,
după moartea mamei sale, de către însăşi d-na Alving, în propriul ei cămin.
Gestul soţiei apare cu a t â t mai nobil, cu cât ea a fost silită să îndepărteze
propriul ei fiu din casa părintească, pentrucă acesta, ajungând la v â r s t a
la care putea judeca viaţa tatălui, pe de o parte să nu-1 condamne, pe de
alta să nu fie înrâurit. Elena Alving şi-a crescut fiul în s t r ă i n ă t a t e , n u m a i
cu averea ei proprie, muncită cu vrednicie; în schimb t o t ce a rămas delà
bogatul Alving, mort după o căsnicie de 20 de ani, a fost dăruit de ea unui
azil de copii, care va purta numele soţului ei, acest n u m e pe care ea 1-a
salvat delà oprobriu, camuflând viaţa dezordonată a lui Alvirg. întreţinând
în fiul său î n d e p ă r t a t dragostea şi respectul pentru un t a t ă necunoscut
ţesând, în fine, pentru opinia publică, o pânză de minciuni, care, pentru a
fi fost bine intenţionate, n ' a u fost totuşi mai puţin minciuni.
Acum Oswald, care a ajuns un pictor cunoscut, s'a întors din străină­
t a t e ; mâine se va inaugura azilul. Pastorul Manders, care de ani de zile n ' a
mai călcat în această casă, a sosit şi el, ca să binecuvânteze ceea ce socoate
a fi opera soţilor Alvirg şi mai ales să pieamărească viaţa celui dispărut-
I n conştiinţa sa, împăcată cu sine, el binecuvântează şi jertfa sa din t i e c u t ,
închinată unei sfinte datorii. P â n ă şi E n g s t r a n d , t a t ă l prezumtiv al Re­
ginei, tipul ipocritului interesat şi pervers, este piezent, pentru ca, la solem­
n i t a t e a sfinţirii azilului Alvirg să nu lipsească nici unul din complicii, niciuna
din victimele dispărutului. Cu o rară măestrie evocă Ibsen trecutul, adu-
cându-1 pe scenă, nu doar în povestiri şi destăinuiri, ci mai ales în sensul
pe care îl proiectează t o t mai desluşit asupra întâmplărilor ce se desfăşoară
în 24 de ore Trecutul revine, confruntându-se umbrele sale fantomatice
cu viaţa prezentă. Ca un cadru organic al dramei, apare, prin fereastra largă,
ce tânjeşte parcă după lumină, peisajul norvegian învăluit în tristeţea unei
ploi ce nu mai conteneşte. Măreţele culmi ale munţilor au aţipit parcă în
ceaţa deasă care topeşte contururile realului, t o t aşa cum, în încăperea ele­
g a n t ă a căminului Alvirg, adevărul a aţipit, sub vălurile groase ale min­
ciunilor şi iluziilor morale. Dar iată că, unul după altul, vălurile se ridică
şi adevărul se iveşte biruite-, d i r tragic, în faţa noastră. Marele dramatujg
a ştiut să concentreze toate consecinţele unui lung trecut în scurtul interval
al întâmplărilor, ce se petrec în mai puţin de 24 de ore. Structura admira-
bilă a acestei drame se da,so.-eşte, de sigur, tot a t â t poetului, cât şi omului
de t e a t r u . Poetul a ştiut să transfigureze detaliul migălos al realităţii, pe care
ochiul ager al observatorului îl notează cu preciziunea omului de ştiinţă
şi în aşa măsură, încât el a fost socotit ca însuşi precursorul naturalismului
în literatura sec. al X I X - l e a . D r a m a t u r g u l a ştiut să cumpănească acţiunea
cu povestirea şi destăinuirea, î n t r ' o uimitor de fină întreţesare de motive,
prin care trecutul se integrează organic prezentului. Povestirea nu e nicio­
d a t ă închinată publicului, ci are un rost adânc dramatic, fiindcă ea deşteaptă
î n t o t d e a u n a o reacţie nouă, puternică şi decisivă î n t r ' u n u l din personajiile
de faţă. Astfel, Pastorul Manders, după prima întrevedere cu d-na Alvirg,
află că, prin marele act moral al vieţii sale, el a jertfit o femeie pură unui
b ă r b a t imoral. Tot astfel, din mărturisirile lui Oswald află Elena Avirjg că
— deşi plătind îndepărtarea fiului cu preţul propriei ei fericiri — ea n u 1-a
p u t u t totuşi salva de ereditatea păcătoasă. Iar din povestirea lui Oswald
despre lumea liberă şi plină de bucurie a Apusului, ea înţelege, în fine, dar,
vai, prea târziu, că de degradarea soţului ei e vinovat mediul social. Cei
doi tineri, la rândul lor, se trezesc dureros din idila lor vinovată, când, din
evocarea trecutului de către d-na Alvirg, ei află că s u n t fraţi. Hotă-
rîrea Reginei de a se svârli în aventură e declanşată exclusiv de motivul
acestei povestiri. In fine, prin pătimaşa destăinuire a lui Oswald în actul
al III-lea, nefericita m a m ă înţelege că fiul ei este victima incurabilă a unei mo­
şteniri rWinteşti. D r a m a se desfăşoară astfel din povestire în destăinuire,
î n t r ' u n tempo a p a r e n t moderat, dar î n t r ' u n crescendo vertiginos de mo­
tive, care culminează în tragismul finalului. Copilul plăteşte nu numai
păcatul părintelui stricat, dar şi păcatele unei l u m i imorale, în care p â n ă
şi virtuţile n u sunt decât minciuni. Oare Oswald, victima, n'are el dreptate
să învinuiască pe nobila lui m a m ă de a-i fi d a t viaţa, î n t r ' o lume lipsită
de soare şi de bucurie ? Ibsen n u se sfieşte să desvăluie, până în adâncuri,
păcatele unei orânduiri morale şi sociale împietrite, d e n u n ţ â n d neantul în
care se prăvale o generaţie de oameni jertfiţi unor idoli fără sens.

N u m a i în aparenţă Oswald este eroul dramei şi cu el numai aparent

pro 1 ma eredităţii psiho-biologice este t e m a centrală. Adevăratul conflict
^ Ţetrece în d-na Alvirg. E a este eroina piesei, căci în Elena Alving s'a trezit
spiritul viu, cel care biruie obiceiul şi rutina. E a este cea care revizueşte, cu
libertatea reflexiunii, toate valorile lumii ei. E a este acea care înţelege că
principiile s'au făcut prejudecăţi în conştiinţa vremii ei, că viaţa întreagă
s'a falsificat t r e p t a t , pierzându-şi puterea vie, până a n u mai fi la unii decât
un laş corformism, iar la alţii, o ipocrită camuflare a bestialităţii.
Dacă Oswald, victima patetică a acestei stări de lucruri, ajunge să-şi
învie conştiinţa sa până la dureroasă dar neputincioasă răzvrătire, în d-na
A l v i r g conştiinţa se înalţă până la conflictul tragic, în care se joacă soarta
însăşi a omului nou. In Elena Alvirg, cugetul s'a copt de ani de zile, p â n ă
a ajuns la obiectivitate. Pastorul Manders, m a n d a t a r u l lumii lui, are dreptul
să se înfioare în faţa acestei minţi eliberate de orice prejudecată. Căci, iată,
acum, omul m a t u r , ce se iveşte în această femee, înţelege t o t ce n u înţelege
 lumea ei şi anume că desordinea morală izbucneşte d i n t r ' u n izvor mult
mai puternic, decât este viaţa unui singur om. Elena Alving înţelege că a t â t
Oswald, cât şi soţul ei păcătos nu sunt decât victimele unor anumite con­
diţii sociale, ale atmosferei nespirituale în care orice putere de viaţă normală
este condamnată să deraieze. O societate care, în loc de misiuni, oferă ocu-
paţiuni, în loc de bucurie, numai plăceri, în loc de solidaritate î n t r ' u n efort
comun, o camaraderie de chefuri, nu poate fi un mediu în care viaţa ome­
nească să înflorească normal spre bucuria creatoare. I n o asemenea lume,
orice individ e osândit să se ofilească în păcat şi degenerescentă. Cu obiec­
tivitatea nemiloasă a cugetului pur, Elena Alving îşi ia asupră-şi şi p a r t e a
ei de v i n ă ; ea ştie bine, deşi prea târziu, că şi ea n ' a făcut din viaţa ei decât
un şir de sumbre eforturi spre datorie, în loc de a face din ea un cântec de
bucurie adresat Creatorului. Şi ea, virtuoasa soţie, se simte vinovată faţă
de soţul păcătos, ce s'a înnecat în păcat fiindcă îi lipsea lumina.
Critica lui Ibsen atinge aci t o a t e instituţiile societăţii, delà căsnicie
până la biserică, toate valorile, cele mai sacrosancte, sunt puse în c u m p ă n ă .
El nu se sfieşte să despice cu bisturiul criticii obiective până şi credinţa ele­
mentară în legătura firească dintre m a m ă şi copil. Conflictul tragic începe
în clipa în care virtuoasa femee recunoaşte păcatul l a t e n t până şi în vir­
t u t e a e i ; tristeţea virtuţii conformiste, care n ' a a v u t puterea eliberatoare-
creatoare de bucurie. Conflictul creşte înspăimântător în conştiinţa eroinei.
I n clipa când înţelege, din răceala groaznică a mărturisirii lui Oswald, că
legăturile instinctive dintre părinţi şi copii sunt o iluzie şi în fine atinge
culmea tragismului în clipa în care m a m a trebue să se hotărască să-şi ucidă
fiul, ca o dovadă supremă a dragostei ei, atunci când va izbucni nebunia
ce-1 pândeşte de aproape.
I n Elena Alving conflictul dramatic se dă pe culmea conştiinţei, acolo
unde se va decide însăşi soarta omului actual, de aceea figura acestei eroine
e una din puţinele figuri tragice ale teatrului contemporan. Ei nu-i cere
Ibsen mai puţin decât liberarea conştiinţei din cătuşele instinctului celui
mai firesc, celui mai sfinţit de t o a t e moralele ; instinctul de mamă. Elena
Alving, omul care trebue să învie un mediu moral, trebue să se smulgă p â n ă
şi din cea mai venerată legătură inconştientă, pentru a lăsa să se trezească
în ea p u r a dragoste liber consimţită, creatoare de u m a n i t a t e adevărată.
F ă r ă îndoială că Ibsen a atins în finalul acestei drame una din culmile pe
care le-a atins dramaturgia modernă. Dacă autorul n u ne înfăţişează pe
scenă însuşi actul prin care m a m a îşi ucide copilul din milă şi dragoste,
dacă ne-o a r a t ă până la sfârşit în chiar lupta tragică, aceasta nu n u m a i că
n u atenuiază, dar chiar intensifică efectul dramatic. Ceea ce importă p e n t r u
realizarea acestui t i p de om liber este consimţământul ei moral.
Pesimismul şi scepticismul lui Ibsen, care-şi dau drumul fără cruţare,
a t â t în motivele, cât şi în tema acestei drame, sunt totuşi biruite de geniul
poetic care, până la u r m a urmelor, nu-şi pierde nădejdea în puterea crea­
toare a naturii omeneşti. Figura Elenei Alving se înalţă deasupra celor­
lalte ca simbolul viu al unei lumi mai desăvârşite, mai umane, fiindcă mai
conştiente şi autentice.
 . E a va birui fariseismul desgustător şi interesat al canaliilor ipocrite
1
ca Engstrand, ea va învinge şi lenea morală a conformiştilor slabi, grijuli
de opinia publică, cum este Pastorul Manders, ea va învinge şi brutalitatea
egoismului din firile elementare ca Regina, în care puterea vieţii colcăe
sălbatecă şi amorală. Soarele, simbolul vieţii creatoare şi al bucuriei, apare,
în fine, la sfârşitul întunecatei drame. El luminează şi ruinele azilului care
a ars, simbol al virtuţilor factice şi neviabile el, luminează şi peste biata
epavă omenească, Cbwald, care, crescută din iluzii falşe şi din minciună, a
t r e b u i t şi ea să ardă, pentru a se stinge în ea t o a t ă lumina artificială.
Soarele se înalţă biruitor de neguri, luminând acum culmile peisajului;
iar din fiinţa î n o p t a t ă a lui Oswald deşteaptă singurul dor pe care nu-1 poate
înnăbuşi încă o tiranie morală, cum nu-1 poate stinge în t r u p nicio boală
— dorul de lumină !
Minunata interpretare a artiştilor noştri, în frunte cu d-na Marioara
Voiculescu, realizând un impecabil ansamblu, a izbutit să pună în valoare
sensul etern omenesc ce animă făpturile dramatice ale acestei opere,
în care marele d r a m a t u r g al veacului trecut a atins s t r u n a cu a d e v ă r a t
tragică a omului modern.

A L I C E VOINESCTJ

VIAŢA I N UNIVERS
U n a din întrebările cele mai tulbulătoare pe care şi le poate pune mintea
omenească este aceea legată de originea vieţii pe p ă m â n t .
Este viaţa un fenomen unic î n t r ' u n univers mort, sau, dimpotrivă, există
o infinitate de lumi locuite, aidoma pământului n o s t r u ? Viaţa este eternă
în univers, fără de început şi de sfârşit, transmiţându-se prin germeni delà
o planetă la alta în imensităţile siderale, sau, dimpotrivă, ea apare indepen­
dent în fiecare sistem stelar, din materia, inorgameă p r i n t r ' u n concurs nea­
ş t e p t a t de împrejurări? Ce forme poate lua celula vie în lupta ei de a per­
sista împotriva t u t u r o r agenţilor destructivi? Unde începe şi unde sfârşeşte
v i a ţ a ? Ce este în definitiv materia vie?
Toate aceste probleme au frământat gândirea omenirii, înainte ca ea să
fi a v u t mijloace adecvate ca să le poată da vreun răspuns întemeiat. Fan­
tezia, preferinţe generale intelectuale, tendinţe obscure temperamentale
au fost la baza atitudinii faţă de problema vieţii, atunci când magia şi teo­
logia şi-au- pierdut puterea discreţionară asupra minţii omeneşti, înainte
ca ştiinţa să fi p u t u t of^ri o probabilitate sau vreo certitudine cât de mică.
Giordano Bruno a fost ars pe rug la începutul secolului al XVII-lea,
pentrucă a susţinut că există o infinitate de lumi asemănătoare p ă m â n t u l u i .
Odată cu inventarea lunetei, primii astronomi au crezut că văd mări pe L u n ă
şi pe toate planetele. De Fontenelle, la sfârşitul aceluiaşi secol. în ale sale ce-
 le bre Entretiens sur la pluralité des Mondes, descria în mod spiritual pe locui­
torii celorlalte planete.
Kant, în a sa Teorie a cerului, deducea într'un mod care i se părea de nea­
tacat, nu numai faptul că toate planetele sunt locuite, dar că fiinţele ce le
populează sunt cu atât mai perfecte, cu cât sunt mai depărtate de Soare.
Flammarion, la nrijlocni secolului trecut, se făcuse campionul ideii plu­
ralităţii lumilor locuite. Alţi astronomi de prestigiu au susţinut, până nu
de mult, existenţa vieţii chiar în lună (W. H. Pickering), lăsând la o parte
Marte, pe A cărui suprafaţă Schiaparelii, P. LOWT-11 şi alţii au văzut
celebrele « canale », mărturie a unei civilizaţii care depăşea cu mult pe
A noastră.
Toate acestea au fost reluate, amplificate, înflorite de literaţi în căutare
de senzaţional. S'a mers până la «invazia interplanetară», dovadă de cre­
dulitate naivă într'o lume în care triumfă ştiinţa şi unde impostorii pot
să-i utilizeze prestigiul aproape magic.
Adevărul este că nici astăzi nu se pot da răspunsuri definitive la cele
mai multe întrebări asupra originei vieţii şi a prezenţei ei în Univers.
Putem face diferite presupuneri cu şansa de a fi adevărate, certitudinea
ne va fi refuzată până în clipa în care vom realiza sinteza unui organism viu,
sau până când instrumente mult mai peifecte sau rachete interastrale ne
vor aduce dovada indubitabilă a unei vieţi extraterestre.
Cel mai mare telescop actual delà Mount W.lson (diametru 2,50 m),
permite, în condiţiuni optime atmosferice, să separe două puncte aflate
la 100 m pe Lună şi la 12 km pe Marte. Noul telescop de 5 m, care va fi
instalat în curând pe muntele Palornar în California, va putea cel mult
înjumătăţi aceste cifre, deşi nu se poate merge a ş a la nesfârşit din cauza
agitaţiei atmosferice, care turbură imaginile. Datele dej mai sus sunt pentru
condiţiile ideale, care nu se întâlnesc decât extrem de rar. A căuta fiinţe
vii cu astfel de instrumente, este la fel ca şi a căuta microbi cu o simplă
lupă. Apoi observaţiile planetare se fac în general cu ochiul, placa fotografică
nefiind încă de ajuns de fină şi de sensibilă, pentru a înregistra detaliile in­
fime de pe suprafaţa acestor astre. De aci un subiectivism care a dat naştere
la multe dispute, ca acelea în jurul celebrelor- « canale » din Marte.
Cât despre zone mar întinse de vegetaţie, ele vor putea fi interpretate
şi ca particularităţi pui- fizice ale solului, după cum o pădure îuginie de toamnă
poate, de foarte departe, şă îie luată drept un deşert cu roce oxidate.
Observaţiile directe în stadiul actual c u au o interpretare strict unică,
atunci când se referă la variaţiumie unor aspecte topografice ale planetelor.
Motivele extraştiinţifree au fost precumpănitoare, în trecut, la adepţii
înfocaţi ai vieţii, miracol terestru, sau la susţinătorii aprigi ai pluralităţii
lumilor locuite. Răspunsul la problema vieţii era mai mult o sfidare îndrăz­
neaţă, o luare de poziţiune tranşată între tradiţionalismul conformist şi re­
voluţionarismul iconoclast. De o parte, dogmatism teologic, de alta, anticle­
ricalism de frondă, fiecare şi-a ales atitudinea după temperament şi după
cursul general al gândirii sale.
 IjS REVISTA ti;SDATiii.Oi< REGALE

Şi acum consideraţii generale, mai mult de ordin filosofic, pot sâ moti­

veze o luare de poziţiune şi o soluţiune probabilă a problemei vieţii, care
încă rămâne o enigmă de nepătruns pentru mijloacele actuale ale ştiinţei.
Toate aceste tendinţe extraştiinţifice se văd limpede la susţinătorii
vieţii pe Lună. Dacă pe vremea lui Huygens şi a primelor lunete, era oarecum
scuzabilă graba de a vedea mări şi vegetaţia cu nişte instrumente imperfecte,
nu mai este admis a se persista în teoria unei vieţi lunare, când instrumentele
actuale au dovedit inexistenţa aerului, apei şi marile variaţii de t e m p e r a t u r ă
de pe suprafaţa satelitului nostru.
Pontenelle se recuză când e vorba să descrie fiinţele vii locuind o lume
a t â t de inospitalieră, pretextând « diversitatea infinită pe care n a t u r a a
pus-o în operele sale ».
Partizanii vieţii cu orice preţ se eschivează în faţa unor astfel de situaţii,
susţinând că organismele vii sunt extrem de diverse şi că ele s'au p u t u t
a d a p t a la condiţii cât se poate de nefavorabile. Ei acuză pe cei care îi con­
trazic că au o mentalitate geocentrică şi că nu văd decât prin prizma îngustă
a formelor vieţii terestre.'
Flammarion, Pickering, destul de recent, au interpretat unele schimbări
pe suprafaţa Lunei, ca proba unei vegetaţii care se desvoltă în decursul
zilei lunare, susţinând că ar putea exista ceva aer şi ceva apă în crăpăturile
solului satelitului nostru, unde variaţiile de t e m p e r a t u r ă sunt mai mici
şi ca atare ar putea exista şi un rudiment de viaţă vegetală. Aceleaşi schim­
bări au fost însă explicate, de cei mai mulţi astronomi, ca diferenţe de aspect,
provenite din iluminarea peisajului lunar sub diferite unghiuri de incidenţă.
Acei care caută viaţa pretutindeni susţin aşadar că viaţa se poate a d a p t a
la orice condiţii. Negăsind-o pe suprafaţa unei planete, o caută în adâncimea
ei, în regiuni invizibile, ştiind că nu vor putea fi astfel verificaţi niciodată.
Dacă pentru Lună, unde sub bătaia directă a soarelui, t e m p e r a t u r a
poate ajunge la 101*, pentru ca ea să scadă, imediat ce soarele este eclipsat,
s u b —73°, iar la câteva ore de întuneric t e m p e r a t u r a să se reducă la •—117V
într'o lume complet lipsită de atmosferă şi de apă, apare pentru oricine
absurd să se susţie că poate exista viaţă acolo, fucrul nu mai apare a t â t de
evident pentru planete unde condiţiile nu-s a t â t de extreme ca pe satelitul
nostru. Problema capitaiă rămâne : ce se înţelege prin viaţă şi cât de departe
se poate merge cu adaptabilitatea celulei vii. Liniile mari ale organismelor
sunt ele aceleaşi în toate lumile posibile?
Numai raţionând prin analogie se poate da un răspuns acestor întrebări
fundamentale, răspuns care ne va feri de a cădea în arbitrarul unei fantezii
incontestabile. Dacă în altă parte, celula vie s'ar fi p u t u t a d a p t a şi desvoltă
în condiţii de t e m p e r a t u r ă , de aer şi de umiditate, ou totul deosebite de
acele de pe p ă m â n t , dece această a d a p t a r e nu s'ar fi făcut şi pe scoarţa
terestră, acolo unde astfel de condiţii sunt p e r m a n e n t e ? Dece nu avem
« organisme » care să trăiască şi să se desvolte în lava vulcanilor sau în ghe­
ţarii polilor, în adâncimile nepătrunse ale scoarţei, sau pe vârfurile inacce­
sibile ale munţilor, în deserturile sterile, sau în afundul apelor subterane?
 VIAŢA IN UNIVSHS

î n t r ' u n univers unde materia inorganică apare aceeaşi pretutindeni,

guvernată de aceleaşi legi, ar părea straniu ca materia organică să fie o ex­
cepţie, cu norme de organizare diferite pe diferitele lumi. Morfologia fiinţelor
vii ar p u t e a varia delà o planetă la alta, dar anumite permanenţe ale celulei
şi ale regnurilor ar trebui să se repete. Nu p u t e m ieşi din ipoteza unei vieţi
desvoltându-se în condiţiuni cât de cât asemănătoare celor terestre, fără
să ne pierdem în consideraţiuni fanteziste. Oricât de geocentrică ar apărea
o atare poziţiune, este singura pe care o p u t e m adopta.
Instrumentele actuale ale astronomiei n u ne pot da proba directă şi in­
contestabilă a existenţei unor fiinţe vii pe alte planete, ci ele ne pot cel mult
informa asupra condiţiilor de viaţă de pe suprafaţa lor. Astronomia ne poate
spune că pe cutare sau cutare planetă s u n t condiţii favorabile sau vitrege
p e n t r u viaţă, aşa cum o cunoaştem pe p ă m â n t , dar de aci p â n ă la existenţa
vieţii pe acea planetă, mai este un pas mare de făcut. Cât de mare este acest
pas ne-o a r a t ă constatarea, că, deşi pe p ă m â n t avem întrunite cele mai favo­
rabile condiţii de existenţă, nu poate fi vorba acum de o generaţie spontanee,
că orice organism cunoscut se naşte din altul asemănător şi oricât de departe
am merge în trecut, fosilele ne indică specii înrudite cu cele actuale, însă
nicăiri n u întâlnim acele organisme primitive din care să se fi diferenţiat
cu t i m p u l toate vieţuitoarele de azi.
I n afară de lunete şi telescoape p e n t r u observarea directă a suprafeţelor
planetare, astronomia actuală posedă instrumente preţioase pentru a ne in­
forma de condiţiile fizice ale acestor astre. Radiometie peifecţionate pot de­
cela căldura unei simple lumănâri aflate la mai mulţi kilometri, spectroscoape
sensibile pot stabili prezenţa câtimilor infime de gaze din atmosferele plane­
t a r e , iar a p a r a t e speciale pot studia proporţia de lumină reflectată în diferite
regiuni ale spectrului şi polarizaţia razelor, stabilind preţioase asemănări
cu diferite roce terestre. Informaţiile astfel obţinute sunt foarte i m p o r t a n t e ,
ele au infirmat aşteptarea optimistă a primilor astronomi entuziaşti,
care căutau viaţa pe toate planetele, micşorând mult şansele existenţei unei
vieţuitoare în sistemul nostru solar.
Mercur este pierdut în căldura toridă a soarelui, J u p i t e r şi t o a t e planetele
următoare sunt cufundate în frigul cel mai aspru. Nu poate fi vorba de viaţă
pe niciuna din aceste planete. Măsurile jde t e m p e r a t u r ă au a r ă t a t că termo­
metrul se ridică până la 42C* pe suprafaţa lui Mercur, când este iluminat
în plin de soare, căldură care aduce topirea plumbului şi cositorului.
Temperatura de pe suprafaţa vizibilă a lui J u p i t e r este de n u m a i —-138*,
iar de pe Saturn — 1 5 S * . . . Condiţii termice a t â t de vitrege ne dispensează
de a ne mai preocupa de celelalte particularităţi ale atmosferei, prezenţei
apei etc. Mercur este un astru foarte greu de observat din cauza apropierii
lui de Soare. Observaţiile fizice directe cele mai demne de încredere ar indica
întinse pustiuri, o atmosferă rară şi o rotaţie legată de.-genul Lunei, adică
planeta î n d r e a p t ă mereu aceeaşi faţă către Soare. Asemănarea ca solul
lunar a fost stabilită de curând de către Lyot, care a dovedit că suprafaţa
lui Mercur reflectă la fel lumina ca şi suprafaţa Lunei, î n t r ' u n mod foarte
apropiat de a lavei şi a pietrei ponce de pe p ă m â n t .
 Metanul şi amoniacul se găsesc din belşug în atmosferele lui J u p i t e r
şi Saturn. Aceste planete par să fie formate, d u p ă Jeffreys, d i n t r ' u n sâmbure
compact, acoperit de o p ă t u r ă groasă de ghiaţă şi învăluit apoi de o a t m o ­
sferă foarte întinsă şi densă. }
R ă m â n n u m a i două planete în sistemul nostru solar, în afară de p ă m â n t ,
despre care s'ar putea bănui că sunt locuite: Venus şi Marte. Ultima este
cea mai cunoscută planetă a sistemului solar, detaliile topografice şi condi­
ţiile fizice ale ei au fost studiate cu a m ă n u n ţ i m e şi a făcut să curgă multă
cerneală p e n t r u şi contra locuitorilor ei ipotetici, pe când prima este învă­
luită î n t r ' u n mister de nepătruns din cauza norilor, care ne împiedecă să-i
vedem suprafaţa.
Detaliile soljlui de pe Venus nefiindu^ne accesibile, n u se poate spune
cu siguranţă cât durează ziua pe această planetă, totuşi, din consideraţii
indirecte, prezenţa norilor, lipsa unor bande ecuatoriale, din măsurile de
t e m p e r a t u r ă în regiunea terminat01 ului (regiunea care separă ziua de n o a p t e
pe Venus), se poate afirma es Venus t i e b u e să aibă o rotaţie ceva mai în­
ceată ca a pământului. Norii sunt extrem de strălucitori, iar studiul lu­
minii polarizate care ne vine de!a ei 1-a făcut pe Lyot să susţină că sunt for­
maţi din picături fine. Ceea ce p u t e m studia este doar atmosfera de dea­
s u p r a a acestor nori. Spectioscopul a a r ă t a t prezenţa a b u n d e n t ă a bioxi­
dului de cai bon şi absenţa completă a oxigenului şi a vapoiilor de apă.
Chiar dacă atmosfera nu-i prea întinsă, existenţa bioxidului de carbon
explică marea ei putere de refracţiune, aproape dublă, ca aceea a atmosferei
pământeşti, ceea ce face ca atunci când Venus ajunge în dreptul Soarelui,
el să apară ca un cerc luminos. Prezenţa acestei atmosfere face imposibilă o
determinare precisă a temperaturii solului din radiaţiunea observată a pla­
netei. Determinările mai vechi dădeau în p a r t e a luminoasă a planetei t e m ­
6
peraturi de + 6 C , iar în p a r t e a cufundată în noapte 0°, altele mai noui a u
mărit aceste cifre. Probabil că ele se referă la regiunea înaltă a atmosferei,
unde apar norii. Solul, protejat de s t r a t u l de bioxid de carbon, ţrebueşte să
aibă o t e m p e r a t u r ă şi mai ridicată.
Absenţa oxigenului ar fi, după unii autori, o dovadă a absenţei vegetaţiei,
care, p r i n t r ' u n pioces asemănător celui bine cunoscut pe p ă m â n t , ar elibera
oxigenul din bioxidul de carbon.
Sugestia lui Wildt, că noiii ar fi formaţi din alde-hidă formica (CH'O)
s'a dovedit neîntemeiată, nici o u r m ă de acest gaz nefiind decelată spectro­
scopie în atmosferă (1942).
Lipsa oxigenului, a vaporilor de apă, t e m p e r a t u r a înaltă ar părea că
p u n un veto absolut prezenţei vieţii pe Venus. Nu trebue însă pierdut din
vedere că misterioşii noii, a căror constituţie nu-i încă lămurită, ne ascund
regiunile care se află sub ei, regiuni despre caie n u avem nicio certitudine,
ci numai nişte ipoteze mai mult sau mai p u ţ i n probabile.
Atmosfera lui Marte este în schimb mult mai clară, prezenţa norilor,
a ceţei fiind excepţional de rară. Fotografiindu-se Marte în diferite regiuni
spectrale, s'a observat că diametrul planetei apare mai mare în lumină
ultra-violetă ca în lumină infra-roşie. Aceasta, din cauza transparenţei dife­
rite a atmosferei la diferite raze ; în acest mod s'a apreciat înălţimea a t m o ­
sferei din Marte la 200 km. Cele mai delicate măsurători spectroscopice
n ' a u p u t u t decela decât urme de oxigen, apă sau bioxid de carbon. Astfel,
printre ultimele determinări ale lui W. S. Adams (1941), nu s'ar găsi pe Marte
decât a 10-a parte din vaporii de apă din atmosfera pământească. Obser­
vaţiile făcute la apropierea maximă a lui Marte din 1924, arătaseră că pro­
centul vaporilor de apă era de 6 % , iar a oxigenuiai de 1 6 % din procentul
din atmosfera delà Mount Wilson, unde este instalat cel mai mare telescop.
Astfel de proporţii nu se întâlnesc pe p ă m â n t decât delà 10 km înălţime.
R a r i t a t e a apei a pus problema din ce sunt formate atunci calotele polare
ale lui Marte, pe care toţi observatorii le descriu drept zăpezi. Aceste calote
se topesc cu desăvârşire în t i m p u l verii polare, ceea ce n u se întâmplă pe
p ă m â n t u l nostru aflat mai aproape de soare. De aceea ele trebuesc să fie
extrem de subţiri, de câţiva centimetri.
Fotografiile în diferite colori a r a t ă bine calotele în lumină ultra-violetă,
însă ele dispar aproape complet în lumină infra-roşie, ceea ce a făcut pe
W. H. Wright să declare că avem de a face cu formaţiuni atmosferice, cu
nori de cristali de ghiaţă, explicând astfel mai bine dispariţia completă a
calotelor cu sosirea verii polare. Prezenţa apei este foarte parcimonioasă
pe suprafaţa planetei Marte, care în ansamblu prezintă caracterul unui
deşert. Lyot a găsit recent, după reflectibilitatea solului lui Marte, că el
se aseamănă în general cu al Lunei şi al lui Mercur, sugerând lava şi cenuşile
vulcanice terestre. Sunt şi regiuni mai închise, pe care primii observatori
le-au botezat mări, dar care, prin aspectul lor şi variaţiile de t e n t ă , ar sugera,
după mulţi observatori actuali, regiuni de vegetaţie.
Măsurile de temperatură ale suprafeţei lui Marte au d a t cifre cuprinse
între —70* (dimineaţa) şi -f-6* (amiază) p e n t r u regiunile polare şi între
—45* şî -J-1&* pentru regiunile ecuatoriale. Acestea ar corespunde t e m p e ­
raturii la soare luată pe sol şi nu temperaturii aerului la umbră, cu care
suntem mai obişnuiţi în meteorologia terestră.
Ele se seamănă cu acele din tundrele siberiene, cu deosebirea că variaţiile
anuale de t e m p e r a t u r ă terestre ar corespunde unor variaţii diurne pe Marte.
Aceasta se explică în mare parte prin raritatea atmosferei martiene.
Regiunile mai întunecate înfăţişează o t e m p e r a t u r ă sensibil mai ridicată
decât restul planetei.
F a ţ ă de o astfel de climă inospitalieră, într'o atmosferă rarefiată, în care
toţi vaporii de apă de abia ar ajunge pentru o ploaie de j u m ă t a t e milimetru,
unde oxigenul s'a combinat formând roce oxidate, care dau coloarea roşiatică,
desertică a planetei, se poate vorbi de o viaţă aşa cum o cunoaştem pe p ă ­
mânt ?
Chiar astfel de condiţii vitrege nu sunt complet incompatibile cu anu­
mite forme rudimentare de viaţă. Licheni şi alte vegetale inferioare trăiesc
şi pe p ă m â n t în situaţii similare.
Se poate vorbi de o evidenţă a vieţii pe suprafaţa lui Marte ?
 Absenţa bioxidului de carbon în atmosferă ar indica absenţa unei v e g e ­
t a ţ i i bogate.
Petele întunecate, a căror formă şi întindere prezintă variaţiuni sezo­
niere asociate cu schimbări concomitente de n u a n ţ ă , sunt considerate şi
de unii observatori actuali renumiţi, ca Antoniadi, care are la dispoziţie
marea lunetă delà Meudon de 83 cm, ca regiuni de vegetaţie. Antoniadi a
discutat t o a t e observaţiile vizuale ale planetei delà 1659 la 1929, r e ţ i n â n d
în special acelea făcute cu cele mai mari instrumente.
P e n t r u el, calotele polare s u n t zăpezi, iar regiunile de coloare mai închisă,
Eone de vegetaţie, celelalte mai luminoase, deserturi.
Legătura dintre topirea zăpezilor polare şi întunecarea t r e p t a t ă a regiu­
nilor vegetale pare să vie în sprijinul acestor interpretări. Alţi astronomi
s u n t de părere că schimbările astfel observate s u n t datorite unor cauze
p u r fizice, fie în atmosferă m a r ţ i a n ă , fie în rocile desertice care îşi modifică
înfăţişarea s u b influenţa unor ploi e x t r e m de sărace.
J e a n s opinează în concluzie că « ideea generală pe care ne-o formăm
despre Marte este a unei L u m i mai mari şi mai reci, care, în v i r t u t e a unei
mase ceva mai mari, a r e ţ i n u t p u ţ i n ă atmosferă şi poate avea încă ploi,
nori şi ceaţă, care-i schimbă din când în când a p a r e n ţ a » (1944).
Cât despre canale, proba supremă a unor vieţuitoare inteligente, ajunse
l a u n înalt grad de civilizaţie, ele n u mai provoacă discuţiile 'pasionate de
acum douăzeci de ani, totuşi controversa nu-i definitiv lichidată nici astăzi.
Deşi în ultimă analiză ele reprezintă unele detalii topografice delà limita
vizibilităţii, reprezentarea lor ca linii drepte este considerată actualmente
ca o eroare fiziologică. O serie de pete dispuse în succesiune par, delà o
a n u m i t ă depărtare, că se cufundă î n t r ' o linie continuă. Cu instrumente mari
ele nici n ' a u fost văzute de cei mai buni observatori, care, ca Antoniadej
spre exemplu, credeau că le văd cu lunete mai mici.
Când Lowell, şampionul canalelor de irigaţie maritiene, a d a t o tele­
g r a m ă rugând pe directorul Observatorului delà Yerkes să verifice n u n u m a i
apariţia unor canale noui, dar chiar şi dedublarea lor, acesta i-a răspuns
laconic printr'o telegramă plină de umor : « L u n e t a Yerkes prea puternică
p e n t r u canale ». L u n e t a aceasta, cea mai mare din lume, are 105 cm. des­
chidere.
Aspectul exact al detaliilor, pe care la limita vizibilităţii ochiul le i n t e ­
grează în drepte, v a fi cunoscut când a p a r a t e mai bune şi când placa foto­
grafică vor p u t e a fi utilizate c u r e n t în observaţiile planetare. Un început
încurajator s'a făcut la ultima opoziţie favorabilă din 1941, când s'a reuşit
aă se totalizeze mai multe poze ale planetei în una singură, eliminându-şe
astfel erorile accidentale provenite din grăunţii plăcii fotografice.
Prezenţa vieţii pe o planetă n u se poate separa de întreaga evoluţie
a sistemului solar şi a soarelui. Ideea curentă în t r e c u t că soarele, răcindu-se
t r e p t a t , a făcut posibilă viaţa succesivă pe diferitele planete din c e în ce
mai apropiate d e astrul zilei, trebueşte revizuită în lumina actualelor noastre
• u n o ş t i n ţ e a»upr» evoluţiei stelelor.
 I n condiţiile actuale de pe Marte, nu vedem cum s'ar naşte viaţa, dacă
ea nu exista de mai înainte, după cum şi pe p ă m â n t astăzi nu mai asistăm
la generaţiuni spontanee. Ipoteza unei origini interastrale a vieţii pe planete
nu mai poate fi susţinută acum, dar nici ideea unei vieţi care se aprinde
t r e p t a t pe fiece planetă, cu trecerea timpului, n u mai este acceptabilă în
astronomia ultimilor ani.
Imaginea cu care ne-am obişnuit, după care Marte reprezintă viitorul
ce ne ameninţă, moartea lentă prin frig, secetă şi eroziune a globului nostru,
iar Venus reprezintă trecutul p ă m â n t u l u i şi speranţa vieţii în sistemul solar,
trebueşte s'o părăsim oricât de atrăgătoare ni s'ar fi p ă r u t odinioară.
î n a i n t e de a a r ă t a motivele care au dus la această schimbare radicală
în astronomia de astăzi, să întrebăm ştiinţa cerului ce ne poate spune despre
originea şi trecutul vieţii pe planeta noastră.
A t â t astronomia cât şi geologia a r a t ă indubitabil că viaţa a a v u t u n
Început pe p ă m â n t , o d a t ă foarte demult când materia nebulară prin răcire
s'a solidificat. Din grosimea straturilor sedimentare, ca după o enormă
clepsidră, se poate aproximativ estima d u r a t a perioadelor geologice, iar
forma orbitelor Lunei şi a lui Mercur permite estimări astronomice a ve­
chimii sistemului nostru solar.
Cea mai precisă determinare ne-o oferă însă rocile radioactive.
Uraniul se desintegrează spontan d u p ă o perioadă e x t r e m de lungă,
totuşi determinabilă experimental, în 0,865 părţi plumb şi 0,135 părţi heliu.
Astfel, din proporţia de uraniu şi de p l u m b conţinută de o rocă se poate
deduce vârsta ei. Plumbul provenit din t r a n s m u t a r e a radioactivă se distinge
de plumbul comun printr'o greutate atomică ceva mai mică. Desintegrarea
este spontană şi nu-i influenţată de agenţii fizici, orologiul de uraniu merge
uniform. Astfel, din depozitele de p l u m b şi uraniu ale unor roce care cuprind
fosile, se poate deduce vârsta diferitelor ere geologice, iar datele sunt în
general concordante. S'a, găsit în acest mod pentru cainozoic, sau era vieţii
moderne, o d u r a t ă de 60 milioane de ani, p e n t r u mezozoic, 140 milioane,
pentru paleozoic sau viaţa veche, 400 milioane ani (cifră mai nesigură),
iar pentru precambian (viaţa primitivă), 400 milioane ani (cifră mai nesi­
gură). Aceste numere a d u n a t e dau pentru d u r a t a vieţii pe p ă m â n t 1.000
milioane ani, deşi cifra poate să fie redusă şi p â n ă la o treime. Cât despre
vârsta pământului, care se poate deduce în mod analog din proporţia ura­
nium-plumb, sau din proporţia uraniu, actino-uranium, sau din a b u n d e n ţ a
relativă a diferiţilor izotopi de plumb, etc., conţinuţi în rocile eruptive cele
mai vechi, s'a dedus un număr care trebue să fie mai mare ca 1.800 mili­
oane ani şi mai mică decât 3.000 milioane ani. P e n t r u sistemul solar,
studiul meteoriţilor — în ipoteza că toţi sunt originari din propriul nostru
sistem — a indicat o vârstă de cel puţin 7.000 milioane ani. Toate aceste
cifre trebuesc c o n j ^ e r a t e ca ordine de mărime şi nu ca determinări precise.
Ele indică o viaţă b ă t r â n ă de cel puţin 300 milioane de ani şi de cel
mult u n miliard de ani.
Cum a luat naştere această v i a ţ ă ? A venit ea de undeva, din s p a ţ i u l
interastral, adusă de germeni plecaţi de pe alte lumi locuite, închişi în me­
 tsoriţi sau p u r t a ţ i prin imensităţile siderale de presiunea luminii? Această
ipoteză, a l t ă d a t ă general acceptată, a fost dovedită greşită încă acum vreo
20 de ani.
Dacă germenii pot rezista frigului interastra], puţin diferit de zero a b ­
solut, dacă ei hibernează perioade nedefinite în absenţa aerului şi umidi­
tăţii, în schimb ei n u pot rezista nici câteva ore radiaţiunilor ultraviolete
care brăzdează spaţiul dincolo de atmosfera pământească. Ipoteza lui S.
Arrhénius, a î n s ă m â n ţ ă m lumilor prin germeni p u r t a ţ i de presiunea luminii,
a fost a r ă t a t ă inadecvată prin experienţele lai Paul Becquerel relative la
acţiunea razelor ultra-violete asupra germenilor. Cât despre razele X, razele
Ï şi razele cosmice, ele n'ar face decât să completeze opera destructivă a
razelor ultra-violete.
Aşa dar viaţa a a p ă r u t , pe p ă m â n t , din conjugarea unor împrejurări
favorabile sintezei materiei organice şi a materiei vii în special. Asupra
acestora, astronomia nu poate să ne lămurească în vreun fel oarecare. E s t e
general admis că prima viaţă a luat naştere în oceane, într'o climă e x t r e m
de caldă, sub forma unor organisme microscopice nediferenţiate, din care,
mai târziu, s'au separat cele două regiuni vegetal şi animal.
Experienţele celebre ale lui Pasteur au a r ă t a t că în lumea de azi nu
poate fi vorba de o generaţie spontanee şi nici o observaţie ulterioară n ' a
p u t u t a r ă t a fiinţe vii cât de mici născându-se din altceva decât din semenii lor.
Condiţiile din trecut trebue să fie diferite de cele actuale, pentru a per­
mite sinteza miraculoasă a primei celule vii, sinteză care n u se mai repetă
s u b ochii noştri.
Ori aci nouile idei despre originea căldurii stelelor şi despre evoluţia
lor, aduc greutăţi faţă de presupunerile noastre de până acum asupra stă­
rilor fizice din clipa « creaţiunii ».
Căldura imensă degajată de soare se menţine prin procesele nucleare
interatomice şi este, în ultimă analiză, energie atomică. Rezerva de energie
este aşa de mare, încât de abia după un milion de milioane de ani se va
consuma abia 7 % din totalul energiei solare.
Pe o perioadă lungă de zeci de miliaide de ani, soarele nostru îşi va păstra
strălucirea actuală, iar trecerea la alt stadiu se va produce brusc. Rezultă
că şi în perioada precedentă, acum 300 de milioane de ani şi mai mult, când
a a p ă r u t viaţa pe p ă m â n t , soarele nostru radia la fel de strălucitor ca şi
astăzi şi nu era mult mai luminos cum s'a crezut p â n ă de curând. Condi­
ţiile schimbate ar fi p u t u t fi numai de n a t u r ă pur terestră şi este foarte
greu să ni le imaginăm, necum să le r e p e t ă m în laboratoare.
. I n sensul acestor idei, viaţa a a p ă r u t pe p ă m â n t fiindcă acesta a fost
la o distanţă « potrivită » de soare, fiindcă planeta noastră a fost destul
de masivă, ca să reţină aerul care o înconjoară şi fiindcă, odinioară, trans­
formările pământului din corp gazos incandescent în masă solidă, scăldată
de oceane întinse, au oferit o clipă posibilitatea sintezei fericite a organis­
mului viu.
Planete care nu au fost plasate la distanţe adecvate dintru început d»
»»rii lor respectivi n u au oferit fi n u vor putea oferi condiţii favorabile vieţii,
 fiindcă stelele, în decursul celei mai mari părţi a existenţei lor, au p ă s t r a t
o strălucire aproape constantă. Nu cunoşteam.în istoria soarelui o răcire
t r e p t a t ă , de n a t u r ă să aducă succesiv aceleaşi condiţii termice pe planete,
plecând delà cele mai îndepărtate către cele mai apropiate de astrul zilei.
Degradarea soarelui în stea « pitică albă » se va produce brusc, iar, în
noua lui fază, radiaţia lui va fi vecină de a unui astru stins.
In lumina acestor noui date asupra originii energiei stelare şi a evoluţiei
astrelor, viaţa n ' a r putea trece delà Marte la P ă m â n t şi delà acesta la Venus,
cu răcirea t r e p t a t ă a Soarelui. Dacă condiţiile speciale de condensare a lui
Marte ca planetă şi dacă distanţa lui de soare n ' a u oferit o conjugare ar­
monioasă pentru apariţia celulei vii, zadarnic a m căuta fiinţe pe suprafaţa
lui Marte, fiindcă ele n ' a r fi a v u t ocazia să se nască niciodată, chiar dacă
astăzi clima şi condiţiile generale ar fi compatibile cu o viaţă rudimentară.
F a ţ ă de astronomia delà sfârşitul secolului trecut, g a t a să populeze
pretutindeni universul — chiar şi în Soare ca Arago—astronomia de azi parcă
se întrece în străduinţa de a pune c â t mai multe piedeci apariţiei vieţii.
Ştiinţa cerului n u îndrăzneşte să facă vreo afirmaţie pripită şi d ă r â m ă
legendele cele mai dragi nouă. E a se încadrează neîncetat într'o riguroasă
metodă ştiinţifică, lăsând c â t mai puţin loc reveriilor fanteziste.
Oricât de multe piedici ar ridica ştiinţa, prezenţa multiplă a vieţii în
univers este totuşi extrem de probabilă. Raţionamente mai • generale, mai
puţin stringente, ne conduc la această concluzie, î n t r ' u n domeniu unde
procedeele stricte, experimentale sau de observaţie, n u sunt încă aplicabile.
După aproape 350 de ani delà moartea pe rug a lui Giordano Bruno
t o t argumentul acestui mare om al Rsnaşterii cântăreşte mai greu decât
constatările unei ştiinţe imperfecte.
I n celebra sa carte Despre universul infinit şi despre lumi, el apără prin­
cipiul fundamental că n a t u r a este pretutindeni egală cu ea însăşi, că starea
de lucruri care ni se înfăţişează aci este asemănătoare cu aceea din orice
loc al universului. Giordano Bruno scrie: « am declarat astfel că sunt nenu­
mărate lumi particulare asemănătoare cu p ă m â n t u l ; că, la fel cu Pythagoras,
îl socot pe acesta drept astru, că L'ina este asemănătoare p ă m â n t u l u i ca şi
planetele şi celelalte stele, care sunt infinite în n u m ă r , şi toate aceste
corpuri sunt lumi», iar în altă p a r t e : « p e aceste lumi trăiesc fiinţe vii».
Cu mult mai târziu, astronomia a p u t u t dovedi că legea gravitaţiunii
guvernează n u n u m a i sistemul solar, ci şi mişcările celor mai îndepărtate
stele dublf. Şi mai târziu, spectroscopul, î n d r e p t a t spre stele, a a r ă t a t ele­
mentele din care se compun acestea, cele 92 elemente pe care le cunoa­
ştem de pe p ă m â n t u l nostru, radiind după acealaşi legi ca şi în laboratoarele
fizicienilor noştri.
Teoriile moderne ale astronomiei a r a t ă că toate stelele sunt analoage,
că ele s'au născut în mod asemănător. Sistemul solar n u este un accident
unic. Sisteme siderale au repetat acelaşi proces de formare, fie prin con­
densarea unei mase primitive în jurul a mai mulţi centri, fie prin detaşarea,
sub formă de erupţiuni, a materiei unui soare primitiv, încă nedeplin de con­
t r a c t a t , când în apropierea lui a t r e c u t un mare corp ceresc perturbator.
 Pretutindeni în univers, materia urmează acelaşi legi, n u vedem dece
materia vie ar făcea excepţiune. Chiar dacă condiţiile sintezei ei ar fi foarte
dificile de întrunit, cerând un mediu lichid — foarte rar întâlnit în uni­
vers —* pe o planetă just plasată faţă de un soare luminos şi posedând atmo­
sferă, apă, t e m p e r a t u r ă p o t r i v i t ă . . . , stelele şi planetele din univers sunt
a t â t de numeroase, încât apare cu totul improbabil ca situaţii similare celor
terestre să nu se reproducă niciodată.
Numai Calea Lactee, care defineşte universul nostru, are circa 200 de
miliarde de stele, din care o mare proporţie sunt însoţite de planete. Dacă
condiţiile cerute de apariţia şi continuarea vieţii ar fi a t â t de restrictive,
încât să n u se realizeze decât la un milion de cazuri odată, t o t am avea
200.000 de planete în situaţia pământului. Aceasta numai în. universul
nostru, însă cea mai mare lunetă, până la limita vizibilităţii, ne arată circa
100 milioane de universuri asemănătoare, formând palidele nebuloase spi­
rale. P e n t r u fiecare din ele, este de a ş t e p t a t acelaşi n u m ă r de stele, de planete.
I n t o a t e aceste universuri, aceeaşi materie, aceleaşi legi, acelaşi n u m ă r
limitat de corpi anorganici şi organici. Este cu totul improbabil ca formele
vieţii să nu se repete şi ca ele să fie un privilegiu unic pământului, într'o
lume unde formele trebuesc să se repete din cauza numărului lor mărginit
faţă de imensitatea cazurilor.
Toate aceste raţionamente de probabilitate nu-s strict ştiinţifice. Ele
nu ne spun nici unde, nici cât de des trebueşte să întâlnim viaţa în univers.
Vagul lor nu permite nicio afirmaţie asupra modului cum a luat naştere
viaţa. Totuşi, foarte mulţi se vor declara satisfăcuţi cu ele şi vor considera
probabilitatea vieţii multiple, aproape o certitudine. Viaţa poate fi un feno­
men rar, chiar dacă ar exista câteva zeci de mii de planete locuite, ele ar
însemna, numeric, foarte puţin î n t r ' u n univers cu miliarde de sisteme side­
rale. Câţiva oameni pe p ă m â n t , în loc de câteva miliarde, s'ar p u t e a să
nu se întâlnească niciodată în peregrinările lor continentale.
I n imensitatea cifrelor şi în vastitatea spaţiului, imaginaţia noastră
poate lucra, chiar atunci când o ştiinţă exigentă i-a închis porţile sistemului
solar. Ce forme ar putea lua viaţa şi cum ar a r ă t a fiinţele cele mai evoluate,
r ă m â n e de resortul ei, iar, pentru a le descrie, gândul nostru ar pluti în ar­
bitrar, sau ar trebui să părăsească Marte, p e n t r u o lume mai inaccesibilă
oricărui control.
Gândirea metafizică, obişnuită sau à rebours, poate, să n u se dea b ă t u t ă
niciodată, fie susţinând o viaţă unică creată, fie, dimpotrivă, susţinând o
viaţă în orice loc prezentă, în formaţiune neîncetată, chiar actualmente
pe p ă m â n t , dar sub forme necunoscute şi dincolo de posibilitatea de a fi
verificate cu instrumentele noastre.
Vagul presupunerilor asupra prezenţei şi originei vieţii în univers poate
fi n u m a i trecător. Sunt 360 de ani delà apariţia cărţii lui Giordano Bruno
şi ceva mai puţin delà descoperirea lunetei, progresul ştiinţei în acest do­
meniu pare foarte încet. Omul a vegetat în neştiinţă o perioadă de câteva
sute de mii de ani.
 Odată trezit din somnolenţa miturilor şi terorilor ancestrale, el vede
deschizându-se perspectiva unei desvoltări de câteva miliarde de ani, răgaz
pe care-1 va da Saarele vieţii pe p ă m â n t . Multe din bănuielile sale vor fi
certitudini, într'o ştiinţă veche nu de 3—400 ani, ci de miliarde de ani.
Poate până atunci, originea vieţii nu va mai fi un mister de nepătruns,
ci o experienţă banală, uşor de repetat, în vreo şcoală elementară oarecare,
ca descompunerea apei acum, iar energia atomică, de mult îmblânzită, ar
propulsa rachete interastrale, după cum aburii mişcă locomotivele actuale.
Astăzi însă trebueşte să ne mulţumim cu probabilităţi, iar, dacă spiritul
nostru nerăbdător ar vrea să depăşească etapele, să-1 lăsăm în voia poeziei
şi metafizicei, având grija să nu confundăm reveriile şi dorinţele noastre
cu o realitate cu totul indiferentă faţă de ele.
CĂLIN P O P O V I C I

JEAN COCTEAU ŞI BAROCUL CINEMATOGRAFIC

(PE MARGINEA LUT «L'ÉTERNEL RETOUR »)

Apartenenţa unui creator la o a n u m i t ă clasă socială determină creaţia

lui într'o măsură cu mult mai mare decât ne-am obişnuit noi să credem.
Această apartenenţă generează şi u n a n u m i t fel de visare, un a n u m i t
bovarysm şi îl include. L a rândul lor, aceste reverii, aceste visuri, aceste
bovarysme se reflectă în stilul operei, în unitatea şi puritatea lui.
Plecând delà distincţia dintre momentele de creaţie şi cele de paază,
delà afirmarea caracterului sporadic, al creaţiei, afirmaţie care reprezintă
unul din bunurile câştigate ale esteticei moderne, noi vom începe prin a
considera omul în momentul de pauză, mi în momentul creaţiei. Ne vom
referi la Homer luat în momentele în care dormita.
Şi în atari momente se poate vorbi de reverie ca de u n bun comun u m a n .
Apartenenţa la o a n u m i t ă clasă socială intervine ca un factor de diferen­
ţiere, colorează deosebit, aduce un specific. Nobilul feudal, burghezul, micul
burghez, lumpenproletarul, proletarul se deosebesc între dânşii şi prin reve­
riile lor. Ba, uneori, şi prin soluţia pe care o dau acestor reverii, care, pot fi
fecunde S Î U sterile tocmai prin aceste soluţii. Ele p u t â n d deveni germeni
ai unei lumi noui sau bovarysme care desagregă fiinţa.
încadrarea muncitorului î n t r ' u n partid care îi serveşte interesele, îl scu­
teşte de bovarysmele falimentare, ca şi de acea stare de dialog interior, am­
bele specifice celorlalţi.
Fiindcă un burghez, u n mic burghez sau u n lumpen proletar, deşi se
visează altfel, nu reuşesc să renunţa şi să se detaşeze de situaţia lor şi trăiesc
astfel în două lumi: una reală şi alta compensatorie, fals revoluţionară,
î n t r ' u n dialoa.
Acest dialog devine, în planul artistic, privativ de stil, creator de opere
hibride sau de un baroc lipsit de firesc, de spontaneitate. Capacitatea de
 a ieşi din acest dialog prin schimbarea însăşi a societăţii este criteriul reTo-
uţiei autentice, pe toate planurile. T o a t ă lumea poate avea idei revoluţio­
nare. Dar n u m a i unii d a u dovada, prin caracterul non-efemer al poziţiei
lor, de autenticitate în această privinţă. P e n t r u ceilalţi, ideile acestea se
uită repede. Şi a d e v ă r a t a lor n a t u r ă se revelează atunci. Ceea ce s'a î n t â m ­
plat în planul politic cu un revoluţionar trecut la fascism, s'a î n t â m p l a t
în planul creaţiei artistice cu mulţi care păreau revoluţionari, d a r care a u
t e r m i n a t în cel mai irespirabil academism.

Acum câţiva ani, Claude R o y , un t â n ă r scriitor francez de stânga, diseca,

în revista Confluences, personalitatea lai J e a n Cocteau. Acesta din urmă,
fiul unor oameni avuţi, tânjea după lumile pe care le puseseră în circulaţie
scriitori ca E d m o n d Rostand sau H e n r y Bataille şi după gloria lor. Multă
vreme, manifestările lui artistice aveau să-1 situeze pe o linie aparent revo­
luţionară. Prin viaţa lui şi prin operele Iui, el avea să sperie pe burghez şi
să p a r ă că nu-i solicită audienţa. Dar bovarismele lui aparent revoluţionare
aveau să devină mereu mai puţin exclusiviste şi starea de dialog să se mar­
cheze şi să se reflecte mereu mai mult în operă. Cocteau avea să sacrifice
profundelor şi inavuabilelor lui pasiuni. E l avea să încerce o serie de com­
promisuri între a r t a acceptată şi cea aşa zis revoluţionară, o serie de hibrizi.
Şi aceasta, într'o epocă în care burghezia a r ă t a că ştie să accepte ideile revo­
luţionare moderate. Astfel că această serie de hibrizi în care creatorul îşi
crăsea publicul mult iubit constituia seria unor succese mult cunoscute.
Există astfel un caz Jean Cocteau. E l ilustrează cât de circumspecţi
trebue să fim cu ideile revoluţionare în artă, după ce criterii să le judecăm
şi să le verificăm şi, în acelaşi t i m p , care sunt rădăcinile sociale ale lipsei
de stil, ale haosului şi impurităţii stilistice.

* *
Societatea contemporană, măcinată de contradicţii, se caracterizează,
în toate planurile ei, prin acel haos stilistic specific decadenţei şi disoluţiei.
J e a n Cocteau n u e un caz izclat. El n u ilustrează n u m a i o categorie de ar­
tişti. Ci, după cum vom vedea, şi un destin istoric, anumite condiţii obiec­
tive, un moment din istoria afectelor şi a expresiei.
Cocteau este un artist baroc. Arta lui se desfăşoară s u b semnul barocului.
Dar a existat un baroc ce izvora d i n t r ' u n fel de romantism al sufletului,
dintr'o interioară forţă pasională şi strălucea în felul acesta prin firesc şi
spontaneitate. Ne gândim la începuturile barocului, la a r t a care înflorea
în Portugalia, s u b regii manuelini, în clădirile delà Thomar sau B^lem şi
în tripticele unui Nuno Gonçalvez. Chiar barocul antireformei, barocul
secolului al XVII-lea, cel care are, ea d a t ă de naştere, conciliul din T r e n t a
şi care avea să sfârşească în academism şi manierism, n u dădea impresia de
« puzzle », de simplă combinaţie intelectuală, nenaturală şi seacă, impresie
zbitoare într'o operă ca cea a lui Cocteau (teatru sau film). Insuportabila
impuritate stilistică a acestuia devine şi mai evidentă în film. Fiindcă cine­
matograful, prin faptul că presupune, că impune întotdeauna anumite
reguli, devine un domeniu în care lipsa de unitate, de puritate stilistică,
devine imediat vizibilă.
Orice film trebue să aibă un scenariu. Un scenariu, nu un subiect în
înţelesul şcolăresc al cuvântul JÎ. Un scenariu, adică o unitate stilistică vizi­
bilă în atmosferă.
In acest sens, ca şi în t e a t r u , în cinema este imposibilă o operă picarescă
pară, an Gil Bias de Santillane. Şi aceasta, nu n u m a i pentrucă orice film
nu poate dura mai mult de două ore, ci mai ales p e n t r u c ă cinematograful
nu e o a r t ă a discursivului, ci a sinteticului. Şi de aceea orice ştirbitură în
unitatea stilistică, orice i m p u r i t a t e se observă aici mai repede şi mai bine.

Societatea în care trăim noi se sclerozează. Sentimente şi pasiuni mari

mi se mai întâlnesc decât la cei care i se opun. E o lume în care afectele şi
pasiunile mor. Pierre J a n e t a publicat, cu câţiva ani mai înainte de a muri,
un articol închinat dispariţiei sentimentelor.
Suntem în societatea care a izgonit absolutul şi p u r i t a t e a din iubire
şi care a înlocuit dragostea printr'un s'ibprodus ca «flirtul», în societatea
în care R i m b a u d avea dreptul să s p u n ă : «l'amour est à reinventer».
Lumea n u a pierdut însă t o a t e disponibilităţile şi nostalgia după o dra­
goste mare, pură, absolută, zace în mulţi. Vechile poveşti de iubire nu în­
tâlnesc numai insensibili. In universul lagărelor de concentrare, nevoia de
dragoste este serioasă, exasperată. Şi C o c t e a j , care cunoaşte reţetele succe­
sului, a ştiut pe ce să-şi construiască filmele. Şi mai ales, primul: « L'Éternel
Retour ».
Dar sentimentele au o istorie. Seignobos spunea că iubirea e o invenţie
a secolului al X I I I - l e a . Denis de Rougemont făcea o distincţie între dra­
gostea creştină (agape) şi cea de origine eretică, albigensă, catară (eros)
şi această distincţie a fost reluată şi a devenit azi, în Occident, curentă.
Temele revin. Sunt sigur că şi azi, în lume, se desfăşoară, pt nu ştiu ce pa­
ralelă sau meridian, o poveste à la Tristan şi Isolda. Dar aceasta nu îndri-
tueşte juxtapunerea, prezentarea concomitentă a modelului şi variantei,
interferarea lor. Dante, la ieşirea din E v u l Mediu, deci cu mult mai aproape
de lumea ciclulai de romane bretone, îşi interzisese această j u x t a p u n e r e .
Dragostea lui Lancelot devine, în Divina Comedie, simplu fundal, referinţă,
alu?ie, sugestie. Lectura aventurilor lui Lancelot precizează sentimentele
amanţilor. Un simplu vers : « Noi legevvamo un giorno per diletio, di Lan-
cilotto come amor lo strinse ». A t â t mai trăieşte din a v e n t u r a lui Lancelot.
Dragostea lui Paclo şi Franeesca are coloarea timpului ei. Deşi seamănă
ca a lui Lancelot şi e întărită de o atare referire secretă. Cocteau procedează
invers. El păstrează mereu termenul de comparaţie, ni-1 ţine mereu sub
ochi, se referă la el şi revine neîncetat. La f;l cum, în planul tragicului, a
procedat Eugen O'Neill cu «Din jale se întrupează Electra ».
 Am mai spus : o poveste ca Tristan şi Isolda e şi azi posibilă. E a e posi­
bilă şi ca înălţime, şi ca p a r i t a t e , şi ca tensiune, şi ca absolut, şi ca tragic.
Ar întâlni, într'o societate decadentă ca a noastră, uscată, care a înlocuit
etica printr'un puritanism interesat şi ipocrit, şi mai multă adversitate.
Maculare şi adversitate. Şi ar sfârşi, în măsura în care ar vrea să se menţină
în absolutul ei, la fel de tragic. Lumea noastră e neîntrecută în a r t a de a
ne confecţiona destine tragice. Şi noi înşine, plini de complexitatea deca­
dentului, ştim să o ajutăm. Nu e nevoie însă să povestim o asemenea î n t â m ­
plare alternând paginile din Chretien de Troyes cu episoadele ei. A t â t pen­
trucă în sentimentele noastre şi în exprimarea lor au intervenit modificări
(suntem mai lucizi, mai paralizaţi de luciditate, ne analizăm mai mult,
suntem mai sceptici în ceea ce priveşte fericirea, mai singuri şi mai des-
nădăjduiţi etc.), cât şi pentrucă această comparaţie mereu prezentă distruge
unitatea, puritatea, construieşte hibridul, parodia şi comicul. Dacă istoria
cea veche ar exista în film ca un simplu ecou, ca o lectură ce şi-o fac a m a n ţ i i ,
ca o sugestie, ca o referire discretă şi tainică, lucrurile s'ar fi schimbat fun­
damental. Inchipuiţi-vă. Nu ar fi fost nevoie nici de castel, nici de pitic,
nici de insulă, nici de filtrul de dragoste, nici de ierburi. In mediul cel mai
citadin, în plină tensiune pasională, doi tineri frumoşi şi puri şi-ar fi citit
celebrul « lai » scris de Marie de France, cel în care Isolda s p u n e : « Bal ami,
ainsi va de nous, ni vous sans moi, ni moi sans vous » şi t o t u l ar fi devenit,
prin această includere, ca printr'o transfigurare, insuportabil ca putere şi
evidenţă pasională şi poetică.
Dar Cocteau a r a t a t t o a t e acestea.
In film, Patrice începe să o iubească pe Nathalie cu mult mai înainte
de a lua tiltrul. Deci n u mai era nevoie de el.
Cu a t â t mai mult, cu cât acest element fantastic este singurul element
fantastic dintr'o poveste t r a t a t ă foarte realist (rudele parazite, Amédée,
personaj comic, soţ timorat, plin de manii şi tabieturi, automobile, garaje,
bărci cu motor şi aparate de radio) şi ca cât el însuşi este introdus într'iin
mod realist şi aproape comic: Patrice vrea să se dispună cu alcool.
Şi după ce s'a t u r n a t din shaker cocktail-ul în cupe, piticul toarnă filtru.
In legendă, filtrul are un rol bine determinat. Legenda are rădăcini în
erezia catară sau albigensă, care propovăduia abstinenţa totală. De o pu­
r i t a t e absolută, cei doi cunosc pasiunea reprehensibilă de abia după ce beau
filtrul care joacă aici rolul destinului. Şi chiar după aceea, când dorm în
pădure, p u n între ei o sabie, simbol al fecioriei. Apoi filtrul e introdus î n t r ' u n
ansamblu similar şi n u î n t r ' u n chip distonant. Legile unităţii stilistice, ale
necontrazicerii ce aduce comicul, sunt respectate.
Gertrude e rea, dar în acelaşi t i m p comică. Şi n u n u m a i în scena din
maşină, când îi spune, sufocată de indignare, lui "Tristan-Patrice, « asasin »
şi « derbedeu ». Amédée e hilar prin n u m e , e hilar prin frica de soţie, prin
manii şi mişcări. Achille, piticul, reuşeşte să se sust^fgă comicului.
E l face răul, spontan, din iniţiativă proprie şi n u ne dă impresia că s'ar
lăsa t u t e l a t de Gertrude.
 JEAN COCTEAU SI BAROCUL CINEMATOGRAFIC 1 7 1

Scena răpirii Nathaliei-Isolda de Patrice-Tristan, care, deşi bun călăreţ

nu vine cu calul, ci cu un a n t o la fel de antedeluvian ca şi cel al mătuşii,
după ce a a v u t grija să saboteze motorul celui de al doilea, introduce un
fel de parodie a însuşi filmului. Ne-am gândit imediat la parodiile lui Max
Lindèr (Romeo se urcă în balconul Juliettei pe o scară de pompieri), sau
ale lui A b o t t şi Castello.
In aceste scene, Cocteau ni se revelează din nou. E un creator care cul­
tivă publicul şi succesul. Fiindcă altfel n u s'ar teme de el. Puterea lui pa­
sională e redusă, lucru vizibil şi în impresia de factice pe care ţi-o dau sen­
timentele eroilor pieselor sale, adevăraţi oameni de paie. T o a t ă marea lui
putere de simulare nu înfrânge frica de ridicol, frică ce nu-1 părăseşte şi
pe care o soluţionează după maniera burghezului contemporan, a omului
cu o capacitate pasională limitată, care trăieşte p e n t r u « ochii lumii », p e n t r u
nişte convenţii ipocrite şi putrede şi care, pentrucă se teme că-şi pierde dem­
nitatea, revine şi maculează obiectul dragostei lui, dragostea însăşi, pove­
stind prietenilor, luându-le înainte, ca să nu râdă de dânsul, cât e de lucid,
de câte ori a găsit-o ridicolă sau comică, ce rezerve are.
Cocteau nu a a v u t niciodată un simţ autentic al dozajului de realism
şi fantastic, de tragic şi comic. A crezut î n t o t d e a u n a că poate să înlocu­
iască acest simţ cu un fel de inteligenţă combinatoare.
Orice poveste ca aceasta este o interferenţă de realism şi fantastic, o
ţesătură strânsă, o imbricaţie. Datorită ei, fantasticul se impune şi realul
îşi descoperă ascunzişurile fantastice. Cu singura condiţie a cooperării ele­
mentelor. Elementele realiste nu trebue să contrazică şi să anuleze pe cele­
lalte, fiindcă, procedând aşa, ele introduc parodia.
Tragicul suportă, la rândul lui, comicul. Dar comicul trebue să fie epi­
sodic şi lateral. N a trebue să fie de aceeaşi mărime, coeficientul prezenţei
lui nu trebue să-1 egalizeze pe cel al tragicului şi el nu trebue întâlnit pe
linia principală a tragicului, ci pe drumurile vicinale. Altfel, unitatea ten­
siunii şi a atenţiei este distrusă.
Dar ce e ridicolul ? P e n t r u cel care e ridicol, el este o dramă, o d r a m ă
a unei impotente. Un a d e v ă r a t iureş pasional suprimă ridicolul ca stare
subiectiva. Pe plan obiectiv, al spectatorului, ridicolul demonstrează o con­
tradicţie, un contrast, o spărtură în zidul unităţii stilistice. Continuitatea
şi puritatea stilistică suprimă, a t â t în viaţă cât şi în a r t ă , ridicolul.
Orice am face, ajungem la aceleaşi concluzii. Dar să mai încercăm.
P a r t e a finală e unitară, pură, chiar splendidă. Patrice îşi dă duhul pe
un p a t improvizat dintr'o barcă, într'o colibă de pescari. Nathalie cea
blondă (Iseut la blonde) vine şi moare lângă dânsul. Dar pasiunea lui
Cocteau, emulul lui E d m o n d R o s t a n d şi H e n r y Bataille, p e n t r u grandi­
locvenţă, intervine şi strică puritatea finalului. E l introduce o apoteoză.
1
Coliba se transfigurează. Devine u n palat cu portic. Barca se schimbă în
catafalc. Lumina creşte. Scena reproduce fidel o pânză a lui Giorgio de
Chirico, altă mare pasiune a dramaturgului. Căci Cocteau pune, din t o ţ i
şi din toate, lucrurile cele mai contradictorii, făcând imposibilă înfiriparea
 172 REVISTA FUKDAT1H.OR KEGALE

oricărei atmosfere, oricărui stil. E l n u utilizează heteroclitul, ca supra­

realiştii, pentru a impune straniul. Fiind incapabil să asimileze, el juxta­
pune, fără niciun simţ al afinităţilor. E un fel de salon Louis Philippe un
fel de puzzle fără idee directoare, un stomac de s t r u ţ hulpav şi indiferent.
*
J e a n Marais ţine t o t filmul. Lui i se datoresc scenele realmente fru­
moase: întâlnirea de lângă iaz şi t o a t ă suita finală.
E un b ă r b a t de o rară şi splendidă frumuseţe. Ceva de zeu t â n ă r , a t â t
în figură cât şi în t r u p . I n antichitate, poeţii l-ar fi cântat. E la mii de leghe
depărtare de frumuseţile masculine ale ecranului american. E o frumuseţe
nobilă şi augustă, în care se aude glasul tradiţiilor spirituale care afinează
o rasă, istoria strălucită a neamului care 1-a d a t şi pe Tristan. Nu e o fru­
museţe mută, de vitrină. Prezenţa spiritului e evidentă. J e a n Marais n u
se « a r a t ă », n u se expune, ci joacă. Şi joacă pasionat de rol. E Tristan.
Şi joacă p e n t r u amândoi.
Căci Nathalie la blonde (Iseut la blonde) e incarnată de Madeleine S o - '
logne.
Care e greoaie, inertă, fadă.
Cine a văzut-o pe Veronika Lake în Nevasta-mea, vrăjitoarea, îşi d ă
seama că rolul nu e imposibil de realizat. Veronica Lake era aeriană şi de
o poezie infinită. Gesturile ei creau poezia, incantaţia.
Isolda trebue să fie, n u numai pentrucă aşa e în carte, egala lui Tristan,
în frumuseţe, graţie, poezie şi pasiune. Orice mare poveste de dragoste e
construită pe axioma egalităţii amanţilor. F ă r ă ea, fără această conştiinţă
a egalităţii, n u mai avem o poveste de dragoste, ci u n a de protecţie, d e
tutelă sau milă.
J e a n Marais joacă pentru amândoi, încercând să facă să-i uităm a b ­
senţa.
I n scenele finale, în mimica lui, ajungem să descifrăm, ca într'o oglindă,
reflexul dragostei Isoldei pentru dânsul. Ştie să păstreze reflexul femini­
t ă ţ i i mângâietoare, fără să renunţe la întruparea concomitentă a desnădejdii
virile.
P e n t r u rolul Nathaliei celei brune (Iseut la brune) a fost aleasă J u n e
Astor. Cu o figură şi cu o p i e p t ă n ă t u r ă de eroină a unui roman de Pierre
Mac Orlan sau Francis Carco, roman despre mediul porturilor sau al peri­
feriei, ea e şi mai ştearsă, mai fadă, mai inertă. I n scena când aşteaptă co­
rabia şi în.care ar trebui să fie expresia desnădejdii amestecate cu invidie,
cu dragoste şi cu r ă u t a t e , îţi dai seama ce trebue să fi suferit vrând să joace
şi n e p u t â n d să scoată nimic din dânsa. Achille, piticul, e i n t e r p r e t a t de
Pieral. Şi e interpretat cu brio.
J
Pieral n u ş i scoate efectele n u m a i din urâţenie. Ci şi din joc, mai ales
din joc. N u e adevărat că piticii aleargă ca şi copiii. Studiaţi mişcările
unora şi ale altora şi le veţi distinge. Pieral, când vrea să dea impresia d e
copil, îşi schimbă mişcările.
 Le More-It debutează bine, dar scenariul îl compromite, transformându-1
într'un fel de edec de bistrou, răpindu-i nocivitatea şi scăzând astfel erois­
mul lui Tristan şi stricând economia ansamblului.
In rolul Gertrûdei, Yvonne de Bray e admirabilă. J e a n Murat în rolul
lui Marc şi J e a n d'Yd în cel al lui Amédée sunt corecţi. Roland Tontain
în rolul lui Lionel e prea plin de vervă, prea sgomotos, prea sportiv. Dar
nu e vina lui, ci a scenariului.
*
* *
Fotografia acestui film a î n c â n t a t pe mai t o ţ i spectatorii. E într'adevăr
admirabilă. Dar n u e cinematografică. E statică, nu e fluentă. O fotografie
nu comunică cu cealaltă, nu se topeşte în cea care vine, pentru a creia o at­
mosferă. Toate r ă m â n distincte, separate, juxtapuse. î n t r ' u n album, sau
privite p r i n t r ' u n ochian, sau la stereoscop, s u n t foarte frumoase. Dar în
film ele sunt fotografii de peisaje şi n u peisaje.
Ai impresia că filmul este un jurnal cinematografic în care s'au filmat
fotografiile unei expoziţii închinate peisajului.
Roger H u b e r t , fotograful, nu are simţul cinematograficului, lucru care
se vede şi în decupajul foarte « staccato ». Punerea în pagină este prea me­
ticuloasă în sensul că ea se face după regulele unei simetrii clasice.
Aici se pune una din marile probleme ale fotografiei în cinematograf,
ale decorului în artele figurative, sau chiar în literatură.
Decorul trebue să fie redat, în integralitatea lui, ca şi cum eroul nu l-ar
vedea, ca şi cum, între decor şi erou, nu ar fi relaţii de similitudine sau con­
tradicţie, de participare sau indiferenţă şi ca şi când el nu ar exista decât
ca un plus pe care doar spectatorul îl poate percepe şi care e destinat doar lui ?
Sau, aşa cum ne-au î n v ă ţ a t regizorii sovietici, decorul n u trebue redat
în întregime, ci doar fragmentar, în acele fragmente pe care le alege, cărora
le dă i m p o r t a n ţ ă ochiul, sensibilitatea eioului, fiindcă decorul există, înainte
de toate, pentru erou şi nu pentru eroul în repaos, ci pentru eroul în plină
dramă care izolează, valorifică, descoperă afinităţi sau adversităţi, partici­
pări sau indiferenţe, fiindcă decorul nu poate exista integral p e n t r u noi
şi parţial pentru erou, intervenţia autorului fiind în privinţa aceasta o gafă ?
Literatura modernă, plastica modernă şi, din ce în ce mai mult, cinema­
tograful au ajuns la această ultimă părere.
Cocteau, Delannoy şi H u b e r t au v r u t să facă un film de a r t ă . Şi ştim
cum filmele de a r t ă din jurul primului războiu mondial au d a t cinemato­
grafia franceză şi italiană înapoi.

* *
Şi totuşi acest film inegal, care amestecă lucrurile cele mai contradic­
torii, care, lipsit de unitate şi puritate stilistică, baroc şi plin de autoparodii
conţine câteva scene splendide, rămâne mare prin această dorinţă de a
elogia dragostea, de a-i a r ă t a necesitatea într'o lume seacă şi încrezută,
• o n ţ i n s câteva scene splendide, r ă m â n e mare prin această dorinţă de a
de a ne face s i simţim că, fără ea, viaţa n u are sens, nici forţă, nici poezie
şi că, împotriva t u t u r o r iluziilor că am putea-o înlocui prin altceva, rămâ­
nem nişte nenorociţi care, până în cele din urmă, la zenitul fosilizării
noastre înfumurate, descoperim tragedia. E un film pe care nu-1 p u t e a u
face, în Europa, decât Francezii sau Englezii. Şi aceştia din urmă, în
peisajul romanului breton, în Cornuailles, pe plaja delà Tintagel, care a
inspirat lui Lawrence o v a r i a n t ă reuşită a legendei: romanul Moartea lui
Siegmund.
EUGEN SCHILEEU

A. Jngov: Pavlov şi enigmele
rului. Trad, din limba rusă, Ed.
Rusă, Buc, 1946.
Deşi Insistă neîncetat asupra metodei
materialiste, folosită de Pavlov, autorul
nu evită totdeauna neajunsul de a crea
o atmosferă de mister In jurul trava­
liului experimental — prezentând adesea
cercetarea ştiinţifică obiectiva ca pe o
nouă magie. Cetitorul neprevenit este
adesea « epatat ». Un atare defect este,
poate, inevitabil, atunci când opera,
ştiinţifică chiar, este prezentată din
punctul de vedere al personalităţii cer­
cetătorului şi nu din cel al logicei lăun­
trice a cercetării. Oricum ar sta lucru­
rile, A. Iugov izbuteşte să schiţeze cu
mult brio o captivantă biografie roman­
ţată a celebrului fiziologist, care, ni se
arată, urmărea cu mare interes proble­
mele, nădejdile şi realizările revoluţiei
sovietice. Traducerea suficientă.
C.
Al. Eosottl: jVoJe din Grecia. Cu 6
anse afară din text, după fotografiile
originale ale autoruluj. E d . II-a. Fun­
daţia Regală pentru Literatură şi Artă,
Buc. 1946.
« Note din Grecia » nu este un jurnal de
călătorie, în accepţia termenului încetă­
ţenită de numeroase opere* de acest gen
delà romantici încoace.
Vizitatorul obişnuit se lasă pradă im­
presiilor, menţionând, în însemnările sale
de călătorie, drppt suprem deliciu, nepă­
sarea cu care atenţia sa este solicitată
de întâmplări şi aspecte diverse şi nepre­
văzute.
Dacă Notei* ar veni din partea unui
arheolog, ele ar fi socotite comod drept-
• « călătorie de studii » savantă, datorate
însă unui fin om de cultură care a avut
r&gasul de a vizita ţinuturile vechii civi­
RECENZII
crée- lizaţii eline, ele atestă grija de esenţial,
Cartea manifestă pe de o parte în absenţa epi­
soadelor şi digresiunilor, incuviinţate da
genul acesta literar, şi pe de altă parte,
în retragerea discretă a autorului de pe
primul plan al evocărilor, drept omagi»
adus miracolului despre care referă.
Operaţia intelectuală efectuată de vi­
zitatorul Greciei actuale este aceea a
expurgatorului de palimpseste, care este
cu atât mai bucuros, cu cât, în căutarea
înţelegerii textului primordial, poate face
abstracţie de lucrul mâinii impii ulte­
rioare.
Caracterul de unicitate al miracolului
este convingerea care transpare nu din
declaraţii patente, cât din convergenţa
notaţiilor despre arta şi solul Eladei. O
filosofie a culturii îşi v a însuşi fără
alterare notaţii de justeţea şi pătrun­
derea acesteia:
« De departe, Pireul apare ca o Spanie
Gr. imaginară: un pământ ocru, ars de
soare. Apropierea precizează conturul
caselor, si te surprinde lipsa de vegetaţie
în acest haos de p i a t r ă . . . Departe spre
dre^pU, ochiul avid desluşeşte o pată
albă pe un deal: Acropolea. Lycabctul
este colina înaltă, pe jumătate împă­
durită, ce se zăreşte mai încolo. Geniul
aşezării, al Elinilor, i-a făcut să aleagă
colina de proporţii umane şi să neglijeze
dealul abrupt pe care s'a clădit mai
târziu biserica de zabarica albă vizibilă
de departe ».
In aceste notaţii asupra solului Eladei,
se întrevede Întregul destin al artei sale
arhitectonice, artă care este vizionată
ca o continuare a accidentelor de relief:
« . . . pe neaşteptate ţi se Iveşte forti­
ficaţia acropolitană şl triumful coloa­
nelor din vârf ».
Metafora mitologică se pare c i numai
aici îşi găseşte loc potrivit:
 « Peisa] alpin, de o rari severitate ;
pregătire binevenită pentru cine merge
la Delphi: culmi singuratice, pante aco­
perite cu o vegetaţie pipernicită, abisuri
întunecoase: cotiturile drumului rezervă
călătorului privelişti neaşteptate, arhi­
tecturi ciclopeene de roci sumbre şi
tăcerea făcută din tainice Încordări de
harfe a culmilor p l e ş u v e . . . ».
Urmează apoi descrierea < circului
muntos » delà Delphi, cu ruinele vechiului
oraş. Neputându-se ridica întregul relief
la înălţimea artei pe care a odrăslit-o,
asimilarea a efectuat-o natura, care a
redus în ruine elanurile artei.
Senzaţia reintrării în comunicare sim­
biotică a lucrului omenesc şi a reliefului,
după o diversificare care a tins să fie
răzvrătire, este poate trăsătura domi­
nantă a impresiilor autorului, care şi-a
închis jubilaţia în notaţii esenţiale, după
pilda vechilor Elini ce-şi clădeau elanul
în coloane.
G. Dăianu
Bernard Shaw: Discipolul diavolului,
melodramă în trei acte, traducere de
Petru Comarnescu. Editura de Stat,
Buc. 1946. — « Prefaţa editurii », în care
recunoaştem stilul şi preocupările tra­
ducătorului, căutănd să fixeze locul
istorico-literar al lui Bernard Shaw, în­
groaşe unele linii care în piesă sunt
trasate cu un creion mult mai ascuţit.
In principiu — acesta este singurul mod
de a face critică şi autorul prefeţei, pe
de altă parte, prezintă, ca material
justificativ, exemple din restul operei
marelui om de teatru irlandez. Fără în­
doială, nu se poate nega rolul social al
teatrului lui Shaw şi capacitatea Iui de
a servi drept document de epocă. A-
ceasta este caracteristica majorităţii ab­
solute a. comediilor şi ne aduce imediat
In minte pe Molière. Am vrea însă ca
autorul Avarului să ne fie evocat pe
alte căi — care ar neglija mai puţin
împrejurarea că Discipolul diavolului,
exemplu, este o operă de artă, cu o
existenţă care se poate dispensa de
Istorie.
însăşi pomenita simplitate a liniilor
teatrului lui Shaw se integrează meri­
toriu In tradiţia molierescă, alături de
refuzul omului de teatru înveterat de a
(buza de lieenţele oferite de tradiţia
seaoloi.
In privinţa defectelor sociale pe care
le combate comedia, rămâne de văzut
că, dacă uneori ele sunt reale, nu pot
uneori fi doar postulate de opera de
artă.
După cum şi postulează Shaw o luptă
pentru independenţă americană căreia, ca
să nu fim injuşti, nu-i v o m spune ana­
cronică, vizând unele amănunte, ci mai
degrabă atemporală.
Obişnuinţa de a găsi inadvertenţe
istorice, geografice, sociale, etc., sau, dim­
potrivă, fidelitate documentară într'o
operă de artă este poate marea caracte­
ristică a criticei literare anglo-saxone,
serioase, care, se vede, se arată dispusă
să înfrunte pe Shakespeare şi pilda lui
şi să rezerve Continentului deliciul de a
privi operele literare drept realizări ma­
ture, viabile şi după secţionarea cordo­
nului ombilical.
Pe de altă parte, râsul, cu toate impli­
caţiile lui sociale, ne apare mai mult
latent, posibil, decât real în teatrul lui
Shaw, fără ca prin aceasta el să sufere
vreo ştirbire. Linişteşte îndelung, dim­
potrivă, structura lui melodică, lineară,
opusă astfel succesive»or rezonanţe mul­
tiple ale teatrului lui Ibsen. Aceasta şi
este originalitatea teatrului lui Shaw,
iar publicul englez, după cum are drep­
tate Prefaţa să afirme, i-a acordat sufra­
giile sale. Se poate însă trece cu vederea
momentul istoric Shaw, când ne gândim
că teatrul lui Ibsen, dacă ar fi urmat,
şi nu precedat, teatrul lui Shaw, ar fi
fost primit cu aceeaşi largă înţelegere.
Meritul mare al Prefeţei este de a fi
pus in lumină recursul autorului la solu­
ţia bunului simţ pentru a încheia acţiunea.„
Dar de aici nu ne vedem obligaţi să
tragem încheieri asupra legăturii operei
literare cu viaţa. Cine ne-ar dovedi că
viaţa a monopolizat bunul simţ?
G. D.
Romain Rolland: Viaţa lui Beethoven,
de
trad. A. de Herz, Editura de Stat, Buc.
1946. —Biografia genialului compozitor,
scrisă de îndrăgostitul de muzică Romain
Rolland, peste menirea de a informa
succint, pune în lumină exemplaritatea
vieţii de luptă cu boala şi de creaţie
detaşată de circumstanţe a lui Beet­
hoven.
Pasagiile care reproduc con vorbiri, sau
corespondenţa şi testamentul compost-
 RECENZII
torului, reproduse la sfârşitul cărţii, se
remarca printr'o structură retorică obiş­
nuită din vechi expresiilor stării de
tensiune interioară.
Strigătele de durere ale marelui surd
nu sunt mascate de reticenţe sociabile şi
incuviinţarea aceasta de a vorbi direct,
susceptibilă de a fi taxată drept imens
orgoliu, compozitorul şi-o ia cu con­
ştiinţa deplină şi întru nimic eronată a
excepţionalei valori proprii.
In toate aceste scrieri ale lui Beethoven
transpare puţin din frământările creaţiei
muzicale, ele, bineînţeles ca instrumente
de comunicare ale omului-Beethoven,
referindu-se în genere la lupta pe care
o ducea compozitorul nu atât pentru
a-şi recomanda opera-i muzicală,' pe care
o ştia îndeobşte cunoscută, ci pentru a
determina la reacţiuni în consecinţă pe
cei în drept.
Străduinţa de a întrupa starea de
geniu şi, mai apoi, consecvenţa în a vorbi
delà înălţimea ei — atitudini tipice ale
marelui romantism — sunt drepturi pe
care Beethoven şi le-a câştigat cu muncă,
cu o muncă în condiţii incredibil de
nefavorabile. Ceea ce însemnează că ele
vor fi afecţionate, ca şi viaţă lui, de altfel,
numai după cunoaşterea operei muzicale
sau paralel cu aceasta. Geniul muzican­
tului este marcat astfel de uimirea de
a descoperi, ca sursă a inefabilei lumini
de acorduri din opera lui, o viaţă care,
In ceea ce prezintă ca sgură biografică,
este comună aproape în aşa grad, încât
nu a mai lăsat puncte de reper pentru
determinarea orbitoarei combustiuni care
călătoreşte independent de ea.
G. D.
Anton Cehov: Ţăranii, schiţe. Trad.
Paul Ancei. Editura de Stat, B u c ,
1946. — Publicarea, în R.F.R., a î n ­
s e m n ă r i l o r Doctorului Ulieru a stârnit
oarecare senzaţie în lumea intelectuali­
tăţii româneşti. Printre ecourile înregi­
strate ale interesului de care se bucură
această desvăluire a unei triste stări de
lucruri, se numără câteva care ţintesc
să pună la îndoială existenţa autorului
lor, destin care, aşa dar, nu s'a rezervat
numai personalităţii lui Homer sau a lui
Shakespeare.
Atitudinea aceasta semnifică o reali­
tate care nu este de ordin biografic, ci
artistic: uluitoarea noutate a faptelor
inventariate de operele respective.
Ţăranii lui A. Cehov este corespon­
dentul rusesc al notelor scrise, tot de un
doctor, după realităţile româneşti. Dacă,
din punct de vedere artistic, mai încape
discuţie asupra superiorităţii uneia din
ele, aceste două scrieri, ca documentare,
rămân de o tristă valoare egală. Ante­
rioritatea în timp a Ţăranilor lui Cehov
ng îndreptăţeşte să denumim ca ceho-
. vian umorul special al însemnărilor, fără
să putem da satisfacţie unor anumiţi
iubitori de literatură comparată care
ar dori să ştie întru cât ar exista legături
reale între alcătuirea primei şi celei de
a doua opere.
Dar exemplul singuratecelor însemnări
ale Doctorului Ulieru ne îndeamnă să
identificăm netăgăduitul aspect de in­
ventar al operei cehoviene. Ţinută lite­
rară nu se poate refuza nici operei româ­
neşti şi socotim că aceste două opere cu
subiect identic, comparate în deaproape,
îşi pot lumina reciproc ţinuta şi valoarea
literară. Nota lor comună este, în primul
rând, structura duală, grija autorilor de
a invoca, pentru comparaţie, şi aspectele
vieţii « urbane », a căror satirizare spu­
moasă, directă, are mai mult 'accent în
însemnări, dar nu este neglijată nici de
Cehov.
îndărătul amânduror opere stăruiesc
apoi personalităţile, stupefiate ale auto­
rilor şi perspectiva milenarităţii tradiţie
mizere delà sate.
Un amănunt îi deosebeşte. Ca pretu­
tindeni In opera sa, Cehov este un vizionar
plin de speranţe şi indică şi soluţia
salvatoare: ea v a veni delà oraş şi,
dintre orăşeni, o rezervă tineretului.
Doctorul Ulieru nu indică soluţii. Dar
aşteaptă să le propună cititorii..
« * #
Din nuvelele lui Cehov, volumul scos
de Editura de Stat mai cuprinde Casa
cu mezanin, care, alăturată Ţăranilor,
pune în evidenţă tehnica întârzietoare
de care uzează Cehov in nuvele. Toate
au comun cu coada de viperă sfârşitul
repentin, care totuşi nu este artificial.
Drama personagiilor lui Cehov este con­
stituită de refuzul de a da curs ocaziilor
dramatice care survin.
G. D.
 f Silan Io»iîescu i Oameni fi cărţi, Edi­
tura de Stat, Buc. 1946. — Titlul acestei
culegeri de studii literare nu trebue să
Înşele: atenţia autorului se Îndreaptă cu
predilecţie mai ales asupra unor domenii
de preocupări care, străbătâni' cărţile şi
oamenii, rămăn totuşi adesea în afara lor,
pe trepte superioare sau inferioare. Au­
torul ia cumva prea In serios cărţile
despre carp referă — trebue s i menţionăm,
lasl, c i fără părtinire şi totdeauna In
căutarea unui teren de construcţie solid.
Pentru oameni invocă tipologiile curente
— psihologice, fiziologice, sociale, sau
i s t o r i c e — c u o disposiţie evidentă de a
teoretiza. Un eveniment din « Bouvard
et Pécuchet » este ridicat la rang de
lege :
« E trăsătura bine cunoscută a micului
burghez francez, păstrată neschimbată
până in zilele noastre, de a se transforma
In rentier, de Îndată ce soarta Ii permite »
<p. i 5 )
«Desigur, la vremea lor, Bouvard şi
Pécuchet nu erau câtuşi de puţin rari.
Dar In America arnlui 1920, Babitt este
•hiar burghezul mijlociu — aproape fără
excepţie » (p. 17).
« Totuşi nu trebue să uităm că, In Sud,
varietăţi de Babitt, fermieri sau mici
negustori linşează pe neeri » (p. 20).
Preocupări, adică, de a fixa « valoarea
documentară • (p. 20) a eroilor de ro-
»i*ne, care sunt eretice doar- In măsura
In care, admiţând filiaţia cu realitatea
* eroilor operelor literare, o atare exe-
jreiă reface In sens invers procesul
idettiv al autorului, luând subiectul
drept predicai, iar predicatul, subiect,
— o a-itudine de nefratemi/are cu di­
recţia gândurilor autorului şi as\ftriind
In wbs'VUsr sporurile aduse de persor.a-
litatea acestuia.
Este o tendinţă de horror labili care
fatal neglijează notele de imponderabil
specifice actului literar, având drept
consecinţă imediată arogarea punctelor
de vedere distante, Împrumutate cu pre­
dilecţie altor domenii decât literatura.
Pornind delà oameni şi cărţi, în speţă
delà Oskar Wild şi Bernard Shaw,
autorul teoretizează existenţa parado-
xelor mecanice şi a paradoxelor critice
— distincţie efectuată dintr'un punct de
vedere social, dar care reuşeşte, până la
urmă, să nu ne convingă de valabilitatea
•1 abstractă, menţinându-se ca o in­
ducţie eficientă doar In cadrul elemen­
telor invocate (estetismul lui Wilde şi
arta cu tendinţă a lui Shaw). Unde să
mai punem impresia că, totuşi, nu s'a
spus esenţialul despre paradox? El nu
poate fi mecanic, însuşirea aceasta rezer-
vându-şi-o în genere locul comun. Spre
deosebire de locul comun, paradoxul nu
trebue înţeles în litera lui — coeficientul
de absurditate preponderent la prima ve­
dere atrăgându-ne atenţia asupra ade­
vărului latent în judecata respectivă.
Simplitatea paradoxului postulează
complexitatea fondului său. Wilde nu
a prea fost înţeles de salonarzii care ti
găseau agreabil (aşa 11 găseşte şi criticul
român), fiindcă aspectul agreabil al para­
doxului presupune un fond incisiv. Opera
paradoxală presupune apoi un scriitor
cu autoritate asupra publicului său şi
rămânem surprinşi când autorul crede
că Wilde era un adulator, nu un adulat.
In studiile acestea, şi intr'altele câte
cuprinde volumul, autorul destăinuieşte
pasiune pentru idei şi fapte şi o infor­
maţie diverşi care dă preţ volumului.
G. D.
AlexandruBistrltlanu: Vasile Alecsandri
şi Bănăţenii, E d . Cercului Bănăţenilor,
Buc. 1946, 29 pp.
Se evocă, din biografia poetului, câteva
evenimente având legătură cu Banatul.
Cunoaşterea ţinuturilor româneşti n'a
fost rodnică In opera lui Alecsandri In
măsura în care a fost ea fructificată de
Emlnescu. Le-a cunoscut totuşi din văzute
şi a făcut memorabilă iubirea lor. (Nu
neglija, însă, să fie iubit de toate).
Interesantă, pentru coloarea de epocă,
evocarea biografiei cismarului George
Augustin Petculescu, devenit actor şi
director de trupă ambulantă, interpret
al teatrului iui Alecsandri.
Aliajul uman al meşteşugarului erijat
tn om de teatru era cunoscut opiniei
literare sub chipul frizerilor cumularzi
ironizaţi de Caragiale; în Banatul acelor
vremi, importanţa gestului este, însă,
positiva.
Din ce a scris poetul, legătură eu Ba­
natul are doar balada populară < Ercu-
lean > (după < Iovan Iorgovan ») despre
care d-1 A. B. spune că ar fi fost culeasă
pe vremea primei călătorii a lui Alec­
sandri la Băile Herculane, In 1847 (p.
10), ceea ce nu este exclus, cf., Insă,
nota lui Alecsandrl din Romanţa literară,
1855, reprodusă în broşură la p. 11,
unde poetul menţionează că, din « cân­
tecele populare ale Românilor din Tran­
silvania şi Banat •, personal ar fi cules
de abia In pribegia din 1848, deci din
Ardeal, nu din Banat, restul poesiilor
fiindu-i « comunicate ».
El, de altfel, după proprii mărtusisiri
(cf. Istoria unui galben), nu obişnuia să
scrie sub forţa impresiilor directe, ci
sub aceea a amintirilor provocate prin
contrast. Nu obişnuia să-şi ocupe, apoi,
timpul curei cu îndeletniciri literare (cf.
scrisorile către Aristizza Romanescu,
pp. 32—34 ale broşurii). încât mai con­
venabil ar fi să aşezăm culegerea baladei
Iovan Iorgovan cu câţiva ani mai târziu,
iar « Întocmirea » ei, sub vraja reminis­
cenţelor delà Mebadia.
Reportajul din Luminătoriul, nr. 59—
1884, la visita făcută bardului de frun­
taşii bănăţeni cu ocazia celei de a doua
petreceri a acestuia la Băile Herculane,
în Iulie-August 1884, îşi are importanţa
lui.
Discursul primarului Lugojului este
demn de Iouus Galluscus din Rusaliile
ţ i proba că sub acest unghiu de vedere
11 privea sărbătoritul o avem în reac-
ţiunea, exact opusă celei naturale, efec­
tuată atunci de poetul politicos, plin de
tact, care !şi mortifică şi recunoscutul
său orgoliu In declaraţia, căreia el trebuia
să-i simtă sensul contrar, că: «Dacă
Dumnezeu şi timpul m'au făcut poet, şi
sunt poet, aceasta am s'o mulţumesc
numai poporului r o m â n . . . care cuprinde
In sânul său o comoară nesecată de cea
mai sublimă poésie >. Declaraţia, e drept,
este veche, dar bardul a ţinut totuşi să
mai « întocmească » poesia aceasta su­
blimă!
In realitate, fraza vrea să spună că
Alexandri ia cu satisfacţie act şi de
această demonstraţie de simpatie şi mul­
ţumire a poporului român, al cărui
« produs » (p. 20) nu se simţea a fi în
sinea Iui poetul care afişa origini meri­
dionale.
Bănăţenii au fost cam îndrăzneţi,
apoi, la banchetul oferit lui Alecsandri.
Avocatul Călţunariu din Orşova vor­
beşte poetului de < femeia romană »,
pentru a omagia pe Paulina, soţia poe­
tului. « Matroană romană » convenea şi
poetul că putea fi Paulina lui de origine
poleacă, dar el nu a prea agreiat In
femee pe matroană, evocările lui romane
fiind populate, în genere, cu femei bar­
bare şi, în orice caz, fără simţul familial
al Matroanei. Declaraţia orşoveanului,
că şi Paulina « desigur încă-şi are me­
ritele sale Ia renumele marelui poet, ca
femeia română la renaşterea naţiunii
sale », putea fi simţită drept gafă de
poetul iubirilor şi inspiraţiilor extrafa­
miliale pentru Steluţa, Mărgărita, Dridri
etc., fără mare interes poetic Îndeosebi
pentru casnica Paulina, legitimată târziu
ca soţie şi acceptată, se vede, în călă­
toria la Mehadia, în locul « slugii Dumi-
sale Gheorghi Damian » (pag. 10) care
îl însoţise aici în 1847.
Ca să prevină alte gafe posibile, poetul
v a fi fost bucuros de noua direcţie ire­
dentistă pe care a luat-o conversaţia;
învăţând din păţania altora, îşi supra­
veghea propriile-i vorbe, alungând răs­
punsurile sincere în vaticinaţii inofen­
sive . . . .
Reportajul Luminătoriului, redat cir­
culaţiei de d-1 A. Bistriţianu, îşi are
locul său în recompunerea biografiei Iul
Alecsandri.
G. D.
Cezar Petreseu: Floarea de agave, roman >
Socec, B u c , 1946. — D-1 C. P. reedi­
tează această « cronică de moravuri din
preajma anilor 1930, epocă de fabuloasă
frivolitate », întovărăşind-o de o prefaţă
în care justifică retipărirea ei prin sfa­
turile unui cunoscut filo-român englez,
exprimându-şi, în încheiere, Îndoiala
asupra « verdictului literar », al altora
şi al autorului, care mai înainte osândea
cartea.
Nu vom insista asupra subiectului
romanului: biografia anostă a unei pro­
vinciale aleasă Miss România, subiect
al cărui interes ar sta In urmărirea aiurii
luate de autohtoni în peripeţii ameri­
căneşti ivite neaşteptat.
Creaţia literară în această carte, trebue
s'o spunem din capul locului, este nulă.
Profităm de ocazie spre a însemna şi
măsura in care decisive în acest sens nu
sunt numai evenimentele şi formula, aici
voit reportericească, oi mai ales reprobanta
lipsă de interes a autorului faţă de eroii
săi, faţă de acţiune şi faţă de public
( « Publicul Înghite » pare a fi şi deviza
romancierului, nu numai a eroului său
 Filip Filipovici. . .). Lipsa aceasta (Je
interes ascunde, de fapt o incapacitate
perceptivă, care face ca sângele şi apa
cărţii să rămână neamestecate: ceea ce
autorul crede a fi cronică de moravuri,
transferul în carte al unor fiinţe gata
făcute de Natură (Păstorel Teodoreanu,
etc.), contrastează strident cu partea
adausă de autor, care nu este «fabu­
loasă », cum crede autorul, eufemistic,
ci, prin neadecuarea urmării la dat, de-a
dreptul fantezistă. Autorul nu contra­
zice numai logica naturii, ei, mai ales,
logica artei, şi convingerea pe care ţi-o
faci, citindu-i epilogul, este că posibi­
litatea de organizare logica într'un cadru
dat nu este multiplă şi că, pierzând pe
nesimţite singura cale posibilă, nu ţi-se
mai oferă, drept înclieiere, decât soluţii
exclusiv absurde. încheierea romanului
de faţă, aşa cum este, rămâne la fel de
absurdă, de stridentă ca şi oricare alta
posibilă: unui astfel de roman nu i
s'ar putea găsi înclieiere. Stinghereala
autorului se dă pe faţă în preambulul
Epilogului, unde ia la vale, fără lipsă
de pătrundere, dar cu antecedente anglo-
saxone, pe Proust, Gide, Joyce, Law­
rence, etc., cu încântarea, exprimată
în Prefaţă, că ceea ce desvolta în roman
sub numele eroilor săi ar avea similitu­
dini c u . . . Mark Twain sau Jerome K.
J e r o m e . . . Se vede bine că, ajuns la
acest stadiu, autorul e plictisit de cartea
sa; altcumva ar mai fi scris încă pe
atâtea pagini cu aceleaşi nume de eroi
(cf. Apostol, Comoara...,
E un fel de lipsă de probitate literară
aplicată în mare la roman, dar găsin-
du-şi expresia şi în comentariul ad litteram
asupra unor idiotisme cu un anume în­
ţeles. Zice un erou:
«...Aşa am rămas
p ă r s t i m a b i l i i ». Urmează comentariul
autorului: « D. Filip Filipovici, cu mâna
lui scurtă şi grasă, făcu
arătând cum a tras el
invizibilă de stimabili
autorul dă, sub formă de désen, un soiu
indentic de comentariu tautologic.
« Epoca de fabuloasă frivolitate, prea
repede uitată », evocată de « cronicar »,
se vede că a existat, dar urmele ei nu
le vom găsi în cărţile fanteziste şi facile
ale autorului, ci în împrejurarea că aceste
cărţi au fost, totuşi, citite.
G. D .
Aralda Arad: Tut-Ankh-Amon, tra­
gedie în cinci (Tip. Socec, 1946). —
acte
Pe copertă, lângă două piramide în
perspectivă, lângă o căţuie de mirodenii
din care se ridica fum de tâmâie până
sub numele autoarei şi lângă o cobră,
stă « pe tron un faraon », care nu poate
fi decât Împricinatul erou al prezentei
tragedii în cinci acte. In faţa lui se află
« Tu, Nefertiti, cea mai clar-văzătoare
şi mai înţeleaptă regină», care se întâmplă
să fie şi soţia sus-numitului faraon. După
ce întorci coperta, dai peste două pagini
goale — ş i te întrebi ce să fie? Un acci­
dent, un simbol, o întâmplare, sau o
respiraţie îngăduită cetitorului, până
c â n d . . . Până când întorci pagina a
treia, velină, pe care se află portretul
autoarei.
Autoarea trebuie să fie blondă, are un
« grain de beauté» pe obrazul stâng, sprin-
cene frumos arcuite, bucle ce cad mă­
tăsos şi dulce până pe curba abia bănuită
a gâtului şi a unui umăr gol ce lasă să
presupui şi braţul, şi are în ochi o lucire
vagă şi mistică.
După ce te rupi şi din acest dulce
popas, întâlneşti o prefaţă a d-lui Victor
Eftimiu care vorbeşte despre Safo, con­
tesa de Noailles, despre George Elliot;
despre Salammbô şi încă o mulţime de
astfel de personagii ilustre şi, în cele
Baletul mecanic). din urmă, şi despre autoarea noastră, cu
portretul alăturat. Apoi pe neaşteptate
te prinde hopul unei închinări mistico-
orientalo-retrospective, dedicată « Vouă,
suflete stinghere, venite din tenebrele
de nepătruns ale veşniciei ». După ce
treci de toate aceste trepte de iniţiere,
chit. S'au dat după
care ţi se ridică în faţă ca pădurile se­
mănate de vrăjitoarea din poveste, ur­
un gest elocvent, mează şi o tragedie în cinci acte. Dar
după păr o ceată despre tragedie ar fi mai bine să nu mai
». La pag. 25 vorbim, fiind prea sublimă în termeni
şi prea mistică în fond şi făcându-i pe
nefericiţii de Tut-Ankh-Amon, pe soţia
sa Ankes-en-Amon, pe Hoar-en-Moat şi
pe alte personagii, cu perle pe vestminte
şi linie de legătură la nume, să sufere,
sublim şi patetic, din cauza unui preot
ambiţios care Îşi ucide stăpânii.
încolo, nimic n'ar mai fi de adăugat.
Stere Popescu
 PRESA MONDIALĂ

PATRU DECENII DELA APARIŢIA « VIEŢII ROMÂNEŞTI »

Veac Nou — An. II — Nr. i5

Cu prilejui împlinirii a patru decenii delà apariţia revistei « Viaţa Româneasca »

şi pe marginea ultimelor opere a dd. Petre Pandren (« Portrete şi controverse ») şi Ionel
Teodoreanu (« Masa umbrelor ») d. Ion Călugăru notează, cu bună dreptate, că poziţia
acestei reviste in problemele mari ale culturii şi politicei noastre (interne şi externe)
rămâne de precizat:
. . . Ocupă « Viaţa Românească » ta desvoltarea culturii româneşti un loc asemănător
cu al « Convorbirilor Literare »? Dacă e vorba de talente epocale, de sigur că « Viaţa
Românească » nu se poate asemăna nici pe departe cu « Convorbirile Literare ». Nu se
poate opune lui Eminescu, Slavici şi Creangă, colaboratori de bază ai « Convorbirilor
Literare » personalităţi de aceleaşi proporţii. Dacă e vorba însă de curent literar şi
politic, poporanismul se poate măsura de sigur cu junimismul conservator, nu atât
ca influenţă directă contemporană — aşa cum au fost pe vremea Iui Titu Maiorescu
şi a lui Petrache Carp « Convorbirile Literare » — cât prin influenţa asupra vieţii
de partid liberale şi ţărăniste pe care a avut-o profesorul. C. Stere, purtător de cuvânt
al poporanismului românesc.
O caracterizare a ideologiei, situarea în spaţiu şi timp a ceea ce a însemnat « Viaţa
Românească » rămâne încă deschisă, cu toate că d-nii Pandrea şi Ionel Teodoreanu
se ocupă de existenţa revistei. Ceea ce se poate afirma totuşi fără putinţă de tăgăduire
este că, la renaşterea mişcării muncitoreşti, după 1905, în pragul izbucnirii revoltei
ţărăneşti delà 1907, revista a luat o poziţie «realistă » în raport cu social-democraţia,
într'o polemică ce a făcut vâlvă pe vremuri, despre social democratism şi poporanism.
«Viaţa Românească» şi-a definit atunci locul: intre democraţie de avantgardă
muncitorească şi cea a categoriilor feudalo-birocratice, alcătuind partidele conservator
şi l i b e r a l . . .

PROBLEMA ŢĂRĂNEASCA
Contemporanul'—An. I —Nr. S —Septemvrie 1946

Amintind un pasaj din articolul program al primului număr al « Vieţii Româneşti »

(1 Martie 1906) — « Intre clasele de sus şi popor este o prăpastie adâncă, care, la noi
desparte aproape două naţii » — d. Tudor Teodorescu-Branişte arată că această cons­
tatare adesea repetată, n'a depăşit planul « literaturii ». şi insistă asupra gravei probleme
ţărăneşti, problema primordială a democraţiei româneşti de ieri şi de azi:
Noi, românii, între alte multe şi variate talente, 11 avem şi pe acesta: când nu vrem
sau când nu putem să soluţionăm o problemă, creem asupra ei o literatură. Până la
sfârşit, literatura isbuteşte să copleşească problema, care nici nu se nvai vede. Aşa s'a
întâmplat cu problema ţărănească. S'au scris poezii şi nuvele despre ţăran. S'au făcut
albume cu cusături ţărăneşti. S'a organizat teatru sătesc. S'au creiat noi posturi In
bietul buget a* statului : conferenţiari pentru săteni. S'au lansat formule, dintre care
cea mai sonoră era: «cu faţa la sate».
Din 1907 şi până In 1914, problema ţărănească a fost năclăită In literatura, —
literatură proastă şi, foarte adesea, literatură, bună, — totuşi numai literaturi.
 Criticii sociali ai acelei vremi arătaseră soluţia: votul universal şi împroprietărirea
ţăranilor. Abia în 1914 aceste două reforme au fost Însuşite de oficialitate. S'au făcut
atunci alegerile pentru Adunarea Constituantă, menită să purceadă la modificarea
« pactului fundamental >. Războiul mondial a întârziat lucrările, astfel că cele două
reforme nu s'au putut Înfăptui decât în 1919.
Ce-a urmat, se ştie. Votul universal a fost aplicat fără sinceritate. Iar împroprie­
tărirea, fără credit agricol. Ţăranul s'a trezit cu un drept de vot, care îi era furat
aproape la fiecare alegere şi cu un petec de pământ, pe care nu avea cu ce să-1 mun­
cească. Unsprezece ani mai târziu, în 1930, problema ţărănească reapare, de data
aceasta sub un aspect nou: datoriile agricole. Fără cooperativă, ţăranul se îndatorase
cămătarilor. Statul a trebuit să intervie cu faimoasa lege de « conversiune a datoriilor
agricole ». După aceasta Insă, iarăşi nu s'a mai făcut nimic. Nici măcar « literatură ».
Ultima reformă agrară a fost ultimul act de intervenţiune a statului în favoarea
ţăranului.
Ştiu bine, cum ştie ţara întreagă, că trăim o epocă grea. Ne apasă urmările răz­
boiului. In asemenea vremuri, nu se pot rezolva toate marile probleme întârziate
de multă vreme sub regimurile trecute.
Aş vrea numai, ca simplu om de pe stradă, să atrag băgarea de seamă încă de pe
acum — că problema ţărănească rămâne, în multe aspecte ale ei, o problemă actuală.
. România va străbate şi această perioadă grea, cum a străbătut atâtea altele, In
trecut. Insă în ziua când vom ajunge la liman şi când ne vom fi împlinit îndatoririle
ce avem de pe urma războiului, să nu uităm problema ţărănească.
Cele două împroprietăriri trebuesc consolidate printr'o vastă şi solidă reţea d«
cooperative şi printr"un masiv credit agricol.
ROSTUL SCRIITORULUI
— Anul 1 — Nr.
Naţiunea 165

Sub acest titlu d. G. Călinescu discută temeiurile participării scriitorului la viaţa

pubKcd şi problema (de fapt lăturalnică) a incompatibilităţii intre arta mare şi mulţime:
De altfel ipoteza participării superficiale a artiştilor la viaţa publică se Înlătură,
deoarece aceşti artişti au de mult revendicări de corp pe care abia acum găsesc prilej
să le formuleze. Evident, partidele de ţinută populară au şi ele o legitimă dorinţă:
ca scriitorii să se alăture acţiunii lor de promovare a intereselor mulţimii. Cine judecă
lucrurile pe deasupra, strâmbă snob din nas şi-şi zice că arta nu are de aface cu pro­
gramele democratice. Nu eu voi fi acela care să stric socotelile esteticei şi părerile
mele în privinţa aceasta le-am exprinat la locul cuvenit unor astfel de probleme şi
nu mi le schimb.
Aici este altă chestiune In joc : dacă este realmente, cu excepţia unor zone dificile,
o incompatibilitate între arta mare şi mulţime şi dacă, de pildă, face să construeşti
o sală de concert de cinci mii de locuri spre a cânta pe Mozart. Răspunsul aci ni-1 dau
faptele. Nu numai că lucrătorii nu ocolesc concertele, dar când unii dintre ei se entu-
liasmează pentru muzică, mergerea lor este către programul sever nu către cântecele
de lume. Nu am nici cea mai mică îndoială că dacă Hamlet s'ar reprezenta faţă de
toată populaţia muncitorească a Capitalei, ar găsi o Înţelegere deplină. La teatrele
uşuratice de tip bulevardier şi revuistic nu se duc muncitorii care sunt fiinţe medi­
tative, cu Înclinare spre problemă. Scriitorul — ca să ne oprim numai la această cate-
gorie — poate fi accesibil mulţimilor, dacă îşi dă silinţa să iasă In faţa lor şi dacă,
atunci când arta lui e prea subtilă, face odată în toată opera lui o oarecare concesie.
Şi nici nu e bine zis concesie, căci artistul mare nu abdică o clipă delà creaţie ; vreau
numai să zic: încearcă să retrăiască sincer epoca lui. Pe unii îi prinde, pe alţii nu, istoria
literară ne arată însă că nicio creaţie solidă nu este străină de pulsaţia vremii. E un
proces fatal care nu infirmă « independenţa » artistului.
Ceea ce avem de a imputa multor scriitori este o Înţelegere greşită a indiferenţei
artei. Una este universalitatea, obiectivitatea literaturii şi alta sărăcia ei de viaţă,
ncomunicabilitatea ei. Ce nu pricepe lucrătorul, nu merită adesea nici atenţia estetului.
Ca să-ţi vinzi cărţile trebue nu să te « cobori » în mulţime, ci să păşeşti In mijlocul
acestei mulţimi, încercând a câştiga cu scrisul şi dacă nu cu fapta Încrederea ei
 BALCICU L
Timpul — Anul X — JVr. 3249
Membru al delegaţiei de ziarişti care a vizitat de curând Bulgaria, Gh. Dinu ne aduce
veşti despre Balcic —şi nădejdi pentru anii viitori (din partea d-lui Sava Ganovshi,
ministrul Bulgariei la Bucureşti şi prietenul nostru):
. . . Şalupa a trecut de Capul Sf. Constantin, de Nisipurile de aur, cum numese-
bulgarii ţărmul care se rotunjeşte după promontoriul Sf. Constantin, pe culmea căruia
se află mănăstirea cu acelaşi nume, şi am Început să scrutez malul mai departe, spre
a vedea Balcicul, raina albă a Coastei de Argint, golful In care se leagănă, albastră,
şi superbă, m a r e a . . .
Cu cât ne apropiam, emoţia creştea. Ţărmul se vedea tot mai distinct. Iată pa­
latul. . . vilele . . . Sorbeam, cu ochi mari deschişi, panorama care, văzută de pe mare,
e cu atât mai frumoasă.
Nici nu ne-am dat seama când am amarat de pontonul din port, plin de lume.
Eram primii români care veneam după războiu, la Balcic. Caramiti, Filcev, pescari
cunoscuţi, mi-au sărit de gât, m'au Îmbrăţişat, m'au ovaţionat cu urale. Erau şi el
nu mai puţin emoţionaţi.
Am coborit grăbit să văd ce s'a schimbat. In locul cafenelei lui Mamut, e o coope­
rativă a pescarilor ; restaurantul « Pe lângă plopii fără soţ » 11 ţine Caramiti ; und«
era cafeneaua lui Ismail, e restaurantul lui Canavna.
Am dat o raită prin ţigănie, urcând drumurile — aceleaşi — pe lângă râpă, şl
ovindu-mă de vila în formă de vapor. Am coborit apoi pe strada dealungul ţărmului
cu casele In care locuiam. Mi-au ieşit proprietăresele, surprinse şi exultând la vederea
mea. Aceleaşi femei cumsecade şi bune. Am trecut pe la « Doi Cocoşi ». Aceeaşi terasa
eu mesele Intre migdali şi s m o c h i n i . . .
Balcicul e tot atât de frumos ca Întotdeauna. Vilele, In afară de acelea care e'ao
prăbuşit In mare cu ţărmul, sunt toate scăldate In soarele acestui Început de t o a m n ă . . .
După vizita care a durat câteva ore, cu aceeaşi şalupă ne-am Înapoiat la Varna,
salutând tn numele tuturor acelora care 11 iubesc, incăodată, de pe mare, Balcicul.
Exprimându-mi bucuria de a-1 fi revăzut, In faţa d-Iui Sava Ganovski, ministrul
Bulgariei Ia Bucureşti, d-sa mi-a spus: «Da, Balcicul trebuie să devie un fare al
prieteniei, al prieteniei româno-bulgare, unde artiştii, scriitorii, aiariştii d-stră să-şl
petreacă vacanţele laolaltă, adăugând frumuseţii locului, sublima frumuseţe a sufletelor».

CONCEPŢIA ISTORICĂ A LUI NICOLAE BĂLCESCU

Scânteia — Anul XVI — Nr. €33
Ecocdnd figura caldă şi frământată a patronului democraţiei rom&ntţli, d. Al*xtniru
Balaci relevă justeţea concepţiei istorice a. acestui mare înaintaş:
Concepţia sa istorică, neaşteptat de modernă, 11 defineşte drept un deschizător
de drumuri al istoriografiei actuale. Bălcescu credea In misiunea educativă a istoriei
şi este un precursor al istoriei sociale, Înţeleasă drept studiu al tuturor instituţiilor
şl realităţilor naţionale. El poate desprinde astfel un sens Istoric permanent dineolo
de lnşirarea stăpânitorilor temporari şi nararea biografici acestora. Având drept fun­
dament al concepţiei sale istorice ideia evoluţiei, putea afirma despre revoluţia delà
1848 că reprezintă: «o fază, o evoluţie istorică, naturală, neapărată, prevăzută, a
acelei mişcări providenţiale, care târăşte pe naţia română, Împreună cu toată omenirea,
pe calea nemărginită a unei desvoltări progresive, regulate ».
El va seri pentru prima dată în literatura noastră despre stările culturale, despr»
industrii, comerţ, despre viaţa totală a naţiunii. Cunoscător profund al realităţilor,
«e va îndrepta spre ţărănime, element social masiv, una din forţele principale al*
viitoarelor transformări. Studiile sale istorice din străinătate nu l-au putut abat*
delà studiul realităţilor de aici. Astfel, el putea remarca şi la noi perspectivele aceleiaşi
evoluţii europene: după feudalitate şi statul aristocratic, — c e l burghez şl apoi «de­
mocratic, adică românesc ». El cere pentru ţara sa libertatea naţională şi în înfăptuirea
ei vede scopul pe care neamul românesc trebue să-1 atingă, ca primă etapă, p» drumul
lui progresiv. Aceste Idei ale lui BSlcescu au fost confirmate de viitetr.
 »-

P A R I S U L D E ASTĂZI
Universul — Anul 63 — Nr. 2ÎS

De curând întors din acest Paris de totdeauna, ca.re exercită o atracţie at&t de impe­
rioasă asupra lumii artistice i intelectuale de pretutindeni, d-l Al. Philippide
f schiţează
primele impresii asupra atmosferei actuale a faimosului oraş-lumină:
. . . Impresia că spiritul străzii s'a schimbat, sau, mai exact, că s'a schimbat ceva In
spiritul străzii p e r s i s t ă . . . şi după ce, prin lunga stradă Lafayette, ai i n t r a t in Paris şi
ai făcut primii paşi pe Boulevard des Italiens.
O ciudată uniformitate te frapează. O vezi !n îmbrăcămintea femeilor, deobicei
închisă la coloare, fără fantezie, in consumaţia sarbădă pe care o oferă cafenelele, în
lipsa de varietate a vitrinelor, în vidul trist al celor mai multe dintre ele. Doar tarăbile
vânzătorilor ambulanţi care îşi strigă marfa mai dau o notă de vioiciune şi de voie
b u n ă . Şi sgomotu! este acelaşi ca oricând, asurzitor in piaţa Operei, centru veşnic agitat
al circulaţiei pariziene.
Este, fără îndoială, o lipsă şi o sărăcie mondială care se vede şi aici. Dar aici, în
Parisul belşugului şi al vioiciunii, această lipsă este şi mai frapantă.
Trebue să renunţi la comparaţia cu trecutul.
Nu trebue să iei în seamă că, acolo unde odinioară a fost o elegantă cafenea cu o
terasă îmbietoare, este acuma o cantină pentru soldaţi americani, sau că ţi se serveşte
o cafea surogat fără zahăr acolo unde a l t ă d a t ă cafeaua cu lapte delicioasă curgea în
valuri şi mormanele de chifle n u se isprăveau niciodată.
Totuşi este u n obiect care ţi se impune cu o aspră a u t o r i t a t e şi prin care, vrând
nevrând, trebue să priveşti vieaţa codidiană a Parisului actual. Acest obiect este car­
tela cu tichete. Cartela cu tichete domină vieaţa parisianului de astăzi. Sunt tichete
p e n t r u toate alimentele şi « puncte » pentru t o t ce priveşte îmbrăcămintea. Raţiile,
suficiente, se dau cu regularitate. Şi cozile — a l t aspect mondial al epocii noastre —
se înşiră la uşile magazinelor. Acestor tichete, fără îndoială, se datoreşte aspectul mai
hursuz al străzii, preocuparea oamenilor, faptu că e mai puţină voie b u n ă decât al­
t ă d a t ă . Negreşit, pe lângă această invazie a tichetelor în vieaţa particulară, mai per­
sistă incâ şi amintirea supărătoare a anilor de ocupaţie. Urmele ghiarelor naziste se
văd puţin pe zidurile Parisului, foarte rar, ici şi colo, la École Militaire, de exemplu,
pe zidurile găurite de mitraliere. Mai sunt şi plăci comemorative, pe câte u n perete,
care îţi amintesc că în locul acela a căzut un om In lupta de rezistenţă a Parisului.
Dar aceste u r m e materiale ale războiului şi ale ocupaţiei s u n t aproape imperceptibile.
Parisul, din punct de vedere arhitectural, a r ă m a s neatins. Sunt însă urme ale războ­
iului şi ale ocupaţiei în suflete. Şi aceste u r m e dureroase se văd în aerul mai grav şi
mai preocupat decât altădată al oamenilor de pe s t r a d ă .
Dar pentru ca să-ţi dai seama de urmele acestea interioare ale anilor care abia au
t r e c u t , trebue să părăseşti centrul, marile bulevarde, Avenue de l'Opéra, rue de la
Paix. Acest Paris care. se mişcă între piaţa Operii, place Vendôme şi Madeleine, a fost
întotdeauna cosmopolit. Parizienii din cartiere vin aici rar, câteodată. în vreo sâm­
bătă seara. Aici străinii mişună — adică mişunau altădată. Acuma s u n t mai puţini,
şi cei care sunt au sosit mai to ; i cu pri'cju] conferinţei delà Luxembourg. Parisul fără
străini, iată încă un aspect nou a! vechei L u t e ţ i i .
Totuşi, chiar acum, Parisul parisienilor e in cartiere. Parisul e un oraş de cartiere.
Sunt zeci de mici orăşele înghesuite unul în altul, fiecare cu înfăţişarea lui caracte­
ristică, cu tipul său u m a n deosebit, cu aerul lui specific, cu accentul Iui bine definit.
Dacă la această deosebire care are loc în prezent mai adaugi şi deosebirea de epocă,
vizibilă in stilul caselor şi al monumentelor, delà goticul medieval până la stilul de
beton al epocii noastre, atunci varietatea devine infinită. O plimbare prin Paris e o
explorare in t i m p , o călătorie prin vremuri, aşa c u m nici nu poate să nu fie o plimbare
p r i n t r ' u n oraş u n d e secolele stau unul lângă altul şi unde câţiva paşi te duc deodată
dintr'o îngustă uliţă medievală cu case strâmbe şi ziduri coşcove i n t r ' u n bulevard
larg cu clădiri monumentale.
I a t ă - n e a c u m în strada asta liniştită din Grenelle, pe unde totul, ca înfăţişare, a
r i m a s neschimbat de zeci de ani. Aceeaşi brutărie in colţ, cu oglinzi, mozaic pe jos şi
rafturi de metal strălucitoare. Aceeaşi amabilă p a t r o a n ă la cassă —aceeaşi sau alta
la fel — n u m a i rafturile s u n t goale. E după amiază şi pâinea se distribue de obiceiu
dimineaţa. Au mai rămas totuşi câteva franzele lungi, mai negre decât a l t ă d a t ă . « Aveţi
t i c l i e t e ! » — « N u ! » — « F ă r ă tichet nu-i pâine ». — La băcănia de alături, brânze-
turile cu mirosuri expansive şi mucezeH apetisante, descrise cândva, cu imagini splen­
dide, de Zola în Pântecele Parisului, nu te mai întâmpină odată eu zâmbetul şi graba
politicoasă a vânzătorului. Iţi trebue de altfel tichet şi pentru brânză. I ţ i t r e b u e
tichet pentru orice. Dar nu-ţi trebue niciun tichet ca să te aşezi pe banca asta, în
suuarul acesta liniştit, în care femei tricotează şi copii firavi se joacă în nisip. N u - ţ i
trebue tichet ca să te simţi bine în ac'easte cartiere îndepărtate, unde, cu t o a t ă amin­
tirea anilor grei, vechea voie b u n ă răsbate totuşi prin nevoile prezentului.
Aceste nevoi simţi, dealtfel, că sunt trecătoare. Deja de pe a c u m se observă o
o î m b u n ă t ă ţ i r e . Cineva iţi spune că acum câteva luni lipsa era mult mai mare. Schim­
barea se face chiar sub ochii tăi. Ieri s'a dat d r u m u l la vânzarea liberă a cărnii. S'aude
de sporirea raţiei de pâine. Se va spori raţia de vin, care e acum n u m a i de doi litri
pe lună (asta e cea mai dramatică restricţie în F r a n ţ a , ţ a r a vinurilor bune, unde acum
nu mai găseşti decât proaste vinuri de un an şi unde vinul vechi a dispărut cu de­
săvârşire). . .

J U B I L E U L L I T E R A R AL P Ă R I N T E L U I GALA GALACTION
în toamna aceasta, Părintele Gala Galaction a implinit cincizeci de ani de activitate
literară. Spicuim câteva aprecieri ale omului şi ale operii sale:

J U R N A L U L DE D I M I N E A Ţ Ă
Anul VIII — Nr. 564
D-l T. Teodorescu-Branişte prezintă omul şi inspiraţia sa :
Cei care l-au cetit au a v u t prilejul să cunoască talentul complex şi n u a n ţ a t al lui
Galaction. D a r n u m a i cei care au marele noroc de a-1 cunoaşte ca om ştiu nesecatul
tezaur de b u n ă t a t e şi de indulgenţă care stă în acest suflet cu adevărat ales.
Credinţa creştină a Părintelui Galaction a fost, de sigur, fortificată prin s t u d i i . . .
d a r izvorul acestei credinţe stă în însuşi sufletul său.
S'a scris, s'a vorbit mult despre ortodoxie în ţ a r a aceasta. Mai ales în anii in care,
la adăpostul ortodoxiei, se deslânţulau mişcările de u r ă , de violenţă şi de crimă ale
cuzismului şi ale legionarismului. Unii au t r a s foloase băneşti însemnate, din specu­
larea, din comercializarea, din punerea pe acţiuni a ortodoxismului.
Părintele Gala Galaction, singurul scriitor cu adevărat ortodox, fiindcă t o a t ă
l i t e r a t u r a lui e îmbibată de mireasma acestei frumoase credinţe, a fost acela care, In
numele ordodoxismului, s'a ridicat cu t o a t ă puterea conştiinţei şi talentului său, îm­
potriva valului de u r ă şi de intoleranţă, in perioada dintre cele două războaie mon­
diale...
Concepând creştinismul ca « o mare mişcare a săracilor » şi, implicit, a nedrep­
tăţiţilor, Părintele Gala Galaction 1-a realizat în felul acesta în strălucita lui operă
literară.
Când democraţia era mai tare prigonită, tocmai atunci Părintele Gala Galaction
cobora în micul templu ol gazetei sau al revistei peste care b ă t e a u valurile urii şi ale
sălbătăciei, ca să aducă acolo u n cuvânt de încurajare, u n îndemn — dar şi u n articol
scris şi iscălit, cu toate riscurile pe care le comporta, în asemenea împrejurări, iscă­
litura. . .
Pe Părintele Galaction trebue să-1 chemi n u m a i când îţi merge bine. Când îţi merge
rău, vine el singur. Vine ca să-ţi stea in ajutor.
I n anii aceia — pe care mulţi ar vrea astăzi să-i facă u i t a ţ i , dar care nu pot fi
şterşi nici din colecţiile ziarelor, nici din amintirea oamenilor — Părintele Galaction
trecea prin rândurile presei de stânga cum, în. « Azilul de noapte », circulă b ă t r â n u
Luca, împărţind celor în suferinţă lumină şi nădejde.
I n rândul luptătorilor pentru o vreme mai b u n ă şi mai dreaptă, Părintele Galac­
tion a fost mai m u l t decât u n l u p t ă t o r : a fost u n apostol.
 De câte ori 11 văd astăzi, cu chipul lui Dumnezeu sau al lui Tolstoi, Îmi aminteso
ţi literatura lui de nobilă inspiraţie şi faptele lui de mare laudă.
Minunat scriitor !
Minunat om !

ADEVĂRUL
Anul LX — Nr. 16.683

D-l Şirban Cioculescu caracterizează opera generosului scriitor:

. . . Puţine dintre vocaţiile scriitoriceşti ne dau prilejul să surprindem un clocot tem­
peramental puternic, ca acela al literaturii sale. Prin temperament, aşa dar, povesti­
torul este un păgân, un dionysiac, ale cărui făpturi instinctive sorb bucuriile vieţii cu
nesaţ şi se consumă arzând. Proza sa urmează oarecum acelaşi impuls, printr'un
curent vital care-i Însufleţeşte elanul. Artistul se pune insă în serviciul idealului moral
şi religios, canalizând energiile sălbatice In direcţia binelui.
Să-i ascultăm credinţele:
« . . . Marea mea convingere e că îndeletnicirea literară trebue să fie prevăzătoare,
dornică să instruiască pe ceilalţi şi să le folosească. Cine scrie, chiar şi literatură, trebue
să fie cel puţin un pedagog, dacă nu un profesor... scriitorul — ca să nu cază In cea
mai tristă neguţătorie ce există — trebue să aibă de-a-pururi în sufletul lui şi în opera
lui un dram de civism şi de profetism (La răspântie de veacuri, I, pag. 13) ».
Şi mai departe:
« Arta pentru artă este o iluzie şi o deşartă fanfaronadă. Un artist nu poate să ex­
pulzeze din opera de artă propria lui inirnă... S'a zis cu dreptate că arta este o func­
ţiune s o c i a l ă . . . nicio tendinţă —cinstită, utilă, legitimă, m o r a l ă . . . şi cu atât mal
mult creştină — n u poate să constitue vină şi nu poate să aducă descalificare operei
de artă (Doctorul Taifun, scrisoarea preliminară, pag. i l , 12 şi 1 5 ) . . .
In peisajul literaturii noastre, literatura lui Gala Galaction răspândeşte miresmele
cele mai toride, alături de parfumurile sacre: smirna şi tămâia. Arşiţa pasiunilor din
Vechiul Testament a fost temperată de mesajul lui Hristos. In frumoasa povestire
Papucii lui Mahmud, ca un nou Lessing In Natan der Weise, scriitorul inspirat a pro­
povăduit egalitatea culturilor religioase. Nicicând toleranţa şi iubirea de oameni n'au
găsit In literatura noastră o expresie mai nobilă. La masa de lucru ca şi de pe Înăl­
ţimea amvonului, Gala Galation răspândeşte învăţătura Evangheliei, pentrucă nu-ş!
face iluzii asupra firii omeneşti, aplecată către râu.
Opera Iui Gala Galaction este totuşi optimistă, In măsura generozităţii vizionarului.
După o jumătate veac de activitate neîntreruptă, scrisul meşterului mărturiseşte
aceeaşi tinereţe sufletească şi acelaşi avânt idealist.
Iar d-l B. Brănişteanu arată inspiraţia creştină a atitudinii publice şi literar» «
sărbătoritului :
. . . Gala Galaction . . . a rămas un teist convins, un creştin credincios, a simţit ta
sineşi chemarea şi s'a făcut, ce-i drept, târziu, preot. Numai după ce, examinându-şl
îndelung conştiinţa, a constatat în sufletul său lipsa oricărei îndoieli, a îmbrăcat el
haina preoţească şi cei care 11 cunosc pot spune despre el că este pios fără a fi super­
stiţios, blând, bun, tolerant şi caritabil, cum trebue să fie un preot, pentru ca să fie
cinstit şi respectat. Şi cred că nu exagerez Intru nimic, dacă spun că sunt foarte puţini
la număr aceia care să poarte haina preoţească cu mai multă vrednicie ca dânsul.
A fost şi a rămas democrat. Şi cum ar fi putut fi oare altăceva, fiind un bun creştin
cum este? Doctrina democratică şi cea socialistă se confundă la dânsul cu creştinismul.
Pentru a o practica pe aceea,' el nu are nevoie să facă niciun compromis cu acesta.
Şi cred că pot afirma că nimic nu i-a căşunat mai grele chinuri decât nevoia In care
s'a găsit de a vedea Intoleranţa practicată In această ţară de mulţi preoţi care nu nu­
mai credeau că pot Împăca creştinismul cu intoleranţa, dar o practicau pe aceasta,
tn numele celui dintâi.
 CONTEMPORANUL
Anul I — Nr. 3 —Octomvrie 194S
D-l George Ivaşcu aminteşte bogata activitate a lui Gala Galaction, pentru a se opri
Ia nervul acestei activităţi : dragostea de adevăr, de dreptate, de oameni :
Dacă N. D. Cocea şi Tudor Arghezi, marii săi prieteni, au mânuit mal ales pamfletul
şi invectiva în activitatea lor de scriitori cotidiani, Gala Galaction, cu implicaţiile
sale de predicator religios, a combătut pentru justiţie în aceeaşi lume ostilă, cu sfatul,
cu parabola, cu citatul biblie. E clar că autorul Caligrafului Terţiu s'a sbătut necon­
tenit şi credem că o mai face încă şi astăzi, pentru reabilitarea tagmei preoţeşti, tocmai
fiindcă a cunoscut-o îndeaproape, tocmai fiindcă o voia Întoarsă la rosturile ei cele
dintâiu.
Gala Galaction a încercat şi, în ce-1 priveşte, a reuşit să facă, din haina pe care o
poartă şi din simbolul puterii cu care a fost investit un mijloc de a sluji cu adevărat
celor mulţi, de a contribui efectiv la propagarea idealurilor de justiţie socială şi de
înfrăţire Intre popoare. Preotul Galaction a tost dintru bun început un socialist. A
fost, cu alte cuvinte, într'adevăr în mijlocul poporului, un slujitor al lui, şi aşa a rămas
şi este până astăzi.
s
LIBERTATEA
Anul II — Nr. Bit
In acelaşi sens scrie şi d-l Ştefan Baciu:
Dar Gala Galaction nu este numai unul din făurarii prozei româneşti, ci şi unul
din cei mai aprigi şi mai puri luptători pentru omenie, dreptate şi democraţie. Scrii­
torul care a fost tot timpul vieţii sale şi un duhovnic, nu s'a sfiit nici chiar în zilele
cele mai amare, când noţiunea de om era dusă la abatoare şi pe ruguri, nu s'a sfiit nici
chiar atunci, să fie fratele tuturor, dincolo de graniţele stupide, prea omeneşti şi vre­
melnice, pe care le impunea dictatura fascistă. Luptător pentru progres şi libertate,
Gala Galaction a fost om Intre oameni chiar când din aţâţi prelaţi ţipa hiena. Astfel
tn zilele negre, In ceasuri de cumplită cumpănă sufletească, în casa Iui Gala Galaction
era loc şi pentru cei frânţi şi pentru cei huliţi. Şi-apoi, de multă vreme foarte apropiat
de mişcarea muncitorească din ţară, Gala Galaction a cunoscut truda şi sbuciumul
celor mulţi, pe care i-a iubit, pentrucă de foarte multe ori, Intre ei, era unul de-al
lor: cinstit, curat şi sărac.

TÂNĂRUL SCRIITOR ROMÂN Ş I . . . D E B U T U L

ATaţiunea — Anu! 1 — N r Î S 3
D. Adrian Marino tace judicioase obserraju asupra u urinţp-i cu care scriitorul român
tânăr consideră debutul său propriu (cea ce explică inexistenţa scriitorului — care nu
mai e tânăr — dar ale cărui 10, 12, 14 volume sunt ca şi cum n'ar fi; căci ambiţia şi
prezenţa nu suni, vaiI, îndestulătoare şi, după cum remarcă autorul, drumul istoriei lit«-
rare, neiertăt-iare, aceasta «duce printre imense osuarii >>:
« . . . Nimic nu mă surprinde mai tare ca neseriozitatea tânărului scriitor român,
debuturile lui haotice, nestudiate, Întâmplătoare, graba de a fi editat cu orice preţ,
transacţiile lui ieftine, goana impudică după « premii », lipsa de reculegere, de maturi­
tate a spiritului, indiferenţa totală pentru destinul său literar. Prea au devenit numeroşi
scriitorii «tineri», poeţii «tineri», esse.ştii «tineri», legiuni întregi de jurnnlişti cul­
turali, fireşte tot «tineri », de pe urma cărora nu va rămâne nimic, dar atsolut nimie
Şi este firesc să fie aşa: posteritatea nu selijtează dintr'o epocă decât un număr res­
trâns, infim, de valori. Cine se ocupă cu istoria literară ştie că drumul 11 va duce printre
imense osuarii. într'un fel situaţia este tragică şi totuşi nu lipsită de humorul său.
Ea îmi aduce aminte de o caricatură văzută cândva într'o revistă americană: soţia
gangsterului do,ienindu-şi soţul inactiv:
— « Dacă nu te pui pe treabă, ai să rămâi toată viaţa inamicul public nr. 15.121
Să aibă tinerii scriitori români ambiţii mai mici? A fi poetul nr. 15.121 al literaturii
române iată un lucru nu tocmai de invidiat. După cum nici consolarea curentă:
« Fine, bine, n'o fi mare poetui cutare, dar e cel mai mare poet din corpul contabi­
lilor autorizaţi... ». Să nu se creadă că noţiunile de « posteritate », « absolut » şi alte
câteva au fost în trecut mai puţin antipatizate decât acum. Dar parcă niciodată în
lume ele n'au fost izgonite din vocabular in chip atât de radical ca astăzi. Singura
consolare este refugiul în textele care exaltă aceste principii, buna societate a lectu­
rilor clasice, abstragerea senină printre paragrafele i l u s t r e . . .
Ci, amintind de sfaturile lui Baudelaire, care arăta că succesul nu este fructul unei
miraculoase generaţii spontanee, d Adrian Marino continuă:
Ori ceea ce lipseşte tânărului scriitor român este tocmai această tenacitate inte­
rioară, sforţarea creatoare cotidiană, aşa zisa «inspiraţie », elaborarea lentă, adâncă.
Mai sunt încă barzi provinciali în România care cred în «insniraţie ». Dacă volumele
lor sunt ilizibile, aceasta vine din pricina acestei « prejudecăţi odioase ». Un poet
« inspirat », boem improvizator, este de regulă generală un slab poet. « Orgia nu mai
este sora inspiraţiei : am rupt, în sfârşit, această înrudire adulteră ».
« O hrană cât se poate de substanţială şi regulată este singurul lueru necesar unui
scriitor fecund.
Inspiraţia, în mod hotărit, este legată de munca făcută zi de z i . . . Ea este asemă­
nătoare foamei, digestiei, somnului » . . .
Este fals să se pretindă că improvizaţia şi facilitatea sunt impi<se de nevoile existenţei:
Este o condiţie inexorabilă a muncii scriitoriceşti creatoare meditarea îndelungă, până
la obsesie:
Iată ceva necunoscut scriitorului «tânăr»! EI confecţionează, la cerere, după
tarif, orice; ode, articole, piese de teatru. Neavând nicio convingere, el nu poate fi
nici măcar oportunist. Pagina sa este efemeră, volatilă, chiar în clipa când a fost scrisă.
Ea este «durata» berg?oniană pură. înţelegem dece adevăratul scriitor nu poate
avea cu adevărat « ghinion ».
.Şi iată concluzia:
Nu « gbinion >, sau încurajare din partea oficialităţii lipseşte tânărului scriitor
romtln. ci seriozitatea şi talentul, adică, în fond, unul şi acelaşi lucru.

PICTORUL ARNOLD
Timpul — Anul X — Nr. 324S
D. V. Cristian evocă figura şi aminteşte, sumar, cariera talentatului, modestului,
încântătorului şi regretatului M. W. Arnold, stins din viaţă în mijlocul verii trecute:
L-am cunoscut şi l-am iubit pe M. Yv. Arnold: omul era desfătător prin optimism,
prin spirit, prin inadaptarea specifică de boem, batjocoritor, pe un drum înstelat,
al căilor de mijloc.
Artistul era pur, neîntinat de nicio platitudine, neconcesiv, apărându-şi integri­
tatea unei viziuni personale, care se desprinde de aceea a artistului comun.
Expoziţiile lui erau edificii de dantelă, de spumă şi vis într'un regat al artei, In
care fiecare îşi are adăpostul, casa chipeşă sau coliba, măsurată şi clădită cu putinţe
proprii.
A învăţat la laţi. Era un copil când şi-a propus să asimileze tot ceea ce o academie
de belle arte poate împărtăşi din tezaurul fără fund al artei. Când şi-a terminat stu­
diile, şi-a dat seama că tot ceea ce învăţase trebuia uitat, pentrucă, sub noţiunile acumu-
mulate, se afirma trezirea, ca dintr'o găoace, a spiritului cu sbor la început timid.
A plecat la Roma, unde a lucrat cu profesorii iluştri al Şcolii franceze şi unde cei
ce î-au cunoscut atunci erau fermecaţi de precizia unui desen condus cu fermitate
şi de inspiraţia care-1 însoţea ca un şoim domesticit, ia o vânătoare de imagini.
Mai târziu, Ia Dresda, a izbutit, din 200 de concurenţi, laolaltă cu un chinez, la
examenul de admitere în Academia de Belle Arte. Voia să înveţe cu avangardistul
Kokoshka.
In 1920, a făcut prima expoziţie In ţară. Au urmat în anii următori altele. îndră­
gostit de călătorii, în care viziunea lui se primenea, a explorat adânc frumuseţile
Spaniei, ale Franţei, Angliei, Olandei, Germaniei şi a stăruit sub zările de aur şi sidef
ale Orientului, pe coastele Africei mediteraniene.
 PÎU^A MO.NDi/.LÀ 189

Dupâ fiecare absenţă din ţară, se întorcea cu tolba plină, expunând inimitabilele
lui aquarele, lucrate cu o mare virtuozitate a trăsăturilor de pensulă, cu o dezinvoltă
folosire a culorilor transparente.
Alternând aquarela cu uleiul, se adapta prin identificare cu genul. Arta lui era
subtilă, sugestivă şi aeriană în aquarela, concretă şi convingătoare în uleiu. Lucrări
de ale sale apreciate în Franţa se află la loc de cinste în muzee, şi colecţii particulare.
Altele au fost achiziţionate de muzeele româneşti, iar colecţiile particulare şi Sa­
loanele oficiale au ştiut întotdeauna să-i cinstească opera.
La pomenirea lui aici, după cele 56 de zile de singurătate, prietenii li vor Închina
desigur gândul lor evocativ, iar preţuitorii şi posesorii giuvaerurilor plastice pe care
le-a lăsat îşi vor privi comorile, încercând să pătrundă misterul unei mâini care a
mângâiat înţelesul formelor şi care într'o zi a încremenit la fereastra veşniciei.

LOCALIZĂRILE
Fapta — Anul IV — Nr. 628

D. Teodor Scarlat arată că problema localizărilor de opere dramatice străine rămâne,

şi in zilele noastre, aceeaşi, ca şi acum 6» de ani, când o ridica I. !.. Caragiale:
Dacă în vremea când celebrul nostru dramaturg îşi nota, cu o nereţinută ironie,
impresiile asupra localizărilor şi a profesionismului în speţă, se mai puteau găsi unele
scuze, motivate de lipsa unui valoros repertoriu dramatic original, apoi astăzi vechile
practici stigmatizate de I. L. Caragiale definesc pur şi simplu o sărăcie de duh, cu
totul nedemnă de strădaniile şi realizările noastre culturale. Dealtfel, In ceea ce ne
priveşte, n'am înţeles niciodată dece, în locul unei traduceri obişnuite, poate fi prefe­
rată o aşa zisă « localizare ». Oare localizatorii de ieri şi de azi nu şi-au dat şi nu-şi dau
Încă seama că o piesă de teatru, ca şi oricare operă de artă, este involuntar construită
pe un anumit eşafodaj sufletesc, cu vădite corespondenţe în colectivismul naţional
şi In cultura cărora aparţine autorul şi că localizarea, aşa cum se obişnuieşte la noi,
a unei piese, nu-i poate schimba, acesteia, tocmai ceea ce constitue esenţa ei spirituală?
Nn s'a aiuns Încă să se înţeleagă că opera de artă trece, In eternitate, chintesenţa spi­
rituală a unui neam întreg! Aşa fiind, dece să ne însuşim ceea ce nu ne aparţine, ro­
mânizând atitudini, nume, sentimente şi judecăţi ce nu ni se potrivesc, când am putea
să primim, prin teatru! tradus, ci nu localizat, adevăratele emoţii artistice ale piesei
respective, fără să fim înşelaţi In păreri sau convingeri?

SCULPTORIŢA GOLUBKINA
Graiul Nou — Anul II — Nr. 177 (377)

D. V. Dimitriev aduce informaţii despre preţuita sculptoriţă, elevă a lui Rodin, ale
cărei opere au fost adunate (1934) in muzeul ce-i poartă numele, astăzi redeschis:
. . . Toată creaţia Gol^bkinei a fost o luptă pentru dreptul artistului de a-şi ex­
prima în mod liber gândurile şi sentimentele, în acele forme plastice, care i se păreau
ei mâi adevărate şi mai puternice.
In Rusia ţaristă, A. S. Golubkina a întâmpinat multe greutăţi. Ea plecă Ia Paris,
unde se întâlni cu Rodin, care o înţelese bine pe această tânără entuziastă ; sub in­
fluenţa acestuia, Golubkina devine o revoluţionară pasionată In artă.
A. S. Golubkina introduce în operele sale sufletul resesc şi năzuinţele poporului
rus. Ea a creat o serie de opere strâns legate de tendinţele societăţii revoluţionare şi
progresiste ruse la care ea aderase. Vestite sunt operele ei « Karl Marx », « Omul de
fier », « Soldatul », « Muncitorul », etc.
In aceste teme, în felul cum le-a rezolvat, în exprimarea liberă a formelor, în Încor­
darea lor internă, Golubkina şi-a spus cuvântul nou în sculptura rusă.
In sculpturile ei < Pământul », « Tufişul », « Priveliştea », se vede legătura sculp-
toriţei cu natura rusă, ceea ce dă operelor ei multă prospeţime, emotivitate şi chiar
o profunzime filozofică...
 UNIVERSITĂŢILE SOVIETICE ŞI-AU DESCHIS PORŢILE
Pravda

Oficiosul C. C. al Partidului Bolşevic comunica unele cifre edificatoare In legătură

cu primirea studenţilor in Universităţi. De notat că toţi aceşti studenţi primesc —In
afară de bursă (In bani), câte un loc la căminul studenţesc şi masa gratuita la cantină.
Cursurile sunt gratuite, ca şi accesul In biblioteci, Jn laboratoaie şi săli de disecţie.
Taxele universitare sunt un lucru necunoscut in U. R. S. S. Studenţii Insă sunt aleşi
cu grijă, In timpul examenelor de primire, renumite prin severitatea lor. Pravda scrie,
Intre altele: « 194.000 de studenţi au urmat cursurile universităţilor In acest an. Dar
planul cincinal universitar prevede ca acest număr să fie — peste cinci ani — de
962.000 studenţi. Tineretul sovietic e ahtiat de cultură şi foarte studios. 250.000 de
cereri au fost Înaintate rectoratelor, In numărul acesta se cuprind şi cererile celor
40.000 de participanţi la războiul pentru apărarea Patriei. Majoritatea cererilor s'au
înregistrat la Universitatea din Moscova, fiecare din cele 24.435 de locuri disponibile
au avut câte doi concurenţi. In universitatea şi institutele superioare ale Capitalei
au fost primiţi 10.105 combatanţi şi 2.500 de absolvenţi —premiaţi — a i şcoalelor
fecundare. Facultatea de medicină a Înregistrat cele mai numeroase cereri.
• Pentru cele 1.325 de locuri, s'au Înregistrat mai mult de 4.000 de candidaţi ».

ISTORIA FILOSOFIEI EUROPENE-OCCIDENTALE

Izvestia

Laureatul premiului Stalin, profesorul M. Dinik, publică următoarea recenzi»

(In organul guvernului sovietic), pe care o reproducem tn întregime:
« In editura Academiei de Ştiinţe din U. R. S. S. a apărut ediţia a H-a, completată
ji revizuită, a cărţii tov. G. F. Alexandrov « Istoria filosofiei europene-occidentale ».
Prin decizia Consiliului de Miniştri al Uniunii Sovietice, s'a decernat premiul Stalin,
gradul II, autorului acestei cărţi.
In lucrarea sa, G. F. Alexandrov urmează indicaţia lui Lenin şi examinează, urmând
metoda istorică, toate doctrinele filosofice. Caracterizând filosofia antică, autorul afirmă
că majoritatea gânditorilor eleni profesau o vedere materialistă a lumii şi că Grecii,
cei dintâi, au formulat unele momente ale dialecticei. Cercetând îndeosebi doctrinele
şcolii din Milet, a lui Heraclit din Efes, a lui Democrit şi Epicur, tov. Alexandrov lămu­
reşte importanţa istorică a materialismului antic In desvoltarea cunoaşterii. In pri­
vinţa materialismului atomic al lui Democrit şi a sistemului platonic al idealismului
obiectiv, autorul afirmă că lupta între materialism şi idealism a fost hotărîtoare şi e
semnul distinctiv al desvoltării filosofiei antice. Arătând greşita concepţie a sistemului
lui Platon, autorul notează totuşi cunoscutele servicii aduse de Platon desvoltării
dialecticei noţiunilor. Analizată cu multă adâncime, «ştiinţa enciclopedică» a i u l
Aristoteles ocupă un loc de cinste i n expozeul tov. Alexandrov. Explicând condiţiile
Istorice ale ivirii concepţiilor teologice din Evul mediu, tnv. Alexandrov arată importanţa
ştiinţifică a materialismului istoric, datorită căruia, pentru prima dată s'a dat un răspuns
asupra cauzelor care au adus, In locul filosofiei antice, învăţăturile teologice. Urmărind
procesul de descompunere a teologiei şi scholasticei, autorul indică nouile direcţii
care s'au născut tn lntunerecul evului-mediu.
Un interes deosebit 11 prerlntS Bl treilea capitol, dedicat R e m s t c i . . Se acordă un
loc deosebit lui Copernic şi influentei'ui în domeniul ştiinţe., însemnătăţii istorice a
lui Jord-rno Bruno, rolului filosofilor spininii din epoca Renaşterii — Ludovic Vives
şi Juan Uarte, s.; caracterizează idene sociale de avant-eardă ale lui Thomas More şi
Thomaso Campanella, se scot în evidenţă vederile ştiinţifico-naturale şi filosofice ale
lui Galileu. Autorul demonstrează că «învăţătura lui Jordano Bruno e ştiinţa seco­
lului al XVI-lea, In deplinătatea desvoltării sale istorice. Toate cuceririle fundamentale
ale ştiinţei din timpul acela sunt condensate şi generalizate în lndrăsneţele concluzii
tiinţifice şi ateiste a lui Bruno (pag. 148).
Capitolele IV—VII sunt dedicate studiului întemeietorilor filosofiei europene-
occidentale moderne (Francise Bacon, Hobbs, Descartes, Hassendi, Spinoza, Leibniz),
 filosofilor engleîi din perioada de dupa revoluţia burgheză din Anglia (John Locke,
Toland, Priestley, Berkeley, Hume iluminiştilor progresişti francezi ("Voltaire, J.-J.
Rousseau), filosofilor francezi materialişti din veacul al XVlII-Iea (Diderot, Lamettrie,
Holbach, Helvetius, Robinet), reprezentanţilor fiîosofiei germane delà sfârşitul
secolului al XVIII-lea şi începutului celui de al XIX-lea secol (Kant, Fichte, Schelling,
Hegel, Feuerbach).
Dând o mare atenţie caracterizării istorice şi teoretice a filosofici tuturor marilor
gânditori europeni, reprezentanţi ai direcţiunilor şi şcolilor filosofice fundamentale,
autorul cărţii nu încetează o singură clipă să vadă liniile, generale ale acestei filosofii;
n'o cercetează pe planul strâmt al cutărui sau cutărui sistem, ci, aşa cum a rrecnnizat-o
Lenin, o pune In legătură cu istoria cunoaşterii, cu istoria ştiinţelor, cu istoria omenirii,
privită ca Inglobându-le pe toate.
Cartea este construită pe concepţia lenino-stalinistă, care afirmă că istoria fiîosofiei
trebue Înţeleasă ca un proces dialectic al desvoltării cunoştinţelor omeneşti.
FiTaminând Învăţăturile Înaintaşe ale materiaiiştilor din secolii X V I I — X V I I I ,
autorul desvăluie condiţiile istorice care le-au prilejuit ecloziunea şi indica importanţa
lor In desfăşurarea cunoştinţelor. O atenţie deosebită e acordată filosofilor materialişti
francezi din sec. al XVIII-lea, subliniind serviciile ce le-au adus Întemeierii şi fon­
dării principiului de bază al fiîosofiei materialiste şi anume: primatul materiei înaintea
conştiinţpj, ca dovadă a indivizibilităţii materiei de mişcare, concepţia materialistă a
-
lumii, critica virulentă a religiei, formelor feudale ale organizaţiei de stat, reacţiunii
politice, şi Întemeierea « noului tip de humanism », pregătitor, din punct de vedere
istoric, al a Învăţăturii socialiste (p. 348).
Odată cu aceasta, F. G. Alexandrov scoate In evidenţă şi mărginirea materialismului
din a! XVII-lea şi al XVIII-lea secol, dovedind că singura ştiinţă socială, revoluţionară,
logică şi neîntreruptă este marxismul-leninismul.
Pe filosofii subiectivişti Berkeley şi Hume, G. F. Alexandrov li caracterizează ca
pe premergătorii fiîosofiei reacţionare moderne, subliniind semnilicaţia istorică a luptei
lui Lenin şi Stalin împotriva idealismului subiectiv.
O preţuire istorică dreaptă a fost dată şi fiîosofiei germane delà sfârşitul veacului
al XVIII-lea şi debutul celui de al XIX-lea G. F. Alexandrov critică principiile
de bază ale fiîosofiei kantiene, lămureşte substratul reacţionar al vederilor social-
politice ale lui Fichte, caracterizează filosofia evolutivă a lui Schelling drept o cale
apre misticism, cercetează contradicţiile fundamentale din filosofia hegeliană, de­
monstrând existenţa contradicţiei dintre dogmatismul sistemului metafizic hegelian
al idealismului obiectiv şi metoda lui dialectica şi dovedeşte tendinţele seccesive ale
lui Hegel, In direcţiunile progresiste şi reacţionare ale fiîosofiei.
Dualitatea fiîosofiei hegeleine explică — scrie autorul — dece influenţa lui Hegel
a fost atât de diferită asupra discipolilor săi. Huiţi filosofi se socoteau adepţii ortodocşi
ai lui Hegel. Alţi gânditori, ca Feuerbach de pildă. 11 criticau pe Hegel, violent şi just,
pentru idealismul său, dar n'au Înţeles contribuţia ce a adus In crearea metodei dialec­
tice şi ştiinţei evoluţiei. Dar au fost şi alţi rilosoîi care-1 tratau pe Hegel ca pe «un
câine mort ». Şi numai clasicii marxismului şi leninismului au dat o preţuire justă,
Istorică şi ştiinţifică, importanţei filozofiei lui Hegel. Ei au ştiut să prelucreze dialectica
Iui, dând la o parte scoarţa ei idealistă ».
Filosofii reacţionari, In deosebi cei din Germania billeristă, aceşti « unter-ofizieri »
cocoţaţi pe catedrele de îilosofie, au negat dialectica lui Hegel, metamorfozând-o I n . . .
sofistică, dar nu av?au nimic Împotriva folosirii unor idei hegeliene. Care au fost ideile
care au plăcut fasciştilor? Au fost acele alp misticismului hegelian, care le-a servit să
justifice, prin « filosofia dreptului », reacţiunea contemporană. Reacţionarii moderni
au transpus, la rândul lor, misticismul lui Hege! Într'un sistem neo-hegelian, care
reprezintă o filosofie a violenţei şi a naţionalismului deviat, reacţionar (p. 410).
r
Toate ideile filosofilo germani din sec. al XIX-lea acoperă un substrat naţionalist
agresiv, Iar filosofii mari (Kant, Fichte, Schelling şi Hegel) au avut vederi soeial-
politice reacţionare.
In capitolul VIII, ultimul, autorul « Istoriei fiîosofiei occidentale » studiază naşterea
şi desvoltarea fiîosofiei marxiste. Epoca lui Marx şi Engels e studiată amănunţit,
 loa REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE

p â n ă In 1848, iar semnificaţia ei istorica e relevată în concluziile capitolului. Princi­

piile lui Marx şi Engels au fost formulate ca u n rezultat al asociaţiei experienţei poli­
tice din acel timp şi folosirea datelor procurate de ştiinţa şi filosofia mondială. In
legătură eu aceasta, Lenin a scris despre marxism că e « legatarul a t o t ce a fost creiat
de omenirea din sec. al XTX-lea mai bun, a t â t de filosofia germană, cât şi de economia
politică engleză şi de socialismul francez ». Studiul luptei duse de Marx şi F.ngels în
anii 40 ai secolului trecut, operele lor din timpul acela dovedesc cu luminozitate că
noua doctrină a materialismului dialectic a luat naştere din confruntarea unui ma­
terial ştiinţific uriaş din toate ramurile ştiinţei ».
In concluzie, G. F . Alexandrov caracteriezază rolul istoric şi teoretic jucat de marii
protagonişti ai filosofiei marxisto-leniniste, V. I. Lenin şi T. V. Stalin.
Cartea lui G. F . Alexandrov Înarmează cetitorul împotriva ideilor mo'derne reac­
ţionare, împotriva învăţăturilor filosofice idealiste contemporane care influenţează pe
scriitorii burghezi-reacţionari. Generalizând experienţa luptei dintre materialism şi
idealism, descoperind semnificaţia progresivă a filosofiei marxiste-leniniste, a u t o r u l
arată i m p o r t a n ţ a istoriei filosofiei ca ştiinţă.
Un merit deosebit al cărţii e faptul că pune în valoare pe marii reprezentanţi ai
filosofiei ruse clasice-materialiste, judeeându-i Într'o lumină istorică exactă.
3
In=usindu-şi indicaţi leninistă că « filosofia cea mai nouă aparţin» t o t a t â t
u n u i o a r t i i ca şi acum două mii de ani » şi punctului de vedere Stalinist că « nouile
idei sociale şi nouile teorii se ivesc fiindcă s u n t neapărat necesare societăţii ». G. F .
Alexandrov a compus o lucrare care se dovedeşte a fi o contribuţie preţioasă la studiul
istoriei filosofiei ».

I N CAPITALA A N G L I E I
Novie vremia, Nr. 18
E. Şeveleva, autoarea articolului despre Londra, a fost una din delegatele sovietice
invitate să participe la congresul femeilor antifasciste din Australia. Precum se ştie,
guvernul australian nu le-a acordai viza de intrare şi .delegatele sevietice, după îin
popas de eăttva zile la. Londra, au trebuit să se întoarcă în tara lor. Iată cum vede
E. Şeveleva capitala Marei Britanii:
Minunatele monumente ale arhitecturii gotice, clădirea Parlamentului şi "West-
minster-abbay par nişte uriaşe şi preţioase casete, lucrate de mână, par vârîte cu forţa
în străzile s t r â m t e , cu casele îngrămădite, lipsite şi de frumuseţea liniilor şi de u n
aspect de ansamblu arhitectural. In genere, dacă filosoful englez John Ruskin are drep­
t a t e când afirmă că « a r t a fiecărei ţări este indicele puterii sale sociale şi politice »
atunci de sigur că arhitectura londoneză de astăzi e un prost simbol al măreţiei Angliei.
Arhitecţii englezi par să uite cerinţele esteticei şi caută să satisfacă doar exigenţele
practicului, dar şi aceste exigenţe par a nu fi prea mari. Casele nou construite, ridicate
după războiu, mai ales acelea din cartierele muncitoreşti, seamănă cu cutiile de chi­
brituri multiplicate şi mărite de sute de mii de ori, cu pereţi exteriori subţiri, vopsite
uniform în kaki.

TRADUCERI DIN LITERATURA STRĂINĂ

Soveiscaia Kniga Nr. 5—6
E d i t u r a de s t a t pentru literatura de artă a pus sub tipar o serie de noui traduceri
din lirica şi proza occidentală. Notăm, din bogatul p r o g r a m : «Poezii alese» ale lui
Aragon, în traducerea u n u i comitet de poeţi, compus din laureatul premiului Stalin
Pavel Antokolski, S. Kissanov, B . Pesis, M. Pavlova, M. Zenkevici şi a l ţ i i ; Don
J u a n u l lui Byron în t r a d . d-Iui G. Şengheli, Contele de Monte-Cristo, al lui D u m a s ,
lirică, balade şi poeme alese din Mickevici, t r a d , de N. Aseev, C. Marşak, A. Kova-
lenscbi, V. Levik şi O. R u m e r ; romanul « Les chouans » şi « Povestirile » lui H. de
Balzac, poeziile lui Ronsard, «Regii şi varza » a lui O. Henry, al zecelea volum din
ediţia definitivă a operelor lui Diderot şi romanul lui Thackeray « Povestea vieţii lui
Henry E s m o n â a », în traducerea Iui E. Kalaşnicova.
 LITE RAT U B A POPOARELOR SOVIETICE
Literaturnaia Gazeta
Guvernul sovietic sprijină, cu o grijă părintească, producţia literară a tuturor
popoarelor sovietice. Operele originale sunt tipărite In republicele naţionale şi cele mai
bune sunt traduse In limba rusă şi editate de editura de stat. Astfel, In ultimele trei
luni s'au editat In limba rusă scrierile originale ale poeţilor caucazieni, nuvele armene,
poeme estoniene, poemele lui Maldo KIeci, cel mai cunoscut poet din Kirghizia,
romanul Iui B. Miller despre Birobidjan (provincia autonomă evreească), baladele
Iui Vilco VIlco, cântăreţul din Ascrahan. Dintre clasicii orientali, a fost tradus Abdal
Hodja Hatama, un poet turkmen din veacul al XVIII-lea. Operele acestui poet
rămăseseră până acum In manuscris şi meritul publicării lor revine Republicei Turk­
mène şi îndeosebi secţiei Academiei de Ştiinţe din Aşhabad.

P I E T A S T E L L U R I S : NORMA VIEŢII LA VIRGILITJ

ŞI I N ZILELE NOASTRE
The New English Revievs — Voi. XIII — Nr. 3

Robert Speaight ne informează că, acum trei ani, în plin războiu, a întâlnit la un dineu,
fn Londra, pe câţiva dintre cei mai de vază intelectuali ai lumii engleze — T. S. Eliot,
Douglas Woodruff, W. Jackson, Knight, Damd Jones etc. — ş i împreună du fundat
aţa numitu « Virgtl Society ».
Virgiliu, scrie autorul articolului, trebue considerat ca un poet al celor puţini,
mai curând decât al celor mulţi. Ceea ce nu trebue privit ca fiind o urmare a Îngrădirii,
limitării geniului poetului latin, ci dovedeşte doar declinul culturii europene. Intr"a-
devăr, strigătul nostru de redresare In faţa acestui declin ne-a aliat atunci, în pofida
orientărilor momentului. Părea lămurit încă de atunci că înfrângerea Germaniei
putea fi realizată numai prin distrugerea vieţii civilizate in multe ţinuturi ale Europei.
Acum, cu trei ani mai târziu, e vădit lucru că victoria Naţiunilor Unite nu e'ste o
victorie europeană şi că mare parte din civilizaţia noastră istorică a fost sacrificată.
l»e aci necesitatea de a Snfdri un nou stil de via(ă, un stil clasic — senindţatea, ordi­
nea, reîntoarcerea la natură şi la ţarină, pe care o propowidueşte Virgil.
Şi astfel, constituirea acestei « Virgil Society • (care de atuiioi a devenit tot mai
puternică) era mai mult decât un omagiu adus unui mare magician al cuvântului,
era recunoştearea unui stil de viaţă.

Stilul de viaţă pe care marele poet al secolului Iui August 1 1 preamăreşte In Egloga
I-a, In cântecul lui Tityrus cel fericit şi Împăcat cu sine şi cu lumea din preajmă-i.
Iată acea « pietas telluris. a lui Virgil, care ar constitui un balsam nepreţuit pentru
vremurile noastre însângerate. Taina marelui dar al lui Virgil, al genului său este tăria
civilizaţiei europene: dreptul echilibru Intre practic şi filosofic. Dacă ar fi fost numai
un lucrător al pământului cu darul poeziei, el ar ii putut scrie minunate poeme lirice
şi versuri care să ne urmărească întocmai ca amintirea căminurilor noastre. Dar acelaşi
poet care ne vorbeşte de ţarină, de oi, de felul cum trebuesc păstrate sticlele de vin
a putut smulge din adâncul spiritului său şl rânduri ca:

Felix qui potuit verum cognoscere causas.

Pentrucă pietas virgiliana vorbeşte cu accentul întrebării celei mari şl nesatisfă-
cute a spiritului, cu perspectiva eternităţii, de aceea a străbătut veacurile creştine
ţi a rămas la fel de actuală.
Stilul de viaţă al lui Virgiliu trăieşte şi aii, dovadă următorul pasaj pe care-1 găsim
la un autor englez al filelor noastre : « Nu ştii ce înseamnă bucuria — şi este o mare
È u a u r i e — s ă mănânci dumineca propria ta găină, fiartă Într'o oală frământată ţi
fieutâ din argila ţarinei tale, cu sondimente şi legume proprii, Împănată eu slănini
ăela propriul tău porc şi învârtită In oală cu o lingură de lemn, pe eare Însuţi ai cioplit-o,
• a mâinile tale, dintr'tm trunchiu de talei», pe «are ai ) U a U t - « tot t u » e malul
YIRFCIHM «*R«4J s a l FREPRLA paiiaU >.
 Este o excelentă descriere a stilului de viaţă virgilian, care poate fi practicat şi
se practică în vremea noastră. Va putea oare vreun cetăţean al evului atomic să suge­
reze, numai, că viaţa nu merită să fie trăită?

ASPECTE DIN SPANIA ZILELOR NOASTRE

Chatham House Review — Sept. 194S
Prima impresie pe care o are călătorul'străin punând piciorul pe pământul Spaniei,
este aceea că nu se mai află pe continentul european, ci într'un ţinut al Africei.
Spaniolii parcă nu văd suprimarea aproape deplină a instituţiilor democratice,
dovedind o perfectă apatie. Sunt sumedenie de alte lucruri despre care vorbesc: curse,
lupte de tauri, despre soacre, despre ghete, despre corăbii etc.; cea mai mare parte
a populaţiei trăieşte un an întreg fără să pomenească măcar odată de, guvern.

Nu simt apăsarea cenzurii şi restrângerea libertăţii cuvântului. Aceasta, fiindcă

mulţi din ei nu cetesc sau nu pot să cetească, apoi, în toate timpurile, statul şi biserica
au exercitat o severă cenzură în Spania.
Singurul mare motiv de plângere este foamea.
Trecerea delà această stare de lucruri, la un regim mai de stânga, e problematic
să se facă fără vărsări de sânge.

D I N NOU I N ITALIA ş l GRECIA

Horizon — Vol. XIV — Nr. 79 şi Vol. XIV — Nr. 80
Raymond Mistimer, întreprinzând o călătorie în cele două ţări de veche civilizaţie
mediteraneană — Italia şi Grecia — surprinde şi notează interesante aspecte, în aceste
zile de haotică frământare între lumea v?che şi lumea nouă. Vizitează Roma, Napoli,
Florenţa, Veneţia, Milano, Torino, Atena etc.
Ne spune că muzeul Vaticanului a rămas acelaşi, cel mai obositor muzeu din în­
treaga lume: îţi istoveşte spiritul, dar şi picioarele.
In palatul Caşerta, care este cartierul geneal al Aliaţilor, un vizitator recent a rămas
încurcat în faţa petelor de uleiu de pe coridoarele aristocraticului ediliciu: Aliaţii
noştri, cărora nu le prea place să meargă, s'au servit de o macara spre a ridica în palat
r
un automobil militar, cu care călătoresc delà un bi ou la altul.
Raymond Mistinier poposeşte mai nvlt în cetatea Atenei.
In Atena, ca şi la Roma; am căutat zadarnic să văd vreun semn de subalimentare.
Mi se spune că tuberculoza e foarte răspândită printre copii, dar aceia pe care i-am văzut
sunt nişte bronzuri zdravene şi neastâmpărate. Mulţimea din stradă, atât la Roma
cât şi la Atena, pare mai fericită şi mai sănătoasă decât la Paris sau Londra. Care să
fie explicaţia? In primul rând, climatul. Soare şi legume proaspete în tot timpul anului.
Apoi o medie a naşterilor mult mai ridicată decât la noi şi o medie a morţilor, de ase­
menea, cu mult mai ridicată ; numai cel foarte solid supravieţuieşte. Această selecţie
naturală a creat o rasă puternică, în stare să prospereza — aşa cum s'a întâmplat şi
în vremea lui Socrate - - hrănindu-se cu pâine, brânză, măsline şi untdelemn.

In Nord poate fi foamete, căci ţinutul e îngrozitor de aglomerat ; 20 de oameni

dorm în aceeaşi cameră, deoarece Germanii au distrus satele. Mi se pare greu de crezut
că în Atena se moare de foame, căci este atât de greu să afli lucrul acesta. Ca şi în
Italia, cei care suferă mai mult sunt cetăţenii cu venit fix: profesorii, funcţionarii
civili, judecătorii, ambasadorii retraşi din activitate, văduvele, obişnuitele victime
ale inflaţiei. Au trăit vânzându-şi mobilele, cărţile, hainele. Acum mor de foame,
dar invizibil. Este r, iale pe care n'o poate vedea niciun vizitator.
A i c i . : ] Grecia, inflaţia a fost chiar ma; accentuată decât oriunde. Se spune c î
situaţia economică e disperată. Şi chiar până acum, Grecii au suferit mai muit ca
oricare alt popor, în afară —poate — d e Polonezi.

Dar mai mult ca orice, îi devastează pasiunea politică, caracteristica de totdeauna

» vieţii greceşti.
 De fapt, In Grecia, au existat doua grupe de partizani, care au luptat mai puţin
împotriva Germanilor şi mai mult Intre ei. Fiecare tindea să pună mâna pe putere.

Ceea ce face din Grecia o ţară neîntrecut de fascinantă — lăsând la o parte fru­
museţea neînchipuită a luminii, a promontoriilor şi arhipelagului — este supra­
vieţuirea caracteristicelor Greciei antice. Cetind o carte asupra folklorului de azi şi
asupra religiei vechi greceşti, am dat de un exemplu revelator: In multe ţinuturi, c u l t u j
zeiţei Demeter a fost transformat în acela al Sf. Dumitru. Dar la Eleusis, zeiţa fiind
încă atotputernică, statuia ei e adorată printre celelalte icoane obişnuite, ca o ima­
ginară sfântă, Demetra.

Sunt nerăbdător să învăţ limba greacă modernă, atât pentru a vorbi poporului,
cât şi pentru a putea ceti poeţi ca Leferis, Canafy şi Elytis. Din fericire, toţi scrii­
torii vorbesc limbile engleză şi franceză, iar cei pe care i-am întâlnit oferă o minu­
nată tovărăşie, în special Seferis şi Katsimbolis, criticul.
Este remarcabilă prosperitatea literelor greceşti, în ciuda greutăţilor întâmpinate
de scriitori. Dacă se vând două mii de exemplare dintr'o carte, se consideră un
triumf. De asemenea nu există o limbă literară, acceptată de toţi ca atare.
Se pare că există trei forme de limbă greacă modernă şi alegerea uneia din acestea
se face potrivit cu subiectul tratat şi cu mediul.

INTORCÂNDU-MĂ DELA B I K I N I
The Spectator — Nr. 6.168
lată câteva impresii ale unui corespondent care a asistat la desfăşurarea experienţei
c u bomba atomică; delà Bikini. 'Articolul aminteşte mai întâi scopul încercării delà Bikini,
aşa cum o fost exprimat de amiralul Blandy : « să se determine şi să se măsoare cu pre­
cizie, ce se întâmplă, Ia distanţe diferite, când o bombă atomică e lansată împotriva
vapoarelor şi altor obiective militare.
Corespondentul revistei «Spectator» socoteşte că s'a făcut o prea mare şi exa­
gerată publicitate, evenimentul fiind anunţat ca un sfârşit al lumii noastre.
Spectacolul a fost remarcabil şi numai pentru el merita să faci călătoria până
la Bikini. Intr'adevăr, teribila forţă a acelui gigantic geyser, frământarea şi va­
carmul lagunei în clipa când uriaşa greutate a apei s'a prăbuşit din nou, amestecul de
ceaţă produsă de elementele radio-active şi de ploaie, care a învăluit flota, toate păreau
din domeniul supranaturalului, dincolo de orice control al omului.
Trecând apoi la faptul că descoperirea energiei atomice a dat naştere la multe suspi­
ciuni şi neînţelegeri între Aliaţi, autorul articolului continuă:
Este evident că ne aflăm încă doar în marginea acestui fascinant domeniu. Şi In
acest, moment, desvoltarea acestor noui cuceriri ştiinţifice este o ameninţare pentru
viaţa societăţii din lumea întreagă, dar, în acelaşi timp, socotesc că ni se oferă încă
o ocazie preţioasă pentru a statornici o sinceră şi adevărată încredere pe plan in­
ternaţional. Şi sunt convins că această ocazie merită mai multă atenţie decât aceea
pe care guvernele statelor sunt capabile s'o dea.

MAHATMA GANDHI, MEDIC P E CĂI N A T U R A L E

Life — Voi. 21 — Nr. 3
«La vrâsta de 76 de ani,Mahatma Gandhi s'a consacrat unei noui cariere: de medic.
Este caracteristic pentru el că, în momentul acesta, in care cruciada sa de-o viaţă în­
treagă pentru eliberarea Tndiei atinge criza-i finală — el îşi consacră timpul pentru
a predica tratamente naturale pentru sănătate. Gandhi nu are, fireşte, diplomă pentru
a practica medicina, dar a-i cere un astfel de lucru ar fi tot una cu a-i cere Preşedin­
telui Truman bilet de călătorie, când se urcă In avionul său The Sacred Cov>...
« Ca tânăr, a făcut timp de un an Încercarea de a mânca mai mult c a r n e . . . A isprăvit
acest experiment când studia dreptul în Anglia şi când a intrat într'o societate vege-
ţariană. Delà vegetarianism a trecut la o dietă constând numai din fructe, nuci şi ulei
 de măsline, susţinând c i « trebue să mâncăm, mvpentru a face plăcere gurii, ci pentrm
a ne ţine trupul viu ».
« In timpul unui recent voiaj Într'un sat indian, Uruli, Gandhi s'a devotat, timp
de trei zile, pentru a aplica tratamentul sau cura naturală. Pacienţii au venit in dimi­
neaţa următoare. Gandhi a examinat cinci sau şase din ei,'prescriind la toţi aproap
acelaşi tratament, cu mici va'iajii. Anume: recitări din Ramayana, băi de soare, fricţu
şi băi, precum şi o simplă dietă compusă din lapte, Iructe şi zeamă de fructe. India
— spunea el — trăieşte, în cele 700.000 de sate, un traiu obscur, fragil, departe ae oraşe.
N u poţi asigura acestor oameni umili medici calificaţi şi spitale bine înzestrate. Sin­
gura speranţă stă în Ramayana şi în leacurile naturale ».
« Cât despre el, Gandhi s'a decis să-şi intârzie moartea şi puţini Indieni se îndoiesc
că acest om miraculos nu va reuşi să-şi realizeze intenţia mărturisită de a trai până
la 125 de ani ».

S T R A W I N S K Y I N 1946
Modern Music —Xol. XXIII—Nr. 3—Vara 19tS

D-lIngolph Dahl publică, cu titlul de mai sus, un studiu asupra marelui compozitor,
bazându-se pe unele declaraţii făcute în Iunie de el însuşi. Cităm:
« E u nu mă întorc niciodată — ci doar continuu », astiei ne-a răspuns Strawinsxy
la întrebările puse cu prilejul recentei executări a Simfoniei sale in trei mişcări (1945),
« Executarea acestei simfonii a fost recunoscută ca de o excepţională măreţie, dar a pre­
zentat nedumeritoare surprize. In ea nu mai erau sunetele care ar fi reamintit spiritul
perioadei din Les Noces şi Sacre de Printemps, nici clasicul tenor din Simfonia in C
sau din Dansurile Concertante, pe care cineva le-ar aştepta delà Strawinsky. Oamenii
cred rău despre mine. Se aşteaptă să mă fixeze şi să-mi spună .a revedere. Evoluţia
formei este lucrul cel mai important pentru o simfonie. i o r m a lucrărilor mele mal
vechi, de pildă Sacre, nu era foarte desvoltată. Ce deosebire între aceasta şi prima
parte a nouei mele simfonii. Des\oltarea dialectică a formei a crescut în mine odată
cu anii şi tocmai asta mă diferenţiază.
• Realizarea impunătoare a primei mişcări din noua simfonie constă în faptul că,
în ciuda continuei ei evoluţii libere, ea este lipsită de desvoltare tematică şi de un
Izbitor interes melodic, constituind totuşi un întreg structural. De asemenea, meritul
ei mai este acela că armoniile, nu diatonice sau triadice, ci dintr'o continuă şi înaltă
tensiune cromatică, sunt cuprinse Într'un plan subiacent de organizare logică. « Un
gros travail de forme ».

MUZICA MODERNĂ ŞI T E N D I N Ţ E L E E I
New York Herald Tribune — £ d i j i a din Pans

Compozitorul american Virgil Thompson, criticul muzical al ziarului New York

Herald Tribune din New York, este cunoscut mai ales in Franţa, unde a fost odinioară
elevul Nadiei Boulanger. A scris, de asemenea, numeroase simfonii. Cităm următoarele,
din articolul său despre muzica modernă şi tendinţele ei:
«In 1939, mai ales în Franţa, în Rusia şi In Statele Unite, puteai găsi muzică ori­
ginală. Prin exilarea şefilor şcoaielor de avandgardă, Arthur Schônberg, Paul Hin-
demith şi Bela Bartok din Germania, Austria şi alte ţări ale Europei centrale, s'a
pus capăt unei vieţi muzicale reale. Şi acum, după terminarea războiului, Franţa,
Uniunea Sovietică şi Statele Unite produc muzica cea mai nouă şi cea mai viguroasă.
In F r a n ţ a . . . o tendinţă estetică foarte vizibilă se manifestă printre compozitorii
tineri, dintre care o parte s'au grupat în jurul lui Oliver Messaein, organistul Bisericii
Sf. Treimi şi profesor de armonie ia Conservatorul din Paris, cel mai original dintr»
eompozitorii dinaintea războiului. Noul grup are tendinţa de a renunţa la formei»
concise şi spirituale de dinainte de războiu, pentru o formulă mai dramatică, m*l
impunătoare, mai viguroasă.
Ruşii s'au îndepărtat şi ei, in mare măsură, de tradiţia lor satirică, pentra a încere»
sa ge exprime Într'un mod mai direct. Operele recente ale lui Şostacovici şi Prokofief
S«uit diiur'o bucată fi semnificaţia lor e atât de evidentă, încât nu mai trebue insistat.
 »imp»trivă, Americanii, eărora războiul Ie-a cruţat violente şoeuri emotive şi,
In narte, suferinţe personale, continua a admira noutatea tehnică mal mult decât
frâgezimea expresiei.
Modernismul conservator —adică radicalismul de acum 20 sau 30 de ani — este
prC'cnd^rTt In Statele Unite. Reprezentanţii lui europeni trăiesc sau au trăit tn Ame­
rica: Arnold Schoenberg, Paul Hindemith. Bela Bartok, Ernst Kremek. De asemenea,
şefii şcoalei pariziene dinaintea războiului locuesc tot tn Statele Unite: Igor Strawinsky,
Darius Milhaud. Alexandre Tansman şi Bobuslav Martinu. Ceea ce li se reproşează
tuturor acestora, este formalismul, precăderea ce o dau manierei faţă de materie.
Tânăra generaţie, dimpotrivă, . . . nu iubeşte formalismul. Ei îi place să se exprime
cu intensitate şi fără ocol. « Super-expresionismul » tinde inevitabil la vulgaritatea
stilului şi la grosolănia termicei, dar, de altă parte, formalismul tinde să facă din stil
obiectul operei şi li elimină orice interes omenesc^
«Compozitorii americani dintre 1930 şi 1940 posedă o măestrie profesională cu
totul superioară aceleia a predecesorilor. In Statele Unite, ca şi în Franţa, compo­
zitorii pot fi grupaţi în aripa stângă, centru şi aripa dreaptă. Aripa stângă se leagă
mai mult de progresul tehnic decât ds progresul expresiei, cuprinzând pe partizanii
atonalităţii şi pe « percusionişti ». Aripa dreaptă reprezintă ceea ce s'ar putea numi
« capitalul romantismului », căutând frăgezimea expresiei. Centrul vede In -muzică
un limbaj şi caută mereu o expresie intensă şi, dacă se poate, specifică.
Partizanii americani ai atonalismului se grupează în jurul Iui Schoenberg. « Per-
cusioniştii » se consideră provenind dintr'o familie mai variată: delà Marinetti şi
futurişti, delà producătorii de sgomote, delà Edgar Varese şi Henry Cowell, ca şi delà
un anumit număr de « orientalist] » din California. Discipolii lui Schoenberg, deşi inter­
naţionalişti ca formă, sunt vienezi în ceea ce priveşte inspiraţia. Ei nu pot exprima
decât acel fin de siècle vienez, uzilizând sistemul de 12 tonuri al lui Schoenberg, stră­
lucitor în armonie, dar Iipsindu-i oarecum ritmul.
Există totuşi un muzician la care atonalitatea se împerechpază cu grija ritmului,
John Cage. El este elevul lui Schoenberg, dar şi organizatorul şi şeful mai multor
orhestre cu instrumente de percuţie. El aplică principiul atonalităţii, suprimând in
operele sale gama cromatică şi substituindu-i sgomote surde şi ascuţite, al căror ton
şi timbru variază, neconstituind o gamă propriu zisă. Muzica aceasta are o mare
complexitate ritmică. E muzica cea mai avansată pe care o cunoaşte lumea occidentală,
chiar dacă şi vocabularul ritmic al lui Massaein este aproape la fel de Întins. Când
asculţi Booh of Music for two Alterai Pianos, compoziţia Iui John Cage, operă In care
el Înăbuşe sau asurzeşte fiecare acord în moduri diferite, spre a obţine efecte în orhestră,
Iţi dai seama de extraordinara-i precizie şi de limbaj u-i muzical, care nu are nimic
naiv.
Aripa dreaptă, după cum puteţi presupune, este conservatoare şi în tehnică, şi In
expresie. Ea scrie însă după manierele altora. Adesea în stilul neo-clasic şi neo-baroc,
pe urmele lui Strawinsky şi Hindemith. Maeştri ai acrst^i arte sunt americanii Walter
Piston şi Roger Sessions. Cei mai celebri compozitori ai aripei drepte sunt: Howard
Hanson, Samuel Barner, William Schumann şi Roy Harris. Ei au o tendinţă pe placul
publicului şi merg uneori direct pe linia Wagner-Ceaikowsky şi caută succesul popular
al lui Sostacovici şi Sibelius. Dar publicul concertelor este totuşi prea burghez pentru
a reuşi, astfel că ei nu au curajul instinctelor lor.
Centrul cuprinde pe neo-romantici, spre deosebire de romanticii întârziaţi al aripei
drepte şi de căutătorii de tehnică pură ai aripei stângi. Compoziţiile de centru caută
un expresionism specific şi, de aceea, ei reuşesc mat mult în teatru. Baletele lui Aaron
Copeland, opera Patru Sfinţi in Patru Acte (textul de Gertrude Stein), Porgy and
Bess de Gershwin au o putere de expresie care merge direct. Noi urmăm tradiţia
humanistă. Europenilor care iubesc pe neo-romanticii francezi, ca Chabrier, Erilc
Satie, Darius Milhaud şi Henri Sauget, le recomand să cunoască pe compozitorii ame»
ricani de centru. Iar cei care se interesează de muzica « avansată », vor asculta eu pla-
»tre ultimele opere de John_Cage.
 B E R N A R D SHAW LA 90 DE A N I
Time — Vol.. CLV1II — Nr. S

George Bernard Shaw, cea mai însemnată figură literară a lumii, dintre cei vii,
a împlinit 90 de ani şi i-a sărbătorit în felul lui. Toată ziua, procesiuni de pelerini lite­
rari au dat buzna în casa lui delà Ayot St. Lawrence, lângă Londra. Humorul shawian
a fost la înălţime şi cu această ocazie. Câteva drăcovenii din ziua de naştere:
— Nu-mi plac treburile astea. Au venit să viziteze animalul pentrucă a împlinit
90 de ani.
— Am fost năpădit toată viaţa cu afecţiuni, dar fiecare pas prin care am propăşit
a fost în ciuda manifestărilor de afecţiune ce le-am primit.
— Este câteodată necesar să faci pe oameni să râdă — pentru a-i feri să nu te
spânzure.
— Shakespeare nu a fost un articol manufacturat. Şi nici eu nu sunt. Norocul
nostru este geniul. Altfel ne-ar fi pândit producţia în serie a Americanilor.
— O doamnă în vârstă de 102 ani, întrebată în ce constă viaţa la vârsta ei, a răs­
puns: « Toată ziua mă închei şi mă deschei ». Nu-s multe lucruri atrăgătoare înaintea
noastră, nu-i aşa?
MERSUL E U R O P E I
Free World — Vol. II — Nr. 6

Louis Dolivet publică o « Dare de seamă dinăuntrul Europei », în care îşi exprimă
vederi optimiste cu privire la Europa, constatând o uluitoare renaştere politică, inte­
lectuală şi morală. Franţa începe să-şi reia calitatea de conducătoare în lumea euro­
peană. Concluzia articolului este următoarea:
« Astfel, Europa se îndreaptă delà conceptul clasic al democraţiei politice pure la
acela al democraţiei sociale. In afacerile externe, Europa se îndreaptă delà o diplomaţie
agresivă a politicei forţei la o diplomaţie mai modestă, dar mult mai constructivă,
anume Ia diplomaţia de împăciuire şi cooperaţie ».

CĂRŢI NOUI P R I V I N D RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Foreign Affairs — Voi. 24 — Nr. i

Revista trimestrială F o r e i g n Affairs publică Bibliografia Lucrărilor privind Rela­

ţiile Internaţionale, apărute in ultimul an. Lista cuprinde sute de volume apărute peste
Ocean şi care sunt grupate astfel: Lucrări cu caracter general: politice, militare şi
juridice ; Lucrări generale economice şi sociale ; Lucrări asupra celui de al doilea
războiu mondial ; Lucrări asupra Statelor Unite ; Lucrări asupra Europei Occidentale ;
Lucrări asupra EuropeiRăsăritene ; asupra Marei Britanii ; asupra Orientului Apropiat ;
asupra Extremului Orient ; asupra Africei ; asupra Americii Latine. Fiecare din aceste
grupuri consemnă un număr impresionant de cărţi recent apărute, dovedind marele
interes al oamenilor de ştiinţă, gazetarilor şi scriitorilor pentru problemele internaţio­
nale. Faptul că astfel de cărţi se publică în număr atât de mare şi găsesc mulţi cetitori
constitue dovada că Statele Unite au renunţat definitiv la izolaţionism şi la o înţele­
gere provincială a lumii. Noua mentalitate internaţională, în care interdependenţa
şi cooperaţia paşnică sunt principiile de bază, îşi produce mereu argumentele şi îşi
Întăreşte perspectivele constructive.
Dăm mai jos titlurile şi autorii cărţilor ce ne par mai interesante, precum şi rezu­
matul privitor la conţinutul lor:
The Four Cornerstones of Peace — Cele patru pietre de temelie ale Păcii — de
Vera Micheles Dean, directoare a Asociaţiei pentru Politica Externă. In carte e vorba
de progresul realizat la Dumbarton Oaks, Yalta, Mexico City şi la conferinţa delà
San Francisco.
The Big Three — Cei Mari Trei — de David Dallin, discutând posibilităţile Orga­
nizaţiei Naţiunilor Unite.
World Politics faces Economics — Politica mondială în faţa Economiei — de Harold
Laswell. E o lucrare făcută pentru Comitetul Desvoltării Economice, în care se discută
rivalitatea şi cooperarea între marile interese economice ale puterilor mondiale.
 Political Reconstruction — Reconstrucţia Politică — de Karl Loewenstein, profesor
new-yorkez. Lumea trebue guvernată de justiţie şi în toate statele justiţia trebue res­
pectată, numai astfel pacea fiind asigurată.
Charter of the United Nations — Charta Naţiunilor Unite — de Leland G-oodricb
şi Edward Hambro, scoasă de Fundaţia pentru Pacea Mondială. Cuprinde istoricul înte­
meierii Chărţii şi comentarii asupra articolelor acestei Chărţi.
Systematic Politics — Sistemul Politicii — de Charles Merriam, profesor de ştiinţa
politicii la Universitatea din Chicago, celebritate mondială în această materie. E un
tratat teoretic al artei guvernământului.
General Theory of Law and State —Teoria, generală a Legii şi a Statului— de Hans
Kelsen, scoasă de Universitatea Harvard.
Din grupul cărţilor economice şi sociale, cităm:
The United Nations Economic and Social Council—Consiliul economic şi social
al Naţiunilor Unite — de Herman Finer. Editată de Fundaţia Păcii Mondiale, cartea
este opera unui profesor englez, actualmente la Harvard, expunând modul de organi­
zare şi posibilităţile acestui consiliu al Naţiunilor Unite.
Confessions of a Européen Intellectual — Confesiunile unui intelectual european —
de Franz Schoenberner, « un om într'adevăr civilizat », fost director al cunoscutei
reviste germane Simplicissimus, care a detestat nazismul, arătându-şi toată drama
lui de German persecutat şi ruşinat de rătăcirea patriei Iui.
The Faith of a Liberal—Credinţa unui Liberal — d e Morris Cohen. Cunoscutul
filosof american din New-York, Cohen, îşi exprimă crezul politic, el fiind un liberal în
sens american, adică protivnic intoleranţei, prejudecăţilor, discriminărilor,' inegalităţii.
Race and Democratic Society — Rasă şi Societate Democratică — de Franz Boas,
celebrul antropolog american, luptător progresist.
The Fighting Jew — Evreii care au luptat — de Ralph Nunberg, constituind un
istoric al activităţii militare a Evreilor în ultimii 2000 ani.
Dintre numeroasele cărţi asupra războiului mondial încheiat în 1945, cităm:
Top Secret — Marele secret — de Ralph Ingersoll, ziarist devenit soldat şi care
a fost martor şi actor în cele ce descrie şi anume: planul şi executarea invaziei Europei
de către trupele americane in Franţa şi Germania. îşi exprimă — scrie revista Foreign
Affairs—multe păreri, adeseori naive, precum şi ceea ce îi place şi ceea ce nu li place.
Printre cei pe care nu-i preţueşte îndeosebi, sunt Generalul Eisenhower şi Mareşalul
Montgomery.
Parachute to Berlin—Cu paraşuta In B e r l i n — d e Lowell Benet, corespondent
de războiu, silit să aterizeze cu paraşuta în 1943 la Berlin. Cartea cuprinde senzaţio­
nale însemnări asupra tentativelor sale de evadare din Germania şi descrierea con­
diţiilor din Germania anului 1943.
Big Distance — Mari distanţe — de Căpitan Hough şi Căpitan Elliot Arnold,
Istoria forţelor aeriene şi contribuţia lor în Pacific, în timpul bătăliilor delà Marea
Coralilor şi din Marea lui Bismarck.
Dintre cărţile politice asupra Statelor Unite, menţionăm:
We can do business with Russia—Putem întreprinde afaceri cu R u s i a — d e Hans
Heymann, profesor la Rutgers University. Titlul cărţii exprimă conţinutul ei.
Rival Partners —Parteneri Rivali — d e Keith Hutchinson, o analiză obiectivă a
relaţiilor economice dintre Statele Unite şi Anglia, scrisă de un redactor al revistei
Nation.
Numeroase cărţi despre Wilson, Roosevelt, despre agricultura şi industria americană.
Cărţi despre Europa Occidentală:
Messages — Mesaje — de Jacques Maritain, filosoful catolic, actualmente amba­
sadorul Franţei la Vatican. Cartea cuprinde articolele difuzate la radio din Anglia
şi America, pentru Francezi, în timpul războiului.
Libérations — Eliberări — de Jacques de Lacretelle. Eseuri scrise de membrul
Academiei Franceze imediat după eliberarea Parisului.
Suites Françaises — Suite franceze — de Leon Cotnăreanu, care a selecţionat o
seamă de articole apărute în presa franceză între 1934 şi 1940.
 Soerdelerê Pelitisehet Testament — Testamentul politie al Iul ftoerdeler, foitul
primar al Leipzteului, care a demisionat In 1936 şi a trecut tn rândurile oponenţilor
nazismului. In toamna 1944, a fost condamnat la spânzurătoare pentru a fi pregătit
un guvern care să Înlocuiască pe acela al lui Hitler. Testamentul său politic, scris In
1937, explică dece a ajuns să se opună lui Hitler.
The Case against the Nazi War Criminals — Procesul criminalilor de războlu na­
zişti — de Robert H. Jackson, membru al curţii supreme de justiţie, care-şi publici
declaraţia făcută In numele Statelor Unite la Nurnberg.
The treatment of DejMei Germany —Cum trebue tratată Germania învinsă — de
V. J. Jerome, care exprimă punctul de vedere comunist.
Despre Uniunea Sovietică se menţionează cartea:
The Peoples of the Soviet Union — Popoarele Uniunii Sovietice — de Corliss Lamont.
O descriere a situaţiei rasiale, lingvistice şi naţionale a diferitelor grupuri si părţi
componente ale Uniunii Sovietice. Autorul, un veehiu prieten american al Uniunii
Sovietice, subliniază eficacitatea politicii sovietice In încurajarea diversităţii culturale
Intre popoarele ruseşti.

EM. BIZUTA
Aş vrea să p u n aci în paginele
revistei, al cărei harnic şi preţuit
colaborator a fost ani de zile, un
semn de îndurerare şi doliu, pentrucă
aşteptarea grăbită a tipografiei n u
îngăduie mai mult din acest ceas,
şi am c ă u t a t cu stăruinţă o formulă,
dorită concisă şi cuprinzătoare, dar
a t r e b u i t să constat că E m . Bu-
cuţă n u poate fi cuprins în niciuna.
A fost desigur un mare cărturar,
mai mult decât a t â t , aş putea spune
un poiet al cărţii, căci a iubit-o n u
n u m a i în cuprinsul ei, ci şi în for­
m a t u l ei, în t o t ceea ce privea gos­
podăria însăşi a bunului cărturăresc,
ca un bibliolog specialist ce era,
u r m ă r i n d c u v â n t u l scris şi soarta lui
pe toate meleagurile ţării şi încă
şi dincolo, căci studiile temeinice
şi le-a făcut în streinătate. Noţiunea
de cărturar este însă legată de eru­
diţia seacă şi de inerţia sedentară.
Cum i s'ar potrivi cuvântul, lui
E m . B u c u ţ a , care a fost cel mai mare
nomad cultural pe care l-am a v u t ,
drumeţ, cum îşi spunea el, neobosit
şi de o capacitate de a vedea amă­
n u n t e şi de a desluşi înţelesuri, pe
dedesubt, cum puţini oameni de
cultură a u izbutit la noi 1 Opera lui
de « cronicar » al epocii, de ostenitor
p e n t r u faptul de cultură va apărea
a b i a mai târziu în marea ei valoare
NOTE
documentară. Mai ales că scriitorul
a fost unul dintre cei mai iscusiţi
meşteri ai cuvântului, eu fraza voit
densă, cu sucitura peniţei plină de
subtilitate. Deşi a scris şi novele
şi romane, n ' a fost un creator, în
afară poate de « Legătura roşie »,
dar capacitatea lui descriptivă era
impresionantă, iar în « F u g a lui
Şefki », de pildă, sunt imagini curgă­
toare ale Dunării şi ale vietăţilor
ei, care n u se pot uita. M'am în­
t â l n i t fireşte adeseori cu el, dar u n a
dintre aceste întâlniri mi-a d a t ,
socot, cea mai credincioasă imagine
a omului. Mă urcasem către ora
două noaptea, la Buşteni, în accele­
r a t u l de Bucureşti, cu vagoanele
lui scufundate toate în ploaie şi în
întunerec. Căutam loc t o t încereând
compartimentele încărcate de călă­
tori obosiţi şi adormiţi în desordine.
U n singur om treaz în t o t vagonul.
L a lumina scăzută, ca să n u supere
pe cei adormiţi, E m . B u c u ţ ă , întins
de pe canapea cu t o t t r u p u l în sus
spre firul de lumină, cu cartea dusă
lângă ochi, citea, prins, un volum cu
literă m ă r u n t ă . Când m ' a m aşezat
lângă el, m ' a m încredinţat că era
jurnalul lui Gide. Venea delà u n
congres regional al Astrei. D u p ă "
ce a m schimbat câteva păreri, şi-a
continuat cetitul până la Bucureşti,
dimineaţa.
LA MOARTEA
LUI H. G W L L S
Vânzător î n t r ' u n magazin de mă­
runţişuri, apoi student, profesor, om
de ştiinţă şi, în cele din urmă, unul
^dintre cei mai străuciţi scriitori ai
zilelor noastre, H . G. Wells, care
s'a stins din viaţă la Londra (13
August a. o.), lasă posterităţii o
operă considerabilă, n u numai prin
amploare (aproape şaptezeci de vo­
lume), ci şi prin calitate şi profun­
zime. Utopia wellsiană cere, e drept,
îngăduinţă prealabilă şi chiar rezis­
t e n ţ ă faţă de prima impresie: bana­
litate, copilărie. Odată însă depăşite
oarecare idei copilăreşti •—• maşina
care lucrează singură, malthusia-
nismul eugenie, etc. — care s u n t
deşeurile utopiei, apare zona con"
t u r a t ă şi semnificativă a acesteia.
Utopia lui H. G. Wells diferă de
anticipaţia gratuită a lui Jules Verne,
care înhamă ştiinţa la carul unor
aventuri puerile, romantice (super-
submarinal căpitanului Nemo, etc.),
simple rătăciri fără obiect ; dimpo­
t r i v ă , peregrinările pe t ă r â m u l î n ­
chipuirii, acele fanciful scientific
speculations, pline de culoare şi profil
viu, limpede, devin în ansamblul
operei wellsiene a d e v ă r a t e exerciţii
prin mijlocirea cărora autorul se a-
propie de problemele reale ce îl fră­
m â n t ă , deprinzându-şi spiritul (şi
condeiul) pentru o muncă eficientă,
acea muncă ce ne dă ghes t u t u r o r ,
travaliu de proletar şi, a m spune, de
socialist : transformarea lumii în care
trăim, a omului care suntem.
La Wells, descoperirile ştiinţifice
se structurează î n t r ' u n ansamblu
compact de consecinţe sociale, care
oferă un viitor verosimil din punc­
t u l de vedere al teoriei ştiinţifice şi
moralmente coherent. H . G. Wells
este s t ă p â n i t de sentimentul acut şi
pozitiv al ordinei necesare ce derivă
d i n n a t u r a luciurilor, sentiment care
alimentează încrederea sa în pro­
gres, — invincibilă încredere, care a
fost întotdeauna cea mai insolentă
sfidare a t u t u r o r privilegiaţilor, şi cel
mai direct şi presant apel către
oameni. Faimoasele utopii, în care
societatea şi omul sunt considerate
sub prisma transformării, sunt stră­
lucite exemple de sociologie deduc­
tivă, impregnate de parfumul unei
tandre îngăduinţe poetice pentru a-
cest copil ce se împleticeşte, care
este omul de a z i : Omul nu este decât
pe jumătate născut — scrie Wells
într'unul din romanele sale —-, nu
s'a desprins încă din oarba luptă
pentru existenţă, şi fiinţa lui mai
este plină încă de risipa fără sfârşit a
Naturii, mama sa. Nimeni, mai mult
decât el, n ' a văzut şi n ' a a r ă t a t ,
în puterea pe care o procură omului
descoperirile promise de ştiinţă, u n
motiv de încredere şi de nădejde pen­
t r u omenire. Ultimele sale opere î n ­
făţişează această lume nouă născută
chiar, prezentă, aci, lângă noi, prin
ştiinţă şi industrie: n'avem decât să
deschidem ochii şi dă spunem răs­
picat ce vedem ; iar dacă nebunia
mai conduce, vai !, această societate
absurdă şi odioasă, este şi pentrucă
oamenii n u deschid ochii să vadă
şi n u ridică glasul să spună ce v ă d .
Primul războiu mondial exaltă ne­
voia lui Wells de acţiune practică.
E r a unul dintre puţinii oameni,
care — ca şi Romain Rolland, Ma­
xim Gorki, sau mai p u ţ i n cunos­
cutul (la noi) Charles Gide, ca şi
b ă t r â n u l G. B . Shaw — se consi­
dera supravieţuitor al conflagraţiunii
 generale şi care gândea că sângele
vărsat de alţii este un strigăt, n u
la cer, ci către oameni. T o t ce a
scris, începând din 1920, îndrăzneaţă
The Outline of History (citită de
multe milioane de oameni), The
Shape of Things to Come (1933), An
Experiment in Autobiography (1934),
apoi The New World Order (1940)
şi All Aboard for Ararat (1941),
trădează preocuparea sa socială con­
s t a n t ă şi sugerează acel inevitabil
stat de mâine, al oamenilor de pre­
tutindeni.
H . G. Wells era dintre acei oa­
meni care gândesc pentru a gândi,
cu alte cuvinte mai presus de ei
înşişi, oare n u îndrăgesc prejude­
căţile, cărora n u le plaee nici să se
supună, nici să comande. Opera sa
este, pentru a lua unul din titlurile
sale, o Conspiraţie la lumina zilei,
al cărei scop este să descopere
locurile comune ale u m a n i t ă ţ i i de
mâine, înlocuind pe cele de ieri şi
de a l t ă d a t ă , în care oamenii m a i
r ă m â n încă închişi şi î n ă b u ş i ţ i —
egoismele, naţionalismele, milita­
rismul, religii moderne care, în loc
să reunească şi să ordoneze, învrăj­
besc oamenii şi biciuiesc pasiunile.
C. Gr.
MCHKTEA GERTRUnRI
S'L'KI'N"
A murit la NeuiHy-sur-Seine, în
u r m a unui cancer p u r t a t p â n ă la
72 de ani, Americana care a sti­
m u l a t artistic şi a a j u t a t omeneşte
pe a t â ţ i a dintre marii artişti ai seco­
lului nostru. Născută la Alleghany, în
Pennsylvania, a copilărit la Paris,
p e n t r u a reveni acolo, d u p ă ce a
copilărit şi în California şi a u r m a t
Universitatea Radcliffe, unde 1-a
a v u t profesor pe William J a m e s . A
u r m a t şi doi ani la F a c u l t a t e a de
Medicină p e n t r u a cunoaşte locali­
zările cerebrale, d a r literele şi viaţa
creaţiei artistice o interesau în aşa
măsură, încât a r e n u n ţ a t la t o a t e
p e n t r u a se stabili la Paris, unde
a locuit din 1903 şi p â n ă la m o a r t e ,
cu mici întreruperi.
Salonul ei d i n R u e de Fleurus a
primit pe a t â t e a din marile celebri­
t ă ţ i ale literaturii, picturii, muzicii
mondiale, când erau încă necunos­
cute. A primit t o t ce era strălucitor,
promiţător, deschizător de expresii
noi în a r t ă . Oameni de seamă, ca
şi viitori r a t a ţ i ; genii ca şi oameni
de g u s t ; bogătaşi ca şi golani; oa­
meni artificializaţi, ca şi oameni
simpli şi cum se cade — pe care
nicăieri ca la Paris viaţa n u îi reu­
neşte, într'o a d e v ă r a t ă democraţie
a talentului.
In Autobiografia Alisei Toklas,
Gertrude Stein şi-a făcut biografia,
slujindu-se de pretextul că ar fi
scris-o secretara şi prietena ei Alice
Toklas, a v â n d astfel mai multă liber­
t a t e de a-şi preamări inteligenţa şi
gustul estetic — într'adevăr remar­
cabile şi însufleţitoare — şi de a face
t o t felul de observaţii asupra ei în­
săşi. S'a subliniat că scriitoarea şi
animatoarea americană îşi atribue
în această carte, ca şi în u r m ă t o a ­
rele, geniale calităţi intelectuale — şi
asta în modul cel mai simplu şi cu
o convingere ce desarmează. De
altfel, ea a avut, între a t â ţ i a înnoi­
tori, genii, nebuni şi excentrici, rolul
muzei teribile, pe care şi 1-a p ă s t r a t
până la u r m ă . D u p ă debarcarea
trupelor americane în F r a n ţ a , n n
o d a t ă a vorbit ea soldaţilor din
 patria ei despre artă, scuturându-i
pentru a fi mai sensibili şi mai înţe­
legători şi spunându-le aceasta prin
strălucitoare aforisme şi materne in­
vective.
Din Autobiografia Alisei Toklas
aflăm date preţioase pentru întreaga
mişcare a artei moderne. î n c ă delà
1907, Gertrude Stein îşi avea pe
pereţii casei din R u e de Fleuras
tablouri de Cézanne, Renoir, Gau­
guin, Picasso, Matisse. Prietenă cu
Picasso, când acesta n u împlinise
25 de ani, scriitoarea îl descrie
amplu, făcându-1 unul din perso­
nalele cele mai vii ale memoriilor ei.
Şi Picasso şi Mattisse i-au fost prie­
teni, d a r şi duşmani, iar pe u r m ă
nu i-au mai fost niciuna, nici alta.
I n anii de formare a artei contem­
porane, Picasso frecventa salonul
scriitoarei, venind cu prietena lui,
Fernande, şi cu alţi p a t r u artişti de
viitor, care n u erau alţii decât De­
rain, Braque, Apollinaire şi André
Salmon.
Ni se descrie aerul de toreador al
lui Picasso şi destinul tragic al lui
Apollinaire, m ă r e ţ şi seducător, vo­
luntar în războiul 1914—1918 şi
rănit grav, pentrueă ceruse să fie
trimis într'o zonă primeidioasă a
frontului. Clipele în care Apollinaire
se stinge sunt emţionant descrise.
Apollinaire a făcut-o cunoscută pe
Marie Laurencin, iar Gertrude Stein
este prima persoană care a cum­
p ă r a t un tablou delà această picto­
riţă plină de t e m p e r a m e n t şi care
apare î n paginile memoriilor când
în colori prielnice, când într'altele
caustice, d a r pline de humor şi înţe­
legere. Sunt evocate, de asemenea,
începuturile anevoioase ale lui Ma­
tisse, în goană d u p ă cumpărători,
«a şi anii de boemă ai lui Derain
si Maillol, Toga lui Van Dongen'
evoluţia lui Picasso. Plină de peri­
peţii, cina d a t ă în cinstea lui Doua­
nier Rousseau. Viaţa de glorie a
Montparnasse-ului şi Cartierului L a ­
t i n apar amplu în strălucitoarele,
viile şi humoristicrle amintiri ale
scriitoarei, care, vorbind în numele
secretarei ei, îşi permite t o t felul
de adevăruri şi sincerităţi.
In timpul primului războiu mon­
dial, Gertrude Stein a a v u t o acti­
vitate patriotică şi umanitară, d â n d
concurs oficialităţii americane pen­
t r u ajutorarea răniţilor francezi şi
celor în lipsă. A fost decorată de
guvernul francez cu medalia recu­
noştinţei franceze.
Memoriile din Autobiografia Alisei
Tohlas merg p â n ă în anul 1933,
astfel că şi perioada de după r ă s -
boiul încheiat în 1919 este descrisă
din plin — scriitoarea având acum
alţi prieteni, animând alte curente,
susţinând alţi scriitori, cei de odi­
nioară murind, devenind celebri, sau
eşuând. Acum Valéry L a r b a u d şi
J e a n Cocteau apar ca personaje
principale, sau scriitorii americani
Ernest Hemingway şi Sherwood An­
derson, precum şi românul Tristan
Tzara.
F a ţ ă de aceştia, Gertrude Stein
este o precursoare, delà care ei au
î n v ă ţ a t cum se scrie o l i t e r a t u r ă
care n u caută articulaţia logică a
cuvintelor, ci sonoritatea lor ; n u ordi­
nea cronologică a întâmplărilor, ci
rezonanţa afectivă sau ordinea emo­
t i v ă şi uman semnificativă. A fost
revendicată drept « m a m a dadaişti­
lor ». Cărţile pe care le-a publicat
sunt, unele, destul de « făcute » şi
confuze, altele însă interesante ea
experimente artistice. E a însăşi se
socotea în fruntea creatorilor nouei
literaturi şi î n t r ' u n sens, avea drep­
( mondial, refugiindu-se î n Sud şi
t a t e , dacă ne g â n d i m că a r t a ei de
a compune o carte a î n r â u r i t pe
Hemingway şi pe Sherwood Ander­
son, ca şi pe a t â ţ i a europeni. Femeia,
căreia Cézanne şi Picasso i-au făcut
portretul, a c ă u t a t să r u p ă conven­
ţiile scrisului, coborîndu-se în viaţa
lăuntrică a fiinţei ei, exprimând
subconştientul şi visările, pe un t o n
spontan, de convorbire liberă şi n e ­
controlată, aşa cum a u procedat
Joyce şi O'Neill (acesta în Straniul
Interludiu), ea simplificând şi des-
golind, dinamizând şi proiectând
viaţa sufletească a omului.
A murit o d a t ă cu i n t r a r e a m u l ­
t o r a dintre prietenii ei în rândurile
marilor celebrităţi şi cu perimarea
unora dintre experimentele artistice,
care a u fost totuşi necesare artei,
care mereu încearcă primeniri şi
depăşiri — lăsând bunuri câştigate
chiar şi din eşecurile îndrăzneţe, pe
care alţii le reiau şi le realizează în
alte complexuri.
Gertrude Stein r ă m â n e o neîn­
t r e c u t ă memorialistă şi animatoare,
u n spirit viu şi experimentator, u n '
critic care a a v u t aface cu creaţia
majoră a unei epoci glorioase.
P. Corn.
G E R T R U D E S T E I N ŞI
S O L D A Ţ I I AM h h IC ANI
Permiţându-şi formule briliante şi
apostrofări de m a m ă binevoitoare,
scriitoarea Gertrude Stein, care avea
multe în comun cu strălucirea în
materie de p a r a d o x şi aforism a lui
Oscar Wilde, s'a adresat de multe
ori soldaţilor americani, debarcaţi
în F r a n ţ a , unde ea rămăsese şi în
timpul celui da al doilea războiu
revenind la Paris o d a t ă cu compa­
trioţii ei. I a t ă câteva din sfaturile,
criticele şi apostrofările făcute de
Gertrude Stein în 1 9 4 5 , când avea
71 de ani, la conferinţele ţ i n u t e de
ea p e n t r u militarii americani:
— Mă plâng că s u n t e ţ i prea se­
rioşi. Dacă n u aveţi grijă, Germanii
vor învinge, în sensul că ceea ce a u
dorit ei se va realiza: simţirea v a
dispărea î n t r e oameni şi între n a ­
ţiuni, se va pierde ca u n b u n inutil.
I n zilele noastre, nimeni n u mai ştie
să spună o vorbă frumoasă seme­
nului său. Şi t o t u ş i zilnic ar t r e b u i
să ne spunem astfel de vorbe fru­
moase şi fiecare naţiune ar trebui
să spună la fel despre celelalte n a ­
ţ i u n i . Fiecare din voi trebue s ă se
poarte ca u n cercetaş şi să spună
Francezilor vorbe frumoase, agrea­
bile.
— Francezii sperau să fiţi ca şi
ei şi voi n u s u n t e ţ i . Sunteţi prea
serioşi, prea solemni, v ă faceţi d a ­
toria şi n u v ă î m b ă t a ţ i chiar t o t ­
deauna.
— Voi n u ştiţi să zâmbiţi nici
măcar unui copil. Câţi din voi a u
zâmbit astăzi unui Fiancez, unei
Franceze sau măcar unui copil î
Ridicaţi mâinile cei care a ţ i făcut-o !
Revista Time, din care luăm
aceste ultime informaţii, ne s p u n e
că s ' a ridicat o singură m â n ă , iar
apoi s ' a ridicat un căpitan ame­
rican, care a luat apărarea solda­
ţilor care n u ştiu să zâmbească.
Scriitoarea, având toate avantajele
unui conferenţiar, 1-a înfundat. U n
altul i-a venit în ajutor căpitanului,
spunând că soldaţii nu p o t fi reseli,
când s e gândesc la greutăţile d a
acasă, unde trebue ^să-şi reia v i a ţ a
d u p ă r ă z b o i u . Alţii s e g â n d e a u , 1*
acea d a t ă , că războiul se terminase
n u m a i în Europa, d a r n u şi în P a ­
cific. U n altul şi-a exprimat îngri­
jorarea, aiătându-i cartea ce o avea
tocmai î n mână Woodrow Wilson
and the lost peace (Wilson şi pier­
derea păcii).
Conferinţa-discaţie a continuat,
scriitoarea americană trecând la su­
biecte de ordin artistic, în care
nimeni n u a mai combătut-o. E r a
deplin în domeniul ei, iar ceilalţi
n u erau.
P. Com.
ROSTUL ARŢFI IN LUME
DUPĂ ( E i iIUI E SYirIN
Tot în faţa soldaţilor americani
(vezi nota precedentă), scriitoarea
Gertrude Stein a făcut următoarele
confesii şi profesii de credinţă:
— Să vă spun ceva. Zilele trecute,
vorbeam cu Picasso şi n e s p u n e a m
unul altuia ; « Amândoi suntem genii,
n u încape îndoială ». Apoi, a m c ă u t a t
să vedem ce ne deosebeşte pe noi,
ca genii, de ceilalţi oameni, de voi,
Tom, Dick şi H a r r y . Ei, bine e o
chestiune dificilă. Cu toţii trăim pe
p ă m â n t , d a r vedem lucruri diferite.
Artistul vede altceva şi se stră-
dueşte să-1 creeze. Ceilalţi sunt stă­
pâniţi de naştere, viaţă, moarte,
de finit şi i n f i n i t . . . Artistul este
activ. P r i n acţiunea lui, el domină
v i a ţ a şi necazurile ei. Ceilalţi sunt
dominaţi de viaţă şi de necazuri.
Dacă vă gândiţi prea mult la n e ­
cazuri, v ă lăsaţi dominaţi de ele.
Şedinţa s'a încheiat cu o prea­
mărire a muncii, fiecare trebuind
să lucreze cât mai bine ceea ce îi
este d a t , dar ştiind că sunt mai
multe feluri de creaţii şi munci.
I n penultima carte publicată, Wars
I have seen (Războaiele pe care
le-am văzut), Gertrude Stein des­
crie pe militarii americani care a u
liberat satul francez unde se refu­
giase, recunoscând că, spre deose­
bire de cei din trecutul războiu,
aceştia sunt mai p u ţ i n provinciali,
mai siguri pe ei, ştiu să vorbească
şi să asculte, d a r a u m a i p u ţ i n e
îndoieli interioare.
Atmosfera din t i m p u l ocupaţiei
germane în F r a n ţ a o descrie scrii­
toarea americană şi în recenta-i
piesă Yes is for a very young man
(Da, este p e n t r u un om foarte
t â n ă r ) , care s'a jucat de curând la
Passadena, în California. Se pare că
acţiunea este înceată, dar dialogul
este strălucitor, descriindu-se viaţa
unei familii franceze în care o p a r t e
sunt in mişcarea de rezistenţă, iar
alţii, cu Pétain şi Germanii. Apare
acolo şi un colaboraţionist francez,
sigur că Germania va învinge, d a r
care păstrează, pentru orice even­
tualitate, şi steagurile Aliaţilor. Piesa
este de o înaltă ţ i n u t ă intelectuală,
după c â t a m p u t u t vedea din rezu­
matele şi citatele publicate de reviste,
şi omagiază F r a n ţ a eroică.
Autoarea a mai scris piese, r o ­
mane, memorii, iar ultima carte i-a
a p ă r u t în vitrinele americane chiar
când se stingea. E vorba de Brewsie
and Willie, în care a consemnat, de
asemenea, convorbirile şi observa­
ţiile în legătură cu soldaţii ameri­
cani veniţi în F r a n ţ a . Revista Time,
î n t r ' a l t număr, citează următoarele
aforisme şi paradoxuri tipice Ger-
trudei Stein:
— Un conducător este acela care
t e conduce unde nu vrei să mergi.
(Aluzie la Hitler, Mussolini şi ceilalţi
dictatori).
 — I n America se crede că, dacă
perfecţia e bună — mai multă per­
fecţie e şi mai bună.
— Industrialismul este ca guma
de mestecat.
— Psihanaliza susţine că şi nimic
înseamnă t o t d e a u n a ceva.
Brewsie anil Willie este, în totul, o
carte în care scriitoarea şi animatoa-
rea americană atrage poporului ame­
rican atenţia asupra noilor răspunderi
ce şi-a a s u m a t şi asupra datoriei
lui de a fi creator, paşnic şi a sluji
supremele valori intelectuale şi arti­
stice, cerând fiecăruia să fie, unde
şi cum poate, o personalitate. Epi­
logul cărţii constitue un t e s t a m e n t
spiritual al scriitoarei care a t r ă i t
din plin şi a animat cultura contem­
porană, fiind mereu vie şi partici­
p â n d la t o t ce a fost m ă r e ţ şi creator
până la moartea ei, î n t â m p l a t ă la
72 de a n i .
P. Corn.
G I O R D A N O B R U N O ŞI
D R r P T U L DK A C • CF.TA
La 17 Februarie 1600, pe Campo
di Fiora, în câmpia Romană, Gior­
dano Bruno a murit, ars de viu, ca
un a d e v ă r a t erou al libertăţii de a
gândi şi de a cerceta adevărul.
Cel mai autentic reprezentant al
nouilor idei aduse de Renaştere a
sfârşit cu curaj şi cu demnitate, fără
să retracteze şi fără să se lamenteze,
aruncând de pe r u g sfidarea unei
conştiinţe sigure de sine şi de cauza
mare p e n t r u care murea. Pe locul
unde a fost martirizat, se ridică
astăzi u n m o n u m e n t , î n ă l ţ a t din
obolul iubitorilor de libertate din
î n t r e a g a Iunie. Totuşi, după aproape
350 de ani, cauza p e n t r u care a
murit Giordano Bruno nu-i deplin
câştigată în omenire. L u p t ă t o r îm­
potriva dogmelor consacrate, apă­
rător al dreptului de a cerceta, ne­
stingherit şi prin propriile mijloace,
adevărul, gânditor p â n ă la ultimele
consecinţe ale nouilor descoperiri
ştiinţifice, Giordano Bruno a t r e b u i t
să rătăcească prin t o a t ă Europa,
urmărit de atotputernica Inchiziţie.
Mânat de dorul de ţ a r ă , ajunge la
Veneţia, unde este arestat şi întem­
n i ţ a t , ca, apoi, să fie transferat î n
închisorile din Roma, unde este de­
ţ i n u t 8 ani de zile. Marele tribunal
inchizitorial i-a cerut să abjure, să
abjure n u t o a t e ideile sale, ci n u m a i
câteva, care mai fuseseră condam­
n a t e , aşa doar p e n t r u a compromite
o poziţiune morală prin mârşăvia
unei retractări slugarnice, fie ea şi
parţială.
Dar Giordano Bruno n u aşteptase,
ca înaintaşul său Copernic, să-şi pu
blice lucrările fiind pe p a t u l morţii,
când orice măsură n u mai p u t e a
impresiona un cadavru, şi nici n u
şi-a îndulcit, ca acesta, convingerile
în hipocrita prezentare a lor ca simple
« ipoteze », înfăţişate aşa doar de
dragul discuţiunii abstracte. N ' a
procedat nici ca urmaşul său Ga-
lileu, care a retractat în faţa marelui
consiliu al Inchiziţiei, pentru a-şi
p u t e a t â i î bătrâneţele în vreun do­
miciliu forţat al acelor vremuri.
Giordano Biuno a fugit din t a g m a
călugărească, unde focul unei cre­
dinţe exaltate 1-a adus delà 16 ani,
ducându-şi viaţa rătăcitoare, aşa
după cum simţea el nevoia interioară
şi n u după pravilele aspre ale ordi­
nului monahal.
Dar niciodată n u s'a considerat
r u p t de catolicism şi a a v u t curajul
să-şi acuze acuzatorii de erezie. Erezie
 tn spiritul legii şi nu în dogma sacro­
sanctă şi imuabilă pe care o a p ă r a u
inchizitorii.
I n secolul în care prinţii cardinali,
î n v e ş m â n t a ţ i în hlamide somptuoase,
duceau o vieaţă de desfătare în nu­
mele unei doctrini a milei, umilinţei
| i renunţării, propovăduind viaţa de
dincolo şi d r e p t a t e a celor obijduiţi,
poliţia gândului păzea eu străşnicie
integritatea dogmei.
I n vremea aceea, se puteau,
aranja păcatele lumeşti cu inter­
venţii generoase pe lângă stăpânirea
spirituală a lumii, care ridica bise­
rici şi-şi ducea alaiul din aceste
răscumpărări fructuoase.
Dogma- era n u n u m a i mărturisirea
unui adevăr revelat, dar şi baza unui
eşafodaj masiv, care începea cu
Domnul şi cu Duhul şi sfârşea în pu­
tere lumească şi în avantaje concrete
p e n t r u slujitorii ei. P r i n ea, o con­
frerie de iniţiaţi teroriza viaţa inte­
lectuală a omenirii în renaştere.
Călugăr ai rătăcitor îşi desvolta
ideile prin toate universităţile E u ­
ropei de atunci, delà Londra, p â n ă
la Praga, la fel de neînţeles şi de
catolici ca şi de protestanţi, l u p t â n d
pentru o nouă viziune a lumii ne­
mărginite, ducând până la ultima
oonsecinţă ideile lui Copernic, d u p ă
ce sfărâmase şi ultima sferă de
cristal pe care acesta o mai păstrase,
ca un vestigiu al vechii concepţii
a lui Ptolemeu.
Credinţa lui în infinit şi concepţia
unui univers asemănător pretutin­
deni cu el însuşi, pluralitatea lumilor
locuite reprezentau noua concepţie
a Renaşterii, în care timpul şi spaţiul
se desfăşurau nelimitate de începu-
t » r i ţi sfârşituri.
Dar n u importă ideile lui Giordano
a n o , cat atitudinea lui liberă în
a cerceta t o a t e aceste problems
convingerea că experienţele a u o în­
semnătate mai mare decât disputa
contradictorie dialectică, sau citatul
aristotelic şi că orice doctrină trebue
să fie verificată în detaliu în toate
consecinţele ei posibile.
Aceste idei erau în spiritul vremu­
rilor noui, d a r puţini s'au urcat pe
rug ca să le apere. Giordano B r u n o
a făcut-o n u n u m a i p e n t r u el, dar
şi pentru acei cercetători mai t i m o r a ţ i
temători de consecinţele unor de­
claraţii ferme, î n t r ' o lume în caro
t r o n a Inchiziţia. De aceea Giordano
Bruno este un simbol al gândirii
libere şi un erou al umanităţii.
I n clipa când i s'a comunicat
condamnarea, ei a spus judecăto­
rilor: «Voi, care p r o n u n ţ a ţ i contra
mea această sentinţă, aveţi mai m u l t ă
frică decât mine împotriva căruia
o daţi ! » Teamă că totuşi d r e p t a t e a
este de partea osânditului şi aceasta
însenina prăbuşirea poziţiei morale
a celor care îl judecau.
De atunci încoace, p u t e r e a lu­
mească a încercat de n e n u m ă r a t e
ori să-şi construiască, pentru « mi­
lenii », dogme care să-i asigure do­
minaţia n e t u r b u r a t ă asupra oame­
nilor.
Crezului bisericesc i s'au s u b s t i t u i t
a t â t e a alte crezuri, cu alţi profeţi
şi aceeaşi intoleranţă. « Cine nu-i cu
mine e împotriva mea » au spus-o
nu numai propovăduitorii unei noui
religii, dar şi sângeroşii partizani ai
« ordinei noui ». Gândirea specula­
t i v ă liberă a t r e b u i t să dea alte
lupte, dacă nu cu Inchiziţia, cu vreo
nouă poliţie a gândului, cu propa­
ganda şi cu oficialitatea sacrosanctă,
închisorii lui Giordano Bruno i-am
u r m a t a t â t e a mii de alte închisori,
da lagăre, da izolări forţate, p e n t r »
 a fi gândit altfel decât vroia vreo
doctrină, vremelnic atotputernică,
a sângelui s a u a stomacului.
Conflictul între litera şi spiritul
legii s'a p u r t a t pe t o a t e meridianele
pământului şi p e n t r u t o a t e cauzele
posibile.
Omul, în ceea ce a a v u t el m a i de
preţ, n u s'a lăsat niciodată încovoiat
de povara unei dogme, care însemna
înjugarea pentru vecie la un s t ă p â n
absolut şi tiranic, oricât de multe
adevăruri p u t e a u fi strecurate î n
doctrină şi oricâte avantaje tempo­
rale îi p u t e a aduce u n conformism
total.
Libertatea de a cerceta şi de a
gândi adevărul p e n t r u adevăr, din­
colo de orice teorie prestabilită sau
de orice consecinţă lumească posi­
bilă, n u vor putea fi îngrădite nicio­
dată, iar triumful postum a lui
Giordano Bruno este triumful liber­
t ă ţ i i asupra opresiunii morale.
Călin Popovici
FX-POZŢTA
SUPi . R - A L T S T Ă
E, probabil, în firea lucrurilor o-
meneşti, ca ele să nu-şi depăşească
propriile lor margini, propriul lor
destin. Stă, în t o t ce facem, o t r a ­
diţie « sui-generis i> a ir sectei care
distruge mirajul în toiul său şi în­
toarce, între pietrele oraşului, ela­
nurile •—• detaşate un moment. Ne­
găm d u r a t a , înainte de a-i fi respirat
spaţiile. Şi v i a ţ a , înainte de a fi
răspuns la vreo întrebare.
Trei poeţi din România, care
trăiesc mai târziu o epocă literară
consumată de Europa occidentală
mai de vreme, expun — în curs de
doi ani — pentru a doua oară, de
a s t ă d a t ă uniţi, desene şi uleiuri de
factură suprarealistă. Sunt trei poeţi
de mare talent, care ştiu şi ce e
arta, şi ce e deprimarea — şi unde
încetează a r t a să mai fie. Pentrucă,
negreşit, acolo unde obsesiile şi a u t o -
obsesiile nu-şi depăşesc stadiul lor
iniţial, iar starea, de revoluţie e
t r ă d a t ă pentru beneficiul fazelor in­
termediare, acolo încetează a r t a
s a u . . . categoria ei e una comodă,
convenabilă, glacială, statică.
Expoziţia celor trei suprarealişti
delà Galeriile Căminului Creţulescu
e o pagină pe care a m recitit-o de
foarte m u l t ă vreme şi de foarte
multe ori. Credeam că, dacă _suntem
în anul în care suntem, vom în­
tâlni t e x t e noui, sau măcar îndoieli
umane.
Paul Păun, Gherasim Luca şi D .
Trost au prezentat tablouri cu multe
calităţi, unele de n a t u r ă a interesa
chiar critica universitară (v. Q.
Oprescu în « Universul »), însă fără
un defect, care ar fi p u t u t fi esenţial:
acela de a se îndoi şi de a-şi pune
întrebări. E oare t o a t ă posibilitatea
lor de nelinişte, în această colecţie
de libertăţi j u m ă t ă ţ i t e , pe care le
au ? E oare t o t ce trebue spus despre
om '! « L a destruction radicale de
t o u t un monde ? » Atunci. . . cumin­
ţenia cum mai e ? Şi când eşti cu­
minte în genul ăsta, câţi paşi mai
sunt până la a r t a cealaltă, pe care
degeaba o deteşti câteodată. Fiindcă,
afară de câţiva vieţuitori, speriaţi, se
pare, înainte de a pleca de acasă, vizi­
tatorilor mai adevăraţi expoziţia ce­
lor trei poeţi n u le-a sugerat decât
o sumă d s — ar zice A r a g o n — eu-
vinte Monde, înrămate cu deosebită
conştiinciozitate. Expiesia acestor t a
blouri e deprimantă n u prin- temele
ei, ci prin impulsivitatea cu care t e
21* REVISTA FUNDAŢIILOR
face să regreţi din cuprinsul lor lipsa
însăşi a spiritului revoluţionar. Prin
tentaţiile de a te determina să me­
ditezi la evoluţia acestei mişcări.
Cei ce a u înfiinţat-o (termenul este
destul de impropria, pentru spiritul
său) n u se mai recunosc astăzi în
aceleaşi preocupări. Au dezertat
mulţi. S'au convertit mulţi la alte
feluri de entuziasme. I a r câţi au
rămas să continue un curent li­
terar aşa de nou şi de influent, cum
a fost şi n u r e n u n ţ ă să fie suprarea-
lismul, aceia se deosebesc întrucâtva
de compatrioţii noştri. Ceea ce face
Breton în America e oarecum alt­
ceva decât ceea ce fac d-nii Paul
P ă u n , Gherasim Luca şi D . Trost
la Bucureşti. Desigur, desigur —
•ici intervin o serie nesfârşită de
condiţii auxiliare, deşi n u sunt toc­
mai auxiliare. Printre multele —
lipsa unei reviste proprii. Şi totuşi,
au existat momente în viaţa supra-
realismului (colaborările la « Mino­
taure ») când aderenţii mişcării şi-au
încredinţat manuscrisele unor prie­
teni s i m p a t i z a n ţ i . . .
Expoziţia delà Galeriile Creţu-
lescu poate să fie, în spiritul şi re­
semnarea ei, şi rezultanta unor con­
diţii şi modalităţi anumite de mani­
festare. D a r , pentruca ele să se de­
păşească î n t r ' u n fel, cel puţin în­
t r ' u n fel, ar trebui ca suprarealiştii
noştri să încerce ei singuri a-şi in­
terpreta altcum izolările şi apropie­
rile de oameni. Doar pateticele lor
manifestări sporadice sunt, în câ­
t e v a cercuri, urmărite permanent cu
prietenie şi înţelegere !
Şi dacă alianţele suprarealiste de
aiurea s'au t e r m i n a t aşa cum ştim,
dece n u se evită repetarea specta­
colului? U n d e e revoluţia? Am vrea
REGALE
să le spunem: continuaţi, domnilor,
revoluţia !
Şi a p o i . . . apoi, d a . Suprarealis-
mul e un obiect care s'a făcut mare,
şi s'ar putea să vă rupă degetele,
altfel...
I. Car.
G. TOMAZTU
P e n t r u recompensarea vacuităţii,
de care sunt capabile în presa coti­
diană unele prezenţe, s'ar implica
crearea de instanţe speciale, cu atri­
buţii complete, a v â n d calitatea să
rostească sentinţe severe în cazurile
de incapacitate dovedită. Fiindcă e
o ruşine, pentru întreagă breasla
gazetarilor, existenţa în presă a unor
domni, care- n ' a u alt epitet decât
acela de a face încăodată peisajul
decorativ şi de a ridica noţiunea de
pitoresc la , exemplaritate.
Dacă, în literatură, elasticienii a-
ceştia, proprietari ai vidului, încep
să fie n u m ă r a ţ i pe dinastii, cele­
lalte arte fuseseră scutite de aluviu­
nile speţei. A trebuit să vină t o a m n a
aceasta, cea mai săracă t o a m n ă li­
terară, pentru ca să asistăm la pro­
filaxia microbului. S'au scris, în câ­
teva gazete, despre expoziţia supra­
realistă sau despre cele două expo­
ziţii ale lui G. Tomaziu, nişte refe­
rate aşa de incompetente, aşa de
căzute din cer, încât autorii lor n ' a r
merita decât internarea în institute
ad-hoe de iniţiere şi reeducare.
Ca şi suprarealiştii, Tomaziu e un
familiarizat cu marile momente din
poezie şi teatru, un om fin, de mult
gust, de puternice intuiţii, de sub­
tile voiajuri intelectuale. F a ţ ă de
prestigiul confraţilor săi, el îşi per­
mite violenta licenţă de a fi acumu-
 lat o cultură, ale cărei rafinamente
nu se desmint nici din ilustraţii şi
decoruri, nici din uleiuri şi laviuri.
Tomaziu expune acum de două
ori şi pentru a doua oară. Prima
d a t ă a expus în 1941, în momentele
când arta contrasta cu vocea străzii.
Atenţiile vizate atunci pozitiv au
dece să se felicite. Evoluţia lui
Tomaziu, m a t u r i t a t e a cu care şi-a
însuşit taine refuzate altor ucenicii
de o viaţă, dau expresie unei per­
sonalităţi nete.
Dacă treci delà Ateneu la Dalles,
cele două săli cu tablourile picto­
rului, ai trecut delà vocaţia poetică
a lui Tomaziu la fragmentele sale
de intermezzo reflexiv, delà patetic
la imaginea discret intelectualizată,
delà emoţia muzicală, imediată, la
emoţia solemnă, cu arhitecturi şi
orchestrări inteligent cerebrale.
Tomaziu descoperă ;nu comentează,
n u transcrie, nu declamă.
La Ateneu, Tomaziu îl redescoperă
pe Valéiy, îl revelează încăodată pe
Eminescu, îl inventă pe Shakespeare.
Câteva din ilustraţiile pe t e x t ale
lui Tomaziu sunt a t â t de lirice,
a t â t de sugestive, încât — dacă n ' a r
fi existat decât ele —- elegia s'ar
fi născut singură. Poarte puţini pic­
tori ştiu să citească, aşa cum citeşte
Tomaziu. In sălile Dalles, ai să în­
tâlneşti nu pânze, rame şi cartoane,
ci poeme inedite, pentru un neter­
m i n a t oratoriu: « Enescu », « G r ă ­
dina Icoanei », « Techirghiol », « Bi­
voliţa », « S t r a d a Toamnei », « Auto­
portretul » r e ţ i n u t de Muzeul Toma
;
Stelian, « Square », etc.
Tomaziu a î n v ă ţ a t să aibă, la
impresionantul său talent, un gen
de voinţă de profundă conştiincio­
zitate. Acel gen de voinţă cu care
e capabil să-şi conducă expansivi-
tăţile pe terenurile cunoscute cel
mai fecund, cel mai a m ă n u n ţ i t . Alt­
minteri, pictorul s'ar putea angaja
în opere de amplitudine şi proporţii,
cu riscurile şi ispitele de rigoare.
E calitatea sa însă de a fi desco­
perit luptele pe care le dau neli­
niştile într'o tăcere, sau, ca să fim
literari, e calitatea lui Tomaziu de
a şti, mai mult decât alţii, câtă mu­
strare stă ascunsă dincolo de rugă­
ciunile simple ale fiecărui Franci»
Jammes.
I. Car.
A R T I Ş T I I ŞI CĂLĂTORIILE
L a douăzeci de ani, suit î n t r ' o
corabie, Baudelaire pleca — nu a t â t
din voinţa lui, cât a t a t ă l u i său
v i t r e g : generalul Jacques Aupick—•
spre Indii, spre Calcutta.
Goethe întreprinde cunoscuta călă­
torie în Italia — «italienische Reise ».
Iată-1 pe Gorki oscilând î n t r e
Capri, Moscova şi Berlin, d u p ă ce
Conovalov rămăsese undeva, în pra­
voslavnica Rusie, şi după ce pescarii
de pe Caspica rămăseseră să-şi aducă
aminte de el.
Iată-1 pe J a c k London vagabon­
d â n d peste a t â t e a mări, către ţ ă r m u r i
din câteva puncte cardinale.
S'a dus, disperat de poezie, R i m ­
baud să se facă negustor în Africa.
Vizitează Rainer Maria Rilke
Rusia şi î n v a ţ ă s'o cunoască, să-i
guste înăuntrurile, aşa cum le gu­
stase pe acelea ale Parisului.
Esenin bea vinurile Americei şi-i
ascultă muzica.
Străbate Majakovsky Mexicul.
Peter Neagoe pleacă şi se întoarce
—- e un mod de a vorbi figurat acest
« întoarce » — scriitor din Statele
Unite.
 O americană stă câţiva ani în China
şi, într'o dimineaţă, intelectualii
din câteva continente îi află de exi­
stenţă, scriitorii câtorva civilizaţii
îi comentează cărţile: Pearl Buck.
P u ţ i n e sunt excepţiile creatorilor
mari, care să nu fi călătorit imens,
acumulând acele păduri teribile de
senzaţii, de sunete, de experienţe,
cărora niciodată opera lor nu le va
mai p u t e a refuza accesul, bogăţia,
revărsarea grasă, dolofană.
E drept, excursia — în t o t ce are
comun cu senzaţia, cu r e n u n ţ a r e a
pentru o perioadă la monotonie, cu
fuga din laborator — n u a p a r ţ i n e
câtuşi de puţin unei branşe,cu exclu-
svitate. Insă, dacă, în privinţa ne­
cesităţii de excursie, nu există deo­
sebiri de proporţie, e la fel de ade­
v ă r a t că ea nu devine o problemă
specială decât p e n t r u artist. Căci
modul de receptivitate e diferit delà
om la om şi vede — î n t r ' o creastă
sălbatică de m u n t e — altceva un
croitor, altceva o picoliţă şi altceva
un poet.
De v r u t , vrem toţi să e v a d ă m .
Depinde cum ne sunt evadările,
depinde ce valoare au, depinde ce
valoare le facem noi să aibă.
Martinica sau Tahiti au fost stră­
b ă t u t e de n e n u m ă r a t e ori de oamenii
Continentului Alb. Numai tablourile
lui Gauguin însă au t r a n s p o r t a t pen­
t r u t o t d e a u n a , de acolo în Europa,
muzica tulbure a peisajului exotic,
figurile de a b u n d e n ţ ă musculară, de
un brun inedit ale insularilor. Asta
înseamnă că, decât ochiul explora­
torului, dus să « civilizeze » lumea
colonială, geniul lui Paul Gauguin a
descoperit mai mult.Şi mai înseamnă,
cum î n t ă r e a m înainte, că excursia
e p e n t r u creator o problemă h o t ă r î t
mai dificilă şi mai necesară decât
p e n t r u oricare din oamenii ebiş-
nuiţi.
Cine nu-şi aduce aminte de tristeţea
cu care Gib Mihăiescu, romancierul
mort prematur, se plângea că n ' a
trecut niciodată hotarele ţării, că
n ' a a v u t nicicând ocazia să cunoască
şi alte perspective decât cele pur
natale, că — pentru el — singurul
mediu care-i oferea material de ex­
ploatat a fost cel autohton, cu uşoa­
rele sale coloraturi slave ? I n prefaţa
la una dintre cele mai bune cărţi
ale lui, în care vorbea prietenului
său din tinereţe, Cezar Petrescu,
erau strecurate a t â t e a drojdii, a t â t e a
resturi de complexe, de emoţii in­
terzise, de elanuri blocate, încât
nicăiri Gib. Mihăiescu n u apare mai
uman, decât în Confesiunea aceea c u
regrete şi amurguri.
Plecând delà concluzii kantiene, '
cineva scria aproximativ aceste cu­
vinte : « spaţiul este albia în care se
scaldă timpul ». Am avea de sem­
nalat, paralel cu metafora despre
spaţiu, că excursia este modalitatea
cea mai fertilă p e n t r u completarea
t u t u r o r geamantanelor de experienţe
artistice. E vorba, desigur, şi de
acea excursie delà Bucureşti la Si­
naia, sau — m a i pitoresc — din Deltă
în Munţii Apuseni, deşi diametrele
acestea sunt prea ajustate, deşi n ' a u
o i m p o r t a n ţ ă care să-1 depăşească
pe Hogaş, cu a lui Pisicuţă, sau pe
Geo Bogza cu interjecţiile poetice
dure, r.egro ca petrolul, ca p ă m â n t u l ,
ca mâlul apelor s t ă t u t e . Dar e vorba
mai ales de altceva. Excursia, în
t e x t u l nostru, vrea să aibă semni­
ficaţia developată a cuvântului că­
lătorie, voiaj. E a vrea să se consume
în proporţii largi, în kilometri c u
numere enorme, în traversări măreţe
de continente şi oceane.
 N O T
Inchipuiţi-vi-1 pe scriitorul mo­
dern cobound cu renii din lumina
Aurorei Boreale către mările Sudului,
calde ; închipuiţi-vi-1 suit pe gru­
mazii epopeici ai Himalaiei, sau mi-
stuindu-se câteva minute pe fundul
Pacificului, printre stelele şi aricii
de mare, în costum de scafandru ;
plecând din capitalele bogate, leneşe,
mistice şi tulburătoare de înflorituri,
de ornamente ale Orientului înde­
părtat, către imensele oraşe i n d u ­
striale din Americi, unde raţiunea a
transformat roca şi mineralul într'o
geometrie a fierului, a cărnii, a căr­
bunelui, a aburilor ; închipuiţi-vi-1
pe acest scriitor modern privind
hergheliile sălbatice din pampasuri,
după ce a vizitat plantaţiile de orez
din Egipt, fermele de bumbac ale
Indiei, minele aurifere din Africa
de Sud — şi veţi înţelege intuitiv ce
rost enorm are, în experienţa de
viaţă şi de a r t ă a marilor creatori,
acest cuvânt, care n ' a r mai fi o
hiperbolă, ci u n a c t : excursia.
Pus în contact cu u m a n i t a t e a ,
scriitorul restituie colectivităţii, în­
t r ' o formă complet nouă, tocmai
ceea ce .aceasta a fost capabilă să-i
impregneze b r u t . El atinge astfel
singura misiune către care îl cheamă
deopotrivă societatea şi t e n d i n ţ a in­
terioară de verificare: aceea de a fi
permanent în centrul atenţiei mas-
selor, dându-le fructul activităţii
sale —• cartea. Cartea care s a t u r ă şi
rectifică.
R ă m â n e unul dintre adâncile dezi­
derate ale artistului de azi, excursia.
I n marea simfonie a lumii viitorului,
numai aceia dintre artişti vor ră­
mâne, care vor cunoaşte şi vor fi
văzut cât mai multe lucruri, dându-le
fiorul şi aurul din ei, pentru a le
face ale t u t u r o r oamenilor. Căci, pe
E 213
noul cetăţean al lumii (şi zic al
lumii, chiar dacă s'a născut la P i ­
teşti sau la Cisnădie), îl va interesa
nu numai descrierea Ghilcoşului, ci
şi a Marilor Lacuri canadiene, dacă
nu are încă posibilitatea să le vadă ;
nu n u m a i aspectul Bărăganului, ci
şi imaginile — p e n t r u el, noui — din
taiga şi din Sahara.
Să intervină statele, statele care
cer scriitorului să se î m p a r t ă (ca
pe o pâine) societăţii, să intervină
ele, ca să facă p e n t r u scriitori şi
artişti satisfăcută' această mare foa­
me de călătorie.
Scriitorilor noştri şi artiştilor no­
ştri li se cuvin, pentru desinteresul
şi pătimaşa coloare cu care ei eterni­
zează momente şi peisagii, ajutorul
statului. S. S. R.-ul e o instituţie
săracă. 0 j u m ă t a t e de lună şi o
j u m ă t a t e de cameră nu-i ajung
unui scriitor să se recreeze şi să
vadă prea mult. P e n t r u asta trebuesc
luni şi ani. Să plece echipe în t o a t ă
ţ a r a . Odată cu reîntoarcerea păcii,
să se înlesnească şi să se creeze ar­
tiştilor accesul către marile oraşe şi
panorame ale lumii. T u t u r o r a r t i ­
ştilor de t a l e n t .
I a t ă cum s'ar realiza o . . . (să
zicem), confederaţie spirituală de
nebiruit.
/. Car.
« OMUL ŞT U M B ^ A »
Ascultând în cenaclul « Sbură-
torul », acum câţiva ani, nuvelele
fantastice ale prietenului Oscar Lem-
naru, î n t r ' o atmosferă absolut re­
fractară genului, am a v u t plăcerea
să observ că nu e vorba doar de
o literatură a butadelor cum se
speriaseră toţi cei de f a ţ ă — c i de
expresia unui spirit î n t r ' a d e v ă r « fa*-
 t a s t », al cărui mecanism i n t i m se ascunde inteligenţa lui Oscar Lem­
conduce după legile p u ţ i n comune naru —• ea însăşi poate fi, la un
ale paradoxului logic. moment d a t , o farsă ! — în orice
Lui E . Lovinescu îi lipsea dimen­ caz, după mulţi ani de zig-zaguri
siunea spirituală a fantasticului. P o t ciudate, prin t o a t e tărâmurile filo-
spune asta, pentrucă figura reală a sofiei, d-sa ne oferă însfârşit o
Criticului n u v a suferi cu nimic, carte, un t e x t — şi acesta are u n
locul său în cultura română fiind caracter n e t literar. Bineînţeles, lite­
îndeajuns definit. A d ă p a t la cultura r a t u r a fantastică este şi n u este
clasică, latinist şi s t r u c t u r a t pe coor­ întocmai « literatură », după regulele
donate franceze, simpatizând cu na­ obişnuite ale realismului cotidian
turalismul şi cu psihologismul, E . Şi poate că aceste nuvele n u s u n t
Lovinescu avea o repulsie organică decât fărâmiturile delà ospăţul spi­
p e n t r u « realismul fantastic » repré­ ritual pe care ni-1 pregăteşte Oscar
s e n t â t prin câţiva uriaşi de talia Lemnaru. (In orice caz, o d o r i m . . . ) .
lui Edgar Poe, Dostoiewski, Hoff­ Fiindcă însă e vorba de ele, să n u
m a n n , Gogol etc. La noi, din cauza depăşim subiectul şi să revenim la
asta, îl subaprecia pe Gib. Mi- literatură.
hăescu şi, în general, refuza orice I n general, nuvelele fantastice ale
« t e m a t i c ă » neconformă cu datele lui Oscar Lemnaru se sprijină pe
•impie ale realităţii. Cărturarul din o mentalitate ştiinţifică, adică raţio­
E . Lovinescu refuza orice compromis nală. Vrem să spunem, cu alte
cu N e c u n o s c u t u l . . . cuvinte, că sursa lor n u e « mis­
I a t ă dece, când Oscar Lemnaru terul », aşa cum se î n t â m p l ă la
şi-a citit nuvelele în cenaclul « Sbu- alţi scriitori de literatură fantastică.
rătorul », lectorul a fost înconjurat Şi dacă Edgar Poe — maestrul ge­
de o atmosferă de ghiaţă, p e n t r u c ă , nului — se bizue t o t pe complicatele
mai apoi, « elucubraţiile » sale lite­ combinaţii ale inteligenţei superioare,
rare să fie catalogate — generos — el este şi poet în nuvelele sale, ceea
la capitolul frondelor de copil teribil. ce îi acordă o demnitate creatoare
Oscar Lemnaru era — şi este — maximă. I n această privinţă, fan­
cunoscut mai ales ca un campion tasticul din Omul şi umbra este mai
al calamburului, aşa că şi aceste steril, el închegându-se din jocul
nuvele se puteau numi nişte calam­ aproape mecanic al raţiunii. Unele
bururi m a i . . . extinse, faţă de care nuvele, de aceea, a u a p a r e n ţ a u n u i
n u trebue să faci un prea mare simplu paradox, suspendat î n t r e
efort de seriozitate. rea! şi ireal. Ii lipseşte lui Oscar
Sainte Beuve spune undeva : « î m i L e m n a r u aşa zisul « fior mistic »
place l i t e r a t u r a autorilor care au al necunoscutului, acela care dă un
aerul că n u f a c l i t e r a t u r ă ». Şi para­ sens ascuns întâmplărilor fantastice
doxul acesta îl confirmă Oscar Lem­ şi care conferă eroilor o u m a n i t a t e
n a r u , atunci când, din jocurile —• deşi frenetică •— pământească.
imaginaţiei sale n e a s t â m p ă r a t e , cre- Fantasticul din nuvelele Omul şi
tonează arabescuri cu aparenţă gra- umbra este produs « la rece ». De
uită, refuzând, mai înainte de t o a t e , aceea, după noi, cea mai bună n u ­
t i t l u l de literator. N u ştim ce ne velă din volum rămâne « Omul care
 şi-a v â n d u t tristeţea », în care un
sens foarte subtil de u m a n i t a t e şi de
poezie străbate prin inima acţiunii
şi a eroilor. Mai este o apoi ironie
de foarte bună calitate, în genul lui
Heine, în această nuvelă, care ne
dovedeşte că, în definitiv, şi fanta­
sticul r ă m â n e p â n ă la u r m ă supus
legilor u m a n e .
In această scurtă n o t ă , însă, nu
p u t e m decât schiţa impresiile pe
care ni le-a trezit volumul de nuvele
« Omul şi u m b r a ». Sperând să p u t e m
reveni altundeva, ne mărturisim plă­
cerea de a-1 vedea în sfârşit pe
prietenul Oscar Lemnaru supus la
reguli literare, pe care are întot­
deauna aerul că le ia în glumă.Litera-
t u r a noastră este săracă în fantastic
şi nuvelele lui Oscar Lemnaru s u n t
o serioasă contribuţie la gen.
D. Petraşincu
«BIBLIOTECA D E
BUZUNAR »
P â n ă acum, cel mai frumos lucru
pe care 1-a realizat « E d i t u r a de
Stat » este această « Bibliotecă de
buzunar », din care au a p ă r u t două-
zeci de numere şi al căror loc mi­
nuscul în raft nu e deloc echivalent
cu i m p o r t a n ţ a lucrărilor cuprinse în
volumaşe...
Cultura noastră suferă de desor-
ganizare. Având multe de făcut,
prea multe « goluri de u m p l u t »,
puţinii editori cu răspundere din
această ţ a r ă trebue să procedeze
prin salturi, nereuşind niciodată să
completeze capitolele şi colecţiile
de beletristică sau de specialitate.
Un mare efort 1-a efectuat, în acea­
stă privinţă, «Fundaţia Regală pen­
t r u Literatură şi Artă » ale cărei sec­
ţiuni r ă m â n până acum cea mai mar»
bucurie a bibliofililor şi a iubitorilor
de cultură. Insă avem a t â t e a de
împlinit, încât o singură editură nu
e suficientă. Noi sperăm că « E d i ­
t u r a de Stat », aşa cum a pornit,
a v â n d oamenii de gust, pe care-i
are, la conducere, va p u t e a deveni
a doua mare instituţie editorială,
care să ajute la această imensă
operă de « acoperire » a golurilor,
în materie de tipărituri româneşti.
Sunt o mulţime de clasici străini de
t r a d u s şi de prezentat în strae româ­
neşti, de o covârşitoare i m p o r t a n ţ ă ;
s u n t cărţi de specialitate pe care
tineretul n'ar mai trebui să le ci­
tească în limbi străine ; sunt a t â t e a
şi a t â t e a opere moderne, de care
cititorul român mijlociu nu a prins
încă de v e s t e . . .
Să parcurgem în fugă titlurile
celor douăzeci de volumaşe din
această fericit aleasă « Bibliotecă de
buzunar ». I a t ă - l e : 1. « Fantazii răsă­
ritene », de Mihail Sadoveanu ; 2.
« Introducere în Sociologie » de Ar­
mand Cuvillier ; 3. « Reporter social »
de Willi Bredel ; 4. « Formular de
matematici şi calcul » de Ing. Dră-
gulănescu ; 5. « Carte de cântece »
culese de Eusebiu Camilar ; 6. « 1848-
Documente » ; 7. « Cartea jucătorului
de ş a h » , d e S. S a m a r i a n ; 8. «Disci­
polul diavolului » de B . Shaw ; 9.
« Ţăranii » de A. Cehov ; 10. « Apli­
caţiile radio-electricităţii » de A.
H Uf; 11. « Ţ a r a de p i a t r ă » de Geo
Bogza ; 12. « Beethoven » de R. Rol­
l a n d ; 13. «Schimbul î n t â i » de C.
Capek ; 14. « Calvarul unui om » de
F . Masereel ; 15. « Poezii » de M.
E m i n e s c u ; 16. « D a r w i n » de M.
P r e n a n t ; 17. « Iniţiere muzicală » de
V. Gheorghiu ; 18. « Călăuza mun­
ţilor » do I. I. Dunăreanu ; 19. «Pa-
risul răsculat » de Claude R o y ; 20.
« R e g i n a balului» de Al. Ştefanopol_
După cum vedem, găseşti de
t o a t e în « Bibioteca de b u z u n a r » .
P r e ţ u l este într'adevăr popular (poe­
ziile lui Eminescu, o ediţie completă,
ţi-o poţi însuşi numai cu 3.500 lei !)>
iar materialul e ales cu îngrijire şi
cu gust A m cere poate mai multă
ordine în distribuţie şi un accent
mai insistent pe lucrările de specia­
l i t a t e . Excepţională, de exemplu,
este Călăuza munţilor de I. I. Du-
năreanu, cu h ă r ţ i precise şi cu o
documentare absolut nouă. Sau
Iniţiere muzicală a lui Virgil Gheor-
ghiu, căreia ar trebui să-i urmeze
alte « iniţieri », după pilda unei co­
lecţii franceze bine cunoscută. Aşa
cum e alcătuită, însă, « Biblioteca
de buzunar » v a înlocui în curând
şi cu succes « Biblioteca pentru t o ţ i »
de odinioară — învechită astăzi. Pre­
zentarea este, de asemenea, plăcută,
dovedind pricepere şi acurateţe t e h ­
nică.
R e p e t ă m : multe sunt de făcut pe
t ă r â m u l editorial la noi şi orice ini­
ţ i a t i v ă e binevenită. E loc p e n t r u
absolut orice fel de iniţiative, dar
când ele se înfăţişează sub egida
h o t ă r î t ă a bunului gust şi a justei
orientări, atunci bucuria t u t u r o r
oamenilor din această ţară care
iubesc cultura română, dorind pro­
păşirea ei în spirit luminat — e în­
doită . . .
D. P.
S C R I S ŞT A P E V Ă R
Scrisul ar trebui să fie o expresie
a adevărului. Atunci s'ar scrie mai
puţin şi minciuna n ' a r circula a t â t
de sfruntat prin lume. Ar t r e b u i ca
un nou Gutenberg, cu puteri divine
acesta, să inventeze un nou tipar,
cu virtuţi morale: a u t o m a t , cel ce
tipăreşte un rând, o carte, să n ' o
poată face decât dacă ele cuprind
un adevăr. Minciuna, eroarea şi
prostia să se refuze delà sine, în
actul concepţiei şi al- d i f u z ă r i i . . .
U n a din marile primejdii care ne
pândesc, este aceea când scrisul
începe să ni se pară un a c t gratuit.
Asta n u e n u m a i fals, dar şi n e u m a n .
P e n t r u omul primitiv, scrisul era
saoru, tocmai fiindcă exprima în
chip necesar necunoscutul prefăcut
în legi umane. U n om când scrie, se
s u p u n e — cu voie sau fără voie —
la anumite reguli, care fac posibile
înseşi descriminăiile dintre om şi
animal, dintre adevăr şi eroare.
Scrisul devine, prin aceasta, un a c t
social şi spiritual, singurul care n e
conferă demnitate. Ce însemnează
p e n t r u noi « legi divine », dacă n u legi
umane — astăzi ? A călea legi u m a n e
este acelaşi lucru cu a călca legile
divine de odinioară, iar un scris
s t r â m b care minte, coboară sau
desagregă însăşi condiţia noastră de
om.
Trebue să credem în valoarea scri­
sului n u ea î n t r ' u n simplu exerciţiu
« intelectual », ci ca î n t r ' u n act or­
ganic de civilizaţie ; şi implicit, trebue
să credem în realităţile care se află
la sursa actului de a scrie: în i n t e ­
ligenţă, în talent, în spirit critic,
adică în adevăr, cu t o a t e compo­
nenţele sale spirituale.
î n v ă ţ ă m să scriem, în măsura în
care î n v ă ţ ă m să n u ne mai m i n ţ i m
şi să spunem adevărul. (Aceasta e
valabil chiar în materie de creaţie).
Siilul omului care se minte pe sine
şi care vrea să m i n t ă pe alţii e
î n t o t d e a u n a Îmbâcsii fi greoi. A<-
junge să exprim, simplu, un a d e v ă r
în scris : înseamnă a-ţi lămuri t o a t e ,
sau măcar o p a r t e din minciunile
tale. Este şcoala cea mai grea, pe
care n ' a u curajul s'o ducă până la
capăt toţi « scriitorii ». Dar câte
minciuni, câtă eroare şi prostie su­
portă tiparul, în zilele noastre?
Nu suntem n u m a i o epocă a heca­
tombelor de cadavre ; suntem, mai
ales, o epocă înăbuşită de minciunile
răspândite prin scris ! Şi n u ştiu
ce e mai de p l â n s . . .
I). P.
DIFICULTĂŢILE
FsLOSO ' • 1
Delà pozitiviştii epocii greceşti
— adică delà sofişti — şi până Ia
sofiştii epocii n o a s t r e — a d i c ă po­
zitiviştii — , s'a susţinut şi se susţine
mereu că filosofia n ' a făcut altceva,
în decuisul istoriei sale, decât să
î n t â m p i r e dificultăţi pe care n u le-a
p u t u t niciodată înfiânge.
Cauzele acestor dificultăţi a u fost
atribuite fie faptului că filosofia are
de rezolvat problemele cele mai ge­
nerale, fie aceluia, mult mai puţin
nobil, că problemele sale sunt pro­
bleme iluzorii, probleme greşit puse.
Asemenea motivări n u sunt însă
câtuşi de puţin suficiente. F a p t u l că
o problemă e mult mai generală
decât alta n u implică deloc pe acela
de a n u p u t e a fi rezolvată. Iar, de
asemenea, dacă problemele filosofiei
au fost greşit puse, aceasta n u în­
seamnă că ele n u mai p o t fi corect
formulate.
Scientismul contemporan a între­
prins o a d e v ă r a t ă campanie împotriva
metafizicei, campanie fundată în spe­
cial pe t e m a dificultăţilor filosofiei.
s Şi argumentele au fost uneori foar­
t e subtile, alteori foarte vehemente.
Un singur lucru n ' a fost însă pus
în lumină de adversarii metafizicei:
faptul că dificultăţile filosofiei n u
sunt, în fond, decât dificultăţile t u ­
turor disciplinelor particulare, sin­
tetizate şi reliefate în ceea ce se
cheamă o problemă filosofică.
Atunci când, între o teorie ştiin­
ţifică şi o problemă filosofică, di­
s t a n ţ a era a t â t de m a r e — din cauza
aspectului foarte limitat al obiectului
teoriilor ştiinţifice •— o apropiere în­
tre dificultăţile filosofiei şi certitu­
dinea ştiinţelor era foarte greu de
făcut.
Astăzi însă, când fizica actuală
s'a apropiat a t â t de mult de ontologia
raţională, o asemenea apropiere este
cât se poate de evidentă. Dovadă
interdicţia pe care o propune Hei-
senberg, în ceea ce priveşte inter­
pretarea noţiunii de cor^pusculi. Ob­
servând că toate interpretările intui­
tive, date de fizicieni noţiunii de
corpusculi, se contrazic şi se exclud
reciproc, Heisenberg interzice orice
fel de interpretare intuitivă a unei
astfel de noţiuni, rezervând filosofiei
sarcina unor astfel de interpretări
(sarcină pe care, de altfel, Heisenberg
o considera ca fiind foarte ingrată,
deoarece n u făcea altceva decât să
t r a n s m i t ă filosofiei paradoxurile ştiin­
ţifice).
Exemplele ce p o t fi citate în a-
ceastă privinţă sunt n e n u m ă r a t e .
Certitudinea ştiinţei nu se poate
funda, însă, decât pe incertitudinea
filosofiei, incertitiudine pe care ştiinţa
o respinge în fapt şi pe care filosofia
o admite principial. I a t ă dece, de­
p a r t e de a fi un temei de acuzaţie,
dificultăţile filosofiei c o n s t i t u e t i t l u l
ei de glorie. F I . N,
 Ş T I I N Ţ A ŞI C A L U L T R O I A N
Progresul actual al ştiinţei s'a ma-
. nifestat pe două căi paralele : veri­
ficarea strălucită pe care au obţi­
nut-o propriile sale teorii şi acapa­
rarea problemelor filosofice.
Dacă primul aspect al progresului
ştiinţei tinde să se definească din
ce în ce mai precis, cel de al doilea
a suferit o întorsătură destul de nea­
ş t e p t a t ă şi paradoxală.
Odată cu saltul pe care ştiinţa 1-a
făcut în domeniul transcendentului,
înlăturând dogma pozitivistă a limi­
tării ei la experienţa sensibilă, o
serie întreagă din problemele funda­
mentale ale filosofiei: problema rea­
lităţii, a determinismului, a rapor­
tului între corp şi suflet etc., a u
început să fie considerate, de către
savanţi, drept probleme ce n u se
pot rezolva decât în cadrul ştiinţei.
Pretenţiile ridicate de scientismul
contemporan, asupra problemelor fi­
losofiei, au fost acceptate cu m u l t
entuziasm chiar de către unii dintre
filosofi, în special de către filosofii
^raţionalişti, care au admis că orice
problemă pusă în termeni raţionali
şi susceptibilă de o soluţie logică,
nu poate fi decât de domeniul
ştiinţei.
F ă r ă să-şi dea seama de conse­
cinţe, savanţii a u acceptat acest dar
cu o grabă cu totul nejustificată,
căutând să introducă problemele filo­
sofice î n interiorul teoriilor ştiinţifice.
S'a î n t â m p l a t cu ştiinţa, ceea ce
povesteşte Homer că s'a î n t â m p l a t
cu cetatea Troiei, atunci când a
acceptat calul de lemn construit
de Greci. Problemele filosofiei au in­
trodus, în interiorul teoriilor ştiinţi­
fice, dificultăţile lor inerente. Şi
astfel, pentru prima d a t ă în istoria
ştiinţei, teoriile ştiinţifice n u a u mai
fost susceptibile de o interpretare
unitară. Rezultatele lor a u fost con­
siderate ca fiind de n a t u r ă când idea­
listă, când realistă, deterministă, in-
deterministă şi probabilistă, ş. a.
Aşa dar ştiinţa s'a văzut în situaţia
tristă de a-şi vedea teoriile sale, a t â t
de strălucit verificate, susceptibile
de interpretări dintre cele mai para­
doxale şi mai contradictorii. Certi­
tudinea, care până atunci constituise
cea mai preţuită v i r t u t e a teoriilor
ştiinţifice, s'a transformat î n t r ' o de­
zolantă incertitudine.
Şi oamenii de ştiinţă, neobişnuiţi
cu astfel de vârtejuri dialectice şi
peripeţii intelectuale, n ' a u a v u t în
faţă decât următoarea a l t e r n a t i v ă :
să ancoreze în domeniul incertitu­
dinii sau să se abţină delà orice
interpretări pe care le-ar p u t e a ri­
dica teoriile ştiinţifice.
FI. N.
MÂNDRIA
Am cunoscut, î n t r ' u n oraş de pro­
vincie de veche tradiţie culturală,
un profesor care afirma că el este
cel mai inteligent om din oraş.
Când a m aflat din gura lui această
judecată, spusă fără pasiunea unui
exaltat, dar şi fără zâmbetul care
eu socoteam că e omenesc să se schi­
ţeze în astfel de cazuri, a m rămas
t ă c u t , dar, din convenienţă, simţind
că tăcerea în acest caz n u mai în­
semna aprobare, a m c ă u t a t să con­
t i n u u discuţia, legând-o de fapte dis­
cutate înaintea năstruşnicei afirmaţi^
Profesor, să zicem, de latină şi
greacă, el era un conferenţiar obiş­
n u i t al cercurilor culturale locale,
cu subiecte care n u atingeau direct
 sfera clasicismului antic, marcând
cultura rotundă pe care o avea el.
Cum de obiceiu se întâmplă cu con­
ferenţiarii, cuprinsul conferinţelor
sale era mereu uitat, din t o a t ă acti­
vitatea lui culturală r ă m â n â n d doar
omul cu o faimă, d i n ce în ce mai
fixă, de om extraordinar de inteli­
gent. Culmea activităţii lui cultu­
rale mi-a desvăîuit-o un t â n ă r : pro­
fesorul ar avea, în manuscris, a-
proape gata tradusă, o celebră in­
troducere în filosofie şi se aşteptau
multe lămuriri spre bine ale minţilor
naţiei delà răspândirea acestei t r a ­
duceri.
M'am p ă t r u n s de respect p e n t r u
Introducerea cunoscutului filosof, din
care frunzărisem câteva cărţi, omi-
ţând-o vinovat pe aceasta. Drept
'canon de ispăşire a vinei, mi-am
propus s'o cetesc şi, rezervându-mi
un dublu profit, a ş t e p t a m apariţia
traducerii profesorului nostru.
Interesându-mă mai târziu de
soarta ei, pe lângă un cunoscător,
a m aflat că ea încă n u apăruse. Cu­
noscătorul mi-a recomandat o t r a ­
ducere mai veche a ei, arătându-se
dispus să-mi servească unele com­
pletări cuprinse în ultima ediţie pe
care şi-o procurase el.
Aşa d a r munca profesorului pro­
vincial fusese inutilizată anticipat
şi zădărnicia ei se vedea din împre­
jurarea că minţile naţiei n u s'au
sinchisit să profite de calea adevă­
rului, pusă la îndemână de traducerea
operei renumitului filosof!
F ă r ă îndoială, începusem să admir
gestul intelectual al profesorului din
provincie, iar, în cât îl privea pe
acesta însuşi, după comparaţii în­
delungi, obişnuiam să spun, când
mi se amintea profesiunea lui de
inteligenţă, că lucrul n u e de râs
şi că adevărul este că el era cel
mai inteligent om din oraşul său.
Mi s'a replicat însă, după câteva
momente de uimire, că, oricum,
mândria aceasta n u este spre lauda
profesorului, singurul motiv de mân­
drie îngăduit, de exemplu, de cre­
ştinism, fiind, sărăcia şi nebunia
noastră p e n t r u mai bine, pentru
Chxistos. Şi că, în sfârşit, profesorul
de clasicism n u r ă m â n e a decât un
mare naiv, când îşi mărginea ambi­
ţia la a fi primul inteligent al ora­
şului său. E v i d e n t , şi Caesar prefera
să fie primul î n t r ' o localitate u i t a t ă
decât ultimul la Roma, însă cuceri­
torul Galliei a ajuns şi stăpânul R o ­
mei. Ambiţia lui n ' a ţ i n t i t mai sus,
fiindcă n u mai avea spre ce ţ i n t şi
este simptomatic faptul că mândria
acestui om, într'adevăr excepţional,
n'a produs nicio vorbă memorabilă
sub imperiul succesului său, cum,
dimpotrivă, se încumeta să repete
provincialul nostru.
Admiraţia mea p e n t r u acesta n u
a întârziat să-i ia apărarea, justifi-
cându-se prin argumentul că, deoa­
rece specificul proştilor este discre­
p a n ţ a dintre valoarea lor reală şi
înaltele opinii ce le a u ei despre
sine, a t u n c i când un om valoros îşi
declară mândria din considerente
reale, el rămâne admirabil pentru
justeţea aprecierilor lui. E s t e mare
lucru să fii inteligent şi să t e declari
ca atare, într'o lume de proşti, care
toţi se cred inteligenţi. Actele de
umilinţă creştină nu sunt decât
nişte ipocrizii, iar declaraţia stereo­
t i p ă a unui monah, în rugăciunile
sale, c ă : «Doamne, trimite mila Ta
celui mai păcătos decât toţi muri­
torii », a t â t a vreme cât monahul n ' a
fost, pe rând, Faraon, Nabuchodo-
nosor, Irod, Iuda, Pilat din P o n t ,
Nero, Arie, Iulian Apostatul, etc.,
r ă m â n e , această declaraţie, o min­
ciună, gestul aceluia care cere ier­
t a r e p e n t r u păcate închipuite şi n u
răsplată pentru mici merite reale
fiind semnul unei deficienţe de ca­
racter şi al concepţiei eronate a unei
divinităţi care se complace în a fi
linguşită.
Nu-mi mai amintesc răspunsul
prietenilor mei la cele de mai sus,
însă ţ i n minte că, multă vreme, u n a
din rai ele mele bucurii a fost să
găsesc oameni valoroşi mândri de
i m p o r t a n ţ a lor. Satisfacţia mea în
astfel de cazuri e r a aşa de mare,
încât treceam uşor cu vederea micile
neajunsuri pe care mi-le procurau
întâlnirile cu astfel de oameni. Ad­
miraţiile mele de multe ori n u a u
fost înţelese, reclamau explicaţii, şi
a m observat că de multe ori expli­
caţiile de n a t u r a celor de mai
înainte lăsau nedumeriri pe faţa ce­
lor ce m ă ascultau. Bine înţeles, unii
mai isteţi, luându-mă de-o parte, îmi
cereau să le spun serios ce mă făcea
să ţ i n partea unor oameni orbiţi de
aroganţă.
Obişnuit să vorbesc sincer şi pus
în situaţia de a nu-mi p u t e a spune pe
larg bunele mele sentimente despre
oamenii i m p o r t a n ţ i aduşi în discuţie,
mi-se î n t â m p l a adesea să înşir gră­
bit câteva caracteristice ale acesto­
ra, aşa cum le vedeam eu, şi, drept
încheiere, să s p u n : « c u t a r e e u n
om mândru», ceea ce, p e n t r u mine,
era foarte mult.
N ' a m fost, însă, înţeles. O nouă
discuţie, cu aceiaşi prieteni, despre
aceiaşi oameni importanţi, servin-
du-mi spre a-mi clarifica p u n c t u l
de vedere, se solda cu i m p u t ă r i la
adresa inconstanţei părerilor mele.
Cum îndrăzneam să admir acum
fără rezerve pe cineva, căruia, n u
demult, i-am remarcat insuficiente
fundamentale (Mândria !) ? Dădeam
lămuriri: ce este un prost, ce este
un om inteligent, ce înseamnă a fi
m â n d r u . . . E r a m admirat pentru
vigoarea mea sofistică.
P e n t r u a m ă lămuri pe mine şi
p e n t r u a p u t e a lămuri pe alţii,
pornisem să m ă informez pe larg
asupra chestiunii. Şi cine îmi putea
servi mai bune argumente decât un
om m â n d r u ? Am d a t peste cartea
unuia d i n t i ' î :ş:i şi am a v u t satis­
facţia de a găsi desbătută problema
care m ă interesa. A m trecut uşor pes­
t e cinismul cu care autorul spunea
cuvinte tăioase. Vedeam în ele o
pasionalitate drăgălaşă.
Nil admirării, iată dogma delà
care plecau consideraţiile lui. Şi
dacă în prealabil îi admiţeam mân­
dria pentru considerentele mele pro­
prii, începusem să-mi formulez în­
doieli asupra valabilităţii ideilor
acestui autor. E u concepeam o mân­
drie, să zicem, absolută, pe care n ' o
legam de interdicţia omului m â n d r u
de a-şi avea şi el admiraţiile lui.
Găseam apoi că dictonul latinesc n u
prevedea nicio excepţie, în speţă
nu recomanda nicidecum autoadmi-
raţia şi că dădea mai mult probă de
stoicism, decât de orgoliu.
Ideea i m p o r t a n t ă a pasajului era
însă aceea despre tonicitatea orgo­
liului. Autorul meu n u era m â n d r u
fără interes, ci simţea că, d a c ă n ' a r
fi mândru, n ' a r mai fi nimic. Ali­
niatele care cuprindeau aceste con­
sideraţii se sfârşeau prin largi dâre
de melancolie, care mi-1 apropiau
pe om, dar îl şi scădeau în ochii mei.
El reclama, printre r â n d u r i , mila,
pentru a-i fi înţeleasă mândria.
 Obligativitatea inconsecvenţei pe
care o vedeam aici m ' a făcut să
mă ruşinez şi mi-am d a t seama că
eu nu pot fi m â n d r u , că un a d e v ă r a t
om m â n d r u este lipsit de simţul
ruşinii.. .
Oamenilor m â n d r i , n u încetez,însă,
a-le acorda ceea ce pretind cu toţii,
printre rânduri şi printre vorbe, şi
chiar împotriva vorbelor: mila. . .
şi admiraţia mea.
O. Dăianu
DFLA GALAŢI IN CALEA
LAC' EË
Soarele stă înălţat deasupra flu­
viului, proaspăt şi arzător, ca în
prima zi a creaţiei. Vaporul sforăe
l e n e ş — un uriaş pe care l-au legat
fedeleş de cheiu în timpul somnului.
Malurile brăzdează albastiul incan­
descent al cerului cu linii ce se în­
tretaie violet spre orizont. Fiara
somnolentă de sub picioarele mele
piinde să tremure din toate înche­
ieturile şi încet, svâcnind, rupân-
du-şi vinele ce-o mai ţineau legată
de maluri, porneşte să împungă, cu
fruntea ascuţită şi îngustă, valurile
însângerate ale fluviului. Astfel a
început diurnul.
Delà Galaţi la Brăila, de aici la
Hârşova şi, de acolo, mai departe
încă, apa, maluiile, sălciile se topesc
în cei ui albastru, iar se culeg şi se
desfac în cete de verdeaţă şi de
umbră—-fluviul o porneşte pe zeci
de canale foşnitoare, pipăind conti­
nentul cu mulţimi de degete lichide,
curioase şi neştiutoare, ce se împle­
tesc cu u m b r a sălciilor şi iar se des­
pletesc, ca să b a t ă cadenţe meta­
lice în aigila arsă a malurilor. Pă­
m â n t u l se topeşte în ape, apele au
disolvat albastrul cerului şi se pierd
către orizont, într'o singură linie
incandescentă sub arşiţa amiezii. /
Malurile stau, joase, — o mare de
h u m ă toridă şi galbenă, în care cu­
renţii fremătători, de apă dulce, îşi
c a u t ă drumul. Oameni goi, arşi ca
luturile sonore, strigă, ridicând bra­
ţele în gesturi primordiale şi vir­
gine. Bărci negre trec t ă c u t e — mari
sicrie de tristeţe şi muncă, peste
faţa lucie a apelor.
Arşiţa zilei albeşte t o t u l într'o
singură, m i n u n a t ă senzaţie de viaţă.
Delà Piua Pietrii soarele începe să-şi
lungească făptura către malul drept
şi i n t r ă curios pe după pavăza de
pânză care încercase t o a t ă ziua să
ţ i n ă stavilă căldurii pe p u n t e . Apele
începură să cânte cu un susur, mai
leneş şi mai dulce când îşi frecau
obrajii de pântecul de fier al vapo­
rului. El trece, stăpânitor, prin mij­
locul fiinţei lor, navigând între cer
şi valuri, unind prezenţa lor lichidă
cu lumina fierbinte ce picură, incan­
descentă, deasupră-le.
Pe aproape de Hârşova, malurile
se înalţă, împinse din adânc de
prelungi spinări de piatră. Cocoţată
în vâif şi luminată de Apus, cate­
drala din Hârşova pare o fiară prop­
t i t ă pe cele p a t r u labe ale stâlpilor
din faţă. Sub dealul r u p t , de gresie,
vin apele cuminţi şi limpezi să
moară, ca la un surd zid al plângerii.
Domolindu-şi furia ce-i istovea mă-
runtaele, paleoliticul balaur al a p e ­
lor trage încet, muribund, la pon­
t o n . Se descarcă stive de cherestea.
Şi orele încep să treacă lent, fără
i m p o r t a n ţ ă şi fără consecinţe. Numai
în cerul de deasupra pornesc să se
stingă, încetul cu încetul, focurile
ce au ars t o a t ă ziua peste lume,
 KÊViS'î'Â FUNDAŢÎÎLOH
Şi, î n t r ' u n târziu, când ne urnim
din Hârşova, printre malurile înalte,
ca nişte dănţuitoare încremenite în
piatră, înserarea îşi desghioacă um­
brele, văl după văl, peste p ă m â n t
şi ape. Dinţi de granit, plutind în
întunerec, parcă proptesc bolta fu­
murie a cerului. I n t r â n d în n o a p t e ,
fluviul se pierde în misterul unor
ne mai văzute meandre vegetale. D u p ă
cotituri, un ultim bot, rânjit, de
piatră, păzeşte valurile. Scăpat de
el, fluviul se revarsă, se resfiră şi,
pe maluri, popoare de sălcii, întu­
necate şi triste, îşi înfig ghiarele,
cu o ultimă desnădejde, în argila
împietrită de arşiţă.
Cerul se arcuieşte fumuriu şi flu­
viul pare că izvorăşte de undeva
de sub linia albită a orizontului,
d i n t r ' u n deal, de sub care se cască
o gură uriaşă, gâlgâind în scoarţa
planetei. Sus, navigând pe mări
incerte, norii trec spuziţi cu alb şi
roşu. Departe numai, tragicul, mu­
ribundul strigăt al unui far ago­
nizează între straturile de întunerec.
Umbrele înecară încet, neştiut, ma­
lurile, veghind cu un ochiu somno­
lent, pironit către steaua polară.
Şi t o t u l rămâne din ce în ce mai
în urmă. Ridicat pa spinarea unui
înfricoşător balaur de ape ce trepida
la fel cu ritmul lent al sângelui,
mai vedeam p ă m â n t u l plutind o
clipă şi apoi înecându-se în mările
de întunerec, de care, desprinzân-
du-mă, emigram în valul înspumat
cu stele al căii lactee.
Stere Popescu
TFXAS
Am nimerit î n t r ' u n cinematograf
de cartier, în ultimele 20 de minute
ale unui film de aventuri în trei
REGALE
părţi. Prin stepa arsă de soare,
asezonată cu câteva emoţionante
grupuri de stânci cu t o t dichisul,
peşteri, catacombe, mine părăsite
treceau î n t r ' o vitesă pe care n u m a i
operatorul cinematografic o poate
realiza, caii fiind cu mult mai mo­
deşti şi mai precauţi, două grupe
perfect distincte a t â t pe plan foto­
genic cât şi pe plan moral.
Spre deosebire de figurile sumbre,
confecţionate din m u s t ă ţ i de ope­
retă, sprâncene cât o perie de haine,
pupile distanţate la n u m a i doi cen­
timetri, eroii, doi tineri şi o t â n ă r ă ,
aveau toate calităţile cerute, se pare,
şi dincolo de ocean de acelaşi pu­
blic: freza cosmetică, ochii focoşi,
zâmbetul răsturnător. P â n ă şi echi­
p a m e n t u l era făcut să n u provoace
confuzii. Bandiţii păreau tocmai ex-
traşi d i n t r ' u n canal colector, pe când
de costumul negru impecabil al
eroului principal, nici măcar pică­
turile de apă nu îndrăsneau să se
apropie, cu toate că trecuse călare
p r i n t r ' u n r â u lat şi sta încă a g ă ţ a t
sub burta animalului, pentru ca duş­
manii, care sloboziseră t o a t e pistoa­
lele în u r m a fugarului, să-1 creadă
înnecat.
O instalaţie completă de comuni­
caţii subterane, camuflate în modul
cel mai abil, un p u ţ izolat în mij­
locul câmpiei sterpe, dulapul mă­
tăhălos ce-ţi sare în ochi de cum
intri în odaia şerifului complice, etc.»
permiteau încercarea, până la cea
mai înaintată limită, a nervilor spec­
tatorilor. « E t le combat cessa faute
de combatants)): în minutul 80 al
celei de a treia părţi a pasionantei
epopei, ultimii trei bandiţi consim-
ţiră, plictisiţi şi ei, să se lase împuş­
caţi în mod inexplicabil de eroul
care avea mâinile legate la spate şi
 N O ï
se pregătea tocmai, zâmbind, să
privească, prin ocheanul spânzură­
toarei, cohortele de prieteni pierduţi
în luptă.
î n c ă două m i n u t e erau dedicate
unei viziuni de lanternă magică:
imobili, arătându-şi n u m a i capetele
în prim plan, eroul şi eroina surâ­
zând, satisfăcuţi probabil şi de cire­
zile de vaci ce se plimbau indife­
rente pe câmpia din spatele lor (de
astădată însă în mod misterios aco­
perită cu comfortabile vile în stil
elveţian).
In sala s t r ă b ă t u t ă de emanaţiuni
suspecte, de curenţi fără îndoială
perfect operanţi, cu scaune ce pro­
testează sgomotos când te aşezi
— ceea ce nu înseamnă că n u în­
cearcă să t e reţie, la plecare, cu
câte un cui prins de fundul p a n t a ­
lonilor — era o lume imensă. Cel
puţin trei inşi pe un loc.
Dacă eroul, în mod coherent, ar fi
fost obligat să penduleze grav prin
cerul tragic al Texasului, toţi ar fi
plecat indispuşi, frustraţi de ceea ce
li se d a t o r a după cele trei şedinţe
de baie de aburi.
Aşa însă, fără un gând p e n t r u
cimitirul ascuns de imaginea idilică
a ultimului tablou, fiindcă îmi în­
chipui că la începutul primei părţi
a t â t forţele binelui cât şi ale răului
erau cu m u l t mai masiv reprezen­
tate, plecau liniştiţi de parcă nimic
regretabil nu se întâmplase.
Mă gândeam ce-ar fi fost dacă
un moment pirandellian s'ar fi stre­
curat la sfârşit, dacă, printr'o tehnică
utilizată admirabil în peliculele cn
Maoario în care se filmau dilemele
eroului, un terţ ar fi propus
publicului să aleagă între un des-
n o d ă m â n t şi celălalt.
f S44
Lovitura ar fi fost mai cumplită
decât un sfârşit oricât de trist.
Există un public imens pentru
care nu poate fi decât o singură
participare la orice fel de spectacol,
cea activă, în sensul transfertului
material.
Un sfârşit tragic ar fi asasinat cel
puţin j u m ă t a t e din sală (admiţând
că restul venise din diferite obli­
gaţii), ieşirea de după cortină a
« raisonneur-ului » ar fi bagatelizat,
însă, t o a t e isprăvile anterioare ale
virtualilor eroi din sală, ar fi aco­
perit de ridicol figurile încruntate
ale aventurierilor ascunşi sub nu­
mele comune din biroul populaţiei.
De aici s'ar putea începe nişte
însemnări despre modalităţile şi limi­
tele reale ale unui spectacol pentru
popor.
Alexandru Von*
ORBITARII
F ă r ă ca să fie o eroare absolută,
viziunea poetului izolat în turnul de
fildeş, claustrat şi singur martor al
elanurilor şi îndoielilor sale (în afara
cititorului, bine înţeles) ni se pare,
în orice caz, mai mult o generalizare
romanţioasă şi prea agreabilă boemei.
Realitatea e că, în afara unui
n u m ă r foarte limitat de misterioşi
şi de supremi, restul se împarte în
şefi şi orbit ari.
Nu n u m a i talentul, temperamen­
tul sau chiar v â r s t a definesc şeful
între acoliţii săi. Poziţia lui este
mai ales asigurată de calităţile ini­
ţiale ale orbitarului.
Angrenat, de obiceiu, prin relaţii
cu totul externe, fiorului comun al
poeziei, de viaţa îndiăsneaţă a şe­
fului, compusă din nesfârşitele bule-
 varde (instrucţia poetului), din ce­
naclu obligator (vitamina care toni­
fică), din inepuizabilele răbdări re­
dacţionale, orbitarul se trezeşte, la
un moment d a t , cuprins şi el de
suflul neiertător al inspiraţiei.
P r i n t r ' u n fenomen de inducţie,
cunoscut şi observatorului popular
al raporturilor dintre merele stricate
şi cele sănătoase din acelaşi coş,
morbideţa a b u n d e n t ă a şefului se
revarsă şi asupra ciracilor săi.
Tânărul timid care nu descoperă
în societatea sa o poziţie care să
împace nevoile lui confuze şi inex­
primabile, văzând cu câtă superio-'
ritate rătăceşte privirea sumbră sau
cinică a consacratului peste existen­
ţele aferate şi comune ale burghe­
zilor, descoperă deodată cheia ma­
gică a vieţii sale, poezia.
Dacă romanele sau piesele de
t e a t r u s'ar p u t e a scrie cu cele 100
de cuvinte ale unei poezii, am cu­
noaşte şi orbitari romancieri sau
dramaturgi.
Din nefericire, genurile de mai sus
cer şi efortul vulgar al gândirii şi,
ce-i şi mai penibil, al muncii efective.
Deasupra t u t u r o r acestor plate
capacităţi ale oamenilor, se ridică
însă pomul delicat al poeziei, din
care, numai aticgându-1 uşor ini­
ţiaţii, cad roadele de aur.
Tot începutul e greu ; dar după
prima încercare, citită cu dificultate
în faţa urechilor autorizate, şi după
aprobarea şefului, liniştit în ceea ce
priveşte pericolul ultimului investit,
orbitarul rămâne convins de noua
lui misiune de poet.
Dacă aţi a r u n c a t vreodată de pe
un mal fărâmat o piatră mai grea
în apă, aţi auzit desigur, d u p ă
plescăitul a ş t e p t a t , un sgomot mă­
runţel de pietricele şi grămăjoare
de p ă m â n t prăvălite şi ele mai apoi
de valurile stârnite de bolovan.
D u p ă fiecare contact al şefului
cu inspiraţia, corul discret al noilor
poeţi multiplică diluând imaginea
proaspătă sau conturul inedit al
versului.
I n grupurile avant-gardiste, se în­
t â m p l ă uneori ca îndrăsnelile şefului
să aprindă zăcăminte naturale de
dinamită şi atunci orbitarul, trans­
format subit în cometă, dispare din
limitele constelaţiei.
De obiceiu însă, orbitarul, n a t u r ă
gregară şi încă timidă, p o a r t ă cu
fidelitate emblema clanului sau, când
•renunţă la ea, se întoarce la treburi
pozitive.
Dar există şi o influenţă de sens
contrar, a învăţăceilor asupra pro­
fetului.
Ca în t o a t e grupele, prin aceasta
mai periculoase decât indivizii izo­
laţi, naşte pofta de luptă. Urzeli,
m ă r u n t e ţesute din laude şi rezerve
răstălmăcite şi colportate de clienţi,
fac ca arena literară să fie străbă­
t u t ă de cavalcadele absolutiste şi
agresive ale armiilor de pseudo-
poeţi.
L u p t a se poate urmări de laici
în paginele revistelor in ccir© inteli­
genţa răsbate mai mult în săgeţi
decât în sumar, dar se dă mai ales
în u m b ă, unde, cu ajutorul u n u i
foarfece şi al unui coş cât mai activ,
înălţimea de fortăreaţă a unei re­
dacţii, şeful, sau omul lui, « purifică »
atmosfera literară, p e n t r u ca operele
prea delicate ale orbitarilor să n u
se înnece.
Alexandru Vona
 REVISTA
FUNDAŢIILOR REGALE
L I T E R A T U R Ă — A R T Ă — C U L T U R Ă —
CRITICĂ G E N E R A L Ă

APARE LUNAR

Directori AL. R O S E T T I

Redactor Şef i CA MIL P E T R E S C U

Secretar de Redacţiei CORIN GROSU

R E D A C Ţ I A ŞI A D M I N I S T R A Ţ I A
FUNDAŢIA REGALĂ PENTRU L I T E R A T U R Ă ŞI ARTĂ
BUCUREŞTI III — BULEVARDUL L A S C Ă R C A T A R G I, 39
TELEFON 2.06.40

ABONAMENTUL ANUAL
I n s t i t u ţ i i publice şi particulare Lei 5 0 . 0 0 0
Particulari şi abon. rurale » 24.000
Studenţi, profesori, militari » 20.000
ABONAMENTELE SE POT FACE ŞI ACHITA P R I N ORIGE
OFICIU POŞTAL DIN ŢARĂ