Muzica bizantina I - Introducere

Ora de geografie e pe terminate. O bataie uşoară, uşa clasei se deschide, văd pe hol un băiat cu
un scaun în braţe care dă să intre, apoi cere scuze pentru că a dat buzna. Terminăm lecţia despre
învelişurile pământului, ne luăm la revedere de la doamna şi ieşim în pauză. Cu toţii, adică a V-a A şi a
V-a B reunite, ne pregătim pentru ora de muzică bizantină, pe care o facem împreună în sala noastră de
clasă. Se mută scaune, se aduc alte scaune în plus, este zarvă, suntem fericiţi, strigăm, ne bucurăm,
vociferăm. Normal ca îţi vine să şi cânţi din toată inima, de bucuria revederii cu colegii, poate de
uşurarea că am scăpat de ore, sau de dragul muzicii bizantine. La mine din toate trei motivele, un
amestec foarte plăcut.

Am avut parte de aceste placute ore de muzică bizantină săptămânal timp de mai bine de un
semestru, de la începutul anului şcolar trecut până în luna martie a acestui an, când din păcate au
început să se schimbe atât de multe lucruri în viaţa noastră de elevi............

Anul acesta şcolar, pentru revista clasei, echipa noastră a ales să scrie despre muzica bizantină.
Nu am ştiut prea multe despre muzica aceasta diferită şi deosebită de tot ceea ce crezusem a fi muzică
până atunci. Citind, am înţeles ce bogăţie inestimabilă reprezintă. Este un subiect foarte amplu şi
captivant, pe care ne-am gândit să îl prezentăm in mai multe episoade.

Muzica bizantină reprezintă un monument cultural şi o comoară a muzicii universale, constituind

cântarea proprie a liturghiei desfăşurate în bisericile creştine răsăritene/ortodoxe. La forma actuală a
acestei cântari s-a ajuns de-a lungul multor veacuri de schimbări şi simplificări sau complicări, a căror
istorie porneşte din negura timpului şi ajunge până la noi, traversând zone geografice, culturi şi limbi
diferite, după cum diferite au fost multele popoare creştinate în spaţiul geografic al măreţului Imperiu
Bizantin, continuatorul cu încă un mileniu al Imperiului Roman.
Muzica bizantină este ramura cea mai importantă a muzicii creştine, alături de muzica gregoriană (care
este cântarea liturghiei romano-catolice). Istoria ei se împleteşte cu istoria creştinismului însuşi, vechi
de 2000 de ani.
Scopul cântării creştine bisericeşti este acela de a realiza „rugăciunea cântată”, prin contopirea
muzicii cu cuvântul pe care îl insoţeşte, pentru a înlesni intrarea în comuniune cu Dumnezeu a
credincioşilor în timpul serviciului liturgic. Pentru aceasta cântul creştin poartă în sine un anumit
caracter pe care îl insuflă participanţilor la serviciul divin. Aceşti participanţi, atât activi, cei care cântă şi
oficiază, cât şi pasivi, cei care ascultă, laolaltă formează împreună rugătorii către Dumnezeu, cărora
cântul creştin le transmite caracterul său unic, însumând „sinceritate, simplitate, dulceaţă şi vioiciune”,
după spusele preotului Visarion D. Ioan Petrescu, compozitor, muzicolog şi profesor de Paleografie
muzicală bizantină.
Datorită complexităţii subiectului, pentru a prezenta o introducere in muzica bizantină, în
continuare prezentăm un material preluat din cursul de „Istoria muzicii bisericeşti la români” de pr prof
dr Nicu Moldoveanu (Bucureşti 2007):

Pentru a înţelege mai bine apariţia şi evoluţia muzicii bisericeşti de origine bizantină, este absolut
necesar să facem o incursiune, atât în istoria Greciei (fiindcă prin limba greacă ni s-au transmis cântările
bisericeşti de la început), cât şi în istoria Bizanţului, ca unul ce a continuat tradiţia grecească şi orientală
(fiindcă aici s-au plămădit şi s-au şlefuit toate artele religioase) şi mai ales în istoria creştinismului.

În istoria Greciei antice se aminteşte că în aşa numita epocă a bronzului (cca. 2800 – 1100 înainte
de Hristos) s-au succedat următoarele patru civilizaţii mai importante: Civilizaţia minoică, numită aşa
după legendarul rege al Cretei, Minos; Civilizaţia cicladică, dezvoltată în arhipelagul cu acelaşi nume din
centrul Mării Egee; Civilizaţia miceniană, după oraşul cu acelaşi nume (Micene) din Peloponez (sudul
Greciei, cuprinzând oraşele: Patra, Corint, Pyrgos, Nafplio, Tripoli, Sparta, Kalomata, Kythria (insulă) şi
altele; Civilizaţia troiană, dezvoltată în regiunea Troia, situată în nord-vestul Asiei Mici.

Epoca de bronz s-a încheiat pe la anul 1000 înainte de Hristos, cu ultimul val de invadatori din
Nord, precum dorienii (trib războinic cu care se începe epoca fierului), care îi face pe pelasgieni şi pe
ionieni să părăsească teritoriul principal al Greciei, ajunsă acum o constelaţie de oraşe bogate şi
puternice, dar, din păcate, prea individuale, ceea ce a dus la căderea ei sub dominaţia lidienilor şi a
perşilor.

În secolul al VI-lea înainte de Hristos apar cele două puteri rivale, adică Sparta şi Atena. Acum este
epoca lui Homer (500 – 323 înainte de Hristos). La Maraton au respins invazia perşilor.

A urmat epoca lui Pericle şi războiul peloponesiac între Sparta şi Atena (431 – 401 înainte de
Hristos).

În secolul al IV-lea înainte de Hristos, Grecia este ameninţată de noua putere ce se ridica acum,
reprezentată de Macedonia, al cărei rege, Filip, subjugă şi uneşte toate oraşele greceşti. Acestuia îi
urmează Alexandru Macedon (cel Mare) sub care imperiul se întinde până în Babilon (Irakul de azi).
 Perioada dintre secolele IV şi II înainte de Hristos este cunoscută drept elenistică.

După moartea lui Alexandru Macedon (323 înainte de Hristos), Grecia intră sub stăpânire romană,
care va dura câteva sute de ani. În această perioadă grecii se vor încreştina prin activitatea misionară
susţinută de către Sfântul Apostol Pavel, care va predica şi în Areopagul din Atena, iar Sfântul Ioan
Evanghelistul va scrie Apocalipsa în insula Patmos.
Când Imperiul Roman s-a divizat în cel de Est şi în cel de Vest, Grecia a rămas sub stăpânirea
bizantină (cum se va numi Imperiul de Răsărit). Acum se impune limba greacă în locul celei latine.

Epoca bizantină a durat aproximativ 1000 de ani (325 – 1453 după Hristos). În această perioadă au
evoluat şi au înflorit toate artele, deci şi muzica.

La 1453 turcii invadează Bizanţul, iar Grecia rămâne sub stăpânirea lor până la războiul grec de
independenţă (1821 – 1834).

Dacă analizăm cu atenţie toate datele prezentate după ghidul intitulat Grecia (Editura „Toubi’s”,
1993), vom observa dintr-o dată naţiile care au contribuit, probabil, la naşterea muzicii bizantine şi a
celei greceşti de mai târziu: dorienii, lidienii, ionienii, perşii, turcii, la care se adaugă tracii, care au fost o
vreme sub stăpânire grecească. Aceştia au dat cântăreţi arhicunoscuţi, ca Orfeu, Mouseos, Thamiris,
Eumolpios, pe seama cărora este pus modul frigian. Tracii erau împreună locuitori cu sciţii, dacii şi geţii
pe teritoriile din dreapta şi stânga Dunării.

Toţi aceştia au contribuit la formarea modurilor de cântare bizantină, cunoscute astăzi sub
denumirile de dorian, lidian, frigian la care se adaugă şi cel mixolidian sau milesian (din regiunea
Miletului). Acestea patru sunt modurile principale. Acestora li s-au adăugat compusele, derivatele sau
plagalele lor, create din ele la o cvintă inferioară. De aceea se vor numi: hypo (sub)dorian, hypolidian,
hypofrigian şi hypomixolidian. Au existat şi moduri hyper şi mijlocaşe etc..

Nu fără motiv am amintit de toate aceste neamuri, fiindcă, iată ce spune marele nostru Vasile
Pârvan, în celebra sa operă, Getica: De altă parte, putem admite ca absolut sigură cunoaşterea limbii
greceşti nu numai de Dromichaites, dar de întreaga lui curte. Încă din secolul VI î.e.n. nu numai tracii din
sud, dar şi scythii şi geţii din nordul Dunării şi Mării Negre erau adânc pătrunşi de cultura greacă iar
căsătoriile între principi barbari şi femei grece, ori fiice de regi barbari şi mari şefi greci era un lucru
comun 1.

1
Vasile Pârvan, Getica, Editura „Meridiane”, Bucureşti, 1982, p. 43.
 Spre deosebire de alte popoare, grecii vechi acordau o mare importanţă educaţiei prin muzică.
Muzica este ştiinţă şi artă, de aceea se vor implica în dezvoltarea şi propagarea ei matematicienii şi
filozofii, mai târziu şi teologii.

După organizarea tehnică a vechiului sistem muzical, pusă pe seama lui Euclid, grecii foloseau
tetracordul, adică sistemul alcătuit din patru sunete, pe care s-a sprijinit multă vreme întreaga lor teorie
muzicală şi pe care îl considerau perfect, nefiind permisă lărgirea acestuia în sus sau în jos. Cu vremea,
însă, legile devenind mai elastice, mai îngăduitoare, tetracordul s-a mărit cu un sunet, dând naştere
pentacordului, sistem socotit tot atât de perfect şi deplin. Ceva mai târziu s-a născut heptacordul, prin
unirea a două tetracorduri, fiind cunoscut sub denumirea de chitara cu şapte tonuri. Acest sistem al lui
Terpandru cuprindea numai şapte tonuri, după primele şapte litere ale alfabetului, fiecare literă
corespunzând unei planete. Când s-a mai adăugat un ton, pus pe seama lui Pitagora, a luat naştere
sistemul muzical diapason, în care s-au scris toate cântările greceşti.

Mult mai târziu, muzicienii greci mai noi au unit două sisteme diapason şi au dat naştere unui nou
sistem, numit disdiapason.

O dată cu aceste sisteme s-au conturat şi genurile: diatonic, cromatic şi enarmonic, iar pe parcurs
au apărut şi s-au definitivat modurile, echurile sau glasurile muzicii laice şi bisericeşti, acestea din urmă
purtând amprenta unor regiuni şi unor popoare din spaţiul grecesc şi apoi din largul spaţiu ocupat de
Imperiul Roman de Răsărit.

După unii teoreticieni greci, erau cunoscute la un moment dat cincisprezece moduri sau glasuri
muzicale: dorian, hyperdorian, hypodorian; eolian, hypereolian, hypoeolian; ionian, hyperionian,
hypoianian; frigian, hyperfrigian, hypofrigian; lidian, hyperlidian, hypolidian. Ele se numeau armonii,
fiecare având un caracter sau o expresie proprie, iar cântările se încadrau într-unul din aceste sisteme
sau armonii.

Peste toate melodiile trona ritmul, socotit de greci sufletul muzicii, fiindcă la început a fost ritmul.
De altfel triada: muzică, poezie şi dans forma un tot unitar în concepţia grecilor.

Oricum, grecii erau neîntrecuţi în arta muzicală şi nu numai.

În acest context, când a apărut creştinismul, mai întâi în spaţiul iudaic, această nouă învăţătură,
întemeiată de Fiul lui Dumnezeu întrupat, a recunoscut necesitatea cântării religioase, din momentul în
care Mântuitorul Iisus Hristos, cu ceva timp înainte de patimi, după Cina cea de taină, a cântat laude lui
Dumnezeu, împreună cu ucenicii Săi, după cum relatează Sf. Evanghelist Matei, în capitolul 26, versetul
30, când spune: Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor. Ce laude au cântat? Cu
siguranţă ceea ce cântă evreii şi astăzi, adică versete din psalmul 118 (Aceasta este ziua…) şi Hallel-ul din
psalmul 113.

Deci, nu numai s-au rugat, ci au şi cântat realmente, cum se cânta la templul iudaic.
De altfel, Noul Testament ne relatează în multe locuri că primii creştini, fie acasă, fie în adunările
comune, foloseau cântarea religioasă.

Fundamentale sunt şi îndemnurile marelui Apostol Pavel către creştinii din diverse comunităţi:
vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti sau cântaţi în inimile voastre lui
Dumnezeu, mulţumindu-I în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti (Efeseni 5, 19; Coloseni 3, 16 ş.a.).

Şi dacă noua religie s-a înfiripat şi s-a întărit la început în mediul evreiesc al templului, era firesc să
se folosească de muzica sau de cântările iudaice, evitând instrumentele sau dansurile, pe care Biserica
creştină de atunci dar şi de mai târziu le-a exclus din cultul ei, recomandând prin excelenţă cântarea
vocală, recomandare pe care o vom găsi la majoritatea Sfinţilor Părinţi creştini.

Dar creştinismul n-a rămas cantonat multă vreme în spaţiul iudaic, mai ales că la anul 70 după
Hristos, Ierusalimul a fost ras de pe faţa pământului de către romani, ci s-a răspândit cu precădere în
spaţiile greceşti din Asia Mică, Egipt, Macedonia, Grecia şi până la Roma.

În cazul acesta este greu de admis că grecii, care aveau un sistem muzical bine conturat, chiar
perfect, să fi împrumutat întru totul muzica iudaică.

De aceea credem că dacă scrierile Noului Testament circulau în limba greacă, vorbită pe o arie
destul de întinsă, atunci şi cântarea grecească s-a impus de la început.

Sigur că la început cântarea folosită în Biserica creştină era destul de simplă şi liniştită, mai ales că
în primele veacuri creştinătatea a fost zguduită de persecuţii sângeroase, slujbele săvârşindu-se în cea
mai perfectă discreţie, prin catacombe sau alte locuri neştiute de autorităţile păgâne.

Dar cauza nu era numai aceasta ci una mult mai nobilă şi mai duhovnicească, în sensul că această
cântare creştină nu trebuia să impresioneze prin zgomot, precum cea a evreilor, ci trebuia executată de
către toţi cei care participau, urmărindu-se, în primul rând, nu desfătarea auzului ci mângâierea
sufletului. Deci, cântarea trebuia să aibă, aşa cum vor pleda Sfinţii Părinţi, un rol duhovnicesc, să
izvorască din adâncul sufletului, fiind executată numai cu vocea umană.

Cu vremea creştinismul s-a răspândit, comunităţile devenind puternice dar şi numeroase, aşa că se
impunea ca mulţimile să fie strunite, pentru evitarea dezordinii.

De aceea, autorităţile bisericeşti, prin canoane sau prin alte recomandări, vor fi nevoite să
reglementeze multe aspecte în ceea ce priveşte cântarea în locaşurile creştine, fixând atribuţii precise
atât pentru ierarhia superioară cât mai ales pentru cântăreţi şi membrii comunităţilor.

În afară de recomandările foarte judicioase şi în cunoştinţă de cauză făcute de mulţi Sfinţi Părinţi
ai Bisericii creştine, dintre care menţionăm pe Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Efrem Sirul, Sf. Vasile cel Mare,
Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Niceta de Remesiana, Fericitul Augustin, Sf. Ambrozie al Milanului, Sf. Grigorie
Dialogul, Sf. Ioan Damaschin ş.a., celebre rămân în acest sens canoanele 15 şi 59 ale Sinodului local din
Laodiceea (sec. IV) şi canonul 75 al Sinodului Trulan (691). Primul recomandă poporului drept credincios
participant la cultul divin public să asculte de psalţii (cântăreţii) special desemnaţi pentru conducerea
cântării; al doilea interzicea întrebuinţarea imnelor particulare în biserici, aceasta din grija de a nu se
infesta cântarea creştină cu idei păgâne şi eretice; al treilea recomanda celor ce se află în biserici, pentru
cântare, să nu se folosească de strigăte netocmite şi să nu silească firea spre răcnire, nici să adauge ceva
în afară de cele ce sunt rânduite de Biserică, ceva nepotrivit sau necuviincios, ci cu luare aminte şi cu
multă smerenie să aducă laude lui Dumnezeu cel Care veghează asupra celor ascunse… .

a. Muzicieni şi imnografi bizantini mai importanţi şi mai cunoscuţi de până la căderea

Constantinopolului sub turci (1453), în afară de cei menţionaţi deja, sunt: Cosma Melodul - episcop de
Maiuma (†750), Theodor Studitul (†829), Teodor Graptul (†830), Theofan Graptul (†858), Iosif scriitorul
de cântări (†883), Ioan Glikis – cel Dulce (†900), împăratul Leon al VI-lea Înţeleptul (†911), Mihail Pselos
(†1078), Ioan Cucuzel (sec. XII), Xenos Coronis (Koroneus), Ioan Kladas (sec. XIV – XV), Manuil Vrienios,
Gavriil Ieromonahul (sec. XIV – XV).
b. Muzicieni bizantini de după căderea Constantinopolului: Hrisafis cel vechi (Bătrân), Hrisafis cel
nou (Tânăr), Nicolaos Malaxos, Gheorghios Redestinos, Gherman Neonpatron (din Patrasul nou), Petru
Berechet, Balasie preotul, Petru Peloponezul Lampadarul, Agapie Paliermul, Ioan Trapezuntul, Gheorghe
Critul, Petru Vizantios, Manuil Ritorul, Hrisant mitropolit de Madit, apoi de Brusa din Asia Mică (Turcia
de azi) şi, în sfârşit, de Durazzo (Dyrrachium în Iliria) (†1840), Grigore Levitul, Hurmuzios Chartofilax (sec.
XIX) ş.a.2.

2
A se vedea şi Pr. Petre Matei, Muzica bisericească bizantină de la origini până în prima jumătate a secolului al
XX-lea în spaţiul grecesc – Comparaţie între muzica bisericească românească şi cea grecească, teză de doctorat, în
manuscris.